Restitution claim fails for lack of proof of expropriation and continuous possession.

Decizia nr. 2595/2015

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la data de 18 august 2011 la Tribunalul Bucureşti, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii StatuL Român prin B., Municipiul Bucureşti prin primarul general şi Primăria sector 6 solicitând ca, în temeiul art. 28 din Legea nr. 33/1994 să se constate că statul nu a deţinut niciodată un titlu vaiabii asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 6, compus din suprafaţa de teren de 300 mp, rezultată din acte şi 443 mp din măsurătorile cadastrale, şi construcţia edificată pe acesta, şi pe cale de consecinţă, să se constate că nu a operat transferul dreptului de proprietate de la autorul reclamantului către stat, câtă vreme expropriatorul nu şi-a îndeplinit obligaţiile legale; obligarea pârâţilor să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie acest imobil; în subsidiar, dacă se va aprecia că a operat transferul dreptului de proprietate în patrimoniul expropriatorului, să se dispună în baza art. 35 din Legea nr. 33/1994 retrocedarea către reclamant a imobilului, avându-se în vedere că nu s-a realizat scopul pentru care imobilul a fost expropriat In termen de un an de Ia data emiterii decretului de expropriere şi mei nu s-a făcut o nouă declaraţie de utilitate publică.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 21 şi următoarele, art. 35 din Legea nr. 33/1994, art. 480 C. civ. şi art. 112 C. proc. civ.

Prin încheierea de şedinţă de la termenul de judecată din data de 25 iunie 2012, instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâta Primăria sector 6, dispunând scoaterea din cauză a acesteia. Totodată instanţa a respins, ca neîntemeiată, excepţia de inadmisîbiiitate a acţiunii invocată de pârâtul Municipiul Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 498 din 04 martie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a civilă, a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin B., Municipiul Bucureşti prin primarul general şi au fost obligaţi pârâţii să lase reclamantului în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat in Bucureşti, sector 6, compus din teren în suprafaţă de 440 mp, cu vecinătăţile stabilite prin raportul de expertiză întocmit de expert C. şi construcţia edificată pe teren.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:

În speţă, s-a constatat că în privinţa terenului în litigiu situat în situat în Bucureşti, sector 6, a fost emis în regimul anterior de către Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România, Decretul nr. 90/1987, referitor la exproprierea unor terenuri şi construcţii, demolarea unor construcţii, scoaterea din funcţiune a unor fonduri fixe, precum şi realizarea şi desfiinţarea unor artere de circulaţie situate în Municipiul Bucureşti, decret care a avut un caracter secret, nefiind publicat în M. Of., această menţiune privind caracterul secret fiind tăcută pe însăşi actul normativ.

Instanţa a considerat că în speţa dedusă judecăţii simt incidente prevederile Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, deşi decretul de expropriere a fost emis în timpul regimului comunist, respectiv în anul 1987, deoarece raporturile juridice născute au produs efecte juridice şi în prezent, şi, se impun a fi clarificate.

Astfel, Legea nr. 33/1994 privind exproprierile, statuează la art. 1 că exproprierea unui imobil se poate realiza doar pentru cauză de utilitate publica după o dreaptă şi prealabilă despăgubire, prin hotărâre judecătorească, or, în cauza de faţă, din înscrisurile depuse ia dosar a rezultat că nici reclamantul, şi nici antecesorii săi nu au primit vrea sumă cu titlu de despăgubire prealabilă aşa cum prevede norma legala mai sus menţionată.

Pe de altă parte, dispoziţiile art. 35 din Lege stabilesc că în situaţia în care în termen de un an bunurile imobile expropriate nu au fost utilizate, conform scopului pentru care au fost preluate de către expropriator, foştii proprietari sunt în măsură să solicite retrocedarea lor, dacă nu s-a făcut o nouă declaraţie de utilitate publică, în acest scop urmând ca foştii proprietari să fie notificaţi la adresa iniţială comunicată expropriatorului în vederea plăţii despăgubirilor cuvenite referitor la imobil.

