Tort liability of public officials for routine inspections: absence of illicit act despite subsequent annulment of contraventional reports

Decizia nr. 2574/2015

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 2552/C din 21 decembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Bihor s-au respins excepţiile invocate de pârâţi, şi anume, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei SC A. SRL, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţia inadmisibilităţii.

S-a respins cererea formulată şi precizată de către reclamanţii B. în nume propriu şi în calitate de asociat unic şi administrator special al SC A. SRL şi SC C. SRL prin lichidator Cabinet de Insolventa D., în contradictoriu cu pârâţii E. Cluj, F., G., H., I. Cluj, J., K., E. Bihor, L., I. Bihor, M., N., O. Bihor, P., R., S., T., U.

S-a respins cererea de chemare în garanţie formulată faţă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor. Fără cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa astfel, tribunalul a reţinut următoarele:

Excepţia de netimbrare a acţiunii instanţa este nefondată, întrucât acţiunea s-a timbrat conform încheierii dată în camera de consiliu din 22 iunie 2010.

Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, întrucât acţiunea a fost întemeiată pe răspundere civilă delictuală sunt aplicabile dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 în vigoare la data introducerii acţiunii. Potrivit acestui text de lege prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea. În speţă, dreptul la acţiune, în antrenarea răspunderii civile delictuale, s-a născut în luna februarie 2008, când s-a pronunţat hotărârea definitivă în dosarul penal, şi anume, Decizia penală nr. 97 din 20 februarie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, acţiunea de faţă fiind înregistrată la data de 8 septembrie 2008, deci înlăuntrul termenului de prescripţie de 3 ani.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei SC A. SRL, cererea a fost precizată în sensul că poziţia de reclamanţi o deţin B. în nume propriu şi în calitate de asociat unic şi administrator special al SC A. SRL, cât şi societatea SC A. SRL prin lichidator Cabinet de Insolvenţă D. Având în vedere pretenţiile formulate, şi anume, obligarea pârâţilor la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat în sarcina reclamanţilor, SC A. SRL are calitate procesuală activă.

De asemenea, pârâţii au calitate procesuală pasivă, întrucât, există identitate între persoana acestora şi cei solicitaţi a fi obligaţi la plata despăgubirilor în temeiul răspunderii civile delictuale.

În ceea ce priveşte excepţia de inadmisibilitate, este de subliniat faptul că prin prezenta acţiune nu s-a solicitat antrenarea răspunderii delictuale a Statului, ci a unor persoane fizice şi instituţiile unde acestea îşi desfăşoară activitatea, astfel că, acţiunea nu este inadmisibilă.

Referitor la fondul cauzei, nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale întemeiate pe prevederile art. 998 - 999 alin. (3) şi 1000 alin. (3) din V.C.C., lipsind fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

Persoanele fizice pârâte, în calitatea lor de angajaţi în cadrul persoanelor juridice chemate în judecată în calitate de pârâte au întocmit procese - verbale de contravenţie în urma controalelor efectuate, în baza unor ordine de serviciu. Cu toate că aceste procese - verbale de contravenţie au fost în cele din urmă anulate, acest efect nu presupune existenţa unei fapte ilicite a pârâţilor, pe de o parte, iar pe de altă parte nu se justifică existenţa unui prejudiciu în patrimoniul reclamanţilor, cu atât mai mult cu cât prin sentinţa penală nr. 1315/2005 a Judecătoriei Oradea, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 342 din 17 septembrie 2007 a Tribunalului Suceava, respectiv, Decizia penală nr. 97 din 20 februarie 2008 a Curţii de Apel Suceava s-a dispus pe lângă achitarea inculpatului B. şi ridicarea măsurilor asiguratorii luate asupra bunurilor inculpatului.

Din întreg materialul probator administrat în cauză, şi anume, interogatorii, declaraţii de martori, înscrisuri, rezultă că pârâţilor nu li se poate imputa aşa-zisa faptă ilicită, şi anume, controale efectuate în baza unor ordine de serviciu, controale materializate prin întocmirea de procese - verbale.

