Revizuire action rejected for failure to prove new evidentiary documents were concealed by opposing party or unobtainable due to force majeure

Decizia nr. 260/2016

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Tribunalul Mehedinţi, secţia I civilă, prin sentinţa civilă nr. 2 din 7 octombrie 2014 a respins cererea de revizuire a Deciziei nr. 31 din 27 ianuarie 2012 a Tribunalului Mehedinţi, întemeiată pe dispoziţiile art. 322 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., formulată de pârâtă A. din Comuna Hodac, în contradictoriu cu intimaţii B. Hodac, Statul Roman, prin Consiliul Local Hodac şi C.

Pentru a se pronunţa astfel instanţa de fond a reţinut următoarele:

Revizuirea fiind o cale extraordinară de atac, de retractare, poate fi exercitată doar pentru motivele limitativ reglementate de dispoziţiile art. 322 C. proc. civ. de la 1865.

În speţă, revizuenta a invocat incidenţa art. 322 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în susţinere indicând un număr de trei înscrisuri care să determine retractarea sentinţei atacate, respectiv: adresele din 07 octombrie 2006 şi din 05 mai 2005 emise de Comisia specială de retrocedare unor bunuri ce au aparţinut cultelor religioase din România către Primăria com. Hodac şi adresa din 28 ianuarie 2014 a aceleiaşi Comisii, comunicată revizuentei la solicitarea acesteia de a i se furniza relaţii privitoare la stadiul soluţionării cererilor de retrocedare depuse de către intimată la această autoritate.

Tribunalul a apreciat că pentru a se dispune revizuirea unei hotărâri judecătoreşti pe baza motivului prevăzut de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., legiuitorul a impus o serie de condiţii pe care trebuie să le îndeplinească în mod cumulativ înscrisul, concret, acesta trebuie să fie doveditor, să fie descoperit după darea hotărârii a cărei revizuire se solicită, deci să fie un înscris nou, să fi existat la momentul pronunţării hotărârii, de asemenea să fie determinant şi să nu fi putut fi înfăţişat în procesul în care a fost pronunţată hotărârea a cărei revizuire se cere, fie pentru că a fost reţinut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţii. Prin împrejurarea mai presus de voinţa părţii la care face referire art. 322 pct. 5 C. proc. civ. se înţelege forţa majoră care trebuie dovedită. Condiţia nu este îndeplinită dacă înscrisul putea fi procurat şi depus la dosar prin diligenţa părţii interesate.

Tribunalul a constatat că înscrisurile depuse de revizuentă în susţinerea cererii reprezintă, în fapt, două solicitări înaintate de Comisia specială de retrocedare unor bunuri ce au aparţinut cultelor religioase din România, constituită în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, Primăriei com. Hodac în scopul obţinerii de informaţii privitoare la regimul juridic al imobilului ce a făcut obiectul litigiului soluţionat irevocabil prin sentinţa a cărei revizuire se cere, necesare soluţionării unor cereri de retrocedare formulate de intimata reclamantă cu referire la acel imobil, precum şi un răspuns comunicat de către aceeaşi Comisie revizuentei la cererea înaintată, înregistrată din 08 ianuarie 2014.

S-a reţinut că, având drept expeditor Comisia specială de retrocedare unor bunuri ce au aparţinut cultelor religioase din România, iar destinatar Primăria comunei Hodac, nu se poate spune că adresele din 07 octombrie 2006 şi din 05 mai 2005 au fost reţinute de către intimata-reclamantă, dimpotrivă, ele se regăseau în arhiva acestor autorităţi, putând fi consultate, respectiv obţinute, de către orice persoană interesată de conţinutul lor, în baza formulării unei simple cereri în acest sens.

Prin urmare, neînfăţişarea de către revizuentă a acestor adrese instanţei care a soluţionat pe fond acţiunea de revendicare, ce a făcut obiectul Dosarului nr. xxx/289/2007, nu s-a datorat nici reţinerii acestora de către partea potrivnică, în speţă intimata-reclamantă, şi nici unei împrejurări mai presus de voinţa revizuentei, ci tocmai lipsei de diligenţă a acesteia de a obţine, în perioada judecării litigiului, a unor minime informaţii privitoare la iniţierea de către intimata-reclamantă a vreunui demers de restituire pe cale administrativă a imobilului în temeiul dispoziţiilor unui act normativ ce era în vigoare încă din anul 2000.

