Damages for bank's refusal to deposit seized funds; appeals dismissed and case remanded for retrial against both successor entities

Decizia nr. 2576/2015

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 14 februarie 2013 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/3/2013, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta SC C. SA, solicitând obligarea pârâtei la repararea prejudiciului produs ca urmare a nerespectării obligaţiei de consemnare a sumei de 4.742.576,60 lei la dispoziţia executorului judecătoresc B.E.J., D.

La data de 03 octombrie 2013, reclamanţii au depus precizări, prin care au arătat că solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 542.515 lei, cu titlu de despăgubiri, reprezentând dobânda legală pentru neplata sumei de 4.742.576,5 lei pentru perioada 14 aprilie 2011-14 martie 2013, precum şi la plata dobânzii legale aferente sumei de 542.515 lei, începând cu data de 15 martie 2013 şi până la data plăţii efective, sumă evaluată până la acel moment ca fiind de 16.689 lei.

La termenul din 09 octombrie 2013, instanţa a invocat din oficiu excepţia necompetenţei materiale.

Prin sentința civilă nr. 1756 din 09 octombrie 2013, Tribunalul București, secția III-a civilă, a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că în cauză competenţa materială în primă instanţă revine instanţei de executare, respectiv Judecătoria sector 1 Bucureşti, conform art. 399 şi următoarele C. proc. civ., cererea având caracter accesoriu.

Cauza a fost înregistrată la data de 17 decembrie 2013 pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București sub nr. x/299/2013.

La termenul de judecata de la 14 februarie 2014, reclamanţii au invocat excepția de necompetenţă materială.

Prin sentința civilă nr. 2419 din 14 februarie 2014 Judecătoria sectorului 1 București a admis excepţia de necompetenţă materială şi, constatând ivit conflict negativ de competenţă, a trimis cauza spre soluţionare Curţii de Apel Bucureşti.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reţinut că cererea are ca obiect pretenții şi valoarea obiectului cererii depășește 500.000 lei.

Cauza a fost înregistrată la data de 03 martie 2014 pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, sub nr. x/299/2013.

Prin sentința civilă nr. 31/F din 19 martie 2014 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că cererea are ca obiect pretenţii, întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, iar valoarea obiectului cererii depăşeşte 500.000 lei.

Din examinarea „precizărilor” formulate la cererea de chemare în judecată, Curtea a reţinut că, în realitate, prin această cerere reclamanţii şi-au modificat cererea de chemare în judecată solicitând obligarea pârâtei la despăgubiri în temeiul dispoziţiilor dreptului comun şi nu a dispoziţiilor art. 3711 alin. (2), art. 404 alin. (3) şi art. 7231 C. proc. civ., astfel cum au arătat în cererea iniţială.

Cauza a fost reînregistrată la data de 15 aprilie 2014 pe rolul Tribunalului București, secția III-a civilă, sub nr. x/3/2013.

Prin sentința civilă nr. 1631 din 03 decembrie 2014, Tribunalul București, secția III-a civilă, a respins acţiunea ca neîntemeiată şi a obligat reclamanţii la plata sumei de 16.586,74 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâta SC E. SA.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, prin sentinţa civilă nr. 18228 din 21 octombrie 2011, Judecătoria sector 1 Bucureşti a admis cererea de validare a popririi formulată de reclamanţii A. şi B. şi a dispus obligarea pârâtei SC C. SA la plata sumei de 4.742.576 lei. Prin Decizia civilă nr. 692/A din 16 august 2012, instanţa de control judiciar a respins apelul formulat de pârâta SC C. SA, hotărârea primei instanţe rămânând definitivă şi susceptibilă de executare.

Pârâta SC C. SA a formulat recurs împotriva şi a solicitat suspendarea executării silite, cerere încuviinţată de instanţa de recurs cu caracter provizoriu, până la soluţionarea recursului.

Prin Decizia nr. 206 din 31 ianuarie 2013 Curtea de Apel Bucureşti a respins recursul ca nefondat, iar la 13 februarie 2013 pârâta SC C. SA a executat suma stabilită prin hotărârea de validare a popririi.

În cauză nu sunt întrunite condiţiile legale pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei SC E. SA.

Astfel, reclamanţii susţin în esenţă că banca pârâtă a avut două acţiuni cu caracter ilicit: prima - refuzul de a-şi îndeplini obligaţia de consemnare a sumei de bani poprită prin adresa emisă de B.E.J., D. şi a doua - formularea unei cereri de suspendare a executării silite a titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 18228 din 21 octombrie 2011 pronunţată de Judecătoria sector 1 Bucureşti.

Sancţiunea civilă a neîndeplinirii obligaţiei de consemnare a sumei de bani sau de indisponibilizare a sumelor pe contul debitorului (obligaţie legală a terţului poprit potrivit art. 456 C. proc. civ.) este - în cazul în care creditorul formulează cerere de validare a popririi - chiar validarea popririi.

