Employer's Objective Liability for Subordinates' Acts in Workplace Accidents Independent of Fault

Decizia nr. 2636/2015

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea astfel cum a fost precizată, înregistrată la data de 29 august 2008 pe rolul Judecătoriei Sebeş, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL Sebeş, obligarea acesteia la plata următoarelor sume: 62.710 lei, reprezentând daune materiale; 700.000 lei, reprezentând daune morale; 1.700 lei lunar, cu titlul de despăgubiri eşalonate, începând de la data pronunţării sentinţei şi până la încetarea stării de incapacitate de muncă, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 204/2011, Judecătoria Sebeş a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Tribunalului Alba potrivit art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., raportat la cuantumul pretenţiilor.

Cauza a fost înregistrată pe rolul tribunalului la data de 29 martie 2011.

Reclamanta a precizat acţiunea, chemând în judecată, alături de SC B. SRL Sebeş, şi pe pârâţii C., D. şi E., în calitate de prepuşi ai societăţii pârâte (comitentă) şi solicitând obligarea lor în solidar la plata despăgubirilor, pârâţii persoane fizice în temeiul art. 998-999 C. civ., iar pârâta persoană juridică în temeiul art. 1000 alin. (3) C. civ. Totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor la plata diferenţei dintre salariul de care ar fi beneficiat şi pensia încasată lunar până în luna mai 2010, respectiv pe o perioadă de 51 de luni, plata contravalorii bonurilor de masă pe aceeaşi perioadă, cheltuielile suportate pentru investigaţiile medicale şi operaţiile suferite, onorarii avocaţiale şi suma de 1.700 lei, reprezentând despăgubiri eșalonate începând cu data pronunţării sentinței şi până la încetarea stării de incapacitate de muncă.

Pârâţii E. şi C. au invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar, prin încheierea de amânare a pronunţării din data de 25 ianuarie 2012, instanţa de fond a respins-o, reţinând că litigiul derivă dintr-o cauză penală, finalizată doar în anul 2010.

Prin sentinţa civilă nr. 265 din 08 februarie 2012, Tribunalul Alba a admis în parte acţiunea reclamantei A. împotriva pârâţilor SC B. SRL Sebeş, C., E. şi D., pe care i-a obligat în solidar la plata în favoarea reclamantei a sumei de 45.543 lei, despăgubiri materiale și a sumei de 100.000 lei, reprezentând daune morale. Pârâţii au fost, de asemenea, obligaţi în solidar la plata lunară în favoarea reclamantei a sumei reprezentând diferenţa dintre venitul net obţinut la ora actuală de un sortator, angajat al SC B. SRL Sebeş, şi cuantumul pensiei de invaliditate de care beneficiază reclamanta, începând cu data pronunţării hotărârii şi până la încetarea stării de incapacitate de muncă, precum şi la plata cheltuielilor de judecată de 1.000 lei.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Obiectul principal de activitate al pârâtei SC B. SRL îl constituie prelucrarea primară a lemnului, reclamanta fiind, la data de 15 septembrie 2005, angajata acestei societăţi, în calitate de sortator la secţia de rindeluire.

Din procesul verbal de cercetare întocmit de Inspectoratul Teritorial de Muncă Alba la data de 14 martie 2006, efectuat la sediul societăţii pârâte în vederea stabilirii împrejurărilor şi cauzelor care au condus la producerea accidentului la care reclamanta face referire, reiese că, la data de 15 septembrie 2005, la maşina de retezat la lungime a cherestelei a fost repartizat să lucreze F., care aşeza şi regla cheresteaua pe maşina de debitat, iar, la sortarea şi verificarea acesteia, după ieşirea de pe masa maşinii, au fost repartizate G., H. şi reclamanta A. Din declaraţia dată cu acea ocazie de reclamantă, rezultă că aceasta a fost repartizată iniţial la curăţenie, după care a fost trimisă de către şeful de tură să lucreze la maşina de rindeluit nr. 3. Reclamanta a fost solicitată de către F. să lucreze la sortarea şi depozitarea cherestelei rezultate de la maşina de debitat la lungime.

La momentul producerii accidentului, la postul de introducere a cherestelei în maşina de retezat se afla C. loan, solicitat fiind de către F. pentru a-l înlocui pe acesta o perioadă de timp. H. şi G. au observat că dinspre pânza circularului sunt proiectate bucăţi de lemn sub formă de aşchii, una lovind-o pe H. în obraz, iar o alta pe reclamantă în zona ochiului stâng.

În urma loviturilor, H. a suferit doar o contuzie uşoară şi, după o simplă toaletare a zonei lovite, a revenit la locul de muncă. În schimb, reclamanta, după acordarea primului ajutor, a fost preluată de şeful de tură şi transportată la Spitalul Municipal Sebeş, după care a fost transferată la Spitalul Judeţean Alba.

Martora G. s-a reîntors la muncă şi, încercând să afle ce s-a întâmplat, a găsit la locul unde s-a aflat reclamanta o bucată de lemn de circa 70 cm lungime, cu urme de tăiere neregulată pe lungimea laţului.

Din declaraţia reclamantei a rezultat că în momentul în care la aranjatul scândurilor pentru retezat se afla C., acesta a introdus mai multe scânduri deodată la retezat, deși i s-a spus să nu procedeze în acest sens, iar cele trei muncitoare care se aflau la sortat nu reuşeau să verifice corect bucăţile rezultate. Aceasta a mai declarat că, înaintea producerii accidentului, C. stătea rezemat de maşină când aceasta funcţiona, susţinând că şi colega sa G. a sesizat acelaşi lucru.

Din declaraţia şefului de tură, E., pârât în cauză, dată, de asemenea, cu ocazia cercetării efectuate de către Inspectoratul Teritorial de Muncă Alba, a reieșit că în atribuţiile lui C. intrau doar curăţenia şi împachetarea materialului rezultat în urma operaţiunii de retezare, operaţiuni stabilite şi prin atribuţiile postului din contractul individual de muncă. C. a susţinut că, în situaţiile în care muncitorii nu puteau introduce direct manual bucăţile de lemn spre pânza circularului, aceștia utilizau un laţ de lemn.

În urma verificărilor s-a constatat că înaintea producerii evenimentului acest laţ a fost aşezat pe partea laterală a maşinii şi, probabil, atins din neatenţie de către C., a căzut pe lanţul transportor şi a fost antrenat în pânza circularului, după care a fost proiectat în arcada ochiului stâng al reclamantei.

Conform biletului de ieşire din spital, eliberat de Spitalul Judeţean Alba la data de 22 septembrie 2005, emis în baza foii de observaţie nr. 16196, reclamanta a suferit „contuzie forte; plagă contuză pleoapă superioară şi regiune sprâncenoasă 1/3 externă; hipemă care ocupă 1/2 inferior a CA; subluxaţie posterioară de cristalin în 1/2 temporală în vitros în CA; cataractă traumatică”.

În urma eliberării Deciziei asupra capacităţii de muncă, nr. 533 din 20 februarie 2006, s-a stabilit încadrarea reclamantei în gradul II de invaliditate.

În cuprinsul procesului verbal, Inspectoratul Teritorial de Muncă Alba a constatat că producerea accidentului s-a datorat faptului că numitul C., pârât în cauză, a acceptat, la solicitarea colegului său F., să lucreze la un echipament tehnic pentru care nu era calificat şi instruit.

Cercetarea efectuată de Inspectoratul Teritorial de Muncă Alba a relevat neluarea măsurilor de interzicere a desfăşurării unor activităţi de către persoane neautorizate şi neinstruite în acest sens, reţinându-se încălcarea prevederilor art. 11 lit. u) din NGPM/2002, abatere de care s-a apreciat că se face vinovat pârâtul C., care a încălcat dispoziţiile art. 10 din NSSM pentru fabricarea cherestelei, parchetului, ambalajelor, butoaielor şi altele. Pentru abaterea constatată la cap. XII s-a reţinut ca fiind răspunzător conducătorul locului de muncă, E., care a încălcat prevederile art. 11 lit. u) din NGPM/2002, la care s-a făcut referire mai sus.

Ca atare, pe baza acestei situaţii de fapt, prima instanţă a concluzionat că răspunzători de producerea accidentului se fac, pe de o parte, pârâţii C. şi E., dar şi pârâta SC B. SRL Sebeş, culpa acesteia constând în folosirea unui utilaj neprevăzut cu apărători, astfel cum prevăd normele de protecţia muncii. A constatat că împrejurarea că utilajul nu era prevăzut cu apărători rezultă atât din declaraţiile martorilor, dar mai ales din atitudinea societăţii pârâte, care a precedat la scoaterea din uz a utilajului şi dezmembrarea acestuia la scurt timp după producerea accidentului, nemaifiind astfel posibilă expertizarea lui în condiţiile în care reclamanta a solicitat această probă. A reţinut, de asemenea, că în cauză culpa pârâţilor C. şi E. rezultă atât din procesul verbal de cercetare, cât şi din declaraţiile martorilor, respectiv utilizarea unui laţ de către C. care a fost antrenat în pânza circularului şi omisiunea pârâtului E. - şef de tură, de a interzice muncitorului C. să lucreze la un utilaj pentru care nu avea calificarea necesară.

Cât priveşte pârâtul D., instanţa de fond a apreciat că vinovăţia acestuia constă în neîndeplinirea atribuţiilor de serviciu.

În aceste condiții, în cauză sunt îndeplinite, în persoana tuturor pârâţilor, condiţiile necesare atragerii răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită a prepuşilor, prejudiciul suferit, raportul de cauzalitate dintre fapta prepuşilor şi prejudiciu şi culpa prepuşilor, comitentul (în speţă, societatea pârâtă) fiind obligat să repare prejudiciul cauzat de prepuşii săi

Instanţa de fond a considerat că este neîndoielnic faptul că reclamantei i s-a adus un prejudiciu material, câtă vreme aceasta, începând cu luna februarie 2006, a fost pensionată, beneficiind şi la data pronunțării hotărârii de o pensie de invaliditate, a cărei medie lunară este de 350 lei.