Cât priveşte adresa din 28 ianuarie 2014 emisă de aceeaşi Comisie specială de retrocedare constituită în baza O.U.G. nr. 94/2000, şi al cărei conţinut reprezintă, în fapt, un răspuns comunicat revizuentei la solicitarea de a i se furniza relaţii privitoare la stadiul soluţionării cererilor de retrocedare depuse de intimata reclamantă, solicitare înregistrată la secretariatul acestei autorităţi din 08 ianuarie 2014, s-a apreciat că nu îndeplineşte condiţia de a fi existat la momentul pronunţării hotărârii.

Mai mult, toate aceste adrese nu au nici aptitudinea de a fi probante prin ele însele şi determinante pentru retractarea sentinţei ce face obiectul cererii de revizuire câtă vreme, prin conţinut, acestea nu atestă decât faptul că, în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, intimata reclamantă solicitase, prin două cereri, chiar anterior formulării acţiunii în revendicare, restituirea pe cale administrativă a imobilului în litigiu, cereri ce nu au primit însă o soluţie din partea autorităţii competente constituită potrivit legii.

Ori, prin considerentele sentinţei a cărei retractare s-a solicitat, Tribunalul a constatat îndreptăţirea-reclamante de a se bucura de toate atributele dreptului de proprietate asupra imobilului, reţinând că prin probele administrate a făcut atât dovada calităţii de proprietar al acesteia la nivelul anului 1948, cât şi a faptului că preluarea de către Stat a acestui bun în baza art. 37 alin. (3) şi (4) din Decretul nr. 177/1948 a fost una abuzivă, astfel că pârâta în cauză, A., care şi-a înscris în cartea funciară dreptul de proprietate asupra acestui imobil în baza Decretului nr. 358/1948, nu se poate prevala de caracterul abuziv al acestuia pentru a obţine şi păstra dreptul de proprietate în baza unui alt temei juridic - Decretul nr. 177/1948.

Practic, prin această sentinţă, s-a statuat asupra dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului înscris în C.F. Hodac, iar înscrisurile de care se prevalează revizuenta nu dovedesc contrariul ci, astfel cum s-a arătat, acestea atestă doar faptul că, anterior promovării acţiunii de drept comun a revendicării, intimata-reclamantă s-a adresat Comisiei speciale de retrocedare unor bunuri ce au aparţinut cultelor religioase din România înfiinţată în temeiul O.U.G. nr. 94/2000 pentru a-i fi restituit acelaşi imobil. Tribunalul a statuat că această împrejurare nu atrage constatarea, de plano, a inadmisibilităţii acţiunii de drept comun câtă vreme, este discutabilă însăşi eficacitatea acestei proceduri administrative în a asigura exercitarea efectivă a dreptului de proprietate al reclamantei, drept protejat inclusiv de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dat fiind că nici până în prezent cererile acesteia nu au primit o soluţie de la Comisie.

Tribunalul a reţinut şi că în jurisprudenţa sa, C.E.D.O. a statuat deja că, atunci când principiul restituirii proprietăţilor confiscate în mod abuziv a fost deja adoptat de către un stat, incertitudinea cu privire la punerea in practică a acestui principiu, fie ea de ordin legislativ, administrativ sau legat de practicile aplicate de autorităţi, poate genera, atunci când persistă în timp, în lipsa unei reacţii coerente şi rapide din partea statului, o omisiune a acestuia de a-şi îndeplini obligaţia de a asigura exercitarea efectivă a dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (hotărârea Broniowski, hotărârea Păduraru împotriva României, nr. 63252/00, paragrafele 92 si 112, 1 decembrie 2005).

Pentru considerentele expuse, apreciind că înscrisurile invocate de către revizuienta pârâtă nu îndeplinesc, cumulativ, condiţiile de admisibilitate impuse de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., cererea de revizuire a fost respinsă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel A. din com. Hodac, solicitând admiterea acestuia şi anularea sentinţei civile nr. 2 din 07 octombrie 2014 a Tribunalului Mehedinţi, cu obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

În motivarea apelului a arătat că s-a reţinut greşit că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

La data de 12 februarie 2015 B. Hodac a formulat cerere de aderare la apelul părţii potrivnice şi a invocat excepţiile tardivităţii şi inadmisibilităţii cererii de revizuire a sentinţei nr. 31 din 27 ianuarie 2012 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi.

Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, prin Decizia nr. 1040 din 26 februarie 2015 a respins atât apelul principal cât şi apelul incident.

Instanţa de apel a apreciat că în mod corect instanţa de fond a statuat că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. A reţinut că înscrisurile depuse de revizuentă în susţinerea cererii, reprezintă, în fapt, două solicitări înaintate de Comisia specială de retrocedare unor bunuri ce au aparţinut cultelor religioase din România, constituită în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, Primăriei comunei Hodac în scopul obţinerii de informaţii privitoare la regimul juridic al imobilului ce a făcut obiectul litigiului soluţionat irevocabil prin sentinţa a cărei revizuire se cere, necesare soluţionării unor cereri de retrocedare formulate de intimata reclamantă cu referire la acel imobil, precum şi un răspuns comunicat de către aceeaşi Comisie revizuentei, la cererea înaintată, înregistrată din 08 ianuarie 2014.

De asemenea, s-a constatat corect că, în speţă, nu este îndeplinită cerinţa ca înscrisurile nou prezentate să fi fost descoperite după darea hotărârii a cărei revizuire se solicită.

La cererea de revizuire, astfel cum a fost completată şi precizată, au fost anexate adresele din 05 mai 2005 şi din 07 octombrie 2006 ale Comisiei speciale de retrocedarea unor imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, constituită în temeiul art. 3 din O.U.G. nr. 94/2000, aprobată prin Legea nr. 501/2002 prin care această comisie a solicitat Primăriei com. Hodac date privind situaţia juridică şi locativă a imobilului situat în com. Hodac, judeţul Mureş, înscris în CF, imobil care a făcut obiectul cererilor de retrocedare din 24 ianuarie 2006 şi din 27 februarie 2003 depuse la această comisie de către B. Hodac, P.R.U.R. Reghin (şi care face obiectul acţiunii în care s-a pronunţat sentinţa civilă a cărei revizuire se solicită), care existau la data judecării sentinţei judecătoreşti a cărei revizuire o solicită, dar au fost pentru prima dată prezentate în proces. Adresele din 07 octombrie 2006 şi din 05 mai 2005 nu au fost reţinute de către intimata-reclamantă, ele regăsindu-se în arhiva autorităţilor invocate în speţă şi putând fi consultate, respectiv obţinute de către orice persoană interesată de conţinutul lor, în baza formulării unei simple cereri în acest sens.

Prin urmare, neînfăţişarea de către revizuentă a acestor adrese instanţei care a soluţionat pe fond acţiunea de revendicare ce a făcut obiectul Dosarului nr. xxx/289/2007, nu s-a datorat nici reţinerii acestora de către partea potrivnică, respectiv intimata-reclamantă, şi nici unei împrejurări mai presus de voinţa revizuentei, ci tocmai lipsei de diligenţă a acesteia de a obţine, în perioada judecării litigiului a unor minime informaţii privitoare la iniţierea de către intimata-reclamantă a vreunui demers de restituire pe cale administrativă a imobilului în temeiul dispoziţiilor unui act normativ ce era în vigoare încă din anul 2000.

Mai mult, în ceea ce priveşte adresa din 28 ianuarie 2014 emisă de aceeaşi Comisie specială de retrocedare constituită în baza O.U.G. nr. 94/2000 şi al cărei conţinut reprezintă, în fapt, un răspuns comunicat revizuentei la solicitarea de a i se furniza relaţii privitoare la stadiul soluţionării cererilor de retrocedare depuse de intimata-reclamantă, solicitare înregistrată la secretariatul acestei autorităţi din 08 ianuarie 2014, acesta nu îndeplineşte condiţia de a fi existat la momentul pronunţării hotărârii.