Pârâţii persoane fizice, în calitatea lor de prepuşi în cadrul persoanelor juridice pârâte au acţionat în cadrul normal al funcţiilor încredinţate, fără a profita sau abuza de funcţie şi fără a-şi depăşi atribuţiile decurgând din funcţia încredinţată.

Trebuie subliniat faptul că procesul - verbal de contravenţie din 28 ianuarie 2000, în baza căruia SC A. SRL a fost sancţionată contravenţional cu amendă şi confiscarea cantităţii de 4.515.210 litri motorină pentru care societatea nu a posedat documente de provenienţă a fost anulat în mod irevocabil prin Decizia nr. 429/R/CA/2008 a Tribunalului Bihor, iar procesul - verbal din 10 martie 2000 întocmit de controlorii fiscali din cadrul O. Bihor a fost anulat prin Dispoziţia nr. 23 din 20 iulie 2000, neproducând astfel vreun efect păgubitor în persoana reclamanţilor.

Întocmirea procesului - verbal în data de 10 martie 2000 dată arătată ca fiind o zi din „greva finanţiştilor” nu poate fi apreciată ca o faptă ilicită în sensul dispoziţiilor art. 998 - 999 C. civ., ci cel mult poate atrage o răspundere pe linie administrativă a angajaţilor respectivi.

Concluzionând că toate controalele efectuate de către pârâţi nu au fost dictate, aşa cum în mod eronat susţin reclamanţii, că nu există nici un raport de cauzalitate între procesele - verbale întocmite şi sumele cu care terţi sunt înscrişi în tabelul creditorilor societăţii în lichidare SC A. SRL, că întocmirea unui proces - verbal de control, care nu a produs niciodată consecinţe juridice, întrucât a fost desfiinţat, nu poate fi calificat ca încălcând normele dreptului pozitiv, lipsind atât fapta ilicită necesară antrenării răspunderii civile delictuale, cât şi prejudiciul pretins a fi suferit ca urmare a proceselor - verbale întocmite de către pârâţi.

Ca urmare a respingerii acţiunii, tribunalul, în temeiul art. 60 - 63 C. proc. civ. a respins şi cererea de chemare în judecată a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor şi a constatat că pârâţii nu au justificat cheltuielile de judecată constând în onorariu avocaţial, nici prin concluziile scrise depuse la dosar.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul B. în calitate de administrator special al SC C. SRL, reprezentată legal prin administrator judiciar D. solicitând admiterea apelului şi schimbarea în parte a hotărârii atacate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată aşa cum a fost formulată şi precizată, cu cheltuieli de judecată în ambele instanţe.

În motivarea apelului a arătat că instanţa de fond a respins în mod corect excepţiile invocate, însă a respins în mod greşit acţiunea formulată, apreciind-o ca neîntemeiată, reţinând în mod greşit că în speţă nu există faptă ilicită şi nu există niciun raport de cauzalitate între faptele acestor pârâţi şi paguba produsă apelanţilor reclamanţi, deşi sunt întrunite toate condiţiile de admisibilitate a acţiunii ce are ca obiect antrenarea răspunderii civile delictuale.

S-a învederat instanţei că aşa cum a arătat şi în cererea introductivă, reclamantul apelant B. deţine calitatea de asociat unic al reclamantei SC C. SRL, societate care independent de voinţa sa a fost antrenată într-un lung proces penal în calitate de persoană responsabilă civilmente, dosar penal care a luat naştere ca urmare a încheierii unor acte abuzive de către prepuşii unităţilor pârâte, iar tot ca urmare a acestor scripte, faţă de societate s-a deschis procedura insolvenţei, reclamantul în atare împrejurare deţinând şi calitatea de administrator special al societăţii reclamante. Ca o consecinţă normală şi firească a soluţiei pronunţată în dosarul penal soluţionat în cursul lunii februarie 2008, prin care s-a stabilit nevinovăţia reclamantului şi concomitent societatea reclamantă a fost exonerată de răspundere civilă, reclamantul îşi doreşte restabilirea situaţiei anterioare înfiinţării şi demarării dosarului penal, fapt ce nu se poate realiza decât dacă faţă de societatea reclamantă se închide procedura falimentului.