Prin urmare, legiuitorul a înţeles să sancţioneze o atitudine culpabilă în cadrul procedurii execuţionale a popririi, prin măsurile prevăzute la art. 460 alin. (2) C. proc. civ. şi prin aplicarea unei amenzi în cazul în care se dovedeşte că terţul poprit a refuzat cu rea-credinţă îndeplinirea obligaţiilor sale care sunt obligaţii de a face.

Obligaţiile ce revin terţului poprit în procedura de executare silită prin poprire sunt obligaţii de a face şi nu de a da, de a plăti o sumă de bani.

Prin urmare, dispoziţiile invocate de reclamanţi referitoare la dobânda legală nu sunt incidente în cauză, pentru că între reclamanţi şi pârâtă nu s-au stabilit raporturi obligaţionale în intervalul de timp indicat în acţiune, ci numai după pronunţarea hotărârii de validare a popririi prin sentinţa civilă nr. 18228 din 21 octombrie 2011 şi rămânerea ei definitivă la data de 16 august 2012.

Potrivit art. 1088 C. civ., dispoziţii legale invocate de reclamanţi, la obligaţiile care au de obiect o sumă oarecare, daunele interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerţ, fidejusiune sau societate.

Aceste dispoziţii nu sunt aplicabile în cauză deoarece între reclamanţii A. şi B. şi pârâta SC C. SA nu au existat raporturi juridice de natură contractuală sau obligaţională până la data pronunţării hotărârii de validare a popririi, iar pârâta nu are calitatea de debitor al reclamanţilor, pentru ca aceasta obligaţie să poată fi purtătoare de dobânzi.

Cererea de suspendare a executării silite a titlului executoriu nu are caracterul unei fapte ilicite, pârâta SC C. SA exercitându-şi drepturile procesuale cu bună-credinţă.

Reclamanta nu a indicat şi nu a dovedit în ce constă caracterul ilicit al cererii de suspendare a executări silite, simpla susţinere că prin aceasta s-a tergiversat executarea silită în Dosarul nr. x/2012 al B.E.J. D. neputând fi primită de instanţă. Cererea de suspendare a executării silite a fost formulată în conformitate cu dispoziţiile legale, respectiv art. 403 C. proc. civ.

Împotriva acestei sentinţe, la data de 30 martie 2015 au formulat apel reclamanţii A. şi B., care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 06 aprilie 2015.

În motivarea cererii lor, apelanţii-reclamanţi au invocat lipsa părţii care nu a fost legal citată, arătând că au formulat acţiune împotriva pârâtei SC C. SA, dar aceasta nu s-a prezentat la niciun termen la Tribunal după soluţionarea conflictului negativ de competenţă. În această perioadă, în locul SC C. SA s-a prezentat SC E. SA.

Anterior, pe când dosarul se afla declinat pe motiv de necompetenţă la Judecătoria sectorului 1, SC C. SA a formulat o cerere de înlocuire a sa cu SC E. SA, deoarece nu are calitate procesuală, depunând un set de înscrisuri privind divizarea SC C. SA Această cerere n-a fost soluţionată, pentru că Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia de necompetenţă materială.

Înscrisuri privind divizarea SC C. SA au fost depuse apoi la Tribunal şi de către SC E. SA, fiind puse în discuţia părţilor sub raportul calităţii procesuale, astfel cum rezultă din încheierile din şedinţe publice din datele de 03 septembrie 2014 şi 01 octombrie 2014. În această din urmă încheiere, după ascultarea părţilor B. (prin avocat) şi SC E. SA, se precizează: „Tribunalul, deliberând, dispune rectificarea citativului şi a sistemului Ecris, în sensul menţionării în calitate de pârâtă a SC E. SA, faţă de cererea de lărgire a cadrului procesual formulată de reclamanta B., prin avocat şi faţă de divizarea pârâtei SC C. SA, patrimoniul acesteia trecând în patrimoniul SC E. SA".

La termenul din 26 noiembrie 2014 s-au făcut mai multe greşeli procedurale:

a). SC C. SA n-a fost citată pentru acest termen, în condiţiile în care nu a fost prezentă la niciun termen;

b). SC E. SA (nici ea citată, dar prezentă) a depus concluzii pe fond, atât verbale, cât şi scrise, în condiţiile în care nu avea legal dobândită calitatea procesuală şi nu exista prin dispozitivul vreunei încheieri o hotărâre de introducere în cauză în calitate de pârâtă, citativul nefiind rectificat.

2. Netemeinicia hotărârii apelate.

2.1. Instanţa de fond nu a reţinut sursa şi natura prejudiciilor solicitate.

Apelanţii-reclamanţi au solicitat un prejudiciu estimativ de 220.000 de euro, precizat apoi la nivelul sumei de 599.204 lei, extins apoi la 902.835 lei.

În mod greşit instanţa a respins acordarea acestei sume, existând două fapte ale băncii care atrag răspunderea civilă delictuală:

a). Refuzul băncii de a-şi îndeplini obligaţia de a da.

La data de 14 aprilie 2011 SC C. SA, în calitate de terţ poprit, şi-a însuşit suma de 4.742.576,50 lei pe care o deţinea pentru clientul SC F. SRL, care era şi debitorul apelanţilor-reclamaţi în Dosarul de executare nr. x/2010 al B.E.J. D., sumă pentru i se comunicaseră adresele de poprire din 12 şi 13 aprilie 2011 şi în condiţiile în care pe data de 14 aprilie 2011 debitorul poprit a prezentat la B.E.J., D. o adresă prin care este de acord să execute de bunăvoie şi din proprie inițiativă obligațiile de plată conform dosarului de executare, precizând că dispune de suma de 4.742,576,50 lei pe care cu acordul executorului o va achita cu un ordin de plată către A.

Executorul judecătoresc a aşteptat dovada consemnării, dar la ora 17,00 directorul general adjunct al băncii l-a anunţat verbal, fără a prezenta niciun document, că banca a reținut banii din cont deoarece cu câteva zile mai înainte unul dintre cesionari, auzind că există litigii, a rezoluționat parţial cesiunea, ca urmare banca a redevenit creditoare a SC F. SRL.

Ca urmare, la data de 14 aprilie 2011 SC C. SA avea o nouă obligație, de a da, de a plăti reclamanţilor suma de 4.742.576,50 lei, dar banca şi-a însuşit această sumă. Dincolo de faptele ilicite ale băncii, aceasta avea obligaţia de a plăti suma de 4.742.576,50 lei în cadrul unei proceduri execuţionale direct creditorilor, ceea ce infirmă teza instanţei de fond că banca avea o obligaţie de a face şi nu o obligaţie de a da.

b). Întârzierea deliberată a executării prin cererile de suspendare cu consemnare de cauţiune, cereri care, deşi legale, produc consecinţe juridice în cazul pierderii acţiunilor de fond în baza cărora s-a solicitat suspendarea.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 282 şi următoarele, art. 297 alin. (1) C. proc. civ., art. 998-999, art. 1088 şi art. 1099 C. civ.; art. 3711, art. 404 alin. (2), art. 456-460 şi al art. 7231 alin. (3) C. proc. civ.

La data de 23 aprilie 2015, intimata-pârâtă SC E. SA a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, a arătat că procedura de citare cu pârâta a fost legal efectuată în faţa primei instanţe.

În primul rând, o parte nu poate invoca, în căile de atac, nelegala citare a părţii potrivnice, pentru această din urmă parte evocata împrejurare fiind lipsită de interes.

În al doilea rând, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei reiese că pârâta din cauză, iniţial SC C. SA, iar apoi SC E. SA, calitatea procesuală fiind transmisă ca urmare a divizării celei dintâi, a fost citată cu respectarea regulilor de procedură reglementate de vechiul C. proc. civ.

În concret, în ceea ce priveşte transmiterea calităţii procesuale pasive, a arătat următoarele: - din data de 01 decembrie 2013 SC C. SA nu mai avea calitate procesuală pasivă ca urmare a divizării acesteia prin desprinderea unei părţi din patrimoniu şi transferul acesteia către SC E. SA; - art. 5.14 din Proiectul de divizare a SC C. SA, care a fost publicat în M. Of., Partea a IV-a nr. 2798 din 28 mai 2013, prevede că: „Toate obligaţiile şi pretenţiile SC E. SA, ce fac obiectul unor litigii vor fi transferate către SC E. SA astfel încât, în urmă divizării, SC C. SA nu va avea calitatea de reclamantă sau pârâtă sau o altă parte la litigiu, arbitraj sau proceduri administrative care sunt în desfăşurare, iminente sau pe rolul instanţelor, iniţiate de sau împotriva sau cu privire la aceasta sau activele acesteia. Conducerea SC E. SA va îndeplini orice formalităţi de ordin juridic necesare pentru a confirma că SC E. SA este oficial recunoscută ca parte la orice astfel de litigii, arbitraje sau proceduri administrative, în locul SC C. SA"; - ulterior publicării în M. Of. a proiectului de divizare SC C. SA, SC E. SA a învederat primei instanţe că în cauză calitatea de pârâtă a fost transmisă lui SC E. SA, anexând extras din proiectul de divizare relevant în acest sens. De altfel, Tribunalul Bucureşti a pus în dezbaterea părţilor transmiterea calităţii procesuale pasive de la SC C. SA către SC E. SA, iar ulterior a hotărât rectificarea citativului în sensul menţionării în calitate de pârâtă a SC E. SA, SC C. SA.

Așadar, modul în care a fost transmisă calitatea procesuală pasivă şi stabilirea calităţii procesuale pasive în prezenta cauză sunt aspecte clarificate în mod corect şi legal de prima instanţă, neconstituind un motiv de nelegalitate a sentinţei civile.

Reclamanţii apelanţi au mai arătat că şi cel de-al doilea motiv de apel nu este întemeiat, sentința civilă apelată este temeinică şi legală.

Prin cererea de validare a popririi se urmăreşte să se obţină o hotărâre judecătorească prin care va obliga terţul poprit să plătească creditorului, în limita creanţei, suma datorată debitorului, iar în caz contrar, va hotărî desfiinţarea popririi.

În speţă, prin pronunţarea hotărârii de validare a popririi s-a realizat o cesiune de creanţă, în urma căreia apelanţii-reclamanţi au dobândit dreptul de a încasa în mod direct eventuala creanţa pe care SC F. SRL ar fi avut-o faţă de intimata-pârâtă. În niciun caz pârâta nu a dobândit drepturile şi obligaţiile pe care SC F. SRL le avea în raport cu apelanţii-reclamanţi, în temeiul actelor juridice intervenite între cei din urmă.

La data de 05 iunie 2015, apelanţii-reclamanţi au depus o completare la motivele de apel formulate, arătând că motivul suplimentar de apel constă în lipsa unei încheieri care sa stabilească transmisiunea de calitate procesuală de la pârâta inițială SC C. SA (actul de procedură fiind inexistent nu au cum să invoce nulitatea) şi în nulitatea hotărârii judecătorești în temeiul art. 261 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

La data de 19 iunie 2015, a depus întâmpinare şi intimata-pârâtă SC G. SA (fostă SC C. SA), prin care a solicitat respingerea apelului, cu obligarea apelanţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată.

Intimata-pârâtă a invocat excepţia tardivităţii criticilor apelanţilor cu privire la încheierea de şedinţă din data de 01 octombrie 2014, în raport de dispoziţiile art. 284 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, a invocat excepţia lipsei de interes a apelanţilor-reclamanţi în ceea ce priveşte invocarea unor pretinse vicii de procedură cu intimata-pârâtă.

Cât priveşte strict problema calităţii sale procesuale, intimata-pârâtă a arătat că nu are calitate procesuală în cauză, ca efect legal al divizării fostei SC C. SA, potrivit dispoziţiilor art. 250 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 31/1990.

Astfel, după ce divizarea fostei SC C. SA a devenit efectivă şi a fost înregistrată în Registrul Comerţului, nu mai există identitate între intimata-pârâtă şi părţile raportului juridic litigios, ce a fost transmisă intimatei SC E. SA.

De altfel, solicitarea apelanţilor de a menţine în cauză în calitate de pârâţi atât pe intimata-pârâtă SC G. SA, cât şi pe intimata-pârâtă SC E. SA este şi nelegală, raportat la dispoziţiile art. 2411 din Legea nr. 31/1990.

Excepţia tardivităţii a fost respinsă la termenul din 23 iunie 2015, pentru considerentele expuse la acel moment procesual.

Prin Decizia civilă nr. 341/A din 23 iunie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost admis apelul formulat de apelanţii - reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 1661 din 3 decembrie 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi în consecinţă:

A anulat sentinţa civilă apelată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:

Cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 14 februarie 2013 de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta SC C. SA.

Prin „Proiectul de divizare a SC C. SA”, publicat în M. Of. nr. 2798 din 28 mai 2013, Partea a IV-a, la art. 5.14 s-a prevăzut că: „Toate obligaţiile şi pretenţiile SC C. SA ce fac obiectul unor litigii vor fi transferate către SC E. SA astfel încât, în urmă divizării, SC C. SA nu va avea calitatea de reclamantă sau pârâtă sau o altă parte la litigiu, arbitraj sau proceduri administrative care sunt în desfăşurare, iminente sau pe rolul instanţelor, iniţiate de sau împotriva sau cu privire la aceasta sau activele acesteia. Conducerea SC E. SA va îndeplini orice formalităţi de ordin juridic necesare pentru a confirma că SC E. SA este oficial recunoscută ca parte la orice astfel de litigii, arbitraje sau proceduri administrative, în locul SC C. SA".

Prin Încheierea nr. 868 din 18 noiembrie 2013 pronunţată în Dosarul nr. x/3/2013, irevocabilă prin nerecurare, Tribunalul Bucureşti, secţia VI-a civilă, a admis cererea privind pe petenta SC C. SA; a dispus înregistrarea în registrul comerţului a divizării parţiale a SC C. SA prin desprinderea unei părţi a patrimoniului şi transferarea acestei părţi în patrimoniul SC E. SA, divizarea urmând să-şi producă efectele începând cu data de 1 decembrie 2012; a dispus înregistrarea în registrul comerţului a actului modificator al actului constitutiv al SC C. SA şi publicarea actului adiţional modificator şi a încheierii în M. Of. al României partea a IV-a. Prin încheierea din camera de consiliu de la 11 decembrie 2013 pronunţată în Dosarul nr. x/3/2013, irevocabilă prin nerecurare, Tribunalul Bucureşti, secţia VI-a civilă, a admis cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de petenta SC C. SA şi a dispus îndreptarea erorii materiale strecurată în încheierea sus-menţionată în sensul că se va menţiona corect data de la care divizarea îşi produce efectele, respectiv 1 decembrie 2013 în loc de 1 decembrie 2012.

Potrivit art. 2411 din Legea nr. 31/1990:

„(1) Dacă un element de activ nu este repartizat în proiectul de divizare şi dacă interpretarea proiectului nu permite luarea unei decizii privind repartizarea sa, elementul de activ în cauză sau contravaloarea acestuia se repartizează între toate societăţile beneficiare, proporţional cu cota din activul net alocat societăţilor în cauză, în conformitate cu proiectul de divizare.

(2) Dacă un element de pasiv nu este repartizat în proiectul de divizare şi dacă interpretarea proiectului nu permite luarea unei decizii privind repartizarea sa, societăţile beneficiare răspund solidar pentru elementul de pasiv în cauză.

(3) Dacă un creditor nu a obţinut realizarea creanţei sale de la societatea căreia îi este repartizată creanţa prin divizare, toate societăţile participante la divizare răspund pentru obligaţia în cauză, până la concurenţa valorii activelor nete care le-au fost repartizate prin divizare, cu excepţia societăţii căreia i-a fost repartizată obligaţia respectivă, care răspunde nelimitat”.

Într-adevăr, în cauză nu se regăseşte ipoteza normativă a art. 2411 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, întrucât presupusa obligaţie (existenţa ei fiind o chestiune litigioasă) a SC C. SA, intrând în categoria obligaţiilor ce fac obiectul unor litigii, a fost repartizată prin proiectul de divizare SC E. SA.

Pe de altă parte, această obligaţie, subsidiară şi limitată, a societăţilor participante la divizare în cazul în care un creditor nu obţine realizarea creanţei sale de la societatea căreia îi este repartizată creanţa prin divizare (aspect asupra căruia nu se poate statua la acest moment, ci numai în cursul executării silite a unei eventuale hotărâri judecătoreşti favorabile reclamanţilor ce s-ar pronunţa în cauză) nu le poate fi opusă direct în faza executării silite, fără un titlu executoriu şi, de asemenea, ar fi excesiv a se cere reclamanţilor ca, în situaţia imposibilităţii executării silite a creanţei de la societatea căreia i s-a repartizat, să declanşeze un alt proces împotriva celorlalte societăţi.

De aceea, soluţia care asigură un just echilibru între interesele părţilor implicate şi realizează în acelaşi timp o transpunere în plan procesual civil a dispoziţiilor art. 2411 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 este aceea ca toate societăţile participante la divizare să participe la proces şi în faza judecăţii în calitate de pârâte, iar în cazul admiterii acţiunii obligaţia să fie stabilită în sarcina societăţii căreia i-a fost repartizată prin divizare şi, în subsidiar şi în limita prevăzută de lege, în sarcina şi a celorlalte societăţi participante la divizare.

Din această perspectivă, se impunea menţinerea în cauză şi a SC C. SA, a cărei actuală denumire este SC G. SA.

Contrar susţinerilor apelanţilor-reclamanţi, prima instanţă a statuat asupra chestiunii calităţii procesuale în cauză subsecvent divizării SC C. SA Astfel, chiar dacă nu a folosit terminologia care s-ar fi impus, prin încheierea din 01 octombrie 2014 a dispus rectificarea citativului şi a sistemului Ecris în sensul menţionării în calitate de pârâtă a SC E. SA Astfel se explică faptul că, deşi citativul nu a fost într-adevăr rectificat, la termenul ulterior, cel din 26 noiembrie 2014, când Tribunalul a reţinut cauza în pronunţare, în calitate de părţi au figurat reclamanţii şi pârâta SC E. SA.

Prin urmare, motivul de apel invocat la data de 05 iunie 2015, privind lipsa unei încheieri, care de fapt fusese susţinut şi prin cererea de apel (pct. 1 lit. b), nu este întemeiat.

De asemenea, Curtea a avut în vedere faptul că primul motiv de apel nu este riguros încadrat juridic, pentru că ceea ce au criticat apelanţii-reclamanţi este statuarea instanţei asupra inexistenţei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC C. SA (cu actuala denumire SC G. SA) la data pronunţării, în condiţiile în care aceştia urmăresc pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti inclusiv în contradictoriu cu acea parte.

Prin urmare, nu este vorba de simpla neîndeplinire a procedurii de citare cu o parte (care într-adevăr nu poate fi invocată decât de către aceasta), ci de negarea de către instanţă a calităţii procesuale pasive cu privire la o parte chemată în judecată de către reclamanţi.

Faţă de aceste considerente, constatând că prima instanţă făcut o greşită aplicare a legii sub acest aspect, precum şi faptul că, procedând astfel, a soluţionat respectiva cerere fără a intra în fondul său în privinţa solicitării formulate în contradictoriu cu acea parte, Curtea, în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ., a admis apelul, a anulat sentinţa civilă apelată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, astfel cum s-a solicitat de către apelanţii-reclamanţi prin completările de la 05 iunie 2015 şi cu ocazia dezbaterilor apelului.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de apel, Curtea a constatat că analizarea criticilor din cuprinsul său ar presupune statuări în legătură cu dreptul dedus judecăţii, deşi acesta este pretins şi în contradictoriu cu o a doua parte (SC C. SA - cu actuala denumire SC G. SA), ce ar fi vătămată prin faptul că ar fi lipsită de un grad de jurisdicţie, în care s-ar putea cerceta şi apărările sale în legătură cu însuşi dreptul pretins de reclamanţi, iar nu numai strict cu privire la transmiterea lui pe cale convenţională. De aceea, având în vedere şi că rejudecarea intră în competenţa unei alte instanţe, Curtea nu îl va mai analiza.

Împotriva acestei din urmă hotărâri au formulat recurs SC E. SA şi SC G. SA.

În dezvoltarea criticilor de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304, pct. 7 şi 9 C. proc. civ., recurenta - pârâtă SC E. SA a arătat următoarele:

Prin cererea de apel, reclamanţii nu au criticat transmisiunea calităţii procesuale pasive prin prisma încălcării dispoziţiilor art. 2411 din Legea nr. 31/1990, astfel că decizia de casare a sentinţei cuprinde motive străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

Cu toate acestea, instanţa de apel a înţeles să analizeze legalitatea transmisiunii convenţionale a calităţii procesului de la SC C. SA la SC E. SA prin raportare la dispoziţiile art. 2411 din Legea nr. 31/1990, susţinând în mod nejustificat că primul motiv de apel nu este riguros încadrat juridic, iar reclamanţii au înţeles să critice statuarea instanţei asupra inexistenţei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC C. SA la data pronunţării soluţiei.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă consideră că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 134 C. proc. civ. şi ale art. 2411 alin. (2) din Legea nr. 31/1990.

În speţă, prima zi de înfăţişare a fost termenul de judecată din 28 aprilie 2015, dat fiind că erau îndeplinite cele două condiţii impuse de art. 134 C. proc. civ., respectiv, părţile au fost legal citate şi puteau pune concluzii.

Singurul argument al instanţei de apel în susţinerea faptului că prima zi de înfăţişare a fost termenul din 26 mai 2015 a fost acela că apelanţii au formulat cerere de ajutor public judiciar şi, în consecinţă, părţile nu aveau cum să pună efectiv concluzii.

Această susţinere nu poate fi primită având în vedere că prin cerinţa „posibilitatea părţilor de a pune concluzii” nu înseamnă a se pune efectiv concluzii, ci a avea posibilitatea să se pună concluzii.

Or, în cauză părţile aveau posibilitatea de a pune concluzii asupra apelului de vreme ce apelanţilor li se comunicase mai înainte de termenului din 28 aprilie 2015 întâmpinarea formulată.

În ceea ce priveşte greşita aplicare a dispoziţiilor art. 2411 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 recurenta - pârâtă a arătat că din interpretarea textului de lege rezultă că regula este aceea că răspunderea societăţilor implicate pentru pasivul societăţii divizate se angajează potrivit clauzelor Proiectului de divizare, iar textul de lege prevede situaţia în care „un element de pasiv nu a fost repartizat” iar nu întreg pasivul societăţii divizate.

Această susţinere se fundamentează pe faptul că dispoziţiile art. 241 alin. (1) lit. k) din Legea nr. 31/1990 prevăd imperativ faptul că proiectul de divizare trebuie să cuprindă descrierea şi repartizarea exactă a activelor şi pasivelor ce urmează a fi transferată fiecăreia dintre societăţile beneficiare.

Legiuitorul a reglementat cu titlu de excepţie răspunderea solidară a societăţilor beneficiare ale operaţiunii de divizare, arătând expres situaţia nerepartizării unui element de pasiv din proiectul de divizare, neputându-se determina societatea căreia i se poate repartiza elementul pasiv.

Recurenta a mai arătat că însăşi instanţa de apel a reţinut că în cauză nu se regăseşte ipoteza normativă a art. 2411 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, constatând că elementul de pasiv a fost repartizat în mod clar către SC E. SA, reţinând obligaţia subsidiară şi limitată a societăţilor participante la divizare (şi obligaţia SC G. SA, pe lângă SC E. SA) în acest fel făcându-se un just echilibru între interesele părţilor.

Recurenta - pârâtă a mai susţinut că dispoziţiile art. 2411 din Legea nr. 31/1990 nu prevăd faptul că societăţile participante la operaţiunea de divizare răspund de pasivul societăţii divizate având în vedere justul echilibru al interesului creditorului.

Dispoziţiile art. 2411 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 31/1990 trebuie interpretate prin raportare la clauzele cuprinse în Proiectul de divizare, care reprezintă emanaţia voinţei societăţilor implicate. Potrivit art. 2411 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, dacă un creditor nu a obţinut realizarea creanţei sale de la societatea căreia îi este repartizată creanţa prin divizare, toate societăţile participante la divizare răspund pentru obligaţia în cauză, până la concurenţa valorii activelor nete care le-au fost repartizate prin divizare, cu excepţia societăţii căreia i-a fost repartizată obligaţia respectivă.

Pentru aplicarea alin. (3), instanţa de apel ar fi trebuit să efectueze verificări privind preluarea de către SC G. SA a activelor nete, mai exact dacă au fost preluate active.

A mai arătat recurenta - pârâtă că, deşi legiuitorul a prevăzut că toate societăţile participante la divizare pot răspunde într-un mod diferenţiat pentru pasivul societăţii divizate, indicând expres răspunderea subsidiară a societăţii căreia nu i s-a repartizat pasivul prin procesul divizării numai în cazul în care se probează că deşi creditorul a demarat o procedură excepţională, nu a recunoscut, cel puţin în parte, să obţină realizarea creanţei sale de la societatea căreia i-a fost repartizat elementul pasiv.

Or, în speţă, prin cererea introductivă reclamanţii au solicitat despăgubiri deşi nu au un drept de creanţă stabilit în patrimoniul lor.

Pentru considerentele expuse, recurenta - pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei instanţei de apel.

Recurenta - pârâtă SC G. SA în dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ. a susţinut următoarele critici de nelegalitate:

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta - pârâtă a susţinut că prin întâmpinarea formulată împotriva apelului promovat de reclamanţii- intimaţi a invocat excepţia tardivităţii criticilor aduse de reclamanţii - apelanţi prin „Completări ale motivelor de apel” document depus la termenul de 23 iunie 2015.

În cauză, instanţa de apel a luat în discuţie excepţia la termenul din 23 iunie 23 iunie 2015, nu a pronunţat o încheiere, dar nici nu a admis sau respins excepţia prin dispozitivul Deciziei civile nr. 341/A din 23 iunie 2015.

Această omisiune a instanţei de apel se încadrează în dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nerespectarea obligaţiilor legale cu privire la dispozitivul hotărârii judecătoreşti.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta a arătat că reclamanţii, prin cererea de apel, nu au criticat transmisiunea calităţii procesuale pasive în sensul că încalcă art. 2411 din Legea nr. 31/1990, astfel că hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura pricinii.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta - pârâtă a susţinut următoarele critici:

Potrivit art. 2411 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, dacă un creditor nu a obţinut realizarea creanţei sale de la societatea căreia îi este repartizată creanţa prin divizare, toate societăţile participante la divizare răspund pentru obligaţia în cauză, până la concurenţa valorii activelor nete care le-au fost repartizate prin divizare, cu excepţia societăţii căreia i-a fost repartizată obligaţia respectivă.

Or, SC E. SA este singura societate participantă la procedura de divizare parţială a SC C. SA şi nicidecum SC G. SA.

Subsumat aceluiaşi motiv de recurs, pârâta - recurentă a criticat faptul că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii procesului civil întrucât trebuia să se pronunţe numai cu privire la ceea ce s-a cerut.

În cauză, nici prin apelul depus şi nici prin completările aduse acestuia, intimaţii nu au atacat încheierea de şedinţă din data de 1 octombrie 2014 şi nu au solicitat schimbarea acesteia, în tot sau în parte.

A mai arătat că instanţa de apel în mod legal a reţinut în considerentele Deciziei civile nr. 341/A din 23 iunie 2015 (pag. 9, ultimul parag.); „Contrar susţinerilor apelanţilor-reclamanţi, prima instanţă a statuat asupra chestiunii calităţii procesuale în cauză subsecvent divizării SC C. SA.

Astfel, chiar dacă nu a folosit terminologia care s-ar fi impus, prin încheierea din 1 noiembrie 2014 a dispus rectificarea citativului şi a sistemului Ecris în sensul menţionării în calitate de pârâtă a SC E. SA”.

Mai mult, instanţa de apel a respins în mod expres susţinerea apelanţilor potrivit cu care nu ar exista o încheiere prin care să fi fost constatat transferul calităţii procesuale.

Ca urmare, recurenta - pârâtă a solicitat să se constate că instanţa de apel deşi a stabilit că transmiterea calităţii procesual pasive a fost soluţionată prin încheierea din 1 octombrie 2014 şi a respins critica apelanţilor potrivit cu care o astfel de încheiere nu a fost pronunţată, iar apelanţii nu formulaseră apel împotriva acestei încheieri, a depăşit limitele investirii sale, cât şi principiul disponibilităţii procesului civil şi, recalificând practic motivul de apel, a admis apelul tocmai pe motivul transmiterii calităţii procesual pasive în cauză.

O ultimă critică adusă deciziei atacate constă în aceea că instanţa de apel a aplicat greşit legea atunci când a apreciat termenul din data de 23 iunie 2015 ca fiind prima zi de înfăţişare în sensul art. 234 C. proc. civ.

În cauză, la termenul din data de 28 aprilie 2015 pârâtele au fost legal citate şi nimic nu le împiedica să formuleze concluzii, ambele condiţii prevăzute de art. 134 C. proc. civ., fiind îndeplinite anterior termenului din 23 iunie 2015.

În raport cu cele expuse, recurenta - pârâtă a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate.

Cu privire la motivul de nelegalitate întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., invocat de către recurentele SC G. SA şi SC E. SA, Înalta Curte nu poate primi critica privind nepronunţarea instanţei de apel asupra excepţiei tardivităţii completării motivelor de apel, depuse la termenul din 23 iunie 2015, întrucât din practicaua deciziei recurate rezultă că instanţa de apel s-a pronunţat asupra acestei excepţii, și pe care a respins-o în mod legal.

Şi critica comună întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este neîntemeiată, hotărârea recurată fiind amplu motivată şi bine argumentată, răspunzând motivelor de apel şi făcând consideraţii pertinente cu privire la situaţia de fapt şi textele legale incidente în cauză.

Nefondată este şi critica recurenţilor întemeiată pe cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. întrucât instanţa de apel ar fi aplicat greşit dispoziţiile art. 2411 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, text ce nu se aplică în cauză cu privire la transmisiunea calităţii procesuale a pârâtei SC C. SA cât şi faptul că intimaţii - reclamanţi nu au atacat încheierea de şedinţă din data de 1 octombrie 2014 şi nu au solicitat schimbarea acesteia, în tot sau în parte.

Din conţinutul încheierii de şedinţă din data de 1 noiembrie 2014 (fila 27 dosar tribunal) rezultă că prima instanţă a dispus rectificarea citativului şi a sistemului Ecris, în sensul menţionării în calitate de pârâtă a SC E. SA, faţă de cererea de lărgire a cadrului procesual formulată de reclamanta B. prin avocat şi faţă de divizarea pârâtei SC C. SA.

Or, din dispozitivul sentinţei civile nr. 1631 din 3 decembrie 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, rezultă că prima instanţă s-a pronunţat doar cu privire la pârâta SC E. SA.

Stabilind că în cauză nu se regăsește ipoteza normativă a art. 2411 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, având în vedere că elementul pasiv al SC C. SA, prin proiectul de divizare a fost transferat către SC E. SA, instanța de apel a reținut în mod corect obligația subsidiară și limitată a societăților participante la divizare, astfel încât toate acestea să participe la judecată în calitate de pârâte.

În aceste condiţii în mod legal instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., anulând sentinţa primei instanţe, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe, astfel încât recursurile formulate vor fi respinse ca nefondate.

Intimaţii - reclamanţi A. şi B. au solicitat cheltuielile de judecată reprezentate de taxele de timbru achitate în recurs.

Rejudecarea cauzei implică reanalizarea tuturor cererilor părţilor, inclusiv a celor privitoare la cheltuielile de judecată, acordarea acestora din urmă fiind într-o dependenţă strictă de soluţia dată cererii de chemare în judecată.

Numai după soluţionarea cererii de chemare în judecată se poate şti care este partea care datorează cheltuielile de judecată, ca parte căzută în pretenţii în înţelesul art. 274 C. proc. civ.

Aşa fiind, cererea intimaţilor reclamanţi de a li se acorda cheltuieli de judecată în recurs va fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtele SC E. SA şi SC G. SA împotriva Deciziei nr. 341/A din 23 iunie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Respinge cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată formulată de intimaţii A. şi B.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 noiembrie 2015.