Instanţa de apel a mai reţinut că aceste adrese, nu au aptitudinea de a fi probante prin ele însele şi determinante pentru retractarea sentinţei ce face obiectul cererii de revizuire, în cauză nefăcându-se nicio dovadă că aceste înscrisuri au fost cu rea - credinţă reţinute de către partea potrivnică.

Aceste acte-înscrisuri nu atestă decât faptul că, în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, intimata-reclamantă solicitase, prin două cereri, restituirea pe cale administrativă a imobilului în litigiu, cereri ce nu au primit însă o soluţie din partea autorităţii competente constituită potrivit legii.

În ceea ce priveşte excepţiile şi motivele invocate de către B. Hodac în cererea de aderare la apelul părţii potrivnice instanţa de apel a constatat că acestea nu sunt întemeiate, iar, pe de altă parte, apelul incident urmează aceeaşi soluţionare cu apelul principal, ce a fost considerat nefondat şi, prin urmare, au fost respinse ambele apeluri.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs revizuenta A. din com. Hodac, indicând ca motiv de nelegalitate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivare, a arătat că înscrisurile, deşi existau la data judecării fondului cauzei, au fost pentru prima dată prezentate în proces cu ocazia revizuirii, iar dacă ar fi fost administrate ca probatoriu ar fi schimbat în totalitate soluţia pronunţată, fiind determinante în cauză.

Recurenta susţine că, în paralel cu acţiunea în revendicare de drept comun, reclamanta a urmat şi procedura specială prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România şi care conţinea prevederi de natură a proteja pe actualii deţinători ai bunurilor, respectiv recurenta. Acest demers nu a fost adus la cunoştinţa instanţei.

Imobilul în speţă se încadra în totalitate în prevederile actului normativ special, anterior menţionat, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 501/2002 - art. 1 alin. (1) - nefiind lăcaş de cult, ci casă parohială.

Voinţa legiuitorului a fost aceea de a reglementa retrocedarea bunurilor cultelor prin respectarea unor cerinţe ce ţin de actuala destinaţie a imobilelor în cauză şi de interesul comunităţii de credincioşi. Recurenta susţine că legea specială are prioritate faţă de norma de drept comun, sens în care s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie atunci când a pronunţat recursul în interesul Legii nr. 33 din 9 iunie 2008.

Prin această decizie s-a reţinut că statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la justiţie şi chiar să-l supună unor limitări sau restricţii, cu condiţia ca dreptul să fie efectiv.

Recurenta susţine că era îndeplinită condiţia ca înscrisurile nou invocate să fi fost reţinute de partea potrivnică.

Instanţele de fond au argumentat exclusiv inexistenţa unei împrejurări mai presus de voinţa părţilor în a prezenta înscrisurile, respectiv adresele din 5 mai 2005 şi din 7 octombrie 2006, omiţând faptul că, în speţă, se regăsea ipoteza în care înscrisurile au fost reţinute de părţile potrivnice, respectiv B. Hodac şi Statul Român, prin Consiliul local Hodac. Susţine că aceştia au omis cu bună - ştiinţă să prezinte actele în proces, deşi acestea au fost înregistrate conform procedurii reglementate de O.U.G. nr. 94/2000, care impunea solicitarea de relaţii de la autoritatea locală.

Recurenta susţine că O.U.G. nr. 94/2000 impunea reclamantei B. Hodac, ce a înţeles să urmeze procedura specială prevăzută de acest act normativ, să aducă la cunoştinţa instanţei de drept comun despre acest demers, care ar fi impus suspendarea judecării acţiunii de revendicare de drept comun până la soluţionarea cererilor formulate în procedura legii speciale.

O.U.G. nr. 94/2000 este un act normativ distinct de Decretul nr. 126/1990, iar dacă B. a înţeles să urmeze procedura specială prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000 avea obligaţia de a încunoştiinţa instanţa de drept comun despre acest demers şi să ceară suspendarea procedurii de drept comun.

Solicită admiterea recursului şi modificarea deciziei recurate în sensul admiterea apelului formulat în cauză.

Examinând recursul declarat în cauză, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:

Revizuenta critică decizia atacată pentru nelegalitate, ca fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora „revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri: dacă, după darea hotărârii s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor, ori dacă s-a desfiinţat sau s-a modificat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere”. Toate aceste condiţii se impun a fi îndeplinite cumulativ.

Instanţa de fond a respins cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., formulată de pârâtă A. din com. Hodac, iar, în apel, a fost menţinută această soluţie, reţinându-se că nu sunt îndeplinite cumulativ cerinţele impuse de motivul de revizuire invocat.

Revizuenta se prevalează de trei înscrisuri, care, au stabilit instanţele de fond, nu îndeplinesc cerinţele impuse de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., pentru că unul dintre acestea nu îndeplinea condiţia de a fi anterior faţă de data pronunţării hotărârii a cărei revizuire s-a solicitat, iar, pentru celelalte două nu s-a făcut dovada că au fost reţinute de partea adversă şi nici a intervenirii unei împrejurări mai presus de voinţa părţii, care ar fi împiedicat-o pe revizuentă să intre în posesia lor.

Înscrisurile considerate noi sunt adresele din 5 mai 2005 și din 7 octombrie 2006, prin care Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România solicită informaţii privind situaţia juridică şi locativă a imobilului în litigiu de la Primăria com. Hodac şi adresa de răspuns din 28 ianuarie 2014 a aceleiaşi Comisii, prin care i se comunică revizuentei că dosarul aferent cererilor de retrocedare din 5 mai 2005 şi din fi procurate de către revizuentă prin formularea unei cereri în baza căreia autorităţile emitente i le puteau comunica.

Astfel, revizuenta putea oricând pe parcursul derulării procesului, în care s-a pronunţat decizia atacată, să solicite organelor abilitate să îi furnizeze aceste informaţii.

Din cele trei înscrisuri, cum corect au reţinut instanţele anterioare, adresa din 28 ianuarie 2014 emisă de Comisia specială de retrocedare constituită în baza O.U.G. nr. 94/2000 nu îndeplineşte condiţia de a fi existat la momentul pronunţării hotărârii a cărei revizuire s-a solicitat, pronunţată în data de 27 ianuarie 2012. Cum anterioritatea înscrisului invocat în revizuire faţă de data pronunţării hotărârii este prevăzută de lege în termeni nesusceptibili de interpretare, faţă de dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., instanţele au reţinut just că această adresă nu întruneşte cerinţele impuse de textul de lege invocat ca temei al revizuirii.

Cât priveşte adresele din 5 mai 2005 și din 7 octombrie 2006, în mod corect a reţinut instanţa de apel, din analiza materialului probator, revizuenta nu a adus dovezi din care să rezulte că s-a aflat în imposibilitatea de a le prezenta în faţa instanţei care a pronunţat hotărârea atacată pentru că ar fi fost reţinute de partea potrivnică şi nici a unei împrejurări mai presus de voinţa părţii (forţa majoră). Este evident că acestea puteau fi procurate şi depuse la dosar prin diligenţa părţii interesate, prin prisma interesului său în derularea litigiului cu privire la imobilul în litigiu sau prin intermediul instanţei. Pe de altă parte, aceasta nu au probat ascunderea adreselor invocate de către partea potrivnică. De altfel, însăşi recurenta-revizuentă a arătat că a obţinut aceste înscrisuri în baza unei cereri formulate în data de 30 decembrie 2013, dar acest demers întârziat nu legitimează calea procedurală a revizuirii. Împrejurarea reclamată de către recurentă că intimaţii cunoşteau de existenţa acestor înscrisuri şi nu au adus la cunoştinţa instanţei existenţa lor, nu echivalează cu o reţinere de către partea potrivnică.

Prin urmare, se constată că înscrisurile invocate de revizuentă ca „înscrisuri noi”, nu au fost depuse la dosar la data soluţionării cauzei în fond nu datorită unei imposibilităţi obiective, cauzată de faptul că au fost ascunse de partea potrivnică, respectiv de către intimaţi, ci datorită lipsei de diligenţă a revizuentei, care, deşi avea posibilitatea de a procura înscrisurile de la instituţiile publice abilitate, nu a depus diligenţe în acest sens.

Revizuentei îi incumba dovada, alternativă, fie a conduitei obstrucționiste a părții adverse, conduită de natură să nu-i fi permis să intre în posesia înscrisului, pe durata soluționării procesului în fond, fie a unei împrejurări, de același nivel și ivite mai presus de voința părților, dovadă ce nu a s-a produs.

În acest context, trebuie reamintit că instanța de contencios european a drepturilor omului a statuat, în mod constant, în jurisprudența sa, că revizuirea, cale extraordinară de atac de retractare, nu se poate transforma într-un apel/recurs deghizat, prin care să se tindă la obținerea unei rejudecări a cauzei, pentru că, în sens contrar, s-ar aduce atingere prezumției de validitate de care trebuie să se bucure hotărârile judecătorești irevocabile și principiului securității raporturilor juridice (cauza Mitrea contra României, hotărârea din 29 iulie 2008).

În consecinţă, instanţele anterioare au reţinut în mod just că nu este îndeplinită această condiţie legală impusă de motivul de revizuire invocat, întrucât înscrisurile puteau fi procurate şi depuse la dosar prin diligenţa părţii interesate, iar reluarea de către recurentă a acestei argumentaţii nu poate conduce la reformarea hotărârii atacate.

Totodată, recurenta critică faptul că instanţa de apel a reţinut, în raport de temeiurile faţă de care instanţa a dispus restituirea în natură a imobilului, că înscrisurile prezentate de revizuentă nu îndeplinesc nici condiţia caracterului determinant, esenţial pentru admisibilitatea cererii de revizuire întemeiată pe art. 322 pct. 5 C. proc. civ., întrucât nu prezintă relevanţă în ce priveşte titlurile părţilor analizate de instanţă în soluţionarea acţiunii în revendicare de drept comun şi, corelativ, faptul că înscrisurile pretins noi ar fi fost decisive în a determina instanţa să dispună suspendarea litigiului de drept comun, iniţiat în anul 2004, până la finalizarea demersului administrativ.

Înalta Curte nu va analiza criticile prin care recurenta susține caracterul determinant al înscrisurilor invocate, întrucât cerințele impuse de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. trebuie satisfăcute în mod cumulativ. Astfel, neîndeplinirea uneia dintre aceste condiţii (înscrisul să fie descoperit după darea hotărârii, să fi fost reţinut de partea potrivnică sau să nu fi putut fi înfăţişat dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor, să fie determinant, în sensul că dacă ar fi fost cunoscut de instanţă cu ocazia judecării pricinii ar fi putut duce la o altă soluţie decât cea pronunţată) determină să nu fie susceptibilă de revizuire hotărârea astfel atacată.

Prin urmare, cât timp, adresele din 5 mai 2005 și din 7 octombrie 2006, prin care Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România solicită informaţii privind situaţia juridică şi locativă a imobilului în litigiu de la Primăria com. Hodac, folosite de recurentă ca temei al cererii de revizuire nu îndeplinesc condiția de a nu fi putut fi invocate în procesul în care s-a pronunţat hotărârea atacată pentru că au fost reţinute de partea potrivnică, este irelevantă analizarea celorlalte condiții de admisibilitate ale cererii de revizuire întemeiată pe prevederile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., respectiv dacă acestea ar fi fost decisive în a schimba soluţia pe fondul cauzei.

Pentru toate aceste considerente, în mod corect cererea de revizuire a fost respinsă, în cauză nefiind îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate ale acestei căi de atac în conformitate cu dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

În consecinţă, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va menţine decizia atacată şi va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuenta A. din com. Hodac împotriva Deciziei nr. 1040 din 26 februarie 2015 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 februarie 2016.