Rei vindicatio quashed and remanded for insufficient reasoning after prior cassation binding.

Decizia nr. 2617/2015

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, la data de 23 ianuarie 2007, sub nr. x/4/2007, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii B., C., D., E., F. şi Municipiul Bucureşti, reprezentat prin primarul general, solicitând instanței să-i oblige pe aceștia să-i lase, în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul situat în Bucureşti, sector 4, compus din teren în suprafaţă de 510 mp şi construcţia edificată pe acesta, respectiv apartamentele de la parter şi apartamentul de la etajul 1.

Pe parcursul procesului, reclamanta și-a precizat acţiunea, în sensul că a solicitat judecarea cererii şi în contradictoriu cu pârâtul G., în calitate de moştenitor al defunctei B., decedată la data de 13 februarie 2001.

Prin sentinţa civilă nr. 3947 din data de 22 iunie 2007, Judecătoria sectorului 4 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, în temeiul art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., reținând că imobilul în litigiu are o valoarea care depăşeşte 500.000 lei.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/3/2007, la data de 16 august 2002.

Pârâtul G. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat faţă de litigiul soluţionat prin sentinţa civilă nr. 703 din 19 octombrie 2000 a Tribunalului Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă, prin respingerea căilor de atac, excepţie care a fost respinsă pentru argumentele arătate în încheierea de şedinţă din 12 noiembrie 2007.

Municipiul Bucureşti, reprezentat de primarul general, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestei părţi, excepţie admisă de instanţă potrivit considerentelor din aceeaşi încheiere.

Prin sentinţa civilă nr. 751 din 21 aprilie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins cererea de chemare în judecată formulată, ca neîntemeiată, și a luat act că pârâţii nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 1933 de Tribunalul Ilfov - Secţia Notariat, H. a cumpărat de la I. terenul situat în Bucureşti, având ca laturi şi vecinătăţi: „la apus, str. ... pe o latură de 15,50 m, la răsărit, proprietatea d-lui colonel J. pe o latură de 14,50 m, la nord, proprietatea doamnei K. pe o latură de 34 m, iar la sud, proprietatea doamnei L. pe o latură de 34 m”.

Prin actul dotal autentificat din 14 ianuarie 1933, M. şi H. au înzestrat-o pe fiica lor, N., la căsătoria cu O., constituindu-i acesteia dotă imobilul compus din teren şi construcţii, situat în Bucureşti.

Potrivit procesului-verbal din 1940 emis de Comisiunea pentru înfiinţarea Cărţilor Funciare în Bucureşti, imobilul situat în Bucureşti, compus din teren (a cărui suprafaţă nu este menţionată) şi construcţie cu două corpuri de casă, din cărămidă, acoperită cu tablă, primul corp în dreapta având 5 camere, iar cel din stânga având 6 camere, hall şi dependinţe, a fost înscris ca proprietatea lui P., născută M., în temeiul actului dotal autentificat din 1933.

Reclamanta A. este moştenitoarea defunctei R., decedată, potrivit certificatului de moştenitor din 5 mai 1989 eliberat de Notariatul de Stat sector 1 București.

Potrivit adresei din 28 iunie 2006, eliberată de Primăria Municipiului Bucureşti, imobilul situat în Bucureşti, sector 4 a fost preluat prin Decretul nr. 92/1950 de statul român, fiind menţionat în anexa acestui act normativ, la poziţia 6555, pe numele lui O.

Totodată, adresa menţionează că imobilul din str. ... era înscris, la nivelul anului 1986, cu suprafaţa de 499 mp teren, din care construcţii: corp A cu un nivel, în suprafaţă de 202 mp, proprietate de stat, categoria de folosinţă construcţii şi curţi, cu posesor de parcelă, la data întocmirii evidenţelor, S. Berceni.

În ceea ce priveşte istoricul adresei poştale a imobilului, din adresa din 20 decembrie 2007, emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, s-a reţinut că, la nivelul anului 1920, figura înscris număr poştal nou, iar la nivelul anului 1948 a figurat înscris imobil pe str. ..., aceeaşi consemnare fiind identificată şi la nivelul anului 1986.

Pârâţii C. şi D. au cumpărat de la Primăria Municipiului Bucureşti, prin SC T. SA, în temeiul Legii nr. 112/1995, în baza contractului de vânzare-cumpărare din 20 ianuarie 1997, locuinţa situată în Bucureşti, sector 4, compusă din două camere, bucătărie, w.c, pivniţă, în suprafaţă utilă de 43,86 mp.

Pârâţii E. şi F. au cumpărat de la Primăria Municipiului Bucureşti, prin SC T. SA, în temeiul Legii nr. 112/1995, în baza contractului de vânzare-cumpărare din 11 iunie 1997, locuinţa situată în Bucureşti, sector 4, compusă dintr-o cameră, vestibul, hol, bucătărie, magazie, în suprafaţă utilă de 30,42 mp.

Autoarea pârâtului G., defuncta B., a cumpărat de la Primăria Municipiului Bucureşti, prin SC T. SA, în temeiul Legii nr. 112/1995, în baza contractului de vânzare-cumpărare din 30 octombrie 1996, locuinţa situată în Bucureşti, sector 4, compusă din două camere, hol, bucătărie, baie, magazie, în suprafaţă utilă de 37,58 mp.

În ceea ce priveşte valabilitatea măsurii de preluare a bunului de către stat, această împrejurare a făcut obiectul litigiului soluţionat, irevocabil, prin Decizia nr. 3831 din 7 octombrie 2003, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, în Dosarul nr. x/2001, prin care s-a constatat, cu autoritate de lucru judecat, că preluarea imobilului din str. ..., de către stat, prin Decretul nr. 92/1950, s-a realizat în mod nevalabil.

Prin aceeaşi hotărâre s-a reţinut valabilitatea celor trei contracte de vânzare-cumpărare menţionate mai sus, în raport de inexistenţa vreunei cauze de nulitate şi de buna-credinţă a părţilor la încheierea acestora, astfel că ambele aspecte nu mai pot face obiectul discuţiei în litigiul de faţă.

Martorul audiat la propunerea pârâtului, U., a arătat că a locuit împreună cu familia sa în acest imobil, în calitate de chiriaş, în perioada 1939-1985 (deci, inclusiv în perioada anterioară naţionalizării), iar partea din faţă a construcţiei era ocupată de Biroul de Verificări Metrologice, epocă în care nu au existat alţi chiriaşi.

În ceea ce priveşte compunerea construcţiei, martorul a arătat că aceasta avea două corpuri, cel din stânga alcătuit din parter cu cinci camere, din care două camere erau ocupate de familia martorului, iar cel din dreapta era compus din nişte magazii, care, în prezent, sunt desfiinţate parţial, rămânând o încăpere cu destinaţia de bucătărie şi alte dependinţe.

Raportul de expertiză efectuat de expertul V. a relevat că cele trei apartamente revendicate de reclamantă se află în corpul din stânga imobilului, totalul camerelor fiind de cinci, conform contractelor de vânzare-cumpărare, şi de şase camere, conform procesului-verbal din 1940 emis de Comisiunea pentru înfiinţarea Cărţilor Funciare în Bucureşti.

Raportul de expertiză a stabilit că nu se poate identifica corpul de clădire menţionat în procesul-verbal amintit ca fiind situat în dreapta curţii, deoarece, în prezent, acolo se găseşte o magazie, bucătărie şi w.c, în suprafaţă de 32,28 mp, iar nu un corp cu cinci camere, cum era arătat în procesul-verbal.

Referitor la terenul aferent imobilului, expertiza a concluzionat că acesta are o suprafaţă de 500,7 mp, față de 510 mp cât era menţionat în actul de vânzare-cumpărare din 1933, dimensiunile laturilor fiind parţial diferite.

Faţă de situaţia de fapt reţinută, tribunalul a considerat că cererea de chemare în judecată este neîntemeiată.

Astfel, în ceea ce priveşte apărarea pârâţilor legată de inexistenţa unei identităţi între construcţiile aflate în proprietatea lor şi cele deţinute de autoarea reclamantei, tribunalul a reţinut că, la identificarea construcţiei ce s-a aflat în proprietatea numitei P. (născută M.), poate servi numai procesul-verbal de înscriere în cartea funciară, de vreme ce, în contractul de vânzare-cumpărare autentificat în anul 1933, nu se menţionează existenţa unor construcţii, obiectul vânzării fiind un teren; actul dotal nu menţionează compunerea şi întinderea construcţiei şi nu s-a depus un înscris doveditor al edificării ulterioare a construcţiei (autorizaţie de construire).

Prin urmare, raportând menţiunile procesului-verbal amintit cu concluziile expuse mai sus ale raportului de expertiză, prima instanţă a constatat că nu se poate reţine, cu certitudine, că apartamentele dobândite de pârâţi, în temeiul Legii nr. 112/1995, sunt aceleaşi cu cele cuprinse în procesul-verbal din 1940 emis de Comisiunea pentru înfiinţarea Cărţilor Funciare în Bucureşti.

La această concluzie a fost avută în vedere şi declaraţia martorului U. în sensul că, în calitate de chiriaş în perioada 1939-1985, plătea chiria la S. (deci, nu pretinşilor proprietari, P. şi O.), iar în imobil se găsea sediul Biroului de Verificări Metrologice.

În ceea ce priveşte schiţa depusă la dosar, la fila 90, de reclamantă, prin care s-a intenţionat a se dovedi identitatea între cele două construcţii, tribunalul a reţinut că aceasta nu cuprinde cote, denumirea sau numele emitentului şi nu există dovezi că este anexă a actului dotal, prin care imobilul a fost transmis către P. Dimpotrivă, schiţa cuprinde menţiunea că se referă la imobilul ocupat de Biroul de Măsuri și Greutăţi Ilfov - Sucursala A, neputându-se verifica provenienţa şi, implicit, valoarea sa probatorie.

De altfel, în completarea raportului de expertiză, expertul a arătat că, la compararea constatărilor sale de fapt cu schiţa prezentată pe parcursul judecăţii, a rezultat că nici suprafeţele celor două corpuri de clădire nu corespund, respectiv, în realitate, corpul din stânga are 127,83 mp, iar, în schiţă, acesta are 90 mp, corpul din dreapta are 54,47 mp în teren şi 30 mp pe schiţă.

În aceste condiţii, o comparare a drepturilor de proprietate ale părţilor şi ale titlurilor acestora nu poate duce la reţinerea preferinţei titlului şi dreptului reclamantei, câtă vreme nu rezultă, fără nici un dubiu, că este vorba despre aceleaşi construcţii avute în proprietate de autorul său şi preluate, abuziv, de stat.

S-a mai reținut că nu este lipsită de relevanţă nici împrejurarea că reclamanta nu a dovedit, dincolo de orice dubiu, faptul că ar fi moştenitoarea P., deoarece autoarea sa se numea, potrivit certificatului de moştenitor amintit mai sus, R.

Ca urmare, Tribunalul București a reţinut că nu poate fi admisă acţiunea reclamantei nici cu privire la suprafeţele de teren situate sub construcţii, aflate în proprietatea pârâţilor persoane fizice.

În ceea ce priveşte terenul liber de construcţii, care nu se află în proprietatea pârâţilor persoane fizice, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti, raportat şi la împrejurarea că, din conţinutul acţiunii reclamantei şi al precizării formulate ulterior, nu rezultă că ar fi fost dedusă judecăţii vreo obligaţie a acestui pârât corelativă unui drept al reclamantei, nefiind formulată o pretenţie concretă împotriva lui.

Împotriva sentinţei civile sus-menţionate a formulat apel reclamanta A.

Prin Decizia civilă nr. 160/A din 12 martie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respins apelul declarat de apelanta-reclamantă, ca nefondat, şi a fost obligată aceasta la plata sumei de 3.000 lei cheltuieli de judecată către intimaţii persoane fizice.

Pentru a decide astfel curtea de apel a reţinut, referitor la valabilitatea măsurii de preluare a bunului imobil de către stat, că aceast aspect a făcut obiectul litigiului soluţionat, irevocabil, prin Decizia civilă nr. 3831 din 07 octombrie 2003, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, prin care s-a constatat, cu autoritate de lucru judecat, că preluarea imobilului situat în, sector 4, Bucureşti, de Statul Român, prin Decretul nr. 92/1950, s-a realizat în mod nevalabil.

Prin aceeaşi decizie, s-a reţinut valabilitatea celor trei contracte de vânzare-cumpărare încheiate între Primăria Municipiului Bucureşti, prin SC T. SA, şi cei trei intimaţi-pârâţi persoane fizice, în raport de inexistenţa vreunei cauze de nulitate şi de principiul bunei-credinţe a părţilor la încheierea acestora.

În ceea ce priveşte imobilul în litigiu, compus din construcţie şi teren, s-a arătat că nu rezultă, cu certitudine, suprafaţa de teren și corpul de clădire menţionat în procesul-verbal, situat în dreapta curţii; de asemenea, nu s-a făcut dovada identităţi între cele două construcţii, neexistând dovezi că această construcţie este anexă a actului dotal, prin care imobilul a fost transmis către P., şi chiar mai mult, că aceasta din urmă este autoarea reclamantei-apelante.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs apelanta reclamantă A.

Prin Decizia nr. 2836 din 7 mai 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva Deciziei nr. 160/A din 12 martie 2009, pronunțată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a casat decizia recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleaşi instanţe.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reţinut că potrivit art. 261 pct. 5 C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, în pronunţarea soluţiei, precum şi argumentele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor.

Motivarea trebuie să expună, în mod clar şi precis, considerentele pentru care instanţa a rezolvat, într-o anumită modalitate, litigiul dedus judecăţii, să se refere la probele administrate, în baza cărora s-a reţinut o anumită situaţie de fapt şi care, ulterior, să fie raportată la temeiul juridic aplicabil în speţă.

În final, argumentele de fapt şi de drept avute în vedere de către instanţă, trebuie să fundamenteze, în mod logic şi convingător, soluţia pronunţată.

În speţă, instanţa de apel a încălcat obligaţia de redactare a deciziei în condiţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., limitându-se să arate, pe scurt, modalitatea de soluţionare a unui litigiu anterior dintre părţi, deşi aspectele privind cele stabilite în procesul respectiv nu fuseseră contestate în apel.

De asemenea, a reluat într-o singură frază, nelămuritoare în ceea ce priveşte respingerea apelului, concluziile primei instanţe în legătură cu incertitudinea dimensiunii terenului pretins de reclamantă faţă de cel care rezultă din acte, cu lipsa identităţii între construcţiile solicitate de la pârâţi şi cele menţionate în documentele invocate în susţinerea dreptului de proprietate al autoarei părţii pentru bunurile respective, precum şi în legătură cu nedovedirea, fără echivoc, a calităţii de moştenitoare faţă de P.

Curtea de apel nu a răspuns, însă, niciunuia dintre motivele de apel, formulate de reclamantă, neclarificând situaţia de fapt sub aspectele contestate; aceasta nu a expus, nici în fapt şi nici în drept, argumentele pentru care hotărârea primei instanţe este corectă, raportat la criticile din apel.

Astfel, nu a verificat relevanţa hotărârilor pronunţate în litigiul anterior, în special, a Deciziei nr. 245/A din 10 mai 2001 a curţii de apel, la care reclamanta a făcut referire expresă, în ceea ce priveşte identitatea între imobilul deţinut de pârâţi şi cel aflat în patrimoniul autoarei reclamantei, precum şi în ceea ce priveşte legitimarea calităţii sale de moştenitoare de pe urma P.. Aceasta cu atât mai mult cu cât o hotărâre judecătorească irevocabilă se bucură de putere de lucru judecat, în condiţiile art. 377 C. proc. civ. cu referire la art. 1200 pct. 4 şi 1202 C. civ., inclusiv în privinţa considerentelor care explică soluţia din dispozitivul hotărârii.

De asemenea, curtea de apel nu s-a pronunţat asupra criticilor privind mijloacele de probă invocate în cererea de apel, care ar infirma, în opinia părţii, situaţia de fapt reţinută de prima instanţă în legătură cu identitatea imobilelor, şi anume adresa istoricului de număr poştal al imobilului din 20 decembrie 2007, emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, alte înscrisuri depuse raportat la expertiza efectuată în cauză şi din comparaţia cărora ar rezulta doar mici diferenţe în dimensiunile terenului, laturile fiind aproximativ identice, chestiune explicabilă faţă de vechimea imobilului.

Nu a argumentat dacă declaraţia martorului este relevantă în integralitatea sa, faţă de susţinerile apelantei privind vârsta persoanei audiate la data mutării în imobil, cu consecinţe în planul reprezentării juridice a persoanei care deţinea în proprietate bunul.

În ceea ce priveşte calitatea de moştenitoare de pe urma P., pe lângă hotărârea pronunţată în litigiul anterior, apelanta a invocat şi alte mijloace de probă, acte de stare civilă, declaraţii de notorietate autentificate, mijloace de probă care ar fi trebuit coroborate şi cu privire la care instanța de apel nu s-a pronunţat.

Nu a fost motivată nici menţinerea soluţiei primei instanţe, de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti, reprezentat prin primarul general, cu consecinţa respingerii acţiunii formulată împotriva acestuia. Raportat la acest aspect, critica apelantei a vizat justificarea legitimării procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti raportat la deţinerea, de către unitatea administrativ teritorială, a diferenţei de teren rezultată în urma scăderii terenului deţinut de pârâţii persoane fizice, de sub construcţiile dobândite de aceştia, în temeiul Legii nr. 112/1995, din suprafaţa totală revendicată, de 510 mp.

Ca atare, apelanta a solicitat obligarea pârâtului sus-menţionat să-i lase, în deplină proprietate şi posesie, suprafaţa de teren liberă de construcţii, de 398 mp, cerere cu privire la care instanţa de apel nu a menţionat de ce a înlăturat-o.

Faţă de cele reţinute, curtea de apel nu s-a mai preocupat de criticile apelantei privind fondul dreptului invocat.

În consecinţă, a apreciat Înalta Curte că față de caracterul sumar al motivării acestei instanţe, definit, în special, prin absenţa totală a coroborării probelor administrate în litigiu, în stabilirea situaţiei de fapt şi, ulterior, a raportării acesteia la textele legale incidente nu a avut loc o cercetare în fond a cauzei deduse judecăţii, ceea ce face imposibilă exercitarea controlului judiciar asupra legalităţii soluţiei pronunţate, situaţie care determină admiterea recursului, casarea deciziei pronunţate şi trimiterea cauzei pentru reluarea judecăţii.

A menționat instanța de recurs că, în rejudecare, curtea de apel va analiza relevanţă hotărârilor pronunţate în litigiul anterior asupra identităţii imobilelor şi a legitimării reclamantei din perspectiva existenţei sau nu a calităţii de moştenitoare de pe urma P., a celorlalte mijloace de probă administrate din perspectiva aceloraşi elemente, precum şi a calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti, reprezentat de primarul general. La pronunţarea soluţiei vor fi examinate şi înscrisurile noi, depuse în recurs, de către reclamantă, precum şi declaraţia de înscriere în fals formulată de G. în această fază procesuală, în măsura în care partea îşi va menţine poziţia exprimată în legătură cu actele respective, în baza art. 180 şi următoarele C. proc. civ.

S-a mai arătat că, în măsura în care va aprecia necesar, instanța de apel va proceda la completarea probatoriului pentru stabilirea certă a identităţii sau a lipsei de identitate între imobilul în litigiu şi cel aflat în proprietatea persoanelor deposedate abuziv, în regimul trecut, inclusiv prin efectuarea unei noi expertize, în condiţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

Faţă de rezultatul acestor verificări şi dacă se va impune, vor fi analizate aspectele legate de rezolvarea, în fond, a litigiului, prin raportare la susţinerile din apel şi recurs referitoare la aceste chestiuni, din perspectiva textelor de lege invocate de reclamantă (art. 480, art. 492 C. civ., art. 44 din Constituţia României şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie), dar şi a deciziei pronunţate în interesul Legii nr. 33/2008, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, relevantă în soluţionarea litigiului.

Față de argumentele care au condus la admiterea recursului, Înalta Curte a arătat că nu se impune cercetarea criticilor subsumate celui de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care supune dezbaterii fondul pretenţiilor reclamantei în legătură cu revendicarea imobilului în litigiu şi regulile aplicabile în soluţionarea acestei cereri. Întrucât instanţa de apel va proceda la reevaluarea situaţiei de fapt în raport de întregul probatoriu administrat în cauză, cu eventuala lui completare, nu au fost avute în vedere nici acele critici din cadrul primului motivul de recurs referitoare la încălcarea dispoziţiilor legale privitoare la valoarea probatorie a dovezilor administrate, faţă de dispoziţiile art. 1191 C. civ.

Cu prilejul rejudecării, dosarul a fost înregistrat la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, la data de 01 septembrie 2008, sub nr. x/3/2007.

Prin Decizia nr. 258/A din 22 mai 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta - reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 1751 din data de 21 aprilie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2007, în contradictoriu cu intimaţii - pârâţi C., D., E., F., G. şi Municipiul Bucureşti prin primarul general şi a fost obligată reclamanta la plata sumei de 2.000 lei către expertul X., reprezentînd majorare de onorariu.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a arătat că cererea de înscriere în fals a urmat procedura legală în sensul că au fost trimise la Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 4 Bucureşti, înscrisurile necesare cercetării falsului indicate de recurentă, privind pe G.

Prin rezoluţia din 11 septembrie 2012, Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 4 Bucureşti a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de A. pentru infracţiunile prevăzute la art. 290 şi 291 C. pen.; aceeaşi rezoluţie a fost comunicată instanţei (rezoluţie dată însă de un alt procuror) la 17 iulie 2013 tot pentru A. (art. 290 şi 291 C. pen.).

S-a mai depus un act datat din 12 ianuarie 1933 (filele 47-50 dosar curte de apel), un proces verbal de la Tribunalul Ilfov - Secţia Notariat (fila 57), adresa de la Arhivele Naţionale Istorice şi Centrale (fila 56) în care se arată că Z. nu a figurat şi nu figurează cu contractul de închiriere încheiat între P. şi Statul Român (1933, 1939, 1944, 1946).

A mai arătat instanța de apel că a fost făcută o analiză a contractului de închiriere iar în şedinţă publică, cu părţile prezente, s-a întocmit un proces-verbal (filele 62-64).

Din concluziile raportului de expertiză efectuat de expert X. (fila 232) rezultă că imobilul respectiv a fost administrat timp de peste 50 de ani de Primăria Municipiului Bucureşti.

Expertiza depusă anterior răspunsului la obiecţiuni, menționează, cu referire la teren, că nu se regăsesc cu exactitate dimensiunile. În ceea ce privește construcţiile, corpul principal (edificat pe partea stângă) există pe amplasament fiind acelaşi la nivelul anului 1946, la nivelul anului 2005, dar şi la data efectuării expertizei, Corpul secundar (latura dreaptă a imobilului) la nivelul anului 1946, sunt corpuri separate, asemănătoare la nivelul anului 2005 (corpul X) dar extins după corpul (Y) după 1946. Toate acestea sunt edificate (corp Y) după anul 1946.

Expertul X. a solicitat şi o suplimentare a onorariului cu 2000 lei (fila 192).

Calitatea de moştenitor a numitei A. (de pe urma defunctei P.) căsătorită cu O., nu este negată de actele de la dosar (certificat moştenire din 1989), dar şi de actele dotale.

Şi pârâtul Municipiul Bucureşti, are calitate procesuală pasivă având în administrare imobilul și invocând confuzia privind identitatea imobilelor şi numărul poştal, emise de serviciu de cadastrau.

Instanța de apel a apreciat că, în rejudecare, au fost lămurite aspectele menționate în decizia de casare; cu toate acestea, concluziile anterioare în sensul că numita Y. nu ar fi fost trecută în actul dotal s-au consolidat.

Ultimul expert a făcut o analiză detaliată a corpurilor de clădire, referindu-se în special la anul 1946 (ulterior actului dotal).

Deşi judecătorii au cercetat falsul pe calea procedurii civile şi au întocmit şi un proces-verbal (filele 62-63) au reţinut că actul de vânzare-cumpărare din 11 ianuarie 1933 şi actul dotal din 12 ianuarie 1933 nu prezintă modificări, ştersături sau adăugiri.

La concluziile acestea au ajuns şi procurorii în două rezoluţii distincte, una din 11 septembrie 2012 (fila 82) şi alta din 17 iulie 2013 (fila 109).

Nici Arhivele Naţionale Istorice şi Centrale nu au găsit în evidenţe contract de vânzare-cumpărare pe anii 1933, 1939, 1944 sau 1946 (fila 56).

Faţă de enumerarea probatoriului care a fost administrat (conform art. 315 C. proc. civ.) dar şi a tuturor celorlalte mijloace de probă aflate la dosar, curtea de apel a reţinut că apelul formulat de către apelanta-reclamantă A. nu este întemeiat, astfel că a fost respins.

În temeiul dipozițiilor art. 211 C. proc. civ. a fost obligată reclamanta la la plata sumei de 2.000 lei către expertul X., reprezentând o nouă majorare de onorariu.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-reclamantă A., solicitând admiterea căii de atac, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului, desfiinţarea sentinţei şi admiterea cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate în drept pe dispoziţiile art. art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. a arătat următoarele:

1.a) Instanţa de apel nu a motivat hotărârea şi nu a dezlegat problemele juridice specifice pricinii. Judecătorii apelului nu au analizat, în mod efectiv, argumentele pe care le-a adus în susținerea apelului, nu au procedat la o înlăturare, motivată şi argumentată în mod explicit, a susţinerilor din apel şi nici nu au prezentat, în concret, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea lor. Instanţa de apel nu era dispensată de obligaţia legală de a releva punctual motivele de fapt şi de drept pentru care a înlăturat fiecare din susținerile apelantei.

Din analiza deciziei recurate nu reiese de ce apelul este nefondat, nu este prezentat nici un motiv care să justifice soluţia de respingere a apelului, contrar cerinţei imperative prevăzute de art. 261, pct. 5 din C. proc. civ., ceea ce atrage sancţiunea nulităţii hotărârii atacate.

1.b) Hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii întrucât, se menționează că, în ceea ce priveşte calitatea de moştenitor a numitei A. (de pe urma defunctei P.) căsătorita cu O., aceasta nu este negată de actele de la dosar (certificat de moştenitor din 1989) dar şi de actele dotale, însă cu toate acestea, concluziile anterioare potrivit cărora numita Y. nu ar fi fost trecută în actul dotal s-au consolidat. Or, este de neînțeles şi nu pot subzista în acelaşi raţionament două judecaţi opuse. Y. de altfel nici nu există, cum la fel nu există nici Z., despre care se face vorbire la fila 3, parag. 3,ceea ce denotă că judecătorii apelului nu s-au aplecat asupra acestei pricini, necunoscând nici măcar persoanele implicate.

În opinia recurentei-reclamante este evident că decizia atacată cuprinde o motivare contradictorie, întemeiată pe supoziţii şi interpretări nejustificate şi un raţionament logico-juridic eronat. Din modul de redactare a hotărârii reiese că instanţa a creat o confuzie şi a mistificat adevărata situaţie de fapt. Aceste confuzii au condus instanţa la soluţionarea greşită a apelului, numai pe baza unor simple supoziţii şi interpretări subiective.

2. Hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

A susținut recurenta că instanţa de apel a înfrânt dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. nerespectând îndrumările date de instanţa de recurs.

Astfel, deşi formal instanța de apel a menționat că s-a conformat acestor îndrumări, în fapt, după ce a constatat că are calitate procesuala activă, că Municipiul Bucureşti are calitate procesuala pasivă, iar raportul de expertiză relevă identitatea dintre imobilul solicitat şi cel din acte, în mod surprinzător a pronunţat o soluţie de respingere a apelului, ignorând dispozițiile art. 1201 C. civ. privind autoritatea de lucru judecat asupra statuarilor din Decizia civilă nr. 245/A din 10 mai 2001 care reține că imobilul din București, sector 4 a fost proprietatea părinţilor săi şi a fost trecut în proprietatea statului cu titlu nevalabil, fiind totodată recunoscută legitimarea sa procesuală activă, pe baza actelor de stare civilă şi a certificatelor de moştenitor.

De asemenea, instanța de apel a ignorat dispoziţiile art. 480 C. civ., nu a observat că Decizia civila nr. 245/A din 10 mai 2001 este anterioară Legii nr. 10/2001, că imobilul a fost preluat nelegal şi deci antecesorii săi şi recurenta-reclamantă au avut proprietatea imobilului în mod continuu, ceea ce îi conferă dreptul de a-l revendica şi redobândi de la orice posesor neproprietar.

Intimaţii-pârâți G., C., D., E. şi F. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Intimaţii-pârâți au susținut că decizia criticată este motivată, atât în fapt cât şi în drept, fără a se putea susţine că, în motivare, există susţineri contradictorii, ori străine de natura pricinii.

Mai mult decât atât, supunându-se întocmai dispoziţiilor instanţei superioare, curtea de apel a administrat un vast probatoriu, fără ca probele administrate să conducă instanţa de apel la o alta concluzie decât acea a respingerii apelului.

Instanţa de apel a motivat în considerente, care dintre probele administrate au determinat respingerea apelului formulat de către reclamanta A., insistând asupra concluziilor raportului de expertiză, a înscrisurilor administrate în cauză cu referire directă la actul dotal invocat de către apelanta-reclamantă în susţinerea pretenţiilor sale, făcând trimitere, de asemenea, şi la concluziile din rezoluţiile parchetului, întocmite cu ocazia cercetării înscrisurilor defăimate ca fiind false de către pârâţi.

Prin urmare, de vreme ce instanţa a analizat probele administrate în coroborare cu susţinerile apelante-reclamante, hotărârea atacată este motivată.

În ceea ce priveşte critica potrivit căreia hotărârea ar cuprinde motive contradictorii, intimații-pârâți au arătat că nu poate fi primită.

Astfel, nu există nicio contradicţie între constatarea instanţei, potrivit căreia „calitatea de moştenitoare a numitei A. nu este negată de actele de la dosar” și cea potrivit căreia „concluziile potrivit cărora numita P. nu a fost trecută în actul dotal s-au consolidat”.

Împrejurarea că reclamanta o moşteneşte pe mama sa, P., nu înseamnă că poate moşteni un bun care la momentul decesului nu se afla în patrimoniul acesteia, având în vedere că cel înzestrat prin actul dotal a fost O., iar nu P.

Faptul că instanţa, din eroare, a menţionat greşit prenumele părții, nu poate echivala cu necunoaşterea actelor dosarului, atâta vreme cât rezulta cu certitudine din referirea la actul dotal, la care dintre autorii reclamantei s-au referit judecătorii cauzei.

În ceea ce priveşte ce-a de-a treia critică adusă hotărârii pronunţate în apel, respectiv aceea că este lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşita a legii, intimații au arătat că este, de asemenea, neîntemeiată.

Astfel, rezultă din amplul material probator administrat în cauză, împrejurarea că instanţa de apel a respectat întocmai dispoziţiile cuprinse în decizia de casare, administrând, respectiv, readministrând probatoriul impus de către aceasta.

Împrejurarea că, din interpretarea probatoriului administrat, instanţa de apel a ajuns la aceeaşi concluzie ca în precedent, nu înseamnă ca au fost înfrânte dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât instanţa supremă a formulat îndrumări care urmau a fi avute în vedere de către instanţa de apel.

Mai mult recurenta-reclamantă nu arată, în concret, în ce constă aplicarea greşită a legii, în condiţiile în care nemulţumirile privind modul de interpretare a probatoriului din dosar constituie motive de netemeinicie, iar nu de nelegalitate.

Au mai arătat intimații că în cauză nu a fost probată identitatea dintre imobilul revendicat şi cel care le aparţine, nici în ceea ce priveşte terenul, nici în ceea ce priveşte construcţia.

Cu referire la aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 480 C. civ. au învederat că, şi în măsura în care recurent-reclamantă ar fi făcut dovada dreptului de proprietate al autoarei sale asupra imobilului în litigiu şi a preluării abuzive, acestea nu ar fi fost oricum suficiente pentru admiterea acţiunii în revendicare, deoarece imobilul ar fi intrat sub incidența Legea nr. 10/2001 care reglementează regimul juridic al unor imobile preluate în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Or, potrivit acestui act normativ, dar şi a principiului de drept specialia generalibus derogant, foştii proprietari ai bunurilor preluate abuziv de către stat sunt ținuți a se supune rigorii legilor speciale de reparaţie, ei neputând refuza aplicarea legii speciale, prin alegerea dreptului comun.

În acest sens este şi dezlegarea dată de Decizia 33/2008 pronunţată de instanţa supremă pe calea recursului în interesul legii.

Potrivit dispozițiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, cererea de recurs este scutită de plata taxei judiciare de timbru.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat și urmează a fi admis pentru considerentele ce vor succede:

Potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.: “Modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere în următoarele situații, numai pentru motive de nelegalitate: (...) când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”.

Acest text consacră, astfel cum se apreciază în mod constant în doctrină, mai multe ipoteze diferite ale aceluiași motiv de recurs care constă în nemotivarea hotărârii.

În conformitate cu dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea judecătorescă trebuie să cuprindă și motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și pe cele pentru care au fost înlăturate cererile părților.

Principiul general consacrat de C. proc. civ. care impune ca orice hotărâre judecătorească (cu excepțiile prevăzute de lege în mod expres și limitativ) să fie motivată reprezintă, pe de o parte, o garanție împotriva arbitrariului judecătoresc, iar pe de altă parte premisa necesară pentru exercitarea controlului judecătoresc în căile de atac.

Deși nu este ținută să examineze și să discute în mod special toate argumentele invocate de părți, instanța de judecată trebuie să arate motivele de fapt și de drept care stau la baza pronunțării hotărârii, probele care i-au format convingerea și considerentele care au condus la aplicarea dispozițiilor legale incidente în cauză. Considerentele hotărârii judecătorești trebuie să fie clare, fluente și lămuritoare.

Cu referire la decizia ce face obiectul recursului, Înalta Curte constată că nu respectă exigențele dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ceea ce face incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Astfel, se constată că, deși în primul ciclu procesual decizia dată în apel a fost casată chiar în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., reținându-se, în esență, că instanța de apel nu a răspuns niciunuia dintre motivele de apel, formulate de reclamantă, nu a clarificat situaţia de fapt sub aspectele contestate și nu a expus, în fapt şi în drept, argumentele pentru care hotărârea primei instanţe este corectă, raportat la criticile din apel, ignorând nu numai principiul general care obligă instanța de judecată să motiveze hotărârile pe care le pronunță, dar și dezlegările explicite ale instanței de recurs, curtea de apel a pronunțat o decizie care nu cuprinde elementele necesare care să permită exercitarea controlului de legalitate.

În acest sens se constată că decizia recurată are un conținut deficitar în sensul că face o prezentare secvențială a unora dintre aspectele puse în discuție de instanța de recurs, enumeră o parte din probele administrate fără a face o analiză coroborată a lor, nu conturează situația de fapt care rezultă din probele administrate (în condițiile în care acesta este atributul instanțelor de fond și apel) și nu prezintă analiza criticilor formulate prin cererea de apel.

În plus, se constată și existența unor contradicții de natură să pună în discuție raționamentul logic, cu consecințe asupra legalității deciziei, de vreme ce, de exemplu, se arată că Municipiul București are calitate procesuală pasivă dar, cu toate acestea, apelul prin care s-a criticat soluția de admitere a lipsei calității procesuale pasive a acestui pârât a fost respins.

De asemenea, motivarea este confuză sub aspectul calității procesuale active, în condițiile în care pe de o parte se menționează că s-a făcut dovada calității de moștenitor a reclamantei de pe urma defunctei P., inclusiv prin raportare la actele dotale, iar, pe de altă parte, s-au consolidat pretinse concluzii anterioare conform cărora Y. nu a fost trecută în actul dotal.

În consecință, se constată că decizia ce face obiectul controlului judiciar nu respectă exigențele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ceea ce face incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu consecința casării acesteia și trimiterii spre rejudecare în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1)-(3) și (5), art. 314 și art. 315 C. proc. civ.

Față de motivele care au determinat admiterea recursului și casarea deciziei, cu trimitere spre rejudecare, nu se impune examinarea criticilor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care pun în discuție fondul pretențiilor cu care reclamanta a învestit instanța de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva Deciziei nr. 258/A din 22 mai 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 noiembrie 2015.