A considerat că raportat la dubla sa calitate de asociat unic şi de administrator special al reclamantei care beneficiază şi totodată răspunde de activitatea societăţii este în drept să promoveze în justiţie orice fel de acţiuni prin care tinde la recuperarea firmei sale, ori la îndreptarea situaţiei juridice a acesteia. De altfel administratorul judiciar şi-a însuşit prezenta acţiune astfel că atât reclamantul în nume propriu cât şi societatea comercială în nume propriu deţin calitate procesuală activă.

Cu privire la admisibilitatea acţiunii şi întrunirea condiţiilor antrenării răspunderii civile delictuale a arătat următoarele:

1. Faţă de pârâta de rândul 1 şi prepuşii săi, pârâţii de rândul 2-4 inclusiv sunt incidente prevederile art. 8 din Ordinul nr. 1079/1992, potrivit căruia secţiile E. au competenţă de control pe teritoriul judeţului în care sunt organizate, alin. (2) al acestui articol stabilind că comisarii secţiilor teritoriale ale E. pot acţiona în baza ordinului comisarului general sau cu acordul directorilor generali ai direcţiilor generale al finanţelor publice şi în raza acestor judeţe, comunicând direcţiilor în cauză rezultatele misiunii.

La dosar nu există nici un ordin dat de comisariatul general şi nici un acord al directorului din cadrul O. Bihor pentru ca respectivii comisari din cadrul E. Cluj să-şi poată exercita atribuţiile lor pe raza judeţului Bihor, iar actul încheiat de aceştia reprezentat de Note de prezentare din 14 ianuarie 2000 a fost actul generator al dosarului penal şi actul generator al pretenţiilor fiscalităţii în cadrul celor două dosare, adică a dosarului penal în care reclamantul a fost acuzat de evaziune fiscală şi dosarul de faliment al societăţii reclamante pe baza căruia finanţele au solicitat deschiderea procedurii falimentului faţă de societatea reclamantă.

Fapta ilicită este clară, raportul de prepuşenie nu a fost contestat, prejudiciul există şi reprezintă sumele de bani menţionate în petit şi percepute de finanţe în baza Notei de prezentare. Există raport de cauzalitate întrucât fără nota de prezentare încheiată abuziv, finanţele nu ar fi avut la bază niciun script în baza căruia să solicite sume de bani inexistente, pârâţii de rândul 2-4 fiind vinovaţi de cauzarea acestui prejudiciu, deplasarea lor în judeţul Bihor făcându-se cu ignorarea dispoziţiilor imperative care reglementează competenţa E.

În ceea ce priveşte prejudiciul cauzat reclamantului s-a arătat că la data de 14 ianuarie 2000, respectiv din anul 1999, SC C. SRL avea angajată o linie de credit pentru care reclamantul a garantat cu bunurile personale, iar în calitate de girant ipotecar este executat silit pentru creditul societăţii, suma datorată fiind mult mai mare decât cea pretinsă prin acţiune.

2. Faţă de pârâta de rândul 5 şi prepuşii săi, de rând 6-8 inclusiv, sunt incidente prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 26/1994 potrivit căruia poliţistul are competenţă teritorială corespunzătoare unităţii de poliţie din care face parte, în caz de misiune pe raza altei unităţi de poliţie având competenţa teritorială pentru acea unitate numai poliţiştii din cadrul V. având competenţă teritorială generală.

A arătat că prin răspunsurile date de pârâţi nu s-a contestat prezenţa lor la domiciliul reclamantului ori la sediul societăţii din Oradea, Borş şi Episcopia Bihor, deşi la dosarul cauzei nu există niciun ordin prin care s-a aprobat vreo misiune pe raza teritorială a unităţii de poliţie arondată Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Bihor aferentă lunii decembrie 1999, ianuarie 2000, astfel că aceşti pârâţi în mod abuziv şi-au exercitat atribuţiile lor de serviciu pe raza judeţului Bihor, fiind astfel întrunite condiţiile răspunderii civile, întrucât au procedat la ridicarea actelor contabile ale societăţii şi le-au transportat în judeţul Cluj.