Tribunalul a apreciat că reclamanta a dovedit în parte despăgubirile materiale, în sumă de 45.543 lei, reprezentând diferenţa dintre salariul de care ar fi beneficiat aceasta (respectiv 1.234 lei) şi pensia de 350 lei încasată lunar, celelalte pretenţii materiale şi suma de 1.700 lei lunar nefiind probate.

În ce priveşte prejudiciul moral, prima instanţă a considerat că suma de 100.000 lei este de natură să repare suferinţa pricinuită, ţinând seama de împrejurările concrete ale cauzei, de modul în care au acţionat prepuşii comitententului, de suferinţele fizice şi psihice încercate de reclamantă.

Instanța de fond a reţinut, de asemenea, că răspunderea comitentului este alăturată celei a prepuşilor, fapta păgubitoare fiind săvârşită în comun, prin urmare, obligaţia fiind în solidum.

Prin Decizia civilă nr. 68 din 15 noiembrie 2012, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelurile declarate de pârâţii C., E., D. şi SC B. SRL Sebeş, împotriva sentinţei civile nr. 265 din 08 februarie 2012 pronunţată de Tribunalul Alba, a schimbat sentinţa atacată, în sensul respingerii acţiunii civile formulate de reclamantă. Totodată, a respins apelul declarat de reclamanta A. împotriva aceleiaşi sentinţe, iar reclamanta a fost obligată să plătească pârâţilor cheltuieli de judecată (2.580 lei pentru C.; 880 lei pentru E.; 888 lei pentru D.; 888 lei pentru SC B. SRL Sebeş).

În considerentele deciziei s-au reţinut următoarele:

La data de 15 septembrie 2005, reclamanta, care era angajată a pârâtei SC B. SRL Sebeş, a fost victima unui accident de muncă, în urma căruia a suferit leziuni la nivelul ochiului stâng, leziuni care au dus la pierderea vederii şi la pensionarea acestei cu gradul II de incapacitate de muncă.

Prin procesul verbal întocmit la data de 14 martie 2006 de Inspectoratul Teritorial de Muncă Alba, cu ocazia finalizării cercetării, s-a concluzionat că accidentul de muncă a fost cauzat de nerespectarea tehnologiei de lucru de către C., care a aşezat pe limitator laţul folosit la aranjarea semifabricatului între pânzele circularului, a atins laţul care a căzut pe lanţul transportator, moment în care laţul a fost antrenat în pânza circularului şi a fost aruncat în partea de sortare a cherestelei, accidentând-o pe reclamantă. S-a constatat, de asemenea, săvârşirea de către E. a neluării măsurilor de interzicere a desfăşurării unor activităţi de către persoane neautorizate şi neinstruite.

Paralel cu cercetarea efectuată de Inspectoratul Teritorial de Muncă Alba, reclamanta a formulat, la data de 01 noiembrie 2005, plângere penală împotriva făptuitorilor C. şi SC B. SRL Sebeş, prin care a solicitat tragerea acestora la răspundere pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 184 C. pen. şi a infracţiunilor prevăzute de normele de protecţia muncii şi obligarea acestora în solidar la plata daunelor morale şi a despăgubirilor civile eşalonate.

Prin ordonanţa dată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sebeş în Dosar nr. x/P/2005, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a numitului C. Această soluţie a fost confirmată de către prim-procuror prin rezoluţia dată la data de 31 iulie 2006.

Reclamanta, parte vătămată în cercetarea penală, a formulat plângere împotriva soluţiei dată de organul de urmărire penală, plângere care a fost respinsă prin sentinţa penală nr. 301/2006 a Judecătoriei Sebeş. Prin Decizia penală nr. 66/2007, Tribunalul Alba a admis recursul părţii vătămate şi a casat sentinţa penală de mai sus, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare. În rejudecare, prin sentinţa penală nr. 172/2007, Judecătoria Sebeş a admis plângerea părţii vătămate A., dispunând trimiterea cauzei în vederea redeschiderii urmării penale.

Parchetul de pe lângă Judecătoria Sebeş a dispus din nou scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului C., în temeiul art. 10 lit. d) şi e) C. proc. pen., raportat la art. 11 C. proc. pen., reţinându-se, în ce-l priveşte pe acesta, lipsa intenţiei în săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 184 C. pen., respectiv cazul fortuit în ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 36 din Legea nr. 90/1996.

Partea vătămată A. a formulat plângere împotriva acestei soluţii, respinsă la data de 11 februarie 2008 de către prim-procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sebeş.

Reclamanta a depus plângere împotriva soluţiei dată de organul de urmărire penală. Prin sentinţa penală nr. 70/2008, pronunţată la data de 17 aprilie 2008, Judecătoria Sebeş a admis în parte plângerea, a desfiinţat ordonanţa atacată numai în ceea ce priveşte neînceperea urmăririi penale faţă de SC B. SRL Sebeş şi a dispus trimiterea cauzei în vederea redeschiderii urmăririi penale faţă de aceasta. Prima instanţă a reţinut în considerentele hotărârii că se impune identificarea persoanelor care răspundeau de organizarea muncii. În ce-l priveşte pe C., ordonanţa de neîncepere a urmării penale a fost menţinută de instanţa de judecată.

Această hotărâre a fost atacată doar de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sebeş, numai sub aspectul greşitei trimiteri în vederea redeschiderii urmăririi penale, susţinându-se că soluţia care se impunea era de trimitere în vederea începerii urmării penale. Tribunalul Alba a admis recursul, modificând sentinţa în sensul celor solicitate şi a dispus trimiterea cauzei la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sebeş în vederea începerii urmării penale.

Urmare a acestei hotărâri, s-au efectuat acte premergătoare în vederea începerii urmăririi penale împotriva făptuitorilor SC B. SRL Sebeş şi E. Prin ordonanţa din 06 februarie 2009, dată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sebeş şi menţinută de prim-procuror, s-a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva celor doi făptuitori, reţinându-se incidenţa cazului fortuit. În ce-l priveşte pe C. s-a constat că faţă de acesta s-a pronunţat printr-o ordonanţă anterioară o soluţie de scoatere de sub urmărire penală, pentru acelaşi caz de înlăturare a răspunderii penale, respectiv cazul fortuit.

Prin sentinţa penală nr. 130/2009, Judecătoria Sebeş a admis în parte plângerea, a desfiinţat ordonanţa procurorului în ce priveşte neînceperea urmării penale faţă de SC B. SRL Sebeş şi E. şi a dispus trimiterea cauzei la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sebeş în vederea redeschiderii urmăririi penale. A fost menţinută ordonanţa atacată în ce-l priveşte pe C., apreciindu-se că plângerea împotriva acestuia este inadmisibilă, raportat la sentinţa penală nr. 70/2008.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs făptuitorul E. Prin Decizia penală nr. 29/2010, pronunţată de Tribunalul Alba în Dosar nr. x/298/2009, a fost admis recursul, au fost extinse efectele recursului şi cu privire la făptuitoarea SC B. SRL Sebeş şi a fost respinsă plângerea petentei A.

În considerentele hotărârii, tribunalul a constatat că în cauză se confirmă ipoteza cazului fortuit, care înlătură răspunderea penală a celor doi făptuitori. S-a reţinut în acest sens că nu s-a dovedit că laţul a fost aşezat pe utilaj sau atins din neglijenţă de către C., că utilajul era dotat cu apărători de tablă şi folii de plastic şi că, potrivit adresei Inspectoratului Teritorial de Muncă Alba, pot exista situaţii imprevizibile cu privire la activităţile de prelucrare a lemnului, chiar în condiţiile manevrării normale a echipamentului de muncă, când se pot produce accidente din cauza unor defecţiuni ale lemnului prelucrat. Concluzionând, instanţa de recurs a constatat că nu s-a dovedit că făptuitorul E. a încălcat normele legale de protecţie, astfel încât să creeze posibilitatea producerii vreunui accident de muncă.

Pe parcursul derulării anchetei penale, la data de 29 august 2008, reclamanta a formulat acţiunea civilă de faţă, prin care a solicitat obligarea pârâtei SC B. SRL Sebeş la plata de daune materiale şi morale provocate ca urmare a producerii accidentului de muncă. Reclamanta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 998 C. civ. La termenul din 15 decembrie 2008, Judecătoria Sebeş a suspendat procesul civil până la soluţionarea plângerii penale.

După repunerea cauzei pe rol şi declinarea cererii la Tribunalul Alba, reclamanta şi-a precizat temeiul acţiunii, la solicitarea instanţei. Astfel, prin precizarea depusă la data de 24 mai 2011, reclamanta a arătat că pretenţiile sunt solicitate „în solidar, atât de la angajaţii răspunzători de producerea accidentului de muncă, (…) cât şi de la comitenta SC B. SRL Sebeş, pentru faptele prepuşilor ei angajaţi, în temeiul art. 998-999 C. civ., coroborat cu art. 1000 alin. (3) C. civ.” La un termen ulterior (12 octombrie 2011), la solicitarea instanţei, reclamanta a depus o nouă precizare, prin care a arătat care sunt persoanele fizice, angajate ale societăţii pârâtei, răspunzătoare de accidentul de muncă, împotriva cărora înţelege să formuleze acţiunea: C., E. şi D.

La termenul din 25 ianuarie 2012, prima instanţă a pus în discuţie excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei, invocată prin întâmpinare de pârâţii E. şi C. şi susţinută oral de pârâtul D.. Prin încheierea de amânare a pronunţării, instanţa de fond a respins această excepţie, apreciind că prezenta cauză derivă dintr-un proces penal, finalizat doar în 2010, dată în raport cu care, acţiunea a fost promovată în termen legal.

În ce priveşte apelul declarat de pârâtul D., instanța de apel a constatat că împotriva acestuia nu a fost formulată nicio plângere penală în legătură cu producerea accidentului de muncă, iar reclamanta l-a chemat în judecată pe calea acţiunii civile la data de 12 octombrie 2011.

Potrivit art. 8 alin. (1) raportat la art. 3 alin. (1) din Decretul Lege nr. 167/1958, dreptul material la acţiune în repararea pagubei pricinuită prin fapte ilicite se prescrie în trei ani de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel ce răspunde de ea.

În cauză, accidentul de muncă s-a produs la data de 15 septembrie 2005, iar acţiunea civilă împotriva pârâtului D. a fost formulată, aşa cum s-a reţinut, la data de 12 octombrie 2011. Reclamanta a apreciat că acesta, în calitate de şef producţie, se face răspunzător, în mod indirect, de producerea accidentului de muncă prin distribuirea necorespunzătoare a sarcinilor şi a posturilor de lucru către muncitori şi prin nesupravegherea procesului tehnologic şi neinstruirea angajaţilor în protecţia muncii.

Faţă de aceste împrejurări, instanța de apel a reținut că reclamanta cunoştea sau trebuia să cunoască la momentul producerii accidentului calitatea de şef de tură a pârâtului D., calitate în care consideră că se face vinovat de prejudiciul încercat de aceasta, astfel că termenul de prescripţie a dreptului de a solicita tragerea la răspundere civilă delictuală a acestui pârât a început să curgă de la data producerii accidentului şi s-a împlinit la data de 15 septembrie 2008. Ca urmare, la data formulării acţiunii împotriva pârâtului D., dreptul material la acţiune al reclamantei era prescris, astfel că criticile aduse de acesta modului în care prima instanţă a soluţionat acţiunea împotriva sa sunt fondate.

Referitor la apelul declarat de pârâtul C., instanța de apel a considerat că, deşi acesta a invocat, numai cu ocazia concluziilor pe fond, nelegala soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, critica a fost formulată de către pârâta SC B. SRL Sebeş prin motivele de apel. Având în vedere coparticiparea procesuală a pârâţilor şi interesul societăţii pârâte, în calitate de comitent, de a face dovada nevinovăţiei angajaţilor săi, ceea ce duce la înlăturarea răspunderii delictuale a angajaţilor şi implicit a sa, în calitate de comitent, instanța de apel a apreciat că se impune a se analiza criticile privind modul de soluţionare a excepţiei dreptului material la acţiune şi în raport cu pârâtul C.

Aşadar, în cauză, prin ordonanţa dată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sebeş la data de 20 decembrie 2007, menţinută prin sentinţa penală nr. 70 din 17 aprilie 2008 şi neatacată de partea vătămată A., s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a făptuitorului C., reţinându-se cazul fortuit.

Potrivit art. 416 pct. 4 C. proc. pen., hotărârea primei instanţe rămâne definitivă la expirarea termenului de recurs, în cazul în care nu este supusă apelului. Faţă de aceste dispoziţii legale, soluţia de scoatere de sub urmărire penală a pârâtului C. a rămas definitivă la data de 29 aprilie 2008. Până la această dată, termenul de prescripţie a dreptului la acţiune în răspundere delictuală împotriva acestui pârât a fost întrerupt conform art. 16 lit. b) din Decretul Lege nr. 167/1958, ca urmare a formulării plângerii penale de către partea vătămată.

Începând cu data de 30 aprilie 2008, pentru reclamantă a început să curgă un nou termen de prescripţie a dreptului la acţiune împotriva pârâtului C.. Reclamanta a formulat acţiune împotriva acestui pârât la 12 octombrie 2011, dată la care dreptul său material la acţiune era prescris.

Curtea a constatat, astfel, că soluţia este aceeaşi şi dacă s-ar lua în considerare că instanţa civilă a fost sesizată cu tragerea la răspundere a pârâtului C. prin precizarea din 24 mai 2011, în care reclamanta arată cu titlu general că înţelege să cheme în judecată pe angajaţii care se fac vinovaţi de nerespectarea normelor de protecţie a muncii, indicând doar prin precizarea din 12 octombrie 2011 numele acestora, inclusiv al pârâtului C. Ca atare, soluţia primei instanţe de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune faţă de pârâtul C. este nelegală, fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor reţinute anterior.

Analizând hotărârile penale date cu ocazia soluţionării plângerii penale, instanța de apel a mai reţinut că, deşi soluţia de scoatere de sub urmărire a pârâtului C. a rămas definitivă la data de 29 aprilie 2008, printr-o ordonanţă ulterioară, pronunţată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sebeş la data de 06 februarie 2009, s-a dispus din nou scoaterea de sub urmărire penală a aceluiași pârât, menţionând-se în considerente că ordonanţa anterioară în care s-a dat aceeaşi soluţie a fost menţinută prin hotărâre judecătorească. Prin sentinţa civilă nr. 130/2009, analizând plângerea împotriva ordonanţei dată în 06 februarie 2009, Judecătoria Sebeş a reţinut că cea formulată împotriva lui C. este inadmisibilă. Instanţa a făcut trimitere la prevederile art. 2781 alin. (1)1 C. proc. pen., potrivit cărora persoana în privinţa căreia judecătorul, prin hotărâre definitivă, a decis că nu este cazul să se înceapă ori să se redeschidă urmărirea penală nu mai poate fi urmărită pentru aceeaşi faptă.

Dacă s-ar aprecia că, faţă de această situaţie creată prin ordonanţa din 06 februarie 2009, termenul de prescripţie a dreptului material al reclamantei de a formula acţiune împotriva pârâtului C. a fost întrerupt până la pronunţarea sentinţei penale nr. 130/2009, instanța de apel a constatat că raportat la data formulării acţiunii civile, dreptul material al reclamantei nu ar fi prescris. În aceste condiţii, s-a considerat că se impun a se a analiza şi criticile pârâtului C. privind fondul cererii, respectiv îndeplinirea condiţiilor legale pentru atragerea răspunderii civile delictuale în privința sa.

Considerentele pe care instanța de apel le-a avut în vedere sub acest aspect sunt comune cu cele vizând apelul pârâtului E., astfel că au fost analizate împreună, la examinarea temeiniciei acţiunii reclamantei.

În legătură cu apelul declarat de pârâtul E., instanța de apel a reţinut că acest apelant nu a criticat soluţia instanţei de fond cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, susţinând temeinicia acestei excepţii doar cu ocazia cuvântului în dezbaterea apelurilor. Dar, aşa cum s-a reţinut şi în cazul apelantului C., instanța de apel a analizat această excepţie şi cu privire la apelantul E., întrucât ea a fost invocată de societatea pârâtă prin motivele sale de apel, iar aceasta din urmă are interesul de a se constata tardivitatea formulării acţiunii faţă de angajaţii săi, ceea ce ar duce la respingerea acţiunii inclusiv faţă de pârâta societate.

Astfel, prin plângerea penală formulată, partea vătămată A. a solicitat tragerea la răspundere penală şi civilă a făptuitorilor C. şi SC B. SRL Sebeş. Prin sentinţa penală nr. 70/2008, pronunţată la data de 17 aprilie 2008, Judecătoria Sebeş a trimis cauza Parchetului de pe lângă această judecătorie în vederea redeschiderii urmăririi penale faţă de făptuitoarea SC B. SRL Sebeş, dispunând, totodată, efectuarea de cercetări în vederea identificării persoanelor care răspundeau de organizarea munci.

Urmare acestei hotărâri, organul de urmărire penală a declanşat cercetarea penală şi împotriva făptuitorului E., plângerea faţă de acesta fiind soluţionată definitiv prin Decizia nr. 29/2010 a Tribunalului Alba.

Contrar susţinerilor reclamantei, plângerea penală formulată de victima accidentului de muncă reprezintă o cerere aptă să întrerupă cursul prescripţiei extinctive în sensul art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, câtă vreme prin aceasta partea vătămată a formulat şi pretenţii civile, intenţia sa de constituire de parte civilă fiind evidentă.

Prin Decizia nr. 29/2010 a Tribunalului Alba s-au lămurit aspectele penale ale faptelor, menţinându-se ordonanţa de neîncepere a urmării penale faţă de constatarea existenţei cazului fortuit, dar instanţa penală nu s-a aplecat asupra acţiunii civile. În această situaţie, potrivit art. 20 C. proc. pen., persoana vătămată constituită parte civilă în procesul penal poate să pornească acţiune în faţa instanţei civile, dacă instanţa penală, prin hotărârea rămasă definitivă, a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă.

Faţă de aceste circumstanţe, în raport de dispoziţiile art. 17 din Decretul nr. 167/1958 vizând efectele întreruperii prescripţiei extinctive, instanța de apel a constatat că, la data de 12 octombrie 2011, când s-a formulat acţiunea civilă împotriva pârâtului E., dreptul material la acţiune nu era prescris, așa încât în mod corect în acest caz a fost respinsă excepţia prescripţiei.

Examinând criticile apelanţilor E. şi C. în legătură cu soluţionarea de către prima instanţă a fondului acţiunii, instanța de apel a reţinut că, prin Decizia penală nr. 29/2010, Tribunalul Alba a statuat în sensul că nu s-a dovedit faptul că laţul a fost aşezat pe utilaj sau atins din neglijenţă de către C. şi că utilajul era dotat cu apărători de tablă şi folii de plastic. De asemenea, instanța a apreciat că pot exista situaţii imprevizibile cu privire la activităţile de prelucrare a lemnului, chiar în condiţiile manevrării normale a echipamentului de muncă, când se pot produce accidente din cauza unor defecţiuni ale lemnului prelucrat. Instanţa penală a conchis concluzionând că în cauză se confirmă ipoteza cazului fortuit, astfel că, nu s-a putut reţine vinovăţia făptuitorilor E. şi SC B. SRL Sebeş.

Potrivit art. 22 C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia. Aşadar, câtă vreme prin Decizia penală nr. 29/2010 s-a stabilit că producerea accidentului care a cauzat reclamantei vătămări s-a datorat cazului fortuit, instanţa civilă nu mai putea reţine că această faptă s-a produs ca urmare a folosirii unui utilaj neprevăzut cu apărători, respectiv a utilizării de către pârâtul C. a unui laţ, care a fost antrenat în pânza circularului şi a omisiunii pârâtului E., de a interzice pârâtului C. să lucreze la un utilaj pentru care nu avea calificarea necesară. Aceste aspecte au fost tranşate de către instanţa penală, în mod definitiv, pe baza probelor administrate şi sub acest aspect constatările instanţei penale cu privire la existenţa faptei şi a vinovăţiei persoanei care a săvârşit-o au autoritate de lucru judecat pentru instanţa civilă.

Pentru atragerea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ., aplicabile în cauză, impun îndeplinirea cumulativă a mai multor condiţii, între care şi vinovăţia făptuitorului. În cauză s-a dovedit existenţa unei împrejurări care înlătură vinovăţia, respectiv cazul fortuit, instanţa penală reţinând incidenţa acestei împrejurări atât în ce-l priveşte pe pârâtul C. (sentinţa penală nr. 70/2008), cât şi în privinţa pârâtului E. (Decizia penală nr. 29/2010).

Ca urmare, nefiind întrunite toate cerinţele legale pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor E. şi C., instanța de apel a constatat că prima instanţă a pronunţat hotărârea cu aplicarea greşită a prevederilor art. 998 - 999 C. civ. Pe cale de consecinţă, a apreciat că se impune admiterea apelurilor formulate de pârâţii în cauză şi respingerea acţiunii formulată de către reclamantă împotriva lor.

Referitor la susţinerile pârâtei SC B. SRL Sebeş, în sensul că acţiunea faţă de aceasta, în calitate de comitent, este prescrisă, instanța de apel a considerat că, la data de 01 noiembrie 2005, reclamanta a formulat împotriva societății plângere penală, prin care a solicitat tragerea la răspundere pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 184 C. pen. şi a infracţiunilor prevăzute de normele de protecţia muncii şi obligarea la plata despăgubirilor civile. Rezultă, aşadar, că reclamanta a depus sesizare penală înăuntrul termenului de prescripţie de trei ani, prevăzut de Decretul nr. 167/1958.

Pentru aceleaşi considerente avute în vedere cu ocazia examinării acestei excepţii în ce-l priveşte pe pârâtul E., instanța de apel a constatat că sesizarea făcută de reclamantă a întrerupt cursul prescripţiei până la data soluţionării definitive a plângerii penale. Având în vedere prevederile art. 17 din Decretul nr. 167/1958, a apreciat că, de la data de 28 ianuarie 2010, la care a fost soluţionată definitiv plângerea penală împotriva SC B. SRL Sebeş, a început să curgă un nou termen de prescripţie. Reclamanta a precizat acţiunea faţă de această pârâtă la 24 mai 2011, în sensul că înţelege să o cheme în judecată în calitate de comitent, în temeiul art. 1000 alin. (3) C. civ. În aceste condiţii, dreptul material la acţiune al reclamantei faţă de pârâta SC B. SRL Sebeş nu era prescris.

Asupra fondul acţiunii, instanța de apel a menționat că, pentru a fi atrasă răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, este necesar, în primul rând, ca în persoana prepusului să fie întrunite condiţiile răspunderii pentru fapta proprie, impuse de art. 998-999 C. civ. Rezultă că în cauză nu s-a făcut dovada vinovăţiei pârâţilor chemaţi în judecată în calitate de prepuşi, fiind reţinută incidenţa cazului fortuit. Ca urmare, câtă vreme nu este îndeplinită această cerinţă a vinovăţiei prepuşilor, în cauză nu pot fi aplicabile prevederile art. 1000 alin. (3) C. civ.

Prin Decizia civilă nr. 989 din 13 martie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a admis recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 68 din 15 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Alba Iulia, pe care a casat-o, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Cât priveşte situaţia intimaţilor pârâţi persoane fizice, instanța de recurs a constatat că starea de fapt reţinută de către instanţa de apel este cea corectă, cât timp cererea reclamantei a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 998 -999 C. civ., iar, pe de o parte, pentru D. s-a stabilit că cererea de chemare în judecată a fost formulată după împlinirea termenului de prescripţie a dreptului de a solicita tragerea la răspundere civilă delictuală a acestui pârât și, pe de altă parte, pentru pârâţii C. şi E. s-a statuat în sensul că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, sub aspectul vinovăţiei, acest lucru rezultând din două sentinţe penale definitive, respectiv sentinţa penală nr. 70/2008 a Judecătoriei Sebeş şi Decizia penală nr. 29/2010 a Tribunalului Alba.

De asemenea, a menționat instanța de recurs, instanţa de apel a constatat, în mod corect, că acţiunea reclamantei faţă de pârâta SC B. SRL Sebeş nu este prescrisă, cursul prescripţiei fiind întrerupt până la data soluţionării definitive a plângerii penale, reclamanta precizându-şi acţiunea faţă de această parte la data de 24 mai 2011, indicând drept temei al răspunderii delictuale civile dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ. Cu privire la aceste din urmă dispoziţii, însă, instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a lor.

Astfel, în mod greşit s-a considerat că pentru a fi atrasă răspunderea comitentului pentru fapta prepusului este necesar ca, în persoana prepusului, să fie întrunite condiţiile răspunderii pentru fapta proprie, impuse de art. 998 - 999 C. civ., în cauză dovedindu-se că nu există condiţia vinovăţiei.

Or, răspunderea comitentului pentru fapta prepusului este o răspundere principală şi independentă de răspunderea prepusului pentru fapta proprie.

Pentru existenţa răspunderii comitentului pentru fapta prepusului trebuie să existe doar două condiţii, şi anume: a) existenţa raportului de prepuşenie, iar, în cauză, s-a dovedit pe deplin raportul de prepuşenie între SC B. SRL Sebeş şi pârâţii persoane fizice şi b) consumarea faptei ilicite ca urmare a îndeplinirii raporturilor de prepuşenie, şi sub acest aspect, s-a probat faptul că accidentul s-a produs în urma derulării raporturilor de muncă dintre pârâţii persoane fizice şi pârâta persoană juridică.

Pentru existenţa răspunderii comitentului pentru fapta prepusului nu trebuie să existe vinovăţia prepusului, acest tip de răspundere civilă delictuală nefiind una de natură subiectivă, ci una de natură obiectivă. Fiind o astfel de răspundere, nu este necesar să existe culpa prepusului, deoarece răspunderea obiectivă nu este fondată pe un element subiectiv, cum este vinovăţia prepusului, ci are la bază următoarele considerente obiective: ideea de garanţie (această garanţie derivă din faptul că prepusul, fiind în raporturi de prepuşenie cu comitentul, activitatea sa desfăşurându-se pentru îndeplinirea obiectului de activitate a comitentului, cât timp prepusul, prin desfăşurarea unor activităţi specifice raportului de prepuşenie, a cauzat o pagubă unei terţe persoane, comitentul este ţinut să despăgubească pe terţul respectiv, care a suferit o vătămare în urma activităţii desfăşurate, chiar fără vinovăţie, de către prepus); ideea de risc (cât timp comitentul desfăşoară o activitate productivă, autorizată de lege, iar prepusul, prin activitatea specifică raportului de prepuşenie, poate produce accidente, respectiv vătămări unor terţe persoane, este firesc ca riscul producerii acestor vătămări să fie în sarcina celui care coordonează acele activităţi productive, respectiv în sarcina comitentului, independent de culpa prepusului) și ideea de echitate (atâta timp cât prepusul a produs respectiva vătămare unei terţe persoane, el aflându-se, însă, în desfăşurarea unei activităţi ce profită, în primul rând comitentului, este just şi echitabil ca pentru vătămarea produsă unui terţ de către prepusul aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu specifice raportului de prepuşenie, comitentul să răspundă, independent de culpa prepusului, răspunderea sa fiind, astfel, una principală şi independentă în raport de răspunderea prepusului, eventuala culpă a prepusului putând să-i folosească comitentului doar pentru o eventuală acţiune în regres împotriva acestuia).

Ca atare, instanța de recurs a considerat că soluţia instanţei de apel este nelegală sub acest aspect, pârâta SC B. SRL Sebeş trebuind să răspundă, în baza art. 1000 alin. (3) C. civ., pentru faptele pârâţilor persoane fizice, în calitate de prepuşi ai săi. Cum însă întinderea prejudiciului nu a fost pe deplin stabilită, iar aceasta echivalează cu o nelămurire, pe deplin, a stării de fapt, a apreciat că este necesară casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă de apel, pentru ca, ţinând cont de cele arătate, aceasta să stabilească întinderea prejudiciului şi să oblige pe pârâta SC B. SRL Sebeş la plata despăgubirile ce urmează a fi detreminate în rejudecare.

Prin Decizia nr. 27 din 7 aprilie 2015, Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia I civilă, a admis apelurile declarate de pârâţii C., E. şi D. împotriva sentinţei civile nr. 265 din 08 februarie 2012 pronunţată de Tribunalul Alba şi, în consecinţă, a schimbat, în parte, sentinţa atacată, în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii C., E. şi D. și înlăturării dispoziţiei de obligare a acestor pârâţi la plata cheltuielilor de judecată la fond către reclamantă. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei referitoare la obligarea pârâtei SC B. SRL Sebeş la despăgubiri civile şi cheltuieli de judecată în sumă de 1.000 lei. A respins apelurile declarate de reclamanta A. şi de pârâta SC B. SRL Sebeş împotriva aceleiaşi sentinţe şi a obligat intimata reclamantă să plătească pârâţilor apelanţi cheltuieli de judecată, astfel: 12.080 lei apelantului C.; 5.880 lei apelantului E. şi 888 lei apelantului D.

În rejudecare, Curtea a constatat că prin decizia de casare instanţa de recurs a stabilit ca fiind legală soluţia propusă de instanţa de apel anterioară sub aspectul acţiunii formulate de reclamantă împotriva pârâţilor persoane fizice, respectiv ca prescrisă cea formulată împotriva pârâtului D. şi ca neîntemeiată pentru neîndeplinirea cerinţelor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie cea formulată împotriva pârâţilor C. şi E.

Având în vedere aceste reţineri ale instanţei de recurs, cât şi dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., instanța de apel a admis apelurile declarate de pârâţii persoane fizice şi a schimbat sentinţa primei instanţe, în sensul respingerii acţiunii promovate de reclamantă împotriva celor trei pârâţi. Soluţia respingerii acţiunii formulate împotriva acestora a impus înlăturarea dispoziţiei instanţei de fond de obligare a acestor pârâţi la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă, aceştia nemaiavând calitatea de părţi căzute în pretenţii care să atragă aplicarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ.

Instanța de apel a reținut că prin aceeași decizie de casare instanţa de recurs a tranşat în mod irevocabil şi acţiunea formulată de reclamantă împotriva pârâtei SC B. SRL Sebeş, constatând, pe de o parte, că acţiunea faţă de această pârâtă nu este prescrisă şi, pe fond, că societatea pârâtă trebuie să răspundă în baza art. 1000 alin. (3) C. civ. pentru faptele intimaţilor pârâţi persoane fizice în calitate de prepuşi ai săi.

Prin urmare, instanța de apel a constatat ca fiind corectă soluţia primei instanţe care a dispus admiterea acţiunii reclamantei faţă de SC B. SRL Sebeş şi obligarea acesteia la despăgubiri şi cheltuieli de judecată, urmând a analiza doar întinderea prejudiciului suferit de reclamantă. De asemenea, a apreciat că nu se mai impune a fi analizate criticile din apelul pârâtei SC B. SRL Sebeş referitoare la respingerea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune şi la stabilirea stării de fapt şi de drept sub aspectul antrenării răspunderii acestei societăţi.

Cu referire la daunele morale, instanţa de apel a considerat că nemulțumirea societății pârâte vizează împrejurarea neluării în considerare de către instanţă de fond la stabilirea cuantumului daunelor morale a culpei reclamantei. S-a susţinut că, potrivit art. 23 pct. 1 din Legea nr. 319/2006, lucrătorii au obligaţia de a utiliza corect maşinile, uneltele, că reclamantei i s-a făcut instructajul periodic şi că era repartizată la curăţenie în ziua respectivă şi nu pentru a lucra la utilajul de debitat. Or, toate aceste susţineri nu pot fi primite şi nu se mai poate pune în discuţie o culpă concurentă a reclamantei în contextul în care instanţa de recurs a statuat în cauză că vinovată de producerea accidentului este exclusiv societatea pârâtă.

Instanţa de apel a reținut că nici critica vizând obligarea pârâtei la plata diferenţei dintre salariul net obţinut de un sortator şi pensia de invaliditate a reclamantei nu poate fi primită. Instanţa de fond nu avea alt criteriu de raportare la calculul acestei diferenţe decât salariul unui sortator pentru că aceasta a fost încadrarea reclamantei înainte de a beneficia de pensia de invaliditate. Pe de altă parte, din cuprinsul adresei din 15 februarie 2011 emisă de societatea pârâtă rezultă că aceasta a identificat criterii de calcul al salariului unui sortator raportându-se la gradul de salarizare al reclamantei în condiţiile în care activitatea se desfăşoară fără greşeli. Împrejurarea că reclamanta nu ar fi solicitat reîncadrarea pe un alt post este lipsită de relevanţă, relevant fiind prejudiciul concret, efectiv suportat de reclamantă datorită faptului că, în condiţiile stării sale de incapacitate de muncă, veniturile sale s-au diminuat cu suma reprezentând diferenţa între salariul de sortator pe care îl putea primi şi pensia de invaliditate de 350 lei lunar.

În ceea ce priveşte motivul expus de societatea pârâtă în precizarea motivelor de apel referitor la acordarea diferenţei dintre salariul net şi pensia de invaliditate pe o perioadă de 51 luni, instanţa de apel a constatat că acesta este tardiv formulat, nefiind invocat în cererea de apel iniţială, ci doar în precizarea depusă după trimiterea cauzei spre rejudecare.

Referitor la apelul declarat de reclamantă, instanţa de apel a reţinut că aceasta nu a probat în niciun fel efectuarea cheltuielilor cu spitalizarea şi tratamentul impuse de accidentul suferit, declaraţiile martorilor audiaţi în cauză nefăcând referire la aceste aspecte, iar la dosar nu sunt depuse înscrisuri sau alte probe care să justifice aceste solicitări. Reclamanta susţine la modul general că pretenţiile sale sunt dovedite, fără a indica efectiv probele pe care îşi întemeiază susţinerile.

Instanţa de apel a apreciat că, chitanţele onorariilor avocaţiale plătite de reclamantă în procesele penale anterioare trebuiau valorificate în acele dosare, astfel că nici sub acest aspect criticile reclamantei nu au putut fi primite.

La stabilirea despăgubirilor pentru daune morale, instanţa de apel a avut în vedere consecinţele negative suferite de reclamantă pe plan psihic şi fizic, importanţa valorilor morale lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, cât şi măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.

Astfel, reclamanta a suferit un accident de muncă care i-a provocat leziuni multiple ochiului stâng ce au necesitat 120 de zile de îngrijiri medicale. Aceasta a fost spitalizată în mai multe perioade, a suferit intervenţii chirurgicale şi a fost încadrată începând cu 20 februarie 2006 în gradul II de invaliditate, constatându-se că are capacitatea de muncă pierdută în totalitate până la data de 18 februarie 2010. Începând cu această ultimă dată reclamanta, prin Decizia asupra capacităţii de muncă nr. 567 din 18 februarie 2010, a fost încadrată în gradul III de invaliditate, stabilindu-se că are capacitatea de muncă redusă la jumătate. Această încadrare a fost menţinută inclusiv prin Decizia medicală asupra capacităţii de muncă nr. 256 din 13 februarie 2014.

Luând în considerare toate aspectele expuse şi constatând că s-a probat crearea unui prejudiciu nepatrimonial reclamantei, rezultat din vătămări aduse sănătăţii şi integrităţii fizice cu consecinţe asupra desfăşurării normale a vieţii sociale, familiale şi profesionale a reclamantei, instanţa de apel a apreciat că aceasta este îndreptăţită la acordarea de daune morale stabilite în mod echitabil de către prima instanţă la suma de 100.000 lei. Această sumă este într-un cuantum rezonabil şi echitabil în raport de criteriile expuse mai sus, astfel că nu poate fi primită solicitarea reclamantei de majorare a acestui cuantum.

Nefondat a fost considerat de instanţa de apel şi motivul de apel vizând acordarea sumei de 1.700 lei lunar, despăgubiri eşalonate. Astfel, reclamanta a fost angajată ca şi sortator la momentul producerii accidentului, așa că prejudiciul suferit de aceasta nu poate fi cuantificat decât ca şi diferenţă între venitul net al unui sortator şi cuantumul pensiei de invaliditate, neexistând nicio raţiune pentru care acesta să fie raportat la venitul mediu pe economie. Faptul că reclamanta câştiga la acea vreme venituri peste medie nu poate constitui un argument în sensul celor cerute de reclamantă, deoarece şi în prezent un sortator poate câştiga la fel, adică venitul mediu pe economie sau o sumă mai mare, fără ca aceasta să justifice luarea în considerare a acestui venit la stabilirea despăgubirilor civile eşalonate.

Fiind admise apelurile pârâţilor persoane fizice, reclamanta, în baza art. 274 C. proc. civ., a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată suportate de aceştia, astfel: 12.080 lei către C. (taxa judiciară de timbru - fila 50 Dosar apel nr. x/298/2008*, onorariu avocat - fila 103 dosar apel înainte de rejudecare, fila 93 dosar recurs, fila 104 dosar apel rejudecare); 5.880 lei către E. (taxă judiciară de timbru - fila 49 dosar apel înainte de casare; fila 95 dosar recurs); 888 lei către D. (taxă judiciară de timbru - filele 52, 75 dosar apel înainte de casare).

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta A., cât şi pârâta SC B. SRL Sebeş.

Recurenta A. a solicitat admiterea recursului conform art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. şi, în consecinţă, modificarea hotărârii atacate în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., în sensul schimbării deciziei din apel, pe de-o parte prin admiterea apelului reclamantei cu privire la majorarea pretenţiilor acordate de către instanţa de fond (în totalitate, așa cum au fost solicitate prin acțiunea introductivă din 2008), iar, pe de alta parte prin respingerea obligaţiilor de plată a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina reclamantei, către pârâţii scoşi din cauză.

În motivarea recursului, aceasta a susţinut că instanţa de apel a reţinut în considerentele hotărârii recurate că „reclamanta nu a probat în niciun fel efectuarea cheltuielilor cu spitalizarea şi tratamentul impuse de accidentul suferit, declaraţiile martorilor audiaţi în cauză nefăcând referire la aceste aspecte; la dosar nu sunt depuse înscrisuri sau alte probe care să justifice aceste solicitări (…)”.

În realitate, în speţă sumele solicitate ca daune materiale au fost dovedite cu documente justificative, depuse atât în dosarul de fond al Judecătoriei Sebeş (declinat la Tribunalul Alba), cât şi în dosarul penal din care au pornit pretenţiile reclamantei (care a lăsat nesoluționată latura civilă), ataşat la dosarul de fond.

Or, instanţa de apel trebuia să aibă în vedere toate probele administrate şi în aceste dosare, atâta vreme cât rejudeca întregul apel (după trimiterea spre rejudecare de către instanţa supremă), probele administrate până atunci la instanţa de fond rămânând valabile.

În ceea ce priveşte obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată către pârâţii C., E. şi D., urmare admiterii apelurilor declarate de aceştia împotriva hotărârii instanţa de fond, recurenta a arătat că, în alin. (3) al dispozitivului hotărârii atacate, instanţa de apel face menţiunea „înlătură dispoziţia de obligare a acestor pârâţi la plata de cheltuieli de judecată la fond către reclamantă”, după ce, anterior, în alin. (3) de la pag. 19 al considerentelor motivării apreciază că „chitanţele onorariilor avocaţiale plătite de reclamantă în procesele penale anterioare trebuiau valorificate în acele dosare, astfel că nici sub acest aspect criticile … nu pot fi primite”.

În aceste condiţii, şi cheltuielile pârâţilor trebuiau a fi doar cele efectuate până la momentul întoarcerii dosarului spre rejudecare de la instanţa supremă înapoi la instanţa de apel, prin acea hotărâre din primul recurs indicându-se clar cu privire la scoaterea acestor pârâţi din cauza prin stabilirea persoanei responsabile pentru prejudiciul adus reclamantei. Prin urmare, cheltuielile de judecată efectuate ulterior de aceşti pârâţi apar sunt neîntemeiate şi făcute fără rost într-o chestiune deja tranşată, în scopul îmbogăţirii fără justă cauză.

În plus, a mai precizat recurenta, hotărârea instanţei de apel nu menţionează din ce provin aceste sume de bani cu titlu de cheltuieli de judecată: 12.080 lei către C., 5.880 lei către E. şi 888 lei către D. Nu rezultă din hotărâre dacă sumele indicate reprezintă taxe judiciare, onorarii avocaţiale sau onorarii de expertiză şi nici dacă au fost efectuate doar în aceasta faza procesuală a apelului.

Recurenta SC B. SRL Sebeş, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 5, 8 şi 9 C. proc. civ., a arătat următoarele:

1. În mod greşit, în cauză, cu încălcarea prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel a aplicat dispoziţiile legale interpretate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (principiul răspunderii civile delictuale, în concret răspunderea obiectivă) raportat la conţinutul Deciziei nr. 989 din 13 martie 2014, considerând că, prin casarea Deciziei nr. 68 din 15 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Alba Iulia, s-ar fi stabilit doar vinovăţia pârâtei SC B. SRL Sebeş. În realitate, Înalta Curte a statuat în sensul că pârâta persoană juridică răspunde independent de culpa prepuşilor în condiţiile în care a considerat că „întinderea prejudiciului nu a fost pe deplin stabilită”.

Prin urmare, în rejudecare, instanţa de apel trebuia să reanalizeze starea de fapt, astfel cum s-a dispus prin decizia de casare, urmând ca societatea pârâtă să răspundă independent de culpa pârâţilor C. şi E., iar nu şi independent de culpa victimei, respectiv a reclamantei. Din motivarea Înaltei Curţi rezultă faptul că SC B. SRL Sebeş, în calitate de comitent, răspunde pentru fapta prepușilor indiferent de vinovăţia acestora, răspunderea având la bază ideea de garanţie, risc şi echitate. Aceasta răspundere însă a fost analizată din punctul de vedere al prepușilor, nu şi faţă de culpa victimei însăși.

Or, instanţa de apel, interpretând greşit decizia de casare, a considerat că vinovată de producerea accidentului este exclusiv pârâta persoană juridică.

2. În speţă, hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, fiind încălcate formele de procedură în condiţiile în care curtea de apel a constatat că este tardiv formulat motivul de apel privind acordarea diferenţei dintre salariul net şi pensia de invaliditate pe o perioada de 51 luni.

Pârâta SC B. SRL Sebeş a formulat apel la data de 30 martie 2012, iar, la prima zi de înfățișare, respectiv 17 mai 2012, a depus motivele de apel. La pct. 3, 4, 5 din motivele de apel a criticat soluţia instanţei de fond privind obligarea pârâţilor la plata daunelor morale şi la plata în favoarea reclamantei a diferenţei dintre salariul net obţinut la ora actuală de un sortator şi cuantumul pensiei de invaliditate de care beneficiază reclamanta. Ulterior, deoarece prin decizia nr. 989/2014 s-au dezlegat problemele de drept invocate la pct. 1 şi 2 din motivele de apel depuse la data de 17 mai 2012, după trimiterea cauzei spre rejudecare pârâta a precizat doar motivele care nu au primit dezlegare, acestea referindu-se exclusiv la întinderea prejudiciului, critici ce vizau în realitate motivele de la pct. 3, 4 şi 5 din apelul înregistrat la data de 17 mai 2012.

Or, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 287 coroborat cu art. 315 C. proc. civ., apreciind că precizarea motivelor de apel este tardivă. Cele 3 motive de apel (nr. 1, 2, 3) invocate la prima zi de înfățișare după casare, respectiv 27 mai 2014, reprezintă o dezvoltare a celor 3 motive de apel (nr. 3, 4 şi 5) cuprinse în motivele de apel din 17 mai 2012. Chiar şi dacă instanţa de apel nu ar fi comparat cele 3 motive precizate după rejudecare, acestea tot nu ar fi fost tardive, deoarece, potrivit art. 287 C. proc. civ., „motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază apelul, precum şi dovezile invocate în susţinerea apelului., pot fi împlinite până cel mai târziu la prima zi de înfățișare” (prima zi de înfățișare după casare în faţă instanţei de apel a fost data de 27 mai 2014, dată la care a fost depusă precizarea motivelor de apel). În cauză, în mod arbitrar, pe de o parte, instanţa de apel a încuviinţat probele solicitate prin precizarea motivelor de apel depuse la 27 mai 2014, formulate în termen, conform art. 287 alin. (1) pct. 4 şi alin. (2) C. proc. civ., iar, pe de alta parte, a constatat că sunt tardive motivele de apel în raport de dispoziţiile art. 287 alin. (1) pct. 3 şi alin. (2) C. proc. civ. Cerinţele cererii de apel, prevăzute la art. 287 alin. (1) pct. 3 şi 4 C. proc. civ., au acelaşi regim juridic, şi anume decăderea, în situaţia în care nu sunt împlinite până cel mai târziu la prima zi de înfățișare. De vreme ce probele solicitate la data de 27 mai 2014 au fost privite ca fiind în termen, atunci şi precizarea motivelor de apel a fost depusă tot în termen. În plus, pârâta putea invoca excepţia tardivităţii motivelor de apel până cel târziu la data de 24 iunie 2014, care reprezenta primul termen după 27 mai 2014 (când i s-a comunicat precizarea motivelor de apel şi a solicitat termen pentru studiu). Aceasta nu a invocat excepţia tardivităţii, ci, dimpotrivă, a răspuns acesteia şi a fost de acord cu probele solicitate în precizare pentru dovedirea motivelor invocate.

O astfel de aplicare a legii a atras după sine greşita stabilire a întinderii prejudiciului, întrucât proba nou administrată în cauză, respectiv expertiza privind stabilirea capacităţii de muncă a reclamantei solicitată de ambele părți, nu a fost analizată de instanţa de apel. Or, întinderea prejudiciului trebuia determinată şi în funcţie de capacitatea sau incapacitatea de muncă a reclamantei. În apel, reclamanta a depus în probațiune (în plus faţă de probele administrate la instanţa de fond) o serie de decizii asupra capacităţii de muncă care o încadrează în gradul II, respectiv III de invaliditate. Aceste decizii nu sunt opozabile pârâtei SC B. SRL Sebeş, motiv pentru care s-a solicitat, ca probă judiciară, expertiza de stabilire a capacităţii de muncă a reclamantei efectuată de către Institutul National de Medicina Medicală şi Recuperare a Capacităţii de Muncă. În aceasta expertiză s-a stabilit faptul că reclamanta nu se încadrează în grad de invaliditate şi are capacitatea de muncă păstrata începând cu anul 2008, iar faptul că aceasta a fost încadrată în gradul II şi III de invaliditate, începând cu anul 2006, este greşită, nefiind respectate criteriile de expertiză medicală din H.G. nr. 400/2001. Mai mult, s-a menţionat că reclamanta poate desfăşura o activitate profesională fără solicitări mari, cu normă întreagă şi că eventualele deficienţe de vedere la ochiul drept reprezintă un viciu de refracţie preexistent. Dacă instanţa de apel ar fi avut în vedere toate probele administrate - raportul de expertiză, completarea raportului de expertiză, precum şi contractele de muncă depuse, care justifică faptul că aceasta a putut să desfăşoare activitate şi a realizat venituri în perioada pentru care se solicită diferențe de salariu, dar şi culpa reclamantei în producerea prejudiciului, ar fi putut analiza în concret întinderea prejudiciului.

În consecinţă, recurenta a solicitat, în principal, admiterea recursului şi casarea hotărârii atacate în ceea ce priveşte întinderea efectivă a prejudiciului material - diferenţa dintre salariul net al reclamantei de la data accidentului şi pensia de invaliditate pe o perioada de 51 luni, precum şi diferenţa dintre salariul net obţinut la ora actuală de un sortator şi cuantumul pensiei de invaliditate de care beneficiază reclamanta, iar, în subsidiar, judecarea pricinii asupra fondului în baza art. 314 C. proc. civ. referitor la stabilirea în mod corect a întinderii prejudiciului efectiv prin diminuarea daunelor morale şi materiale acordate reclamantei.

Pe fond, a solicitat a fi avute în vedere următoarele: raportat la Decizia nr. 533 din 20 februarie 2006, de care a ținut seama instanţa de fond, ce avea termen de revizuire 20 iulie 2006, şi la raportul de expertiză efectuat în cauză se impune acordarea diferenţei de 950 lei până la sfârşitul anului 2007, inclusiv; este absolut arbitrară obligarea pârâtei la plata diferenţei între salariul net obţinut la ora actuală de un sortator şi cuantumul pensiei de invaliditate de care beneficiază reclamanta în condiţiile în care în cadrul societăţii fiecare sortator este plătit în funcţie de modul de lucru, ritmul fiecăruia, experienţa, negocierea iniţială, greşelile ulterioare, seriozitate, etc.; urmare vătămării corporale, reclamanta a pierdut vederea la un ochi, reducându-i-se capacitatea de muncă cu aprox. 35 % până în 31 decembrie 2007, iar după această dată a avut capacitatea de muncă redobândită; reclamanta nu a solicitat societăţii încadrarea pe un alt post, lucru care era posibil cu consecinţa achitării salariului aferent activităţii sale (deşi s-a încercat reîncadrarea, reclamanta a refuzat, iar încercarea de a rezolva conflictul prin mediere a fost zadarnic).

A mai solicitat recurenta reducerea daunelelor morale acordate de instanţa de fond, deoarece acestea sunt exagerat de mari şi nu țin seama şi de cupla reclamantei în producerea accidentului. Potrivit art. 23 pct. 1 din Legea nr. 319/2006, lucrătorii au obligaţia de a utiliza corect maşinile, uneltele…etc. În plus, la dosar există dovada clară a efectuării rapoartelor de instructaj periodic al reclamantei. Aceasta era repartizată la curăţenie pentru ziua respectivă şi nu pentru a lucra la utilajul de debitat cherestea, cum rezultă şi din declaraţia reclamantei dată imediat după incident în dosarul de urmărire penală.

Înalta Curte, verificând cuantumul taxei judiciare de timbru în această fază procesuală, a constatat că recurenta A. datorează o taxă judiciară de timbru de 1.662,27 lei, precum și timbru judiciar în valoare de 5 lei, iar recurenta SC B. SRL Sebeş o taxă judiciară de timbru de 2.074,44 lei, precum și timbru judiciar în valoare de 5 lei.

Prin încheierea pronunțată în camera de consiliu la data de 2 octombrie 2015, a fost admisă cererea de ajutor public judiciar formulată de petenta A., s-a dispus reducerea cuantumului taxei judiciare de timbru de la 1.662,27 lei la 831,13 lei şi eşalonarea taxei judiciare de timbru de 831,13 lei în patru rate lunare, prima în cuantum de 231,13 lei şi următoarele în cuantum de 200 lei, fiecare, ce urmează a fi achitate până la data de 25 a fiecărei luni, începând cu luna octombrie 2015.

Reclamanta A. a formulat întâmpinare şi a depus concluzii scrise. Prin întâmpinare, aceasta a arătat că motivele de recurs invocate de pârâta SC B. SRL Sebeş sunt nefondate. Astfel, în speţă, Înalta Curte, prin decizia de casare, a stabilit răspunderea acestei pârâte având la bază ideea de risc, garanţie şi echitate, aceasta raportat la toţi angajaţii săi. Din întreg probatoriul administrat nu a reieşit vreo culpă a victimei, de care instanţa trebuia să ţină seama la stabilirea prejudiciului. În cauză hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea corectă a legii în ceea ce priveşte analiza excepţiei de tardivitate a modificărilor aduse cererii de apel în rejudecare. În situaţia de faţă se omite de către pârâtă faptul că examinarea pentru revizuirea capacităţii de muncă se efectuează la intervale de 2 ani, reclamanta depunând la dosar toate dovezile în acest sens, precum şi împrejurarea că stabilirea diferenţei dintre salariul obţinut de un sortator şi cuantumul pensiei de invaliditate s-a făcut în funcţie de documentele justificative referitoare la plăţile acordate angajaţilor societăţii pârâte. În plus, în cauză, plata daunelor nu este condiţionată de reîncadrarea reclamantei pe un post de lucru la societatea pârâtă. Cât priveşte cererea de reducere a cuantumului daunelor acordate, reclamanta a precizat că nu au fost administrate probe din care să reiasă şi culpa sa, astfel cum susţine pârâta SC B. SRL Sebeş.

În recurs nu s-au administrat probe noi.

Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

Recursul declarat de reclamanta A. este nefondat.

Prin prima critică formulată reclamanta a solicitat modificarea hotărârii recurate, admiterea apelului şi schimbarea sentinţei primei instanţe în ceea ce priveşte valoarea despăgubirilor ce i-au fost acordate.

În susţinerea acestei critici, reclamanta a arătat că instanţa de apel nu a avut în vedere la pronunţarea soluţiei atacate toate înscrisurile doveditoare ataşate la dosarul penal, în cadrul primului ciclu procesual şi, ulterior, în rejudecare.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 304 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere doar pentru motive de nelegalitate, în situaţiile strict prevăzute la pct. 1-9 din textul de lege menţionat.

Faţă de data formulării cererii de chemare în judecată, respectiv 29 august 2008, Înalta Curte constată că motivele de recurs ce vizează nepronunţarea asupra unor dovezi administrate ori greşita stabilire a situaţiei de fapt urmare a interpretării eronate a probelor administrate nu mai pot fi valorificate pe calea recursului la acest moment, nemaiconstituind motive de recurs în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ. Pct. 10 şi 11 ale art. 304 C. proc. civ., singurele care permiteau cenzurarea temeiniciei unei hotărâri recurate au fost abrogate prin art. 1 pct. 49 din Legea nr. 219/2005, respectiv art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Referitor la cealaltă critică invocată, ce se subsumează prevederilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. (când hotărârea pronunţată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, respectiv este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii) şi care vizează stabilirea greşită, în sarcina reclamantei, a obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată solicitate de pârâţii C., E. şi D., Înalta Curte reţine că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile de mai sus.

Astfel, prin sentinţa civilă nr. 265/2012, Tribunalul Alba a admis în parte acţiunea reclamantei împotriva tuturor pârâţilor (persoane fizice şi juridice), i-a obligat pe aceştia, în solidar, la plata sumei de 45.543 lei către reclamantă, cu titlu de despăgubiri materiale şi a sumei de 100.000 lei, daune morale. Pârâţii, au fost obligaţi, în solidar, şi la plata diferenţei dintre venitul net obţinut de un sortator angajat al societăţii pârâte şi cuantumul pensiei de invaliditate de care beneficiază reclamanta, dar şi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.000 lei.

Prin Decizia civilă nr. 27/2015, în prezent recurată, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, admiţând apelurile declarate de pârâţii persoane fizice, a schimbat în parte sentinţa atacată şi a respins acţiunea formulată de reclamantă împotriva acestor părţi, dispunând, totodată, şi înlăturarea „dispoziţiei de obligare a acestor pârâţi la plata cheltuielilor de judecată la fond către reclamantă”.

Instanţa de apel, în raport de dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., a obligat-o pe reclamantă să plătească cheltuieli de judecată în apel pentru: pârâtul C. - 12.080 lei; pârâtul E. - 5.880 lei şi pârâtul D. - 888 lei.

În considerentele hotărârii atacate, referitor la apelul declarat de reclamantă, instanţa de apel a reţinut că sumele plătite de aceasta cu titlu de onorarii avocaţiale în procesele penale anterioare trebuiau să fie valorificate în acele cauze.

Or, Înalta Curte observă că în această situaţie nu pot fi reţinute motive contradictorii în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., instanţa de apel procedând în mod legal la înlăturarea obligaţiei stabilite în sarcina pârâţilor persoane fizice de plată a cheltuielilor de judecată la fond, în condiţiile în care a apreciat că, în speţă, nu sunt îndeplinite elementele răspunderii civile delictuale în persoana pârâţilor C. şi E., respectiv este prescris dreptul material la acţiune în privinţa pârâtului D.

Totodată, în raport de dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., în mod legal instanţa de apel a obligat-o pe reclamantă să suporte cheltuielile de judecată efectuate de pârâţii persoane fizice, calea de atac exercitată de aceştia fiind admisă (aşadar, reclamanta a căzut în pretenţii faţă de pârâţii C., E. şi D.).

Cuantumul cheltuielilor de judecată stabilit în sarcina reclamantei a fost în mod legal determinat, ţinându-se seama de dovezile prezentate de pârâţi, efectuate în apel, reprezentând: pentru pârâtul C. - 880 lei taxă judiciară de timbru (fila 50 Dosar nr. x/298/2008 Curtea de Apel alba Iulia) şi 11.200 lei onorariu avocat (1.700 lei - fila 103 Dosar nr. x/298/2008 Curtea de Apel Alba Iulia, 7.000 lei - fila 93 Dosar nr. x/298/2008 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, 2.500 lei - fila 104 Dosar nr. x/298/2008* Curtea de Apel Alba Iulia); pentru pârâtul E. - 880 lei taxă judiciară de timbru (fila 49 Dosar nr. x/298/2008 Curtea de Apel Alba Iulia) şi 5.000 lei onorariu avocat (fila 95 Dosar nr. x/298/2008 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă); pentru pârâtul D. - 880 lei taxă judiciară de timbru (880 lei - fila 52 şi 8 lei fila 75 Dosar nr. x/298/2008 Curtea de Apel Alba Iulia). Aceste chitanţe au fost emise între momentul declarării apelului (în primul ciclu procesual) şi cel al soluţionării acestei căi de atac în rejudecare, aşadar pentru faza procesuală a apelului.

Înalta Curte apreciază că nu pot fi înlăturate cheltuielile de judecată suportate de aceşti pârâţi pentru recursul soluţionat prin Decizia nr. 989/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, respectiv în rejudecarea apelului, astfel cum susţine reclamanta, întrucât culpa sa procesuală, cerută de dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. a fost stabilită în mod definitiv faţă de aceşti pârâţi numai după pronunţarea deciziei din apel, în prezent recurată.

În aceste condiţii, Înalta Curte reţine că în cauză nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prin raportare la prevederile art. 274 C. proc. civ.

Ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 27 din 7 aprilie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Recursul formulat de pârâta SC B. SRL Sebeş este fondat.

1. Potrivit dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Prin urmare, modul în care instanţa de control judiciar a dezlegat problema de drept pusă în discuţie este obligatoriu pentru instanța de trimitere, iar neconformarea atrage casarea hotărârii ca fiind pronunţată cu încălcarea legii.

În speţă, prin Decizia nr. 989 din 13 martie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, s-a statuat în sensul că acţiunea reclamantei faţă de pârâta SC B. SRL Sebeş este întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ., dispoziţii care au fost greşit aplicate de instanţa de apel în primul ciclu procesual. S-a apreciat că, în realitate, răspunderea comitentului pentru fapta prepusului este o răspundere principală şi independentă de răspunderea prepusului pentru fapta proprie. Fiind o răspundere de natură obiectivă, iar nu subiectivă, nu este necesar să existe culpa prepusului, deoarece răspunderea obiectivă nu este fondată pe un element subiectiv (vinovăţia prepusului), ci are la bază ideea de garanţie, risc şi echitate. Instanţa de recurs a constatat, totodată, că pârâta SC B. SRL Sebeş trebuie să răspundă pentru faptele prepuşilor săi în raport de dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ. şi că întinderea prejudiciului, sub acest aspect, nu a fost pe deplin stabilită, nefiind lămurită situaţia de fapt.

În rejudecare, instanţa de apel a apreciat că în pricina dedusă judecăţii nu se mai poate pune în discuţie o culpă concurentă a reclamantei, „în contextul în care instanţa de recurs a statuat în cauză că vinovată de producerea accidentului este exclusiv societatea pârâtă”.

Or, se observă că o astfel de dezlegare în drept nu a fost dată de instanţa de casare, aceasta considerând doar că în aplicarea prevederilor art. 1000 alin. (3) C. civ. nu trebuie să se ţină seama de răspunderea prepusului pentru fapta sa proprie.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că instanţa de trimitere nu s-a conformat limitelor rejudecării, înlăturând de la analiză, cât priveşte stabilirea întinderii prejudiciului, apărările pârâtei legate de fapta proprie a victimei în producerea accidentului care a determinat formularea prezentei acţiuni, aşadar, a încălcat dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., motiv de recurs ce atrage casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea aprecierii asupra eventualei culpe concurente a reclamantei, de natură a influenţa întinderea cuantumului despăgubirilor.

2. Prin cererea de apel formulată la data de 30 martie 2012, motivată la data de 17 mai 2012, pârâta SC B. SRL Sebeş a arătat că este absolut arbitrară obligarea acesteia la plata în favoarea reclamantei a diferenţei între salariul net obţinut la ora actuală de un sortator şi cuantumul pensiei de invaliditate de care beneficiază reclamanta. Totodată, a susţinut că daunele morale acordate de instanţa de fond sunt exagerat de mari şi nu ţin seama şi de culpa reclamantei la producerea accidentului.

Ulterior, după pronunţarea Deciziei de casare nr. 989/2004 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II-a civilă, aceeaşi pârâtă a dezvoltat motivele de apel, susţinând că instanţa de fond a acordat în mod greşit diferenţa dintre salariul net al reclamantei la data producerii accidentului şi pensia de invaliditate, pe o perioadă de 51 de luni, deşi Decizia nr. 533 din 20 februarie 2006 la care s-a raportat (decizie de încadrare în grad de invaliditate) avea termen de revizuire la 27 iulie 2006. De asemenea, a arătat că este arbitrară obligarea pârâtei la plata în favoarea reclamantei a diferenţei între salariu net obţinut la ora actuală de un sortator şi cuantumul pensiei de invaliditate de care beneficiază reclamanta şi că valoarea daunelor morale acordate este exagerat de mare şi nu ţine seama de culpa reclamantei în producerea accidentului.

În cauză, reclamanta a solicitat prin cererea de chemare în judecată obligarea pârâtei SC B. SRL Sebeş la plata sumei de 1.700 lei lunar, începând cu data pronunţării şi până la încetarea stării de incapacitate (despăgubiri eşalonate), dat fiind că pensia de invaliditate este mult mai mică decât salariul pe care reclamanta l-a avut.

Prin precizarea de acţiune din data de 18 mai 2010, reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor la plata sumei de 48.450 lei, reprezentând diferenţa dintre salariul net al reclamantei la data accidentului (1.300 lei) şi pensia de invaliditate (350 lei), adică o diferenţă de 950 lei calculată pe o perioadă de 51 de luni, din martie 2006 până în mai 2010, precum şi la plata sumei de 1.700 lei, cu titlu de despăgubiri eșalonate începând cu data pronunţării sentinței şi până la încetarea stării de incapacitate de muncă.

Instanţa de fond, prin sentinţa civilă nr. 265/2012, a obligat pârâţii la plata lunară în favoarea reclamantei a sumei reprezentând diferenţa dintre venitul net obţinut de un sortator la ora actuală, angajat al SC B. SRL Sebeş şi cuantumul pensiei de invaliditate de care beneficiază reclamanta. În considerente, prima instanţa a reţinut că reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor la plata diferenţei dintre salariul de care ar fi beneficiat şi pensia încasată lunar până în luna mai 2010, respectiv pe o perioadă de 51 lei şi că aceasta a dovedit în parte despăgubirile materiale, în sumă de 45.543 lei, reprezentând diferenţa dintre salariul de care ar fi beneficiat aceasta (1.234 lei) şi pensia de 350 lei încasată lunar, celelalte pretenţii materiale şi suma de 1.700 lei lunar nefiind dovedite.

Prin decizia de casare s-a reţinut de către instanţa de recurs că nu a fost lămurită situaţia de fapt în ceea ce priveşte stabilirea întinderii prejudiciului, sens în care, în rejudecare, s-a procedat la administrarea de noi probe pe baza precizărilor făcute de pârâtă prin motivele de apel dezvoltate depuse la data de 27 mai 2014.

În acest context, în condiţiile în care prin memoriul de recurs depus în primul ciclu procesual s-a criticat soluţia de obligare a pârâtei la plata în favoarea reclamantei a diferenţei între salariul net şi cuantumul pensiei de invaliditate de care beneficiază reclamanta, iar în cel de-al doilea ciclu procesual pârâta a depus doar o dezvoltare a motivelor de apel, susţinând că instanţa de fond a acordat în mod greşit diferenţa dintre salariul net al reclamantei la data producerii accidentului şi pensia de invaliditate, pe o perioadă de 51 de luni, respectiv diferenţa între salariu net obţinut la ora actuală de un sortator şi cuantumul pensiei de invaliditate de care beneficiază reclamanta, instanţa de apel avea obligaţia de a analiza chestiunile invocate de pârâtă, nefiind vorba de motive suplimentare de apel, ce nu pot fi valorificate în rejudecare, ci de o simplă dezvoltare a cererilor formulate prin apelul iniţial.

În fapt, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la repararea prejudiciului cauzat de la data încetării activităţii (urmare a accidentului de muncă suferit) până la încetarea incapacităţii de muncă, prejudiciu ce trebuie calculat potrivit criteriilor legale, respectiv în funcţie de reperele invocate de parte, iar criticarea acestor elemente prin dezvoltările făcute în apel nu poate fi calificată ca o cerere nouă, tardiv formulată.

Prin urmare, aplicarea greşită a prevederilor art. 287 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. atrage, după sine, necercetarea acestor critici în ceea ce priveşte întinderea prejudiciului în raport de criticile dezvoltate prin motivele de apel formulate de pârâtă, sens în care Înalta Curte reţine că sunt incidente dispoziţiile art. 312 alin. (5) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtă SC B. SRL Sebeş împotriva Deciziei nr. 27 din 7 aprilie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, va casa în parte decizia recurată şi va trimite cauza Curţii de Apel Alba Iulia pentru rejudecarea apelului declarat de această pârâtă.

În rejudecare, instanţa de apel va avea în vedere la pronunţarea soluţiei criticile formulate prin motivele de apel depuse la data de 17 mai 2012 şi dezvoltate la data de 27 mai 2014 cât priveşte stabilirea întinderii prejudiciului cauzat reclamantei prin imposibilitatea desfăşurării unei activităţi de muncă în condiţiile existente anterior producerii accidentului. De asemenea, în ceea ce priveşte criticile legate de cuantumului daunelor morale, instanţa de apel urmează a se raporta la dezlegările date prin prezenta decizie referitoare la limitele casării din primul ciclu procesual.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta- reclamantă A. împotriva Deciziei nr. 27 din 7 aprilie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă SC B. SRL Sebeş împotriva aceleiaşi decizii.

Casează în parte decizia recurată şi trimite cauza Curţii de Apel Alba Iulia pentru rejudecarea apelului declarat de apelanta-pârâtă SC B. SRL Sebeş.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 noiembrie 2015.