În speţă, s-a constatat că imobilul în litigiu situat în situat în Bucureşti, sector 6, nu a fosi folosit potrivii scopului pentru care a fost preluat de către expropriator, deşi decretul de expropriere a fost emis cu mult timp în urmă, respectiv în anul 1987 şi nici nu a fosi făcută o nouă declaraţie de utilitate publică în privinţa căreia să fie încunoştinţat reclamantul sau autorii săi.

Legea nr. 10/2001 care constituie o lege specială cu caracter reparatoriu statuează la art. 1 că imobilele care au fost preluate în mod abuziv în regimul anterior se restituie în natură sau în echivalent atunci când nu este posibilă retrocedarea în natură, iar la art. 2 se precizează care sunt imobilele considerate ca fiind preluate în mod abuziv în accepţiunea acestei legi, la lit. f) fiind indicate acele imobile preluate de stat în temeiul unor legi sau a altor acte normative nepublicate la data preluării, în M. Of. al României sau în B. Of.

Această lege instituie o procedură administrativă prealabilă pe care trebuie să o urmeze persoanele îndreptăţite ia măsuri reparatorii în sensul formulării unei notificări către unitatea deţinătoare în termenul stabiiit de lege, notificare la care se vor anexa înscrisuri doveditoare.

Pârâtul Municipiul Bucureşti a invocat excepţia de inadmisibilitaie a cererii, în raport de prevederile art. 22 pct, 5 din lege, faţă de neformuiarea de către reclamant ori de către antecesoarea sa D. a notificării în termenul prevăzut de acest act normativ şi care a expirat la data de 14 februarie 2002.

Instanţa a respins prin încheiere motivată excepţia invocată de pârât. în raport de situaţia de fapt dedusă judecăţii, din care a rezultat că reclamantul şi autoarea sa au fost în imposibilitate de a recurge la procedura prealabilă instituită de Legea nr. 10/2001, în sensul formulării notificării către unitatea deţinătoare, întrucât nu au avut posibilitatea să cunoască despre existenţa decretului de expropriere ce a fost emis în anul 1987, acest act normativ având un caracter secret, totodată rezultând din dosar că reclamantul a aflat întâmplător de acest decret, în anul 2006 când a declanşat procedura succesorală de pe urma mamei sale D.

Pe de altă parte, s-au considerat îndreptăţite susţinerile reclamantului şi în raport de împrejurarea că ulterior emiterii acestui decret, mama reclamantului D. a continuat să locuiască în imobilul expropriat, eonsiderându-se proprietară pe cale succesorală de ia antecesorii săi, iar Statul Român nu a întreprins vreun demers concret în vederea preluării efective a imobilului în patrimonixil său, toate aceste situaţii iacând admisibilă acţiunea promovată de reclamant.

Referitor la terenul în litigiu, instanţa a avut în vedere înscrisurile aflate la dosar, precum şi raportul de expertiză topo întocmit de expert C., prin care se concluzionează că suprafaţa terenului în litigiu aşa cum rezultă din măsurătorile efectuate de expert şi faţă de planurile cadastrale este de 440 mp, în timp ce în actele de proprietate s-a înscris suprafaţa de 300 mp şi că terenul în discuţie este liber de construcţii supraterane, nefiind afectat de utilităţi publice ori de reţele de sistematizare şi ca atare poate fi restituit în natură,.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Municipiul Bucureşti prin primarul general, iar prin Decizia nr. 548/A din data de 18 decembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admis şi schimbată în tot sentinţa apelată, în sensul că a fost respinsă acţiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

În privinţa situaţiei de fapt existente în speţă, s-a considerat necesar a se face unele precizări în raport cu motivele de apei invocate, inclusiv eu motivul de ordine publică referitor ia calitatea procesuală activă a reclamantului, aspecte nedetaliate deprima instanţa.

Astfel, în privinţa dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu s-a constatat că prin actul de vânzare - cumpărare autentificat din 3 iunie 1940 de Tribunalul Ilfov Secţia Notariat, E. şi F. au cumpărat un teren loc arabil în suprafaţă de 300 mp, situat în comuna suburbană Militari din Municipiul Bucureşti.

Cumpărătorii E. şi F. sunt unele şi aceleaşi persoane cu G. şi H., astfel cum rezultă din deciaraţia de notorietate autentificată din 30 ianuarie 2008 de B.N.P., Asociaţi I. şi J., G. a decedat, de pe urma acestuia rămânând în calitate de moştenitor H., în calitate de soţie şi D., în calitate de fiică, astfel cum rezultă din certificatul de moştenitor din 1970 emis de Notariatul de stat al sectorului 7 Bucureşti.

În acest certificat de moştenitor se menţionează că masa succesorală se compune şi din cota indiviză de Vi din imobilul situat în Bucureşti, compus din teren loc de casă în suprafaţă de 300 mp şi din casă, imobilul fiind construit de defunct şi soţia sa în timpul căsătoriei prin contribuţie egală pe terenul dobândit cu actul autentificat din 1940, menţionat mai sus.

H. a decedat la data de 16 decembrie 1980, de pe urma acesteia rămânând în calitate de moştenitor D., în calitate de fiică, în masa succesorală intrând cota parte de 5/8 din imobilul menţionat mai sus, astfel cum rezulta din certificatul de moştenitor din 1981 emis de Notariatul de stat Local al sectorului 6.

De pe urma defunctei D., decedată la data de 23 ianuarie 2006 a rămas ca moştenitor reclamantul A., în calitate de fiu, astfel cum rezultă din certificatul de calitate de moştenitor din 8 octombrie 2007 emis de B.N.P., Asociaţi K. Şi L.

Cu privire ia nedovedirea calităţii de moştenitor al defunctei D., astfel cum aceasta este menţionată în certificatul de moştenitor din 1981, care atestă deţinerea imobilului din str. ..., s-a arătat că în acest certificat defuncta este menţionată cu numele de D., în timp ce certificatul de calitate de moştenitor din 2007 care atestă calitatea reclamantului de moştenitor se menţionează numele de D. Fiind apreeîată ea o eroare materială, s-a considerat că D. este una şi aceeaşi persoană cu D., în condiţiile în care în certificatul de deces al defunctei, aceasta este menţionată cu numele de D., iar în certificatul de calitate de moştenitor din 2007 în care se menţionează numele de D. se indică acelaşi cod numeric personal din certificatul de deces, astfel că nu poate fi vorba despre persoane diferite.

În privinţa imobilului situat în Bucureşti, sector 6, (suprafaţa de 381 mp) s-a constatat câ a fost expropriat prin Decretul de expropriere nr. 90 din 8 aprilie 1987 de la M. Chiajna.

Această situaţie juridică este confirmată de adresa emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, Serviciul Evidenţa Proprietăţi, la fila 120 dosar T.B., adresa emisă de primarul com. Chiajna, fila 44 dosar apel, adresa din 14 octombrie 2013 emisă de Primăria sector 6 Subcomisia Locală de Fond Funciar, fila 50 dosar apel, adresa din 5 februarie 2014 emisă de SC N. SA, fila 104 dosar apel.

În cauză nu s-a făcut dovada modalităţii în care terenul a fost transmis de la autorii reclamantului la M. Chiajna, deşi în apel, Curtea, în baxa rolului activ, a dispus suplimentarea probatoriului în acest sens.

Apelantul pârât a susţinut că prezenta acţiune, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 33/1994 este inadmisibilă, deoarece partea are la îndemână calea legii speciale, Legea nr. 10/2001, care se aplică cu prioritate, în raport cu dispoziţiile Deciziilor nr. 53/2007 şi nr. 33/2008, pronunţate în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Din această perspectiva, s-a constatat că reclamantul a formulat în anul 2008 o acţiune m revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun (art. 480 şi 481 C. civ.), solicitând să se constate că statul nu a avut niciodată un titlu valabil asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 6 şi să fie obligaţi pârâţi Statul Român prin B. şi Municipiul Bucureşti prin primarul general, să lase reclamantului în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul compus din teren şi construcţia edificată pe acesta (3 camere şi anexe).

Acţiunea a fost respinsă ca inadmisibilă, prin Decizia civilă nr. 9375 din 17 noiembrie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin care cauza a fost soluţionată irevocabil, reţinându-se că „reglementarea cu caracter special din Legea nr. 10/2001 oferă cadrul juridic complet pentru măsuri reparatorii (în natură sau prin echivalent) în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin expropriere, ca în speţa de faţă şi fiind de imediată aplicare, deoarece interesează ordinea publică, prevalează legii speciale.

Or, (...), Legea nr. 10/2001 suprimă acţiunea dreptului comun al revendicării, dar garantează accesul liber la justiţie şi la un proces echitabil, aşa încât acţiunea în revendicare formulată în temeiul dreptului comun este inadmisibilă".

În acelaşi timp prin decizia menţionata s-a reţinut că .în ceea ce priveşte susţinerea reclamantului privind existenţa unei împrejurări mai presus de voinţa sa. concretizată în aflarea despre expropriere de abia în anul 2006, este de reţinut că aceasta poate constitui un motiv independent de voinţa sa, în sensul deciziei în interesul Legii nr. 53/2007 care să-l îndreptăţească pe reclamant să uzeze de calea specială a Legii nr. 33/1994. Prin decizia menţionată se apreciază că numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedarea bunului litigios (în context Legea nr, 33/1994), dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriaşi.

Faţă de considerentele Deciziei nr. 9375/2009 pronunţată de instanţa supremă, care se impun cu putere de lucru judecat, s-a apreciat că nu se poate considera că acţiunea întemeiată pe Legea nr. 33/1994 este inadmisibilă, instanţa de apel procedând Ia verificarea incidenţei acestei legi în cauză.

Astfel, faţă de capătul principal de cerere şi cei subsidiar formulate de reclamant, din probatorul administrat în cauză, s-a constatai că imobilul a fost expropriat, dar exproprierea nu a fost făcută de la autorii reclamantului, ci de la M. Chiajna.

Constatarea nevalabilităţii titlului statului solicitată prin primul capăt de cerere nu întră sub incidenţa Legii nr. 33/1994, iar prin Decizia civilă nr. 9375 din 17 noiembrie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, menţionată mai sus, s-a constatat oricum că o asemenea cerere este inadmisibilă.

Art. 28 invocat de reclamant potrivit cu care "transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor supuse exproprierii în patrimoniul expropriatorului se produce îndată ce obligaţiile impuse iui prin hotărâre judecătorească au fost îndeplinite" vizează o altă ipoteză decât cea din cauza de faţă, respectiv aceea în care exproprierea se face în procedura prevăzută de art. 21 şi urm, din lege, când tribunalul este sesizat de expropriator pentru a se pronunţa cu privire la expropriere şi dispune prin hotărâre judecătorească exproprierea şi despăgubirile ce se cuvin expropriatului.

În ceea ce priveşte invocarea dispoziţiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994 acestea prevăd că „ori de câte ori bunurile imobile expropriate nu au fost utilizate în termen de im an potrivii scopului pentru care au fost preluate de la expropriat, respectiv lucrările nu au fost începute, foştii proprietari pot cere retrocedarea lor, dacă nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică".

Prin urmare, este admisibilă cererea Întemeiată pe dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, chiar formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 30/2001, în situaţia în care decretul de expropriere nu şi-a produs efectele, iar foştii proprietari au rămas în posesia efectivă a bunului expropriat.

Într-o asemenea situaţie acţiunea trebuie însă să aibă caracterul unei acţiuni în constatare, iar nu în revendicare, câtă vreme reclamantul se află în posesia bunului, din această perspectivă în mod greşit acţiunea de faţă fiind formulată ca o acţiune în realizare.

Acceptând existenţa posibilităţii calificării acţiunii în mod corespunzător. raportat ia cauza cererii de chemare în judecată, s-a constatat însă că textul art. 35, enunţat mai sus presupune ca situaţie premisă necesitatea exproprierii de ia fostul proprietar, numai acesta având calitatea procesuală activă să solicite retrocedarea/constatarea calităţii de proprietar, în condiţiile prevăzute mai sus.

Or, în cauză, exproprierea nu a fost făcută de la autorii reclamantului- ci de la M. Chiajna, iar reclamantul nu a făcut dovada trecerii imobilului din patrimoniul autorilor săi, în patrimoniul entităţii de la care a fost expropriat.

Pe de altă parte, în privinţa deţinerii imobilului după expropriere, intimatul reclamant a susţinut că autoarea sa a locuit până la deces în imobil, acesta aflându-se acum în posesia reclamantului şi încă din anul 1940 şi până în prezent aulorii săi şi reclamantul au suportat taxele şi impozitele aferente.

S-a constatat însă că intimatul reclamant nu a făcut nici o dovadă în cauză cu privire ia faptul că autoarea sa a avut continuu posesia asupra imobilului respectiv, preluat de la M. Chiajna.

Reclamantul a formulat acţiunea în revendicare în anul 2008 solicitând restituirea atât a terenului cât şi a construcţiei edificate pe acesta, susţinând că mama sa a locuit în imobilul respectiv până la data decesului, care a avut ioc în anul 2006, însă, din adresa din 16 mai 2014 emisă de Ministreul Afacerilor de Interne - Direcția Generală a Poliției Municipiului București - Poliţia Sector 6 a rezultat că imobilul a fost distrus în urma unui incendiu survenit la data de 16 aprilie 2005, aspect confirmat şi de reclamant.

Pe terenul respectiv nu se mai afla aşadar la nivelul anului 2008 nici o construcţie, fapt confirmat şi în raportul de expertiză efectuat în primă instanţă. din care a rezultat că terenul în litigiu este un teren viran, liber de construcţii.

Prin urmare, afirmaţiile reclamantului cum că autoarea sa s-a aflai tot timpul în posesia imobilului, nu au fost dovedite, aspect sub care, s-a considerat că în mod neîntemeiat a dispus prima instanţă, obligarea pârâtului la restituirea construcţiei care practic nu există pe teren.

Intimatul reclamant a mai susţinut şi faptul că a achitat impozitele şi taxele pentru acest teren, dar nu a depus la dosar decât o chitanţă de piaţă emisă la 27 februarie 2006, fila 71, aceasta reprezentând de altfel plata impozitului pe clădiri, deşi la nivelul anului 2006 clădirea nu mai exista.

S-a reţinut şi faptul că în istoricul de roi comunicat prin adresa din 17 octombrie 2013 emisă de Consiliul Local sector 6 - Direcţia de Impozite şi Taxe Locale sector 6, fila 52, figurează autorii reclamantului cu imobil în proprietate, iar pe lângă aceştia mai este menţionată o persoană, O., pentru un imobil situat în str. ..., compus clin teren în suprafaţă de 351 mp, dobândit în baza certificatului de legatar din 2 decembrie 2005; în acelaşi timp, datele din evidenţele fiscale menţionate mai sus referitoare la impunerea pe rol a autoriior reclamanţilor în calitate de proprietari pentru imobilul menţionat (teren în suprafaţă de 300 mp şi construcţie), nu se coroborează cu cele consemnate prin adresa din 2013 emisă de Primăria Municipiului București Direcţia Patrimoniu din care a rezultat că potrivit, datelor transmise de la Administraţia Financiară a sectorului 6, la nivelul anului 1992, pe adresa poştală, sector 6, figurează înscris D., cu teren de 100 mp, în folosinţă, fiind aşadar diferite atât suprafaţa de teren cât şi modalitatea de deţinere a acestuia.

Prin urmare, având în vedere că în cauză nu s-a făcut dovada că imobilul a fost expropriat de la autorii reclamantului şi că aceştia au rămas în posesia efectivă a bunului, acţiunea întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 33/1994 s-a apreciat că este neîntemeiată şi s-a respins ca atare.

Împotriva Deciziei nr. 548/A din data de 15 decembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pot. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., în raport de care a solicitat respingerea apelului formulat de Municipiul Bucureşti prin primarul general, împotriva sentinţei civile nr. 498 din 04 martie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în Dosarul nr. x/3/2011, iar, pe fond menţinerea, ca legală şi temeinică a hotărârii pronunţată de prima instanţă, în sensul lăsării în deplină proprietate şi liniştită posesie a terenului din sector 6, compus din suprafaţă de teren de 300 mp rezultată din acte şi 443 mp din măsurătorile cadastrale.

Consideră că a făcut dovada faptului că autorii săî au fost proprietarii terenului expropriat, şi că unitatea M. Chiajna nu este titulara dreptului de proprietate, chiar dacă apare în lista imobilelor expropriate şi menţionează şi arată că va depune documente în acest sens.

În raport de dispoziţiile pct. 7 din art. 304 C. proc. civ., susţine că motivarea este contradictorie şi străină de natura pricinii, iar rolul activ al instanţei de apel nu a fost suficient exercitat.

Astfel, arată că imobilul în litigiu a fost de fapt expropriat de la autoarea sa, D., şi trecut la M. Chiajna, fără temei legal, şi expropriat apoi de către stat, de la această cooperativă. Mai arată că acest aspect urmează să-l demonstreze, până la soluţionarea recursului, întrucât va relua demersurile pentru a afla modalitatea în care M. Chiajna a ajuns să deţină imobilul revendicat şi va depune documentele în faţa instanţei de recurs.

Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul reclamant susţine că s-a dat o interpretarea greşită chitanţei care atestă plata impozitului pe clădire la data de 27 iunie 2006, în sensul că instanţa a preferat să constate că această chitanţă nu este suficientă pentru a clarifica situaţia dedusă judecăţii, în loc ca, în baza rolului său activ, să solicite şi alte dovezi. Mai susţine că în anul 2005, clădirea a fost incendiată, astfel câ toate documentele prin care putea dovedi achitarea impozitului pe anii anteriori, anului 2006, au fost arse.

Referitor la împrejurarea că pe rolul fiscal al imobilului din, sector 6, Bucureşti, mai figurează o altă persoană, numită O., care a dobândit în baza certificatului de legatar din 02 decembrie 2005 imobilul revendicat, arată că nu cunoaşte această persoană şi că înţelege să formuleze plângere penală, pentru a lămuri situaţia modului în care acest imobil a apărut în certificatul de legatar, urmând a depune în instanţă rezultatul demersurilor.

Mai învederează că cererea sa este întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 33/1994 şi ale Deciziei nr. 53/2007, pronunţată în recursul în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994, iar în raport de dispoziţiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ., dezlegarea problemelor de drept de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru instanţe.

Invocând dispoziţiile Deciziei nr. 53/2007, consideră că se află în situaţia prevăzută cu titlu de excepţie de la Legea nr. 10/2001, întrucât a dovedit că a fost în imposibilitate, din motive independente de voinţa sa, de a uza de dispoziţiile acestei legi.

Referindu-se la imobil susţine că acesta nu a fost cumpărat de chiriaşii de bună credinţă şi este în proprietatea statului, că dreptului de proprietate s-a făcut prin actele care atestă dreptul de proprietate a! bunicilor săi încă din perioada comunistă şi eă singurele înscrieri în evidenţele fiscale. în vederea impozitării. au fost efectuate de către autorii săi, - adresa din 16 februarie 2007 emisă de Primăria sectorului 6 Bucureşti, în care se arată câ pentru imobilul din str. ... au fost înscrişi în evidenţele fiscale încă din 1952 bunicii reclamantului, cu modificări ale titularului impunerii, în 1970, 1980, impunere care s-a menţinui până în anul 2007 pe numele mamei sale, că nu avea cum să afle de expropriere atâta timp cât plătea impozite la stat pe teren şi că a deţinut proprietatea impozitată de organele fiscale, spre deosebire depărată. Mai susţine că este de notorietate faptul că trecerea unui imobil din patrimoniul unei persoanei fizice în cel al unei unităţi controlată de statul comunist este abuzivă, iar lipsa actului de expropriere, nu poate opri partea care a fost proprietar de drept sâ-şi revendice bunul pe care l-a dobândit licit contra unui preţ în perioada comunistă.

În ceea ce priveşte constatările Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie cu privire la situaţia de fapt. reţinută în considerentele Deciziei nr. 9375 pronunţată la data de 17 noiembrie 2009, în Dosarul nr. x/3/2008, arată că aceasta reprezintă o prezumţie de lucru judecat, care se impune în alt doilea proces fără a mai putea fi contrazis; că prezumţia de lucru judecat reprezintă faptul că nu are posibilitatea de a cere restituirea pe dispoziţiile legii speciale, Legea nr. 10/2001. dar nici pe altă cale, de exemplu dreptul comun, ci are o singură cale, întemeiată pe Legea. nr. 33/1994, având în vederea situaţia în care se constată eă a deţinut terenul, dar nu a ştiut că a avut loc exproprierea; apreciază că este îndeplinită această condiţie care nu a fost răsturnată, nici în fond şi nici în apel, deoarece a tăcut dovada proprietăţii sale, chiar în lipsa unui act de expropriere care nu a putut fi prezentat prin toate demersurile făcute de ambele părţi.

Recursul, va fi respins, ca nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Recursul formulat de reclamant este structurat pe trei motive de recurs, respectiv pe dispoziţiile art. 304 pct 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

În raport de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se poate cere modificarea unei hotărâri atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Deşi se invoca acest motiv de recurs, recurentul reclamant nu precizează in concret care sunt ipostazele de contrarietate pe care le-a avut în vedere atunci când a considerat că motivarea este contradictorie şi străină de natura pricinii, situaţie în care, se constată că acest motiv de recurs a fost formulat pur formal şi nu poate fi analizat,

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., prevede situaţia în care o hotărâre este nelegală dacă s-a dat o interpretare greşită actului juridic dedus judecăţii, ori s-a schimbat natura ori înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia. Textul vizează greşita interpretare a naturii sau a clauzelor lămurite şi vădit neîndoielnice ale vreunui act juridic, în sens de convenţie sau act juridic material.

În raport de acest motiv de recurs, se invocă faptul că actul reprezentând chitanţa prin care se atestă pîaîa impozitului pe clădire la data de 27 iunie 2006, a fost considerat ca insuficient pentru a clarifica situaţia dedusă judecăţii, în loc ca instanţa, în baza rolului activ, să solicite depunerea şi a altor dovezi.

Se constată că situaţia invocată de recurent nu se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât se încearcă o rcapreciere a probelor aspect ce vizează netemeinicia deciziei recurate, astfel încât acest motiv nu poate fi primit şi analizat, în raport de dispoziţiile art, 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

De altfel, motivul de recurs ce permitea aprecierea probelor, încadrat în pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., a fost abrogat prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Din perspectiva motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în esenţă, recurentul reclamant consideră că hotărârea pronunţată de instanţa de apel este nelegală, întrucât, în speţa dedusă judecăţii, condiţiile prevăzute de Decizia nr. 53/2007, pronunţată de instanţa supremă, m recursul în interesul legii, simt îndeplinite, dovedind că a fost în imposibilitate din motive independente de voinţa sa de a uza de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, iar raportat la dispoziţiile art, 329 alin. (3) C. proc. civ., dezlegarea problemelor de drept judecate de instanţa supremă este obligatorie pentru instanţe.

Referindu-se şi la Decizia nr. 9375/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recurentul reclamant susţine că această decizie are putere de lucru judecat cu privire la calea de a se adresa instanţei în baza Legii nr. 33/1994, ce ou poate fi contrazisă.

Astfel, în raport de dispoziţiile deciziei pronunţate în recursul în interesul legii, prin această decizie s-a considerat că reclamantul s-a aflat într-o împrejurarea mai presus de voinţa sa, în anul 2006, când a aflat de exproprierea imobilului în baza Decretului nr. 90/1987, fiind astfel exceptat de la procedura Legii nr. 10/2001 şi având de urmat doar calea Legii nr. 33/1994 pentru retrocedarea imobilului.

Acest aspect reţinut în considerentele Deciziei nr. 9375 din 17 noiembrie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Dosarul nr. x/3/2008, reprezintă o prezumţie de lucru judecat, care se impune în prezentul proces fără a mai fi contrazisă. iar în raport de temeiul legal al acţiunii, art. 35 din Legea nr. 33/1994, s-a procedat ia verificarea condiţiile cerute de acest text, respectiv dacă exproprierea s-a făcut de la foştii proprietari şi dacă aceştia au avut posesia efectivă a bunului expropriat.

În urma probelor administrate, s-a reţinut că reclamantul nu a putut sa dovedească că exproprierea imobilului situat în, sector 6, Bucureşti, s-a făcut de la autoarea sa D. şi nici că aceasta a avut tot timpul posesia imobilului solicitat a ii restituit.

În consecinţă, acţiunea reclamantului nu a fost respinsă ca inadmisibilă, aşa cum se susţine, ci ca neîntemeiată, pentru nemdeplinjrea condiţiilor prevăzute de art. 35 din Legea nr. 33/1994.

Nu poale fi primită nici critica referitoare Ia lipsa rolului activ al instanţei, în raport de dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., întrucât în urma verificărilor efectuate în dosar, se constată că instanţa şi-a exercitat acest rol. Astfel, după ce cauza a fost reţinută în pronunţare, instanţa a repus-o pe rol, în vederea suplimentării probatoriului pe situaţia juridică a imobilului, aspect reţinut în încheieriie de şedinţă de la 27 iunie 2013 şi 19 iunie 2013, şi cu privire la care reclamantul a apreciat că până la acea dată, probatorul administrat în cauză este suficient.

Prin motivele de recurs, recurentul reclamant mai susţine că a făcut dovada proprietăţii imobilului prin actele depuse ia dosar, care atestă dreptul de proprietate al autorilor săi şi că lipsa actului de expropriere nu-l împiedică să-l revendice.

Pentru a dovedi acest aspect, recurentul reclamant a arătat în cuprinsul cererii de recurs că va face demersuri pentru a obţine actele prin care imobilul a trecut din proprietatea autorilor săi în cea a pârâtei M. Chiajna, şi deşi instanţa de recurs a amânat cauza mai multe termene la rând, pentru a fi depuse înscrisurile încuviinţate, în final, s-a susţinut el acestea nu pot fi depuse pentru că nu există.

Faţă de considerentele arătate, hotărârea pronunţată de instanţa de apel este legală, fiind pronunţată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente cauzei, motiv pentru care eritîcile formulate de recurentul reclamant şl întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pot, 9 C. proc. civ. sunt nefondate.

În consecinţă, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanţa va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 548/A din data de 18 decembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 548/A din data de 18 decembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabila.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 noiembrie 2015,