3. Faţă de pârâtul de rândul 9 şi prepusul său pârâtul de rândul 10 care a susţinut că nu are nicio atribuţie de control fiind şofer, numele acestuia apare pe procesul verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei din 28 ianuarie 2000 prin care societatea reclamantă a fost sancţionată cu confiscarea sumei de 23 miliarde lei vechi, proces verbal în vigoare până la revizuire după terminarea procesului penal. Referitor la prejudiciu, actul încheiat de acest pârât a produs consecinţe şi mai grave decât Nota de constatare a E. Cluj, deoarece în baza acestui act finanţele judeţene au solicitat în dosarul de faliment o sumă de peste 150 miliarde lei vechi.

4. Faţă de pârâta de rândul 11 şi prepuşii de rând 12 şi 13 (pârâtul de rând 14 fiind decedat, s-a renunţat la judecată) aceşti poliţişti au început urmărirea penală doar în baza datelor din ziar, fără acte premergătoare din care să rezulte săvârşirea vreunei infracţiuni, pârâtul de rândul 13 N. procedând în nenumărate rânduri la percheziţionarea sediului societăţii pe motivul dosarului penal, ridicând acte contabile fără drept.

5. Faţă de pârâta de rândul 15 prin prepuşii săi de rând 16-19 inclusiv, sunt incidente dispoziţiile O.G. nr. 70/1997 potrivit cărora organele fiscale sunt în drept să încheie acte de control numai şi numai în urma unui control efectiv efectuat, ori prin răspunsurile la interogatoriu toţi cei trei pârâţi au declarat că procesul verbal de control încheiat la data de 10 martie 2000 a fost încheiat în urma controlului, cu toate că aceştia nu au efectuat niciun control, afirmaţiile lor la interogatoriu fiind nesincere, cu atât mai mult cu cât la data de 10 martie 2000 tot personalul gărzii se afla în grevă.

Apelanţii au solicitat ca la antrenarea răspunderii civile delictuale a acestor pârâţi să fie avută în vedere Dispoziţia nr. 23 din iunie 2000, care a anulat Procesul verbal din 10 martie 2000 pe considerentul că faţă de societate nu se poate stabili nicio obligaţie de plată decât în urma efectuării unui control de fond.

Aceste aspecte fac dovada prejudiciului cauzat, a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu şi totodată fac dovada că faptele pârâţilor sunt ilicite în sensul că au încheiat un act de control fără a efectua efectiv controlul, prejudiciul reclamantului constând în executarea sa silită pe baza respectivelor acte.

Prin întâmpinările depuse la dosar, intimaţii M., X. - Z. - E. - secţia Cluj, E. Bihor, I. Cluj, I. al Judeţului Bihor, P., R., S. precum şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea au solicitat respingerea apelului ca nefondat, nefiind întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, intimatul M. invocând dispoziţiile art. 218 alin. (2), art. 221 alin. (1), art. 228 alin. (3) şi art. 216 C. proc. civ. precum şi art. 56 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul Poliţistului, E. Cluj invocând excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive întrucât procesul verbal de contravenţie invocat de reclamant a fost încheiat de E. care a avut şi calitatea de pârâtă în procesul verbal prin care s-a soluţionat plângerea contravenţională, precizând totodată că în contextul în care controlul a fost efectuat de E. nu era necesar existenţa unui ordin dat de comisarul general, I. al Judeţului Cluj invocând excepţia prescripţiei dreptului la acţiune raportat la prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, intimaţii P. invocând atribuţiile de serviciu.

Prin Decizia civilă nr. 54/A din 09 octombrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, în Dosar nr. x/111/2008, s-a respins ca nefondat, apelul declarat de reclamantul B., atât în nume propriu cât şi în calitate de administrator special al SC C. SRL Oradea, prin lichidator Cabinet de Insolvenţă D. în contradictoriu cu intimaţii pârâţi U., E. Cluj, F., G., H., I. Cluj, J., K., E. Bihor, L., I. al judeţului Bihor, M., P. Bihor, P., R., S., T., U., N., Y. Bucureşti şi intimat - chemat în garanţie Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor împotriva sentinţei civile nr. 2552/C din 21 decembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Bihor, care a fost menţinută în întregime; fără cheltuieli de judecată.

Instanţa de apel a reţinut următoarele:

Corect a apreciat instanţa de fond că în cauză nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale întemeiate pe prevederile art. 998-999 alin. (3) şi art. 1000 alin. (3) C. civ., întrucât lipseşte fapta ilicită săvârşită cu vinovăţie şi raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu deoarece persoanele fizice pârâte în calitatea lor de funcţionari în cadrul instituţiilor publice chemate în judecată au întocmit procese verbale de contravenţie în urma controalelor efectuate în baza ordinelor de serviciu. Faptul că aceste procese verbale de contravenţie au fost ulterior anulate nu presupune existenţa unei fapte ilicite a pârâţilor şi nici nu justifică existenţa unui prejudiciu în patrimoniul reclamanţilor întrucât prin sentinţa penală nr. 1315/2005 rămasă definitivă, prin Decizia penală nr. 97 din 20 februarie 2008 a Curţii de Apel Suceava s-a dispus atât achitarea reclamantului inculpat în dosar cât şi ridicarea măsurilor asiguratorii asupra bunurilor acestuia.

Pârâţilor persoane fizice în calitatea lor de prepuşi în cadrul persoanelor juridice nu li se poate imputa aşa zisa faptă ilicită constând în controale efectuate la societatea reclamantă, întrucât din întreg materialul probator administrat în cauză rezultă că aceste controale materializate prin întocmirea unor procese verbale de contravenţie, au fost efectuate în baza unor ordine de serviciu în cadrul normal al funcţiilor încredinţate.

Aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, procesul verbal de contravenţie din 28 ianuarie 2000 în baza căruia reclamanta SC A. SRL a fost sancţionată contravenţional cu amendă şi confiscarea cantităţii de 4.515.210 litri motorină pentru care societatea nu poseda documente de provenienţă a fost anulat irevocabil prin Decizia nr. 429/R/CA/2008 a Tribunalului Bihor, iar procesul verbal din 10 martie 2000 a fost anulat prin Dispoziţia nr. 23 din 20 iulie 2000 neproducând astfel vreun efect păgubitor în persoana reclamanţilor, întocmirea procesului verbal la data de 10 martie 2000 ca fiind o zi din greva finanţiştilor neputând fi apreciată ca o faptă ilicită în sensul dispoziţiilor art. 998-999 din V.C.C.

De altfel, valoarea despăgubirilor solicitate de reclamanţii apelanţi nu a fost dovedită şi susţinută prin niciun mijloc de probă potrivit prevederilor art. 1169 din V.C.C.

Prin urmare, în mod judicios a reţinut instanţa de fond că toate controalele efectuate de către pârâţi nu au fost dictate aşa cum au susţinut reclamanţii, că nu există niciun raport de cauzalitate între procesele verbale întocmite de comisarii financiari şi sumele cu care terţii sunt înscrişi în tabelul creditorilor societăţii reclamante în lichidare, nefiind întrunite condiţiile antrenării răspunderii civile delictuale potrivit prevederilor art. 998-999 C. civ. sau art. 1000 alin. (3) C. civ.

Este evident că întocmirea unui proces verbal care nu a produs niciodată consecinţe fiind anulat, nu poate fi considerat ca încălcând normele dreptului pozitiv, lipsind atât fapta ilicită necesară antrenării răspunderii civile delictuale cât şi prejudiciul pretins a fi suferit ca urmare a proceselor verbale întocmite de pârâţi, pentru achitarea reclamantului în procesul penal fiind antrenată răspunderea Statului Român în condiţiile art. 504 C. pen., o astfel de acţiune fiind de altfel şi formulată în Dosarele nr. x/111/2009 şi nr. x/111/2008.

Prin Decizia civilă nr. 4283 din 07 octombrie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în Dosar nr. x/111/2008, s-a admis recursul declarat de reclamantul B. şi reclamanta SC C. SRL Oradea prin lichidator Cabinet de Insolvenţă D. împotriva Deciziei civile nr. 54 din 09 octombrie 2012 pronunţată de Curta de Apel Oradea, secţia I civilă, s-a casat decizia recurată şi s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

Pentru a pronunţa în acest mod, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut următoarele:

În ce priveşte critica recurenţilor legată de încălcarea dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., raportat la faptul că instanţa de apel a preluat „ad literam" considerentele hotărârii instanţei de fond, această critică este fondată raportat la următoarele aspecte:

Prevederile art. 261 alin. (1) C. proc. civ. consacră principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, iar nerespectarea acestui principiu constituie motiv de casare potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., rolul textului fiind acela de a se asigura buna administrare a justiţiei şi posibilitatea exercitării controlului judiciar.

Astfel în conformitate cu dispoziţiile legale sus evocate, în hotărâre trebuie arătate motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor. Motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă şi concretă în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, ea constituind astfel o garanţie pentru părţile din proces în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc şi de altfel singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar. Motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, şi de altfel ea se circumscrie şi noţiunii de proces echitabil în condiţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanţă, precum şi de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinale şi de practicile diferite privind prezentarea şi redactarea sentinţelor şi hotărârilor.

Obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile, nu trebuie înţeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat. Întinderea acestei obligaţii poate varia în funcţie de natura hotărârii în diferite state.

Din această cauză, s-a reţinut jurisprudenţa constantă Curţii Europene a Drepturilor Omului în ce priveşte dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6.1 din Convenţie.

Astfel Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenţie, include printre altele dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.

Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea, unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria A, nr. 37, p. 16, parag. 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real „ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina „instanţei" obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa (Hotărârea Perez împotriva Franţei (GC), Cererea nr. 47.287/99, parag. 80, CEDH 2004-1, şi Hotărârea Van der Yfurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, seria A, nr. 288, p. 19, paragraful 59).

Pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidenţieze faptul că instanţa, a examinat cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate.

Astfel, din perspectiva celor expuse, s-a observat că în speţă, într-adevăr instanţa de apel a preluat motivarea hotărârii instanţei de fond, fără a fi analizate motivele de apel invocate de reclamant, ceea ce echivalează atât cu necercetarea fondului cauzei, cât şi cu încălcarea dreptului la un proces echitabil din perspectiva articolului 6.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Or, nearătarea în cuprinsul deciziei date în apel, a considerentelor avute în vedere la pronunţarea ei, se constituie în motiv de casare a acesteia, instanţa de recurs fiind pusă în imposibilitatea de a exercita controlul judiciar, motiv pentru care sunt incidente dispoziţiile 304 pct. l C. proc. civ.

Din perspectiva celor expuse, celelalte motive de recurs care de fapt vizează interpretarea probelor, motive ce nu se circumscriu ipotezelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. nu s-au mai impus a fi analizate.

Prin Decizia nr. 164 din 10 martie 2014, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, a respins excepţiile invocate de intimatul chemat în garanţie.

A respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul reclamant B., atât în nume propriu, cât şi în calitate de administrator special al SC C. SRL Oradea, reprezentat prin administrator judiciar D., în contradictoriu cu intimaţii pârâţi U., Z., A.A. Bihor, F., G., H., I. Cluj, J., K., L., I. al Judeţului Bihor, M., P., R., S., T., N. şi intimatul-chemat în garanţie Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor împotriva sentinţei civile nr. 2552/C din 21 decembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Bihor pe care a menţinut-o în întregime.

Curtea de Apel a reţinut următoarele:

Corect a apreciat instanţa de fond că în cauză nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale întemeiate pe prevederile art. 998-999 alin. (3) şi art. 1000 alin. (3) C. civ. întrucât lipseşte fapta ilicită săvârşită cu vinovăţie şi raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu deoarece persoanele fizice pârâte în calitatea lor de funcţionari în cadrul instituţiilor publice chemate în judecată au întocmit procese verbale de contravenţie în urma controalelor efectuate în baza ordinelor de serviciu.

Astfel în ceea ce priveşte pârâţii de rândul 2-4 respectiv F., G. şi H., este de observat că procesul-verbal de contravenţie ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/2000 al Judecătoriei Oradea şi desfiinţat prin sentinţa civilă nr. 6057/2000 irevocabilă prin Decizia nr. 429/R/CA/2008 a Tribunalului Bihor, secţia comercială - Dosar nr. x/111/2000 a fost întocmit de E. aspect ce rezultă din antetul procesului-verbal precum şi din adresa din 08 februarie 2000 emisă de X. - E. unde se arată că „în perioada 24-28 ianuarie 2000, E. centrală împreună cu o echipă de comisari din secţia E. Cluj şi un comisar din secţia E. a Judeţului Bihor au efectuat o verificare la SC C. SRL (…).” Mai mult, E., a avut şi calitatea de pârâtă în procesul prin care s-a soluţionat plângerea contravenţională formulată de societate, aspect ce rezultă din sentinţa civilă nr. 6057/20000 a Judecătoriei Oradea pronunţată în Dosarul nr. x/2000.

Ori, în condiţiile în care controlul a fost efectuat de către E. este evident că nu era necesară existenţa unui ordin dat de comisarul general sau a unui acord dat de către directorul din cadrul O. Bihor pentru efectuarea controlului pe raza judeţului Bihor, neavând relevanţă că la finalizarea controlului au fost cooptaţi şi comisari din cadrul E. secţia Cluj.

În ceea ce priveşte criticile apelantului cu privire la nota de prezentare din 14 ianuarie 2000 întocmită de F., G. şi H. - comisari din cadrul E. secţia Cluj este de observat că prin acest act nu s-a dispus nicio măsură împotriva societăţii SC C. SRL Oradea, ci doar s-au menţionat aspectele referitoare la achiziţiile şi livrările de produse petroliere derulate de societate.

În consecinţă, acestor pârâţi nu li se poate imputa vreo faptă ilicită în condiţiile în care aceştia, în efectuarea controlului şi-au îndeplinit doar atribuţiile de serviciu specifice funcţiei deţinute.

Mai mult, în rezoluţia din 16 iulie 2010 a Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Oradea, dată în Dosarul nr. x/P/2009 (filele 222-235 dosar fond vol. II) s-a reţinut (atât în privinţa ofiţerilor de poliţie din cadrul I. - Cluj, cât şi în privinţa celor trei comisari din cadrul E. Cluj) „atât legitimitatea prezenţei acestora la sediul societăţii generată de necesitatea verificării modului de aprovizionare şi comercializare a carburanţilor prin efectuarea de verificări încrucişate la SC B.B. SRL Ploieşti, având un punct de lucru în oraşul Turda din judeţul Cluj şi SC C. SRL Oradea (care deţinea o parte din aportul la capitalului social al primei societăţi) cât şi maniera legală a desfăşurării controlului (…).”

Nefondate sunt şi criticile formulate de apelanţi împotriva pârâtului de rândul 5 - I. Cluj şi prepuşii săi de rând 6-8 inclusiv, respectiv J., U. şi K., câtă vreme acestora nu li se poate imputa vreo faptă ilicită, aceştia îndeplinindu-şi atribuţiile de serviciu specifice funcţiei în baza unor ordine de serviciu.

De altfel, legitimitatea prezenţei acestora la sediul societăţii SC C. SRL Oradea a fost reţinută după cum am arătat anterior, şi prin rezoluţia de 16 iulie 2010 dată în Dosarul nr. x/P/2009 a Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Oradea, respectiv prezenţa acestora la sediul societăţii a fost generată de necesitatea verificării modului de aprovizionare şi comercializare a carburanţilor prin efectuarea de verificări încrucişate la SC B.B. SRL Ploieşti - punct de lucru Turda din judeţul Cluj şi la SC C. SRL Oradea. Astfel, se confirmă susţinerile acestora în sensul că prezenţa lor la sediul SC C. SRL Oradea s-a datorat faptului că la nivelul I. - Cluj s-a instrumentat în anul 1999 o altă cauză penală în care a fost cercetat numitul C.C. administratorul benzinăriei din Turda, judeţul Cluj, aparţinând SC B.B. SRL cu sediul în Ploieşti (societate la care era acţionar SC C. SRL administrată de B.), impunându-se extinderea cercetărilor şi în Oradea unde se afla sediul societăţii şi de unde s-au ridicat acte conform art. 96 C. proc. pen. în vigoare la acea dată ce puteau servi ca mijloc de probă în procesