Conflict of property titles on overlapping land: absolute nullity of state alienation of land subject to pending restitution notification under Law 10/2001 vs. priority of land registry registration.

Decizia nr. 2592/2015

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, la data de 03 septembrie 2012, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând obligarea acesteia să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie imobilul teren în suprafaţă de 225 mp, situat în Bucureşti, sector 1 şi să se dispună radierea notărilor efectuate în cartea funciară a imobilului proprietatea reclamantei, cu privire la suprapunerile existente cu terenul înscris în C.F., aflat în proprietatea pârâtei.

Prin sentinţa civilă nr. 566 din 16 aprilie 2014 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins acţiunea reclamantei reţinând că, prin Dispoziţia din 23 iunie 2003 emisă de primarul general al Municipiului Bucureşti s-a restituit în natură, în proprietatea numiţilor C. şi D., suprafaţa de 225,00 mp situată în Bucureşti, sector 1. La art. 3 din dispoziţia mai sus menţionată s-a precizat faptul că această dispoziţie face dovada proprietăţii asupra imobilului şi constituie titlu executoriu după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară. Prin procesul-verbal din 30 iulie 2003 emis de Consiliul General al Municipiului Bucureşti - E. s-a predat terenul mai sus menţionat către numiţii C. şi D. Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 15 februarie 2005 la B.N.P., F., numiţii C. şi D. au vândut imobilul din, sector 1, către numiţii G. şi H. În cuprinsul acestui contract s-a făcut menţiune despre intabularea imobilului în cartea funciară - Bucureşti, sector 1, conform încheierii din 26 ianuarie 2005 emisă de I. sector 1. Ulterior, numiţii H. şi G. au vândut imobilul din litigiu către cumpărătorul J. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 28 mai 2007 la B.N.P., K., iar acesta din urmă l-a revândut reclamantei din prezenta cauză, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 28 aprilie 2009 la B.N.P., L.

Tribunalul a mai reţinut că, prin art. 1 din H.G. nr. 578/2001, s-a aprobat transmiterea din administrarea M. în administrarea pârâtei a unor părţi din imobilele aflate în proprietatea privată a statului, printre care şi o suprafaţă de teren de 815,7 mp situată în, sector 1. La art. 2 din H.G. nr. 578/2001 s-a prevăzut că finanţarea lucrărilor pentru construirea şi finalizarea imobilelor prevăzute la art. 1 se face din resursele B., conform prevederilor legale.

Prin convenţia autentificată din 26 iunie 2003 la B.N.P., N., SC O. SA, în calitate de proprietară a imobilului situat în Bucureşti, sector 1, compus din teren indiviz în suprafaţă de 835,5 mp din acte, din totalul suprafeţei de 2.019,55 mp teren pe care se afla în construcţie un bloc, a transferat cu titlu gratuit către pârâtă imobilul menţionat anterior. În cuprinsul convenţiei din 26 iunie 2003 s-a precizat faptul că restul imobilului din, sector 1, se află în administrarea B. în baza H.G. nr. 578/2001. În baza actelor menţionate mai sus, Judecătoria sectorului 1 - Biroul de Carte Funciară a dispus, prin încheierea din 07 octombrie 2003, intabularea dreptului de proprietate asupra suprafeţei de teren de 1.422,70 mp situat în, sector 1, în favoarea Statului Român, iar în favoarea P. a dreptului de administrare. De asemenea, prin aceeaşi încheiere s-a dispus intabularea dreptului de proprietate al pârâtei asupra imobilului teren în suprafaţă de 835,50 mp situat în, sector 1. Prin încheierea din 01 iunie 2004 emisă de Judecătoria sectorului 1 - Biroul de Carte Funciară în Dosarul nr. x/2004, s-a admis intabularea dreptului de proprietate asupra imobilului situat în, sector 1, în favoarea pârâtei pentru suprafaţa de 1.422,70 mp (ce-i fusese dată în administrare prin H.G. nr. 578/2001).

Prima instanţă a mai reţinut că, potrivit doctrinei, acţiunea în revendicare imobiliară reprezintă mijlocul procedural prin care proprietarul neposesor solicită restituirea bunului său imobil de la cel la care se găseşte. În speţă, ambele părţi deţin un titlu de proprietate cu privire la imobilul ce figurează ca fiind în, sector 1 (pentru reclamantă) şi în, sector 1 (pentru pârâtă), titlurile acestora provenind de la autori diferiţi. În această situaţie în literatura de specialitate s-au conturat mai multe reguli dintre care cea care are aplicabilitate directă în cauză este cea privind prioritatea în înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate pentru opozabilitatea faţă de terţi, precum şi cea privind vechimea titlului de proprietate, condiţionată de o posesie mai bine caracterizată. Astfel, tribunalul a constatat că pârâta a fost cea care şi-a intabulat dreptul de proprietate asupra întregii suprafeţe de teren din, sector 1, încă din anul 2003, deci anterior autorilor reclamantei. S-a constatat, astfel, că pârâta a fost cea care a îndeplinit formalităţile de publicitate imobiliară înaintea autorilor reclamantei, deşi aceştia din urmă erau obligaţi, conform menţiunilor înscrise în dispoziţia de restituire a imobilului din, sector 1, să îndeplinească aceste formalităţi imediat după predarea-primirea imobilului deoarece numai după efectuarea acestor formalităţi dispoziţia emisă de primarul general al Municipiului Bucureşti ar fi reprezentat titlu de proprietate. De asemenea, tribunalul a reţinut că imobilul revendicat de reclamantă se află în posesia pârâtei încă din anul 2001 şi, respectiv, 2003.

În aceste condiţii, având în vedere atât data îndeplinirii formalităţilor de publicitate imobiliară, cât şi posesia mai bine caracterizată a pârâtei asupra imobilului din litigiu, tribunalul a apreciat că se impune respingerea capătului 2 de cerere privind revendicarea imobiliară şi, ca o consecinţă a respingerii acestui capăt, a respins şi capătul 3 privind radierea notărilor efectuate în cartea funciară.

În ceea ce priveşte capătul 1 din cerere, astfel cum a fost precizat de reclamantă prin cererea depusă la dosar la termenul din 26 iunie 2013 (fila 69 dosar), în sensul de a se constata că reclamanta este proprietara imobilului din Bucureşti, sector 1, tribunalul a reţinut că acest capăt de cerere este inadmisibil, deoarece, potrivit art. 111 C. proc. civ., acţiunea în constatare nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului.

Împotriva sentinţei menţionate a declarat apel reclamanta, iar prin Decizia civilă nr. 377 din 09 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, cererea de apel a fost respinsă ca nefondată, cu motivarea că pârâta a prezentat un titlu anterior, înscris în cartea funciară, în vreme ce reclamanta posedă un titlu datat ulterior celui al pârâtei.

Recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti a fost admis prin Decizia civilă nr. 254 din 27 ianuarie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Pentru a pronunţa decizia menţionată, Înalta Curte a reţinut, în esenţă, că imobilul a fost restituit în temeiul Legii nr. 10/2001 şi, chiar dacă acesta a fost obţinut în posesie în anul 2003 şi intabulat în 2004, această situaţie nu este de natură să invalideze titlul reclamantei şi în nici un caz nu poate fi imputată persoanelor fizice, titulare ale dispoziţiei de restituire.

Faptul că alte organe ale statului, indiferent sub ce formă, au dobândit un drept de administrare şi au posesia imobilului nu poate afecta titlul reclamantei, deoarece aceasta ar avea drept consecinţă o ingerinţă nejustificată asupra bunului dobândit legal în patrimoniul său. Instanţa de apel a ignorat dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001 care prevăd în mod expres faptul că terenurile ce fac obiectul notificărilor în temeiul legii speciale de reparaţie sunt indisponibilizate până la data soluţionării cererii, în mod irevocabil. Or, în speţă este evident că, din momentul în care moştenitorii foştilor proprietari au formulat notificare în temeiul legii speciale pentru restituirea proprietăţii preluate abuziv, nici un organ administrativ nu mai putea dispune asupra acestuia, mai ales că lipsa de coordonare şi nefinalizarea cadastrului general incumbă statului care răspunde pentru incapacitatea administrativă de a intabula corect proprietăţile şi, în final, de a le proteja corespunzător. Faţă de cele menţionate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a trimis cauza spre rejudecare la instanţa de apel pentru a proceda la analiza comparării de titluri, în raport de aspectele de legalitate reţinute de instanţa de recurs, deoarece a statua asupra acţiunii în revendicare numai din perspectiva datei intabulării proprietăţii echivalează cu neanalizarea fondului cauzei.

Rejudecând apelul declarat de reclamanta SC A. SRL, prin Decizia nr. 300/A din 5 iunie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul, a schimbat sentinţa în totalitate, a admis acţiunea, obligând pârâta să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie imobilul revendicat şi a dispus radierea notărilor efectuate în C.F. cu privire la suprapunerile existente cu terenul înscris în C.F., proprietatea pârâtei. Prin aceeaşi decizie, pârâta a fost obligată la plata sumei de 10.000 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

În considerentele acestei decizii s-a reţinut că, deşi titlurile de proprietate prezentate de părţi provin de la acelaşi autor, respectiv de la Statul Român (în condiţiile în care inclusiv titlul de proprietate emis în baza Legii nr. 10/2001 este constitutiv de drepturi) şi cu toate că pârâta B. şi-a înregistrat anterior titlul de proprietate în cartea funciară, fiind beneficiara principiului „prior tempore, potior iure”, totuşi, titlul de proprietate prezentat de pârâta B. este nul absolut, în baza dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, astfel că nu poate fi invocat ca element de comparaţie în acţiunea în revendicare.

Cum notificarea a fost formulată în anul 2001, iar entităţile învestite de lege pentru soluţionarea notificărilor au înstrăinat terenul ce a făcut obiectul notificării, către pârâta B., după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, actele juridice prin care terenul a intrat în proprietatea B. sunt nule absolut, prin declaraţia expresă a legii, caz în care nu mai are nici o relevanţă împrejurarea că actul nul a fost primul înscris în cartea funciară deoarece „quod nullum est nullum producit effectum”.

De aceea, acţiunea în revendicare va fi admisă, astfel cum a fost formulată, deoarece terenul revendicat în prezentul proces se suprapune în totalitate cu o parte din cel aflat în posesia B., astfel cum rezultă din expertiza tehnică topografică efectuată în cauză (fila 141 şi următoarele din dosarul fond), urmând să fie radiate notările cu privire la suprapunerile de teren din cartea funciară a imobilului aflat în proprietatea reclamantei.

Împrejurarea că suprapunerea creată în baza actelor părţilor şi a documentelor cadastrale se datorează bazei de date a I. care a validat eronat corpuri de proprietate cu adrese diferite şi acte de proprietate diferite, însă cu amplasamente comune (fila 85 dosar fond - raport expertiză tehnică extrajudiciară) şi, de asemenea, împrejurarea că entităţile care au înstrăinat terenul în litigiu sunt Guvernul României şi o societate comercială cu capital majoritar de stat, toate aceste elemente de fapt sunt aspecte agravante în contextul speţei, deoarece actele nule au fost emise chiar de organele de stat, chemate, în primul rând, atât la respectarea dispoziţiilor legale, cât şi la atenţie în aplicarea lor.

În continuare, instanţa de apel face trimitere la considerentele deciziei de casare pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în prezenta speţă, care a dezlegat aspectele de drept esenţiale din acest dosar, iar cu privire la situaţia de fapt instanţa a reţinut aspectele relevante din expertiza topografică judiciară la care a făcut deja referire.

Împotriva Deciziei nr. 300/A din 5 iunie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au declarat recurs reclamanta SC A. SRL şi pârâta B.

Reclamanta SC A. SRL a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., arătând că instanţa de apel nu a motivat de ce nu a acordat în integralitate cheltuielile de judecată efectuate de reclamantă în toate fazele de judecată anterioare - fond, apel înainte de rejudecare, recurs şi apel în rejudecare.

Instanţa a acordat cu titlu de cheltuieli de judecată doar suma de 10.000 lei reprezentând onorariul apărătorului în faza de recurs şi apel în rejudecare, fără a acorda şi celelalte cheltuieli reprezentând taxe de timbru, onorariul de expert şi onorariul apărătorului în fond şi apel.

Recurenta a indicat înscrisurile care dovedesc valoarea cheltuielilor efectuate în proces, după cum urmează: chitanţa din 21 noiembrie 2013, în cuantum de 1.203,60 lei reprezentând expertiza topografică în Dosarul nr. x/3/2012; chitanţa din 24 martie 2014 în valoare de 3.000 lei şi chitanţa din 07 octombrie 2014 în valoare de 2.000 lei, ambele reprezentând onorariu pentru avocat în faza de fond şi apel (înainte de rejudecare); chitanţa din 07 octombrie 2014, în cuantum de 1.960,50 lei reprezentând taxa judiciara de timbru; chitanţa din 23 ianuarie 2015, în valoare de 5.000 lei reprezentând taxa judiciara de timbru; chitanţa din 07 octombrie 2014, în cuantum de 5.000 lei reprezentând taxa judiciara timbru; chitanţa din 23 ianuarie 2015, în valoare de 1.960,50 lei, reprezentând taxa judiciara de timbru; chitanţa din 24 septembrie 2013, în cuantum de 13.921 lei reprezentând taxa judiciara de timbru; chitanţa din 24 septembrie 2013, în cuantum de 5 lei reprezentând taxa judiciara timbru.

Toate aceste sume neacordate însumează totalul de 34.050,6 lei, iar cumulat cu suma de 10.000 acordată, totalul cheltuielilor de judecata ce trebuiau încuviinţate este de 44.050,6 lei.

Recurenta pârâtă B. a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., pe care nu le-a dezvoltat în mod separat.

În memoriul de recurs, recurenta pârâtă a arătat că aprecierea făcută de instanţa de apel în sensul că titlul de proprietate prezentat de pârâta P. este nul absolut, în baza dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, apare ca neîntemeiată motivat de faptul că potrivit aceluiaşi art. 21 alin(4) „în cazul imobilelor deţinute de unităţile administrativ-teritoriale restituirea în natură sau prin echivalent către persoana îndreptăţită se face prin dispoziţia motivată a primarilor, respectiv a primarului general al municipiului Bucureşti, ori, după caz, a preşedintelui consiliului judeţean”.

Astfel, prin dispoziţia din 23 iunie 2003, emisă de primarul general al Municipiului Bucureşti, s-a restituit în natură, în proprietatea numiţilor C. şi D., suprafaţa de 225,00 mp situată în Bucureşti, sector 1.

La art. 3 din dispoziţia mai sus menţionată s-a precizat faptul că această dispoziţie face dovada proprietăţii asupra imobilului şi constituie titlu executoriu după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară.

Literatura de specialitate afirmă că dacă ambele titluri provin de la acelaşi autor, urmează a se distinge după cum părţile au îndeplinit sau nu formalităţile de publicitate imobiliară.

Dacă niciuna dintre părţi nu a înscris titlul său, din confruntarea celor două titluri mai puternic va fi acela care are data cea mai veche.

Dacă s-a efectuat înscrierea (cum este în speţa de faţă), va avea câştig de cauză partea care a înscris mai întâi, potrivit principiului qui prior tempore, potior iure, aceasta chiar dacă actul înscris mai întâi fusese încheiat ulterior celuilalt act.

În toate cazurile, nu se mai consideră necesar ca probă să se facă din autor în autor, spre a se dovedi valabilitatea dobândirii dreptului de proprietate.

S-au conturat astfel mai multe reguli, dintre care cea care aplicabilitate directă în cauză este cea privind prioritatea în înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate pentru opozabilitate faţă de terţi precum şi cea privind vechimea titlului de proprietate, condiţionată de o posesie mai bine caracterizată.

Prin urmare, pârâta P. a fost cea care a îndeplinit formalităţile de publicitate imobiliară înaintea autorilor reclamantei, deşi aceştia din urmă erau obligaţi, conform menţiunilor înscrise în dispoziţia de restituire a imobilului, să îndeplinească aceste formalităţi imediat după predarea-primirea imobilului.

Momentul iniţial al intabulării dreptului de proprietate al P. este data primei încheieri de intabulare, şi anume septembrie/octombrie 2003, respectiv, 1 iunie 2004, în timp ce, din chiar înscrisurile depuse de reclamantă în Dosarul nr. x/299/2008 aflat pe rolul Judecătoriei sector 1 Bucureşti, rezultă că terenul cumpărat de aceasta a fost intabulat în cartea funciară prin încheierea din 26 ianuarie 2005 (aşa cum rezultă din contractul de vânzare cumpărare autentificat din 15 februarie 2005 încheiat între primii proprietari, D. şi C. şi cumpărătorii G. şi H.).

Pe de altă parte, primul care solicită înscrierea este socotit a fi primul titular al dreptului înscris, chiar dacă titlul său are o dată posterioară titlului altui dobânditor, potrivit regulii cunoscute, preluate din sistemul de publicitate imobiliară bazat pe registrele de transcripţiuni şi inscripţiuni imobiliare, qui prior tempore, potior jure.

Dreptul de proprietate al P. a fost făcut opozabil şi a îndeplinit condiţiile de publicitate imobiliară începând cu data de 30 septembrie 2003, data înregistrării primei cereri de intabulare, în timp ce dreptul de proprietate asupra terenului cumpărat de reclamantă a fost înscris prin încheierea din 9 februarie 2005.

Pe de altă parte, în mod corect chiar instanţa de apel afirmă că „suprapunerea creată în baza actelor părţilor şi a documentelor cadastrale se datorează bazei de date a I., care a validat eronat corpuri de proprietate cu adrese diferite şi acte de proprietate diferite, însă cu amplasamente comune”.

Potrivit Legii nr. 7/1996, I. reprezintă autoritatea principală în materie de publicitate imobiliară, acesteia fiindu-i subordonate într-un raport de supraveghere şi control oficiile de cadastru teritoriale.

Astfel, în baza raporturilor de supraveghere şi control dintre I., R. Bucureşti şi R. sector 1, I. răspunde pentru fapta R. Bucureşti, iar aceasta din urma răspunde pentru fapta R. sector 1. Sistemul de publicitate bazat pe cărţile funciare este complex, complet şi eficient. El permite în orice moment, în măsura în care este ţinut la zi, cunoaşterea exactă a situaţiei juridice a imobilului.

Aceasta avea obligaţia de a verifica corectitudinea actelor pe baza cărora s-a efectuat intabularea dreptului de proprietate. Or, în speţa de faţă, aceste obligaţii nu au fost respectate, ceea ce a generat o situaţie de suprapunere.

Prin urmare, R. a validat eronat corpuri de proprietate cu adrese diferite şi acte de proprietate diferite, însă cu amplasamente comune, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, întrucât la momentul înscrierii dreptului P. în cartea funciară, nu a existat niciun impediment şi nicio comunicare oficială din care să rezulte o posibilă suprapunere a terenului.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta pârâtă B., aceasta a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., indicat de recurentă în partea introductivă a cererii de recurs, este invocat formal, întrucât din dezvoltarea motivelor de recurs nu reiese care ar fi actul juridic dedus judecăţii, căruia instanţa i-ar fi schimbat natura sau înţelesul. Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., motivarea recursului trebuie să cuprindă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin identificarea unuia dintre motivele prevăzute la art. 304, dar şi dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanţei, raportate la motivul de recurs invocat. În lipsa unor critici care să se încadreze în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte este în imposibilitate de a cenzura decizia instanţei de apel din această perspectivă.

Criticile dezvoltate de recurenta pârâtă în memoriul de recurs pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., însă acestea sunt nefondate.

Se susţine de către recurentă că, în mod greşit, instanţa a reţinut că titlul său de proprietate este nul absolut, în baza dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Recurenta face referire la prevederile art. 21 alin. (4) din aceeaşi lege, în temeiul cărora s-a emis de către primarul general al Municipiului Bucureşti dispoziţia de restituire din 23 iunie 2003, care face dovada proprietăţii asupra imobilului şi constituie titlu executoriu după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară. Se mai susţine că, întrucât recurenta pârâtă şi-a înscris mai întâi dreptul de proprietate în cartea funciară, aceasta ar trebui să aibă câştig de cauză în acţiunea în revendicare, nemaifiind necesar ca proba să se facă din autor în autor, spre a se dovedi valabilitatea dobândirii dreptului de proprietate.

Raportat la aspectele invocate, Înalta Curte constată că necesitatea analizării valabilităţii titlului de proprietate al pârâtei a fost stabilită cu putere de lucru judecat prin Decizia de casare nr. 254 din 27 ianuarie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

În considerentele acestei decizii s-a reţinut că, în cadrul acţiunii în revendicare, nu se justifică folosirea unui singur criteriu de preferabilitate, şi anume, acela al datei înscrierii în cartea funciară, deoarece imobilul în litigiu nu a fost dobândit de la acelaşi autor, astfel încât se impunea stabilirea titlului mai bine caracterizat.

În ce priveşte valabilitatea titlului pârâtei, instanţa de recurs a reţinut că instanţa de apel, în primul ciclu procesual, a ignorat dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, care prevăd în mod expres faptul că terenurile ce fac obiectul notificărilor în temeiul legii speciale de reparaţie sunt indisponibilizate, până la data soluţionării notificării în mod irevocabil. Reţinând că titlul invocat de pârâtă nu este suficient pentru a se statua că aceasta a dobândit legal terenul, fiind necesar să existe un titlu legal de preluare a imobilului de către stat, instanţa de recurs a dispus casarea deciziei date în apel în primul ciclu procesual şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, urmând ca aceasta să efectueze analiza comparării titlurilor de proprietate, în raport de aspectele de legalitate reţinute de instanţa de recurs.

În rejudecare, instanţa de apel, în conformitate cu prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., a analizat valabilitatea titlului de proprietate al pârâtei, reţinând că acesta este nul absolut, faţă de prevederile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, situaţie în care acesta nu poate fi invocat ca element de comparaţie în acţiunea în revendicare.

În recurs, pârâta nu formulează critici de nelegalitate referitoare la modul de aplicare a prevederilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, iar susţinerile acesteia, potrivit cărora instanţa de apel nu ar fi trebuit să procedeze la analiza valabilităţii titlului său de proprietate, ci ar fi trebuit să dea prioritate acestuia exclusiv pe temeiul priorităţii înscrierii în cartea funciară, nu pot fi reanalizate în prezenta fază procesuală, deoarece s-ar nesocoti puterea de lucru judecat a deciziei de casare, prin care s-a stabilit contrariul.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentei pârâte, în sensul că este titulara dreptului mai întâi înscris şi că, prin înscriere, titlul a fost făcut opozabil şi a îndeplinit condiţiile de publicitate imobiliară începând cu data de 30 septembrie 2003, data înregistrării primei cereri de intabulare, Înalta Curte constată că, în condiţiile constatării pe cale incidentală (astfel cum s-a dispus a se proceda prin decizia de casare) a nulităţii titlului pârâtei, ca fiind încheiat cu încălcarea prevederilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, împrejurarea că acest titlu a fost intabulat în cartea funciară anterior intabulării titlului reclamantei este fără eficienţă juridică, deoarece înscrierea în cartea funciară a dreptului dobândit în baza unui act juridic lovit de nulitate nu validează dreptul înscris, scopul înscrierii nefiind acela de a acoperi un viciu, ci de a consolida un drept valabil dobândit şi de a face astfel opozabil terţilor actul valabil încheiat.

Susţinerile recurentei referitoare la răspunderea I. al sectorului 1 şi a Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, pentru nerespectarea obligaţiei de verificare a corectitudinii actelor pe baza cărora s-a efectuat înscrierea în cartea funciară, nu pot fi analizate în prezentul cadru procesual, având în vedere că angajarea răspunderii acestor autorităţi nu a format obiect al acţiunii, iar acestea nu au fost părţi în litigiul pendinte.

Faptul că R. a validat eronat corpuri de proprietate cu adrese diferite şi acte de proprietate diferite, însă cu amplasament comun, precum şi împrejurarea că la momentul înscrierii dreptului P. în cartea funciară, nu a existat niciun impediment şi nicio comunicare oficială din care să rezulte o posibilă suprapunere a terenului, nu constituie argumente care să justifice preferabilitatea titlului exhibat de pârâtă, câtă vreme acest titlu a fost constatat nul absolut, neputând fi avut în vedere în procedeul comparării titlurilor.

În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de pârâtă a fost respins, ca nefondat.

În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanta SC A. SRL, aceasta a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., arătând că instanţa de apel nu a motivat de ce nu a acordat în integralitate cheltuielile de judecată efectuate de reclamantă în toate fazele de judecată anterioare - fond, apel înainte de rejudecare, recurs şi apel în rejudecare. Se arată că instanţa a acordat cu titlu de cheltuieli de judecată doar suma de 10.000 lei reprezentând onorariul apărătorului în faza de recurs şi apel în rejudecare, fără a acorda şi celelalte cheltuieli reprezentând taxe de timbru, onorariul de expert şi onorariul apărătorului în fond şi apel.

De asemenea, recurenta mai susţine că suma solicitată cu titlu de cheltuieli de judecată trebuia acordată în integralitate, faţă de împrejurarea că acestea au fost dovedite cu înscrisurile depuse la dosar, iar pârâta a căzut în pretenţii, această critică subsumându-se motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât vizează modul de aplicare a prevederilor legale referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată, conţinute în art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte constată că motivul de recurs bazat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este întemeiat, întrucât din considerentele deciziei din apel nu rezultă motivele pentru care instanţa a limitat valoarea cheltuielilor de judecată acordate.

Din analiza înscrisurilor doveditoare depuse de reclamantă pe parcursul procesului, în dosarele formate în fazele anterioare şi enumerate în memoriul de recurs, rezultă că valoarea totală a cheltuielilor de judecată efectuate pe parcursul procesului se ridică la suma de 44.050,6 lei, din care 5.000 lei onorariul de avocat în fond şi apel în primul ciclu procesual, 10.000 lei suma acordată de instanţa de apel prin hotărârea recurată, reprezentând onorariul de avocat în primul recurs şi în apel în rejudecare (cu privire la care partea adversă nu a formulat critici în recurs), diferenţa constând în taxe judiciare de timbru şi onorariu pentru expertiză (care nu pot face obiectul reducerii, potrivit art. 274, C. proc. civ.).

Constatând că recurenta reclamantă a dovedit cheltuielile de judecată solicitate, iar instanţa de apel în mod greşit nu le-a acordat în integralitate, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. şi art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul declarat de recurenta reclamantă, a modificat decizia recurată, în sensul că a obligat pe intimata B. la plata sumei de 44.050,6 lei, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate pe întreaga durată a procesului de către reclamanta SC A. SRL, menţinând celelalte dispoziţii ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Deciziei nr. 300/A din 5 iunie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Modifică, în parte decizia, în sensul că obligă pe intimata B. la plata sumei de 44.050,6 lei, reprezentând cheltuieli de judecată către reclamanta SC A. SRL.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. împotriva Deciziei nr. 300/A din 5 iunie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 noiembrie 2015.