Nullity of tenant home purchase under Law 112/1995 due to pending restitution claim and right of replevin over nationalized property

Decizia nr. 2639/2015

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

După parcurgerea mai multor cicluri procesuale, s-a pronunțat sentinţa civilă nr. 1286 din 11 iunie 2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care s-a admis acţiunea reclamantei A. în contradictoriu cu pârâţii B., Primăria Municipiului Bucureşti şi SC C. SA şi s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 1998 încheiat între pârâţi în baza Legii nr. 112/1995 cu privire la imobilul situat în Bucureşti, sector 1.

A fost obligat pârâtul persoană fizică să lase reclamantei în proprietate şi posesie imobilul menționat.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reţinut că pârâţii, în baza unui „concert fraudulos” au încheiat contractul de vânzare-cumpărare şi că titlul de proprietate al reclamantei este preferabil celui al pârâtului persoană fizică.

Împotriva sentinţei a declarat apel pârâtul B., arătând că a cumpărat legal apartamentul în baza Legii nr. 112/1995, că reclamanta nu şi-a dovedit calitatea sa de moştenitoare a proprietarei imobilului, că a fost de bună-credinţă, că era notorie calitatea de proprietar a Statului Român şi că deţine un „bun” în înţelesul Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Prin Decizia nr. 148/A din 16 martie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul formulat de apelantul-pârât B., împotriva sentinţei civile nr. 1286 din 11 iunie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012, în contradictoriu cu intimatele-pârâte Primăria Municipiului Bucureşti, SC C. SA şi intimata-reclamantă A. şi, a schimbat în tot sentinţa, în sensul că respinge acţiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele:

Prin cererea precizată, reclamanta a solicitat să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârât din 1998, în baza Legii nr. 112/1995 pentru apartamentul situat în Bucureşti, sector 1.

A mai solicitat reclamanta ca pârâtul să fie obligat să-i lase reclamantei apartamentul în proprietate şi posesie, temeiul acestei cereri fiind art. 480 şi urm. C. civ.

În mod corect judecătorul fondului a apreciat că aspectele referitoare la calitatea procesuală activă a reclamantei, pe ambele capete de cerere, au fost tranşate prin deciziile de casare din ciclurile procesuale anterioare, astfel încât acestea nu mai pot fi puse în discuţie.

În legătură cu nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, Curtea reține că acesta a fost legal încheiat.

Din actele depuse la dosar (pag. 31-34 Dosar nr. x/299/2006 Judecătoria sectorului 1 Bucureşti) rezultă neechivoc că la data încheierii contractului din 1998 nu erau înregistrate în evidenţele autorităţii administrative locale înfiinţate pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, nici pe rolul instanţelor de judecată, demersuri din partea reclamantei care să vizeze imobilul în care locuia pârâtul în calitate de chiriaş, situat în sector 1.

În acest context probatoriu, s-a apreciat că menţiunea judecătorului fondului privind existenţa unui „concert fraudulos” între pârâţii contractanţi, menţiune neargumentată, nu constituie decât o simplă speculaţie a judecătorului, ce va fi înlăturată.

Este adevărat că reclamanta a formulat o cerere către Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 în luna iulie 1996, în legătură cu întregul imobil în care se află şi apartamentul în litigiu, indicând însă o adresă greşită a acestuia, fapt care, pe de o parte, a justificat adresele emise de Primărie în sensul inexistenţei vreunei cereri a fostului proprietar pentru imobilul din București, iar pe de altă parte, l-a îndreptăţit pe pârâtul persoană fizică să solicite cumpărarea apartamentului în litigiu, în baza Legii nr. 112/1995, în calitatea sa de chiriaş şi beneficiar al legii amintite.

În opoziţie cu judecătorul fondului s-a apreciat că demersurile ambelor părţi contractante au fost şi necesare, dar şi suficiente pentru încheierea cu bună-credinţă a tranzacţiei, eroarea reclamantei privind indicarea greşită a adresei poştale, neputând fi transferată sub formă de sancţiune în sarcina pârâţilor. De altfel, a pretinde pârâtului să efectueze cercetări istoric-urbanistice constituie o sarcină nerezonabilă şi disproporţionată în raport chiar cu prevederile legale în vigoare la acea dată.

În acelaşi timp, este disproporţionat să se impute pârâţilor că nu au avut în vedere calitatea de neproprietar a Statului, în condiţiile în care imobilul fusese preluat în baza unui act normativ, Decretul nr. 92/1950, nu exista nicio hotărâre judecătorească privind eventuala preluare abuzivă a imobilului în baza respectivului act normativ şi în condiţiile în care, la nivel legislativ, calificarea ca abuzivă a preluării prin Decretul nr. 92/1950 a fost consacrată ulterior, în timp, încheierii contractului, prin Legea nr. 10/2001.

În legătură cu acţiunea în revendicare s-a reținut că în urma unei practici neunitare la nivelul instanţelor de judecată în materia revendicării imobiliare pe calea dreptului comun în concurs cu legea specială de reparaţie, Legea nr. 10/2001, s-a adoptat pe calea recursului în interesul legii, Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a statuat preeminenţa legii speciale în raport cu dreptul comun. În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în cauza Maria Atanasiu vs România, caracterul subsidiar al demersului de revendicare imobiliară pe calea dreptului comun în raport cu legea specială de reparaţie. Curtea a mai stabilit admisibilitatea acţiunii în revendicare pe dreptul comun, pe cale principală, dar numai în condiţiile preexistenţei unei hotărâri judecătoreşti de recunoaştere a dreptului pretins, condiţie neîndeplinită în cauza de faţă.

În ciclurile procesuale anterioare ale speţei s-a clarificat faptul că acţiunea în revendicare prezentă este admisibilă în principiu. Achiesând la această situaţie de necombătut, prezenta acţiune în revendicare este neîntemeiată.

Este de necontestat că reclamanta deţine un titlu de proprietate asupra imobilului revendicat. Dar, potrivit deciziilor amintite mai sus, ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale Curţii Europene, respectivul titlu de proprietate afectat în exerciţiul său de intervenţia Decretului nr. 92/1950, trebuie validat juridic pe calea legii speciale, în termenele şi condiţiile acolo prevăzute.

În lipsa unei atari recunoaşteri/validări, titlul de proprietate al reclamantei este lipsit de eficienţă juridică, atestând doar o realitate formală ce poate fi valorificată în concreteţea efectelor sale juridice pe calea specială de reparaţie adoptată în acest scop de legiuitorul român.

Nu se pune problema, în contextul de mai sus, a unei aplicări retroactive a deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau a hotărârii Curţii Europene, pentru că acestea nu au făcut altceva decât să statueze, ca obligaţie, o opţiune exprimată şi anterior adoptării lor, aceea a aplicării principiului specialia generalibus derogant în materia revendicării imobiliare, principiu aplicat într-o jurisprudenţă neunitară, dar acceptat ulterior, cu nuanţele de mai sus în interpretarea celor două Curţi.

Aşa fiind, în compararea celor două titluri s-a constatat că, pe de o parte există un titlu valid juridic şi legal încheiat în baza Legii nr. 112/1995, aparţinând pârâtului B., iar pe de altă parte, există un titlu exhibat de reclamantă, afectat în existenţa lui de efectele Decretului nr. 92/1950 şi susceptibil de a produce efecte juridice numai în urma validării sale pe calea legii speciale de reparaţie, conform deciziilor neechivoce ale Înaltei Curţi din România şi ale Curţii Europene.

În aceste condiţii, s-a acordat preferabilitate singurului titlu producător de efecte juridice, contractul de vânzare-cumpărare încheiat de pârât în baza Legii nr. 112/1995.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A., criticând soluția pentru nelegalitate și invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 și 315 C. proc. civ.

O primă critică vizează reținerea de instanța de casare, cu putere de lucru judecat, într-un ciclu procesual anterior, prin Decizia nr. 635 din 12 mai 2005, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a admisibilității acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun. În consecință, instanța de apel era ținută să analizeze cauza pe fondul acțiunii în revendicare, în sensul analizei titlurilor părților, fără a mai discuta de incidența legii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001. În strânsă legătură cu această critică se aduce și argumentul că Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, nu se aplică în speță, deoarece acțiunea a fost introdusă înainte de pronunțarea acestei decizii (dar înăuntrul termenului de un an prevăzut de lege), la fel ca și acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare.

O a doua critică vizează reținerea calității procesuale active a reclamantei, cu putere de lucru judecat, prin Decizia civilă nr. 674 din 21 martie 2006, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, întrucât s-a făcut dovada că este unica moștenitoare a autorului Zamfirescu Constantin, care, la rândul său, a fost proprietarul imobilului.

O a treia critică se referă la greșita aplicare a dispozițiilor art. 1, 9 și 14 din Legea nr. 112/1995 pentru constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 21 aprilie 1998, încheiat între Primăria Municipiului București, prin mandatar SC C. SA, în calitate de vânzător și B., în calitate de cumpărător pentru apartamentul situat în București, sector 1.

Astfel, deși reclamanta a formulat o cerere de restituire în natură a întregului imobil, în luna iulie 1996, către Comisia de Aplicare a Legii nr. 112/1995, s-a reținut în mod eronat de instanța de apel că au fost respectate dispozițiile legale pentru vânzarea apartamentului în litigiu către pârât, de vreme ce acesta se putea vinde numai după soluționarea cererii reclamantei. S-a reproșat reclamantei că ar fi indicat o adresă greșită în solicitarea adresată Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995, însă această susținere trebuie înlăturată, deoarece schimbările de denumire a străzilor au survenit de-a lungul timpului, iar imobilul era perfect identificabil din actele depuse la dosarul cauzei.

Mai mult, trebuie reținut că există fraudă la lege, întrucât unitatea vânzătoare știa că s-a depus o cerere de restituire în natură de către fosta proprietară, după cum știa și pârâtul, așa cum rezultă dintr-o serie de documente depuse la dosarul cauzei, în fața instanței de fond.

Pârâtul a fost de rea-credință la încheierea contractului, deoarece există recunoașterea expresă a acestuia cu privire la situația imobilului și a foștilor proprietari, aspect reținut corect de instanța de fond. Așa fiind, contractul nu poate fi salvat de la nulitate, chiar în temeiul dispozițiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, deoarece cumpărătorul nu a fost de bună-credință, aspect ce rezultă chiar din declarațiile pârâtului și cele ale mamei sale. Pârâtul a declarat că a așteptat trei ani de zile pentru a vedea dacă rudele fostului proprietar vor depune cerere de restituire a imobilului, ceea ce ilustrează faptul că avea cunoștință despre posibilitatea depunerii unei astfel de cereri.

În ceea ce privește acțiunea în revendicare, în măsura, în care se reține că actul de vânzare a apartamentului în litigiu este nul absolut, atunci, pârâtul nu are titlu, iar cererea trebuie apreciată pe dreptul comun, urmând a se efectua compararea de titluri. Or, în speță, s-a reținut cu putere de lucru judecat printr-o hotărâre pronunțată într-un ciclu procesual anterior, respectiv Decizia nr. 635 din 12 mai 2005, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, că acțiunea în revendicare este admisibilă și trebuie judecată pe fond.

S-a mai invocat și existența unor alte hotărâri irevocabile, pronunțate în alte litigii care statuează în sensul admiterii acțiunii în revendicare în favoarea reclamantei, pentru apartamente situate în același imobil.

Cererea formulată de reclamantă trebuia analizată pe fond și din perspectiva faptului că în considerentele instanței de apel s-a statuat că este de necontestat că reclamanta deține un titlu de proprietate asupra imobilului revendicat.

Pârâtul B. a depus întâmpinare și a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Pârâtul arătat că reclamanta a formulat o cerere pentru întreg imobilul situat în București și nu doar pentru o unitate locativă, așa cum prevedea art. 3 din Legea nr. 112/1995. Pe de altă parte, imobilul revendicat nu se afla la aceeași adresă cu apartamentul cumpărat de pârât, astfel încât reclamanta nu era îndreptățită să-l revendice.

Pe de altă parte, pârâtul a fost de bună-credință, pentru că viza oficiului juridic pentru întocmirea actului de vânzare a fost în sensul că nu există o cerere de revendicare pentru imobilul în litigiu, astfel încât era îndreptățit să ceară cumpărarea apartamentului în care locuia.

Un alt argument invocat se referă la faptul că în jurisprudența Curții Europene de la Strasbourg s-a statuat că acțiunea în revendicare este admisibilă numai în condițiile preexistenței unei hotărâri de recunoaștere a dreptului pretins. Or, preluarea imobilului prin Decretul nr. 92/1950 impunea validarea titlului reclamantei pe calea legii speciale, astfel încât prin aplicarea Deciziei nr. 33/2008, se impunea respingerea acțiunii.

Recursul reclamantei este fondat pentru următoarele considerente:

Înalta Curte, examinând susținerile reclamantei, reține că acestea se subsumează dispozițiilor art. 304 pct. 9 și art. 315 C. proc. civ., urmând să fie analizate din această perspectivă.

Este întemeiat motivul de recurs privind greșita aplicare a dispozițiilor Legii nr. 112/1995, în ceea ce privește nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare pentru apartamentul în litigiu.

Înalta Curte reține că, înainte de încheierea contractului de pârât în anul 1998, a fost înregistrată la Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995, o cerere de restituire a imobilului în litigiu de către reclamanta A., respectiv în cursul lunii iulie 1996.

La momentul înregistrării cererii de restituire a imobilului de către reclamantă, dar și la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, era în vigoare art. 13 din Hotărârea nr. 20 din 17 ianuarie 1996, pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, potrivit căruia era interzisă înstrăinarea oricărui imobil ce intra sub incidența acestei legi, ori de câte ori exista o suspiciune cu privire la valabilitatea titlului statului.

Aceste norme sunt subsumate, în acest context, dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 112/1995 care atrag incidența actului normativ numai în ceea ce privește imobilele preluate cu titlu. Cu alte cuvinte, dacă se contesta titlul statului, fie și printr-o cerere adresată Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995, până la clarificarea situației juridice a imobilului, acesta nu putea fi înstrăinat.

În cauza Păduraru c. României (parag. 78), Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată că Legea nr. 112/1995 nu se aplică decât în cazul situaţiei bunurilor faţă de care statul deţinea un titlu de proprietate şi că nicio altă dispoziţie internă nu acorda statului dreptul de a vinde un bun care se găsea de facto în patrimoniul său şi pentru care nu avea, aşadar, un titlu. În parag. 79, Curtea reţine că la momentul vânzării statul nu avea o bază legală, având în vedere că Legea nr. 112/1995 nu permitea decât vânzarea bunurilor cu titlu.

Fiind o normă imperativă, sancțiunea pentru nerespectarea acesteia este nulitatea absolută. Așa fiind, este evident că motivul de nulitate era reglementat de lege, astfel încât instanța era îndreptățită să-l analizeze, aşa cum a fost invocat de reclamantă.

Potrivit dispozițiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, așa cum se prezenta textul inițial, actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință.

Or, în speță, deși atât instanța de fond, cât și instanța de apel au stabilit corect situația de fapt, au dat o interpretare diferită normelor juridice incidente cu privire la cauza de nulitate.

Astfel, s-a stabilit că reclamanta a depus o cerere de restituire în natură a întregului imobil la Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 și că apartamentul în litigiu făcea parte din imobilul solicitat, a cărui adresă a suferit o serie de modificării ale denumirii străzii, respectiv din București. Acest lucru este atestat prin adresa din 19 iulie 1996, emisă de Consiliul General al Municipiului București, Direcția Generală de Urbanism și Amenajarea Teritoriului, aflată la fila 107 din Dosarul nr. x/2002 al Judecătoriei sectorului 1 București.

În ceea ce-l privește pe pârât, acesta printr-o cerere depusă la filele 77-81 din Dosarul nr. x/2004 al Curții de Apel București, secția a III-a civilă, cerere întocmită și semnată de acesta - recunoaște că știa situația foștilor proprietari, că atât el, cât și mama sa îi cunoșteau pe foștii proprietari și, mai mult, erau în legătură cu aceștia.

Faptul că unitatea mandatată să efectueze vânzarea a omis să menționeze că imobilul a fost solicitat de reclamantă, deși cererea era înregistrată din 26 iulie 1998 la Primăria sectorului 1 București, nu înlătură răspunderea acesteia și demonstrează reaua-credință în efectuarea actului de vânzare. Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă și reaua-credință a pârâtului, deoarece acesta îi cunoștea pe foștii proprietari și a așteptat trei ani soluționarea situației imobilului.

Respectarea principiului legalității presupune ca toate organismele de stat, inclusiv cele administrative să respecte dispozițiile legale și drepturile părților, rezolvând solicitările depuse în conformitate cu prevederile din actele normative incidente. Nu se poate statua ab initio, că reclamanta nu avea dreptul la restituirea imobilului, fără ca solicitarea să fie examinată, în temeiul actelor depuse și să fie dată o rezolvare administrativă.

Garanțiile de legalitate trebuie să existe pe toată durata procedurii, indiferent de rezultatul acesteia, iar ignorarea cererilor depuse, nerespectarea drepturilor persoanelor interesate, demonstrează o incapacitate administrativă care duce la o răspundere obiectivă a statului. Actele normative trebuie să aibă o continuitate în protejarea valorilor sociale și economice, în sensul unei predictibilități care să permită securitatea circuitului juridic civil. Succesiunea actelor normative în materia restituirii proprietăților preluate de stat în perioada 1945-1989 a determinat o ineficacitate structurală care a generat crearea unor drepturi, concomitent în patrimoniul mai multor persoane, aspect identificat, în mod constant, în jurisprudența Curții Europene de la Strasbourg (cauza Maria Atanasiu și alții contra României).

Așa fiind, sunt incidente în cauză dispozițiile art. 1, raportat la art. 9 din Legea nr. 112/1995 și art. 3 din Hotărârea nr. 117 din 23 octombrie 2006, care fundamentează cauza de nulitate absolută a contractului din 21 aprilie 1998, încheiat de pârâtul B. cu SC C. SA.

În situația în care se constată nulitatea absolută a contractului încheiat în baza Legii nr. 112/1995, pârâtul nu are calitatea de proprietar și în consecință nu a dobândit un bun în patrimoniu, în conformitate cu jurisprudența Curții Europene.

În ceea ce privește acțiunea în revendicare, trebuie subliniat că titlul reclamantei a fost consacrat prin hotărâre judecătorească, respectiv prin Decizia civilă nr. 236/A din 27 februarie 2004, pronunțată de Tribunalul București, în Dosarul nr. x/2003, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 795 din 19 mai 2005, pronunțată de Curtea de apel București, secția a IV-a civilă.

Prin decizia Tribunalului București s-a statuat că reclamanta A. a dovedit calitatea de unică moștenitoare legală a defunctului său tată D., prin certificatul de moștenitor din 1967 și certificatul de moștenitor din 03 mai 2001. Instanța a mai reținut că prin Decretul nr. 92/1950, imobilul a fost naționalizat pe numele lui D. care a fost avocat se încadra în categoria de intelectual profesionist, făcând parte din categoriile socio-profesionale exceptate de la naționalizare, conform art. 2 din actul normativ menționat.

Tribunalul a statuat cu putere de lucru judecat că imobilul a fost preluat abuziv și că Decretul nr. 92/1950 nu constituie un titlu valabil de preluare a proprietății de către stat și a dispus restituirea sa în contradictoriu cu Primăria Municipiului București, SC C. SA și E. și D. care ocupau un apartament, în calitate de cumpărători, în temeiul Legii nr. 112/1995.

Este adevărat că pârâtul B. nu a fost parte în acel dosar, însă esențial pentru soluționarea cauzei este faptul că în motivarea Tribunalului București s-a reținut că imobilul care a aparținut autorului reclamantei, D. a fost preluat abuziv de către stat.

În acest context, se poate invoca jurisprudența Curții Europene în cauza Maria Atanasiu și alții contra României, de vreme ce există o hotărâre judecătorească irevocabilă de restituire a imobilului în favoarea reclamantei, într-o acțiune în revendicare anterioară, în care s-a judecat cu organele administrative care l-au deținut, respectiv Primăria Municipiului București și SC C. SA.

Așa cum au reținut instanțele anterioare, apartamentul cumpărat de pârâtul B. face parte din corpul D, ce face parte din corpurile ce i-au revenit lui D. la partaj, în 1941, astfel încât prin constatarea nulității absolute a contractului pârâtului, reclamanta este îndreptățită să îl revendice, având în vedere hotărârea judecătorească anterioară care-i confirmă titlul de proprietate.

Compararea de titluri trebuie efectuată în conformitate cu analiza acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun, așa cum s-a statuat irevocabil într-un ciclu procesual anterior, prin Decizia de casare nr. 635 din 12 mai 2005, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, în Dosar nr. x/2004.

Așadar, în cadrul acțiunii în revendicare, reclamanta are un titlu confirmat prin hotărâre judecătorească, iar contractul pârâtului este nul absolut pentru nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, raportate la art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, așa cum a fost publicată inițial.

În acest context, se înlătură, în parte, incidența Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, numai în ceea ce privește concursul dintre legea specială și legea generală, deoarece, ca urmare a statuării irevocabile printr-o Decizie pronunțată într-un ciclu procesual anterior (nr. 635 din 12 mai 2005 a Curții de Apel București) litigiul intră sub incidența art. 480 C. civ. din 1864.

Teza a doua a Deciziei nr. 33/2008 impune ca în cazul in care sunt sesizate neconcordante intre legea speciala, respectiv Legea nr. 10/2001, si Convenția europeana a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Aceasta prioritate poate fi data in cadrul unei acțiuni in revendicare, întemeiata pe dreptul comun, în măsura in care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. În cuprinsul considerentelor deciziei menționate, Înalta Curte a reținut că unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care înseamnă, intre altele, ca o soluție definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (Cauza Brumărescu contra României, parag. 61).

Din cauza inconsecventei si deficientelor legislative, precum si a eventualelor litigii anterior soluționate, nu este exclus ca intr-o astfel de acțiune in revendicare ambele părți sa se poată prevala de existenta unui bun in sensul Convenției, instanțele fiind puse in situația de a da preferabilitate unuia in detrimentul celuilalt, cu observarea, in același timp, a principiului securității raporturilor juridice.

Literatura juridică a admis de multa vreme faptul ca revendicarea este o acțiune reala, iar acest caracter se conserva atât timp cât exista si posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat in patrimoniul revendicantului.

Instanța supremă a mai reținut că nici nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, in toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea in revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul sau de un bun in sensul art. 1 din Primul Protocol adițional si trebuie sa i se asigure accesul la justiție.

Este însă necesar a se analiza, in funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, in ce măsură legea interna intra in conflict cu Convenția europeana a drepturilor omului si daca admiterea acțiunii in revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice. Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă si Convenție, trebuie sa se verifice pe fond dacă si pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun in sensul Convenției.

În speță, în situația în care contractul pârâtului a fost constatat nul, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, acesta nu are titlu, nu are calitatea de proprietar, nu a dobândit un bun în patrimoniu, iar reclamanta este singura care are titlu în cererea în revendicare, formulată pe calea dreptului comun, ceea ce-i permite să triumfe în acţiunea formulată.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 și art. 315 raportate la art. 312 alin. (2) și (3) C. proc. civ. urmează să admită recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 148/A din 16 martie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă. Urmează să modifice decizia recurată, în sensul că va respinge, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul B., împotriva sentinţei nr. 1286 din 11 iunie 2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 148/A din 16 martie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti. secţia a IV-a civilă.

Modifică decizia recurată, în sensul că respinge, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinţei nr. 1286 din 11 iunie 2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 noiembrie 2015.