Expropriation compensation valuation under Law 33/1994 and binding effect of cassation rulings on retrial limits

Decizia nr. 2619/2015

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 1 aprilie 2010 pe ralul Tribunalului Hunedoara, sub nr. x/97/2010, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC B. SA, să se constate dreptul de proprietate al acesteia asupra suprafeţelor de teren individualizate în C.F. Subcetate, C.P. Subcetate, ocupate abuzix şi expropriate pentru cauză de utilitate publică, declarată prin H.G. nr. 392/2002, obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri aferente terenului ocupat, compusă din valoarea reală a terenului afectat de lucrările de amenajare hidroenergetică a râului Strei, în suprafaţă de aproximativ 17.900 mp, la un preţ de 9 euro/mp, echivalent în lei la data plăţii efective şi din prejudiciul suferit prin lipsa de folosinţă a terenului în perioada 1990-2010, respectiv contravaloarea produselor şi a recoltei care să-și fi putut obţine pe acest teren, potrivit naturii şi destinaţiei acestuia, menţionat în cartea funciară, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamanta a arătat că este succesoarea soţului său defunct C., conform certificatului de moştenitor nr. 192/1998, care, îa rândul său, a fost succesorul tatălui său, D., proprietar tabu las al suprafeţelor de teren mai sus menţionate.

În cursul anului 1990, pârâtul, prin SC B. SA a ocupat o parcelă de teren în suprafaţă de 17.900 mp, pe care a efectuat lucrările de amenajare hidroenergetică a râului Strei, care ulterior a fost acoperită de apele lacului de acumulare.

Prin H.G. nr. 392/2002, a fost declarată de utilitate publica de interes naţional amenajarea hidroenergetică a râului Strei, pe sectorul Subcetate Simeria, caiitatcai de expropriator aparţinând Statului Român, prin SC B. SA, iar ulterior, prin H.G. nr. 968/2004 a fost stabilită comisia însărcinată cu demararea procedurii de expropriere şi stabilirea despăgubirilor, conform Legii nr. 33/1994.

Deşi expropriatorul a preluat şi folosit terenurile proprietatea reclamantei încă din anul 2004, aceasta nu a primit justa şi prealabila despăgubire la care era îndreptăţită potrivit legii.

Cererea de chemare în judecată a fost precizata la data de 28 martie 2012, reclamanta susţinând că nu înţelege să dezbată în prezentul litigiu aspectele referitoare la succesiunea numitelor E. şi F., coproprietare ale terenului înscris în C.F. Subcetate şi, respectiv, C.F. Subcetatate, şi a cuvenitelor despăgubiri rezultate din exproprierea acestor imobile.

Acţiunea civilă a fost întemeiata pe dispoziţiile ari.44 alin. (4) din Constituţia României şi art. 1, 3, 4, 21, 25 şi 30 din Legea nr. 33/1994.

Prin sentinţa nr. 517 din 12 decembrie 2012, Tribunalul Hunedoara, secţia I civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chematului In garanţie G. şi excepţia prescripţiei dreptuiui material Ia acţiunea promovată de reclamantă cu privire la folosul de tras, solicitat pentru perioada cuprinsă între anii 1990-2001; au fost respinse excepţiile prematurităţii acţiunii şi lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, a fost admisă, în parte, acţiunea civilă precizată, constatându-se că reclamanta are calitatea de persoană expropriată cu privire la terenul agricol în suprafaţă de 17.321 mp, identificat prin raportul de expertiză topografică întocmit în cauză; a fost obligat pârâtul Statul Român, prin SC B. SA, să plătească reclamantei suma ele 322.348,16 lei, cu titlul de despăgubiri, din care 244.377 lei constând în contravaloarea terenului, iar 77.971,16 lei reprezentând foiosul de tras, aferent perioadei cuprinse între anii 2002-2010, precum şi suma de 4.000 lei, cheltuieli de judecată; a fost respinsă, în rest, acţiunea, fiind respinsă şi cererea de chemare în garanţie, formulată de pârâtul Statul Român, prin SC B. SA, în contradictoriu cu G.

Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut că excepţia lipsei calităţii procesuale active a chematului în garanţie G. este întemeiată, întrucât, potrivit prevederilor art. 12 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 şi art. 2 din H.G. nr. 392/2002 nu există nicio obligaţie de garanţie instituită în sarcina acestuia faţă de reprezentanta Statului Român, SC B. SA, care se află în subordinea Ministerului Economiei şi Comerţului.

Tribunalul a reţinut că excepţia prescripţiei acţiunii civile referitoare la folosul de tras aferent perioadei cuprinse între anii 1990-2007 esîe parţial îmemeîată, pentru intervalul 1990-2001. în raport de dispoziţiile art. 1 şi 3 din Decretul nr. 167/1958 şi neîntemeiată pentru perioada situată între 2002-2007, întrucât, odată cu apariţia H.G. nr. 392/2002, regimul juridic a! terenului în litigiu s-a modificat, acesta fiind considerat expropriat, situaţie în care sunt incidente normele Legii nr. 33/1994, care derogă de ia dreptul comun, în sensul că expropriatului i se recunoaşte dreptul la despăgubiri fără a fi detlpl un termen de prescripţie.

Excepţiile prematurităţii acţiunii şi lipsei calităţii procesuale active a reclamantei au fost respinse, ca neîntemeiate, reţinându-se, în raport de prevederile Legii nr. 255/2010, că toţi proprietarii sau moştenitorii acestora care dovedesc că sunt persoane expropriate dobândesc calitate procesuală activă pentru valorificarea drepturilor care li se cuvin, în justiţie, iar din probatoriul administrat în cauză a rezultat că SC B. SA nu a respectat şi parcurs procedura prevăzută de lege, deşi reclamanta a efectuat diligente pentru obţinerea despăgubirilor.

Interpretând dispoziţiile H.G. nr. 392/2002 şi ale Legii nr. 33/1994, instanţa de fond a reţinut că Statul Român, prin SC B. SA are evaluarea procesuală pasivă în prezentul litigiu.

Analizând fondul cauzei deduse judecăţii, Tribunalul a constatat că lucrările de amenajare a râului Sirei au fost demarate în lipsa unui cadru legal şi fără acordarea despăgubirilor către proprietarii terenurilor afectaţi de această măsură, regimul juridic ai acestor imobile nefiind stabilit, întrucât. Legea nr. 18/1991 a fost adoptată ulterior începerii lucrărilor.

Nici în noul context legislativ, reglementat de Legea nr. 392/2002, prin care lucrarea de amenajare a râului Strei a fost declarată de utilitate publica, SC B. SA nu a parcurs procedura de acordare a despăgubirilor cuvenite persoanelor expropriate.

În această situaţie se atlă şi reclamanta, a cărei calitate de moştenitoare a defunctului D. a fost reţinută, care a fost iipsită de dreptul de a folosi şi dispune de terenui său, în suprafaţă de 17.321 mp, ocupat abuziv de SC B. SA.

Terenul a fost identificai prin raportul de expertiză întocmit de experţii H., I. şi J., prin care s-a stabilit şi beneficiul nerealizat de reclamantă ca urmare a lipsei de folosinţă a acestuia.

Rapoilându-se la dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, instanţa a avut în vedere valoarea reală a terenului, de 244.377 lei, precum şi venitul mediu net ce se putea realiza într-un an agricol, respectiv 8.663,4 lei, iar în ceea ce priveşte perioada pentru care a calculat folosul de tras, a reţinut că aceasta începe din 2002, întrucât prin apariţia H.G. nr. 392/2002 a fost reglementată situaţia juridică, a terenurilor expropriate, iar beneficiara este SC B. SA.

Prin urmare. Tribunalul a stabilit contravaloarea folosului de tras la suma de 77.971,16 lei, iar valoarea totală a despăgubirilor la suma de 322,348 lei.

Prin Decizia nr. 61 din 20 septembrie 2013, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român, prin SC B. SA şi de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 517/2012 a Tribunalului Hunedoara; a schimbat, în parte, hotărârea atacată sub aspectul cuantumului despăgubirilor la care a fost obligat pârâtul, pe care i-a stabilit Ia suma de 638.181 lei, din care 550.261 lei reprezintă contravaloarea terenului, iar suma de 87.920 iei constă în folosul de iras pe perioada 2007-2010; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

În motivare, a reţinut că din adeverinţa din 14 februarie 2012, emisă de Primăria com. Sîntămăria Orlea, rezultă că antecesorul reclamantei, C., moştenitor al proprietarului tabular D., a formulat o cerere de reconstituire a dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, fiindu-i eliberat titlul pentru terenurile neocupate, iar suprafeţele ocupate de lucrarea ce a vizai amenajarea hidroenergetică a râului Strei, pe sectorul Subcetate-Simeria, au fost declarate de utilitate publică şi fac obiectul dispoziţiilor Legii nr. 33/1994.

Critica pârâtei ce a vizat faptul că exproprierea a fost demarată în temeiul Decretului nr. 40/1989 nu a fost primită de instanţa de apel, întrucât din procesul-verbal prin care fosta Cooperativă Agricolă de Pproducție a avizat favorabil exproprierea unei suprafeţe de teren de 68 ha nu a reieşit că au fost cuprinse şi terenurile aparţinând antecesorului reclamantei, astfel cum au fost identificate în urma efectuării expertizei topografice dispuse în cauză.

În ceea ce priveşte excepţiile invocate în faţa instanţei de fond, Curtea a constatat următoarele:

Din perspectiva excepţiei inadmisibiiităţii acţiunii invocate de pârât, s-a reţinut că, în cauză, este relevantă atitudinea pârâtei care, deşi a susţinut că Legea nr. 33/1994 nu este aplicabilă în cauză, a demarat procedura prevăzută de acest act normativ în urmă cu 10 ani, notificându-i pe antecesorii reclamantei în considerarea faptului că i se cuvin despăgubiri potrivit normelor care reglementează exproprierea. Pentru aceste considerente, s-a apreciat că reclamanta nu putea beneficia de dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 1/2000, întrucât această prevedere este anterioară exproprierii.

Referitor la prematuritatea acţiunii, instanţa de apel a reţinui că nu i se poate imputa reclamantei faptul că nu a parcurs procedura prealabilă prevăzută de Legea nr. 33/1994 şi nici lipsa unor despăgubiri echitabile pentru terenurile expropriate şi ocupate de lucrările hidroenergetice şi de apele lacului de acumulare.

Curtea a reţinut că SC B. SA are calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât, prin actul normativ de declarare a utilităţii publice s-a stabilit că expropriatorul este reprezentat de această societate, care a fost chemată în judecată in această calitate şi nu în nume propriu.

Cu privire la calitatea procesuală activă a reclamantei, s-a constatat că Statul Român a recunoscut dreptul de proprietate şi îndreptăţirea antecesorului reclamantei la despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994, prin demararea de către pârât a procedurii prevăzute de acest act normativ, notifkându-l cu privire la oferta de despăgubire.

În speţă, s-a apreciat că preluarea terenului a avui loc între anii 1991-1992, în baza H.G. nr. 392/2002 şi că reclamanta nu a primii despăgubiri, creându-i-se acesteia o pagubă excesivă şi disproporţionată, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului, aspect statuat de art. 1 al primului Protocol al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În ceea ce priveşte modul de soluţionare a cererii de chemare în garanţie de prima instanţă. Curtea a arătat că SC B. SA nu a fost chemată în proces în nume propriu, ci ca reprezentantă a Statului Român, calitate confirmată de prevederile art. 2 din H.G. nr. 392/2002.

De asemenea, instanţa de apel a constatat că, în cauză nu se poate presupune eă reclamanta a acceptat oferta de despăgubire propusă de pârât ca urmare a faptului că nu a formulat întâmpinare la notificări, întrucât acestea au fost emise pe numele antecesorilor săi, decedaţi la acea dată. De altfel expropriatorul nu a avansat sumele stabilite drept despăgubire, deşi au trecut mai bine de 10 ani de la chita preluării imobilelor.

Analizând raportul de expertiză efectuat în cauză, instanţa de apel a reţinut al experţii au utilizat metoda comparaţiei prin bonitare, deoarece imobilul reclamantei nu a avut corespondenţă pe raza comunei, motiv pentru care nu se poate vorbi despre valoarea de circulaţie a acestuia. Preţul terenului extravilan a fost stabilit prin metoda de determinare pe bază de profit, rezultând, astfel o valoare de 31,72 lei/mp.

Instanţa de apei a apreciat că actele de vânzare-cum parare avute în vedere de experţi la evaluarea terenului nu pot fi luate în seamă, întrucât au fost încheiate cu mult înainte de stabilirea valorii imobilelor în litigiu şi vizează o zonă extinsa, construibllă, şi că nu sunt îndeplinite exigenţele art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Sub aspectul cuantumului contravalorii folosului de tras pentru un hectar de teren, Curtea a considerai că soluţia instanţei de fond este justă, fiind fundamentată pe concluziile experţilor care au avut în vedere contravaloarea medie a culturilor din zonă.

Instanţa de apel a arătat că cererea reclamantei privind acordarea contravalorii lipsei de folosinţă pe ultimii 20 de ani este supusă dispoziţiilor art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. Asîfei, s-a reţinui ea terenul în litigiu a fost ocupat abuziv de către expropriator în anul 1990, iar exproprierea a fost dispusă prin H.G. nr. 392/2002. Prin urmare, despăgubiiîle izvorăsc dintr-o faptă ilicită, motiv pentru care sunt incidente prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora prescripţia dreptului material la acţiunea în repararea prejudiciului începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

În consecinţă, s-a apreciat că pârâtul poate fi obligat doar la plata contravalorii lipsei de folosinţă pentru ultimii 3 ani, anteriori introducerii cererii de chemare în judecată, nefiind primită ipoteza conform căreia legiuitorul a înţeles să acopere un astfel de prejudiciu prin dispoziţiile Legii nnr. 33/1994.

Din probatoriul administrat în cauză, instanţa de apel a reţinut că suprafața totală de teren preluată de la reclamantă a fost de 17,321 mp, din care teren intravilan de 954 mp, evaluat la 32,6 iei/mp şi teren arabil de 16.367 mp, ct- o valoare de 31,72 lei/mp. Folosul de tras a fost determinat de experţi ca fiind în cuantum de 12.690 lei/ha/an.

Din această perspectivă şi având în vedere că întreaga suprafaţă de teren era arabilă, Curtea a constatat că reclamanta este îndreptăţită la suma de 87.920 ci, reprezentând folos de tras, pentru intervalul de timp cuprins între anii 2007-2010.

Prin Decizia civilă nr. 1221 din 10 apriie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A., continuat de recurentul-reclamant L., şi recursul declarat de recurentul-pârât Stalul Român, prin SC K. SA, prin administrator judiciar M. SPRL, împotriva Deciziei nr. 61 din 20 septembrie 2013 a Curţii de Apel A ba Julia, secţia I civilă, a casat decizia rec urată şi a trimis cauza, spre rejudeare, aceleiaşi instanţe de apel.

Pentru a dispune astfel, cu privire ia excepţiile reiterate prin cererea de recurs de către reeurenlul-pârât, Înalta Curte a reţinut următoarele;

Critica privind inadmisibilitaiea acţiunii promovate în cauză este ne fondată. întrucât terenul în litigiu a fost expropriat în baza H.G. nr. 392/2002, formule aplicabile prevederile Legii nr. 33/1994. în temeiul cărora pârâta a demarat procedura reglementată prin acest act normativ, constând în notificarea autorilor reclamantei în scopul stabilirii despăgubirilor aferente prejudiciului creat acestor.

Excepţia prernaturităţii acţiunii a fost apreciată ca nefîind fondată, întrucât s-a reţinut, conform opiniei exprimate de instanţa de apel că, în mod corect, nu i se poate imputa recurentei-reclamante nerespectarea de către expropriator a procedurii prealabile instituite de Legea nr. 33/1994 şi că aceasta nu era obligată să aştepte sesizarea instanţei de judecată de către expropriator în vederea determinării despăgubirilor aferente terenului deja ocupat de lucrările de utilitate publică.

Cu privire la analiza excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei, din perspectiva motivelor invocate în această etapă procesuală, Înalta Curte a considerat ca nu poate fi reţinută incidenţa, în speţă, a dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Din considerentele deciziei instanţei de casare rezultă că, sub aspectul calităţii procesuale pasive a pârâtului, Înalta Curte a reţinut că SC B. SA arc calitate procesuală pasivă, potrivit dispoziţiilor art. 2 din H.G. nr. 392/2002, care stipulează că expropriatorul este Statul Român, prin SC K. SA, aflată sub autoritatea N.

Înalta Curte nu a primit critica recurentuiui-pârât referitoare Ia respingerea nelustificată a cererii de chemare în garanţie a G., întrucât a reţinut că, prin H.G. nr. 392/2002, i s-a conferit Statului Român calitatea de expropriator, fiind reprezentat în această procedură de SC K. SA.

Referitor la contradictorialîtatea deciziei instanţei de apel în ceea ce priveşte faptul că, pe de o parte, a arătat că reclamanta nu a avut cunoştinţă de notificările adresate antecesorilor săi, iar pe de altă parte, că a fost notificată de SC B. SA în scopul acordării despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 33/1994, Înalta Curte a constatat că în cuprinsul hotărârii instanţei de apei s-a reţinut că notificările au fost emise autorilor acesteia şi nu reclamantei înseşi.

Înalta Curte s-a raliat opiniei instanţei de apel, conform căreia litigiului pendinte îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 33/1994, deoarece imobilul a fost expropriat în anul 2002, urmare adoptării H.G. nr. 392/2002 şi că terenul care a aparţinut autorilor reclamantei nu a figurat printre cele deţinute de cooperativa agricolă de producţie.

În raport de critica de neiegalitate a recurentului-pârât referitoare la faptul câ recurent a-reci amantă nu justifică legitimare procesuală activă şi de aspectele reţinute în mod eronat de instanţa de apel, în sensul că aceasta este moştenitoarea proprietarilor tabulari ai imobilelor, potrivit dreptului ce provine din succesiune, opozabil terţilor fără înscriere în cartea funciară, în virtutea prevederilor art. 26 din Decretul-Lege nr. 115/1938, preluate şi de Legea nr. 7/1996, Înalta Curte a apreciat ca. deşi la dosarul cauzei au fost anexate o serie de înscrisuri menite să ateste această împrejurare, reclamanta nu a făcut dovada proprietăţii asupra terenului de pe urma căruia a solicitat despăgubirile, constatând că decizia apelată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 2 din Legea nr. 33/1994, conform cărora pot fi expropriate bunurile imobile proprietatea persoanelor fizice sau a persoanelor juridice cu sau fără scop lucrativ, precum şi cele aflate în proprietatea privată a comunelor, oraşelor, municipiilor şi județelor.

De asemenea, Înalta Curte a reţinut că, deşi reclamanta a făcut dovada că autorul său, C., s-a adresat Comisiei speciale constituite în temeiul Legii nr. 35/1991 la nivelul Primăriei com. Sîntămăria Orlea, jud. Hunedoara, în vederea reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenurilor, aceasta mi a atestat împrejurarea că ar fi depus ea însăşi o astfel de solicitare sau ca ar fi uzat de dispoziţiile Legii nr. 1/2000, pentru obţinerea titlului de proprietate asupra terenului sau a eventualelor despăgubiri.

Din acest motiv. în vederea clarificării situaţiei de fapt eu privire la aspectele mai sus menţionate şi ţinând cont de fapt ui că la data emiterii H.G. nr. 392/2002 nu fusese emis un titlu de proprietate asupra imobilelor supuse litigiului sau și despăgubirilor aferente, prevăzute de actele normative speciale, şi pentru ca pani le să beneficieze de dublul grad de jurisdicţie în privinţa aspectului referitor ia calitatea procesuală activă, a apreciat că se impune casarea cu trimitere, spre rejudecare, a apelului la instanţa de apel.

Faţă de petitul din cererea de chemare în judecată prin care reclamanta a solicitat acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul suferit prin lipsa de foiosinşi a terenului pentru perioada cuprinsă între anii 1990-2010, constând în contravaloarea produselor şi a recoltei care s-ar fi obţinut de pe acest imobil, potrivit naturii şi destinaţiei acestuia, Înalta Curte a constatat că, din considerentele deciziei apelante, a rezultat că despăgubirile aferente folosului de tras nu au fosf acordate de către instanţa de apel în funcţie de specificul agricol al zonei în care este situat terenul potrivit culturilor agricole care s-ar fi putut realiza, cu atât mai mult cu cât, la data preluării terenului, s-a menţionat că acesta era cultivat.

Astfel, a reţinut că instanţa de apel s-a limitat ia acordarea despăgubirilor ea urmare a ocupării fără drept a terenului, calculată pe ultimii trei ani anteriori introducerii acţiunii civile, iar în raportul de expertiză s-a menţionat că în zona în care este amplasat terenul nu au mai fost făcute vânzări de la coiectiviza-ea agriculturii, oficial încheiată în anul 1962, terenul neavând corespondenţă pe adresa comunei şi neputându-se vorbi, aşadar, despre de o valoare de circulaţie a acestuia.

Din această perspectivă, Înalta Curte a apreciat că, în această situaţie, se impunea ca instanţele de fond să solicite experţilor să dispună anexarea la raportul de expertiză a unei adrese emisă de Uniunea Notarilor Publici, care să confirme susţinerile experţilor sau. în caz contrar, să comunice date din care să rezulte preţurile la care s-au tranzacţional terenurile în zonă.

Raportat ia aspectele arătate, Înalta Curte a constatat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, care stipulează că la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor tine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, ia data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia.

Prin urmare, a apreciat că motivele de recurs formulate de reclamantă şi de pârât sunt fondate, motiv pentru care, în vederea refacerii raportului de expertiză. cu respectarea exigenţei textului legal indicat, precum şi pentru ca instanţa să se pronunţe asupra despăgubirilor în acord cu specificul agricol al zonei în care C.M.C. situat terenul şi potrivit culturilor agricole care s-ar fi putut realiza, a dispus casa ca deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.

Critica de nelegalitate a hotărârii instanţei de apel, constând in greşita aplicare a prevederilor art 8 din Decretul nr. 167/1958, invocată de reclamantă, a fost apreciată ca nefiind fondată, deoarece despăgubirile privind lipsa de folosinţă pentru terenul expropriat nu se circumscriu noţiunii de prejudiciu conţinută în art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Aslfei, s-a reţinut că terenul expropriat a fost ocupat de lacul de acumulare încă din anul 1990, iar exproprierea pentru cauză de utilitate publică a fost dispusă prin adoptarea de către guvern a Hotărârii nr. 392/2002. Din această perspectivă, ocuparea fără drept a imobilului şi acordarea despăgubirilor pe ultimii 20 de ani, solicitate de recurenta-reclamantă, care izvorăsc dintr-o faptă ilicită, nu se circumscriu dispoziţiilor Legii nr. 33/1994 şi sunt supuse termenului de prescripţie de 3 ani, prevăzut de Decretul nr. 167/1958.

Totodată, Înalta Curte a apreciat ca nefiind fondat motivul de recurs invocat de reeurenta-reclamantă, potrivit căruia cererea dedusă judecăţii are caracterul unei acţiuni în constatare, imprescriptibilă din punct de vedere extinctiv, întrucât, obiectul acesteia vizează realizarea dreptului la despăgubirile aferente terenului expropriat şi la lipsa de folosinţă a acestuia, motiv pentru care se circumscrie dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apei Alba lulia, secţia I civilă, la data de 26 iunie 2014, sub nr. x/97/2010*.

Prin Decizia nr. 31 din 4 iunie 2015, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a apelantei-pârâte SC B. SA, reprezentantă prin administratorul judiciar M. SPRL şi în consecinţă, a respins apelul declarat de aceasta, în nume propriu, împotriva sentinţei nr. 517 din 12 decembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Hunedoara, secţia I civilă; a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă A., continuat de O., P. şi R. împotriva aceleiaşi sentinţe.

Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a supus examinării excepţia lipsei calităţii procesual active a apelantei SC B. SA, invocată de apelantele-reclamante, ce a vizat faptul că această societate nu putea declara apel în nume propriu, întrucât nu a fost parte în primul ciclu procesual.

Astfel, instanţa de apel a arătat că, deşi mandatara pârâtei a susţinut în şedinţă publică că apelul pârâtei a fost declarat în nume propriu de SC B. SA, prin notele scrise depuse la dosar de administratorul judiciar M. SPRL, s-a conturat un alt punct de vedere. Ca atare, acesta a menţionat apelul care face obiectul Dosarului nr. x/97/2010* a fost formulat de SC B. SA în numele Statului Român, în calitatea sa de reprezentanta a acestuia, conferită prin dispoziţiile art. 2 din H.G. nr. 392/2002 şi a cadrului procesual stabilit de reclamante prin cererea de chemare în judecată.

Instanţa de apel. examinând memoriul de apel formulat de SC B. SA la data de 27 martie 2013, a constatat că acesta a fost declarat de această societate în nume propriu, şi nu în calitate de reprezentantă a Statului Român. Prin urmare, a ignorat precizarea făcută de administratorul judiciar, cu atât mai mult cu cât, la data la care a fost depusă cererea de apel de către SC B. SA, nu era declanşată procedura de reorganizare a acesteia, iar actualul administrator nu puica clarifica aspecte care s-au petrecut anterior numirii sale.

Pe de altă parte, a apreciat că precizarea făcută de administratorul judiciar este neavenită. întrucât produce schimburi esenţiale ale cadrului procesual. Chiar dacă reclamanta a chemat în judecată Statul Român, prin SC B. SA, aceasta nu înseamnă că declararea apelului s-a făcut în numele acestui pârât şi nu în nume propriu.

Instanţa a reţinut şi că, potrivit art. 2 din H.G. nr. 392/2002 prin care s-a declarat utilitatea publică de interes naţional obiectivului „Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetaie-Simeria, expropriator este Statul Român, prin SC K. SA. Această calitate, de reprezentant, a fost reţinută şi în considerentele Deciziei de casare nr. 1221 din 10 aprilie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secţia I civilă, în care s-a menţionat că are legitimare procesual pasivă în cauză Statul Român, iar SC B. SA este reprezentanta expropriatorului, căruia îi revine obligaţia de plată a despăgubirilor.

Referitor la apelul declarat de apelaniele-reclamante, instanţa de ape a constatat că singura critică formulată a vizat cuantumul despăgubirilor acordr.te. respectiv valoarea terenului şi folosul de tras.

În acest sens, a dispus efectuarea unui raport de expertiză tehnică de evahure a valorii de circulaţie a terenului în litigiu, cu respectarea dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, referitoare la contractele de vânzare-cumparare depuse de parii pentru imobile similare celor supuse evaluării.

Astfel, prin raportul de expertiză tehnică de evaluare efectuat în cauză s-a concluzionat că valoarea terenului, estimată pe baza preţurilor stabilizate pentru vânzarea terenurilor în zona de interes, este de 167.648 lei.

Având în vedere că prin sentinţa civilă nr. 517/2012, pronunţată de Tribunalul Hunedoara, secţia I civilă, au fost acordate despăgubiri pentru terenul în litigiu de 244.377 lei şi faţă de principiul neagravărîi situaţiei părţii în propria cale de atac, a respins apelul formulat de apelante le-reci aman te le cu privire la despăgubirile acordate, ca nefondat.

Referitor la despăgubirile ce au vizat, folosul de tras, instanţa de apel a constatat că prin Decizia de casare nr. 1221 din 10 aprilie 2014, Înalta Curte a deziceai această chestiune, apreciind că acestea nu se cuvin reclamantelor. Astfel, Înalta Curte a statuat că exproprierea pentru utilitate publică a fost declarată în anul 2012, moment la care reclamanta nu poate pretinde că avea posesia terenurilor în litigiu. În aceste condiţii, în patrimoniul acesteia nu s-a născut dreptul de a i se acorda despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat de lipsa de folosinţă a terenurilor, motiv pentru care a concluzionat că, în condiţiile în care dreptul nu există, nu se pune problema împlinirii termenului până la care acesta putea fi valorificat.

Însă, în condiţiile în care aceste despăgubiri au fost acordate prin sentinţa civilă nr. 517/2012, pronunţată de Tribunalul Hunedoara, secţia I civilă şi, prin raportare la principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac, instanţa de apel a dispus respingerea cererii de majorare a acestora.

Împotriva acestei decizii au declarat, în termenul legal, recurs, recurentele-reclamante O., P. şi R. şi recurentul-pârât Statul Român, prin SC K. SA, prin administrator judiciar M. SPRL.

Prin cererea de recurs, recurentele-reclamante au solicitat admiterea căii de atac şi, în principal, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului pe care l-au dec/arat în cauză şi, pe cale de consecinţă, obligarea pârâtului la plata sumei de 779.445 lei, cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea terenului expropriat, respectiv a sumei de 87.920 lei, constând în lipsa de folosinţă a terenurilor în perioada 2007-2010, iar în subsidiar, casarea deciziei şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel în vederea completării raportului de expertiză, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reeurenîele-reclamante şi-au exprimat nemulţumirea faţă de faptul că raportul de expertiză efectuat în apel, în al doilea ciclu procesual, nu respectă exigenţele dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, pentru următoarele argumente: preţul terenurilor a fost stabilit prin raportare la unele contracte, care nu aveau ca obiect imobile situate pe raza aceleiaşi unităţi administrativ-teritoriale, respectiv comuna Sântamăria Oriea, contractele avute în vedere pentru comparaţie nu au fost încheiate la data întocmirii raportului de expertiză, aşa cum stipulează art. 26 din Legea nr. 26/1993, nu s-a făcut dovada directă că terenurile menţionate în actele de înstrăinare anterior menţionate sunt similare celor preluate de pârât.

Cu toate că au formulat obiecţiuni la raportul de expertiză, prin care au solicitat ca experţii să aibă în vedere la stabilirea despăgubirilor doar preţurile menţionate în contractele încheiate la data efectuării acestuia, depunând, în acest sens, la dosar patru contracte de vânzare-cumpărare ce vizau terenuri arabile situate în aceeaşi unitate administrativ-teritorială, încheiate în anul 2015, instanţa de apel a respins obiecţiumle şi a omologat un raport care nu respectă exigenţele art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Astfel, despăgubirile cuvenite recurentelor-reclamante în cuantum de 167.648 lei, adică 9,62 lei/mp, sunt inferioare valorii de circulaţie a terenurilor Ia momentul exproprierii.

În opinia recurentelor-reclamante, hotărârea apelată este în contradicţie cu Decizia nr. 12 din 15 ianuarie 2015, pronunţată de Curtea Constituţională prin care s-a stabilit necesitatea acordării despăgubirilor pentru imobilul expropriat la un moment cât mai apropiat de cel al transferului dreptului de proprietate asupra bunului către expropriator. Cum acest transfer a avut loc la momentul rămânerii definitive a deciziei, respectiv în anul 2015, se impun a fi avute în vedere preţurile de la nivelul acestui an şi nu cele din anii 2012-2013.

Cu privire la despăgubirile aferente lipsei de folosinţă a terenurilor, recurentele-reclamante au arătat că suma de 87.920 Iei, stabilită cu acest titlul, trebuie să le fie achitată, chiar dacă la data preluării autoarea lor nu intrase în posesia acestora.

În drept, recursul a fost întemeiat, iniţial pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., însă, în şedinţa publică de la data de 20 noiembrie 2015, reprezentantul convenţional al recurentelor-reclam ante a precizat că motivele de recurs se circumscriu prevederilor art. 304 pct. 9 din acest act normativ.

Criticile formulate de recurenţul-pârât Statul Român, prin SC K. SA, prin administrator judiciar M. SPRL, întemeiate pe prevede, de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., au vizat următoarele aspecte de nelegalitate:

1. În rejudecare, instanţa de apel nu a respectat îndrumările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin Decizia de casare nr. 1221 din 10 aprilie 2014.

Astfel, prin decizia mai sus menţionată Înalta Curte a dezlegat problema de drept referitoare la modalitatea în care trebuie determinată valoarea terenului expropriat, statuând asupra obligativităţii respectării criteriului reglementat în atest sens de art. 26 din Legea nr. 33/1994, Totodată, a dezlegat şi chestiunea ce vizează despăgubirile aferente prejudiciilor care se cuvin persoanei expropriate, stabilind că folosul agricol acordat de instanţele de fond nu se circumscrie prevederilor art 26 din Legea nr. 33/1994, înlăturând, astfel, sumele acordate cu acest titlu.

Urmare a problemelor de drept soluţionate prin decizia de casare, Înalta Curte a dispus efectuarea în cauză a unui raport de expertiză care să respecte criteriile prevăzute de art. 26 din Legea nr. 33/1994, pentru întocmirea căriia instanţa de apel trebuia să facă demersuri Ia Camera Notarilor Publici în vederea obţinerii unor contracte de vânzare-cumpărare care să cuprindă date cu privire la preţurile cu care se vând terenuri similare în zonă, în raport de care să se stabiiea>eă valoarea bunului expropriat.

În opinia recurentului-pârât, instanţa de apel nu a administrat proba cu expertiza tehnică de specialitate în conformitate cu modalitatea stabilită în deei-da de casare, întrucât comisia de experţi nu a determinat valoarea terenului expropriat în raport de preţurile din contractele de vânzare-cumpărare comunicate de Camera Notariior Publici, depuse la dosarui cauzei. De asemenea. în mod nelegai, a dispus efectuarea unui raport de expertiză agricolă, în condiţiile în care în decizia de casare s-a stabilit că folosul agricol nu se circumscrie noţiunii de prejudiciu, prevăzută de art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Astfel, respingerea apeluiui formulat de reclamante, prin care acestea au solicitat majorarea folosului agricol, nu este consecinţa principiului non reformai io în pejus, cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel ci este rezultatul aspectelor dezlegate de instanţa de recurs, în decizia de casare, prin care s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat, înlăturarea acestor sume pe motiv că acestea nu se subsumează prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Recureniul-pârât a susţinut, de asemenea, că instanţa de apel nu a respectat normele de procedură prevăzute de art. 315 C. proc. civ., care reglementează modalitatea de soluţionare a cauzei în rejudecare după casare. încălcând şi dispoziţiile procedurale ce vizează încheierile interlocutorii, stipulate în art. 268 din aceiaşi act normativ.

Ca atare, a arătat că. deşi, în cauză, instanţa de apel a dispus întocmirea raportului de expertiză prin raportare la contractele de vânzare-cumpărare comunicate de Camera Notarilor Publici şi a încuviinţat obiecţiuniie formulate de pârât la termenul de judecată din 23 aprilie 2015, ulterior, prin încheierea din 28 mai 2015 a respins obiecţiuniie acestuia, în condiţiile în care lucrarea de specialitate a fost întocmită cu nerespectarea criteriilor stabilite de instanţă.

Aceste aspecte atrag nulitatea actelor de procedura, conform prevederilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ. şi încalcă principiile disponibilităţii, dreptului Ia un proces echitabil şi dreptului la apărare, neregularitate care se circumscrie motivului de recurs reglementat de dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

2. Recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apei a soluţionat în mod greşit excepţia lipsei calităţii procesuale active a SC B. SA în declararea apelului.

Astfel, stabilind că apelul a fost declarat de SC B. SA în nume propriu, a nesocotit aspectele statuate în Decizia de casare nr. 1221 din 10 aprilie 2014 şi a încălcat grav principiul disponibilităţii şi al dreptului la apărare. Soluţia greşită dată excepţiei lipsei calităţii procesuale active a SC B. SA rezidă din faptul că instanţa de apel a nesocotit poziţia procesuală a acesteia, precizată în adresa din data de 02 iunie 2015, în care a arătat că a declarat apelul în calitatea sa de mandatar legal al Statului Român, conferită prin H.G. nr. 392/2002.

De altfel, calitatea în care SC B. SA şi-a exercitat drepturile procesuale a fost dată de cadrui procesual stabilit de către reclamantă, motiv pentru care nu se impunea ca instanţa de apel să procedeze la schimbarea calităţii procesuale în care participă în litigiu! pendinte.

În opinia reeurentuiui-pârât, este nelegală modalitatea în care instanţa de apel a înţeles să soluţioneze excepţia lipsei calităţii procesuale active a SC B. SA, întrucât administratorul judiciar al acesteia, a precizat că apelul a fost declarat în numele Statului Român. Faptul că la momentul declarării apelului societatea nu era în insolvenţă, este irelevant, deoarece la data de 27 martie 2015, când a fost declarată calea de atac în Dosarul nr. x/97/2010, SC B. SA era, de fapt, în procedura reglementată de Legea nr. 85/2006.

Recurentul-pârât a arătat, de asemenea, că. deşi în conţinutul cererii de apel nu a fost menţionat, în calitate de apelant Statul Român, prin SC B. SA, prin adresa din 02 iunie 2015 s-a precizat, în mod expres, ca a declarat apelul în calitatea conferită de H.G. nr. 392/2002.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea formulată la data de 29 septembrie 2015, în condiţiile prevăzute de art. 308 alin. (2) C. proc. civ., reeurentele-reclamante au invocat excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de SC B. SA, din perspectiva faptului că motivele nu se referă la soluţia pronunţată de instanţa de apel şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a acesteia prin prisma faptului că aceasta a declarat apelul în nume propriu şi nu în calitate tic reprezentantă a Statului Român.

La data de 13 noiembrie 2015, în termenul procedural, a formulat întâmpinare recurentul-pârât Statul Român, prin SC K. SA, prin administrator judiciar M. SPRL, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de recurentele-reclamante pentru neâncadrarea criticilor în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Excepţiile au fost respinse în şedinţa publică de la 20 noiembrie 2015 pentru considerentele expuse în praclicaua deciziei.

În recurs nu au fost administrate probe în condiţiile art. 305 din actul normativ mai sus menţionat.

Examinând cu prioritate recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român, prin SC K. SA., prin administrator judiciar M. SPRL, Înalta Curte reţine următoarele:

Obiectul recursului îl constituie Decizia nr. 31 din 4 iunie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Alba lulia, secţia I civilă, prin care a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active a apelantei-pârâte SC B. SA, reprezentată de administratorul judiciar M. SPRL şi, în consecinţă, a fost respins apelul declarat de această pârâta, în nume propriu, împotriva sentinţei civile nr. 517 din 12 decembrie 2012 a Tribunalului Hunedoara, secţia civilă, a fost respins apelul declarat de apelatiia-reclamantă A., continuat de reclamantele O., P. şi R. împotriva aceleiaşi sentinţe.

Cum apelul declarai de SC B. SA a fost respins ca efect al admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale active. Iară a fi cercetat în fond, în recursul pendinte vor fi examinate, exclusiv, criticile care privesc soluţia de respingere a apelului declarat de aceasta parte, pentru lipsa calităţii procesu, de active.

Înalta Curte apreciază că celelalte motive de recurs formulate de recureniul-pârât nu se impun a fi analizate, deoarece controlul de legalitate vizează soluţia pronunţată prin hotărârea atacată.

Cu referire la criteriile prin care recurentul-pârât a susţinut că decizia este nelegală sub aspectul respingerii apelului declarat de SC B. SA împotriva sentinţei civile nr. 517 din 12 decembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Hunedoara, secţia civilă, Înalta Curte reţine că acestea sunt fondate.

Astfel, constată că prin Decizia nr. 1221 din 10 aprilie 2014, pronunţată în primul ciclu procesual, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursul declarat de reeurenta-reclamantă A., continuat de recurentul-reclamant L. şi recursul formulat de recurentul-pârât Statul Român, prin SC M. SA, prin administrator judiciar M. SPRL, împotriva Deciziei nr. 61 din 20 septembrie 2013 a Curţii de Apel Alba lulia, secţia I civilă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza, spre rejudecarea apelurilor declarate în cauză.

Din considerentele deciziei instanţei de casare rezultă că, sub aspeciul calităţii procesuale pasive a pârâtului, Înalta Curte a reţinut că SC B. SA are calitate procesuala pasivă, potrivit dispoziţiilor art. 2 din H.G. nr. 392/2002, care stipulează eă expropriatorul este Statul Român, prin SC K. SA, aflata sub autoritatea N.

Casarea Deciziei nr. 61 din 20 septembrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Alba lulia, secţia I civilă, a fost dispusa pentru considerente care ţin de respectarea dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, cu privire la stabilirea despăgubirilor.

Prin urmare, faţă de dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora, în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului şi (2) când hotărârea a fost casată pentru nerespectarea formelor procedurale, judecata va începe de la actul anulat, Înalta Curte reţine că, în rejudecarea apelurilor, instanţa de apel a încălcat dezlegările obligatorii stabilite de instanţa de casare în ceea ce priveşte limitele rejudecării.

De asemenea, Înalta Curte constată că instanţa de apel a adus atingere şi principiului non reforma tio in pejus, în ceea ce îl priveşte pe pârâtul Statul Român, întrucât, deşi recursul declarat de acesta a fost admis, dispunându-se casarea deciziei atacate în vederea cercetării fondului apelurilor, Curtea de Apel Alba Iulia a pronunţat, în rejudecare, o soluţie de respingere a apelului declarat de SC B. SA, in considerarea unei excepţii peremptorii care, în situaţia particulară a cauzei, nu putea fi invocată în cel de-al doilea ciclu procesual.

Faţă de această împrejurare, Înalta Curte apreciază că se impune admiterea recursului declarat de recurentul-pârât Statul Român, prin SC K. SA, prin administrator judiciar M. SPRL, împotriva Deciziei nr. 31 din 4 iunie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel, pentru examinarea celorlalte critici formulate în apel.

Urmare admiterii recursului declarat de recurentul-pârât Statul Român, prin SC K. SA, Înalta Curte urmează să admită, în mod formal, şi recursul declarat de recurentele-reclamante O., P. şi R. împotriva Deciziei nr. 31 din 4 iunie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, având în vedere că în cererea de apel formulată de pârâtul Statul Român, prin SC B. SA se repune în discuţie modul de stabilire a despăgubirilor.

În acest sens, se reţine că, prin motivele de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentele-reclamante au criticat hotărârea mai sus menţionată din perspectiva faptului că raportul de expertiză efectuat în apel nu respecta exigentele dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1996, respectiv ca preţul terenurilor a fost stabilit prin raportare la unele contracte care nu vizau imobile situate pe raza aceleiaşi unităţi administrativ-teritoriale, respectiv comuna Sântămăria Oriea, că actele translative de proprietate avute în vedere ca şi comparabile nu au fost încheiate ia data întocmirii raportului de expertiză, şi că nu s-a făcut dovada directă că terenurile cuprinse în actele de înstrăinare anterior menţionate sunt similare celor preluate de pârât. Recurentele-reclamante au contestat suma de 167.648 lei, stabilită cu titlul de despăgubire pentru terenul expropriat, apreciind că este inferioară valorii de circulaţie a terenului, la momentul exproprierii.

Or, cu prilejul rejudecării apelului declarat de Stalul Român, prin SC K. SA, urmează a fi analizate şi criticile referitoare la valoarea despăgubirilor acordate şi care nu au fost cereeuue de instanţa de apel în rejudecare.

Având în vedere necesitatea respectării dublului grad de jurisdicţie şi a soluţionării unitare a cauzei, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) coroborate cu cele art. 315 C. proc. civ., va admite recursurile declarate de recurentele-reclamante O., P. şi R. şi de recurentul-pârât Statul Român, prin SC K. SA, prin administrator judiciar M. SPRL, împotriva Deciziei nr. 31 din 4 iunie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, va casa decizia şi va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reeurentele-reclamante O., P. şi R. şi de recurentul-pârât Statul Român, prin SC K. SA, prin administrator judiciar M. SPRL, împotriva Deciziei nr. 31 din 4 iunie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Casează decizia şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi. 20 noiembrie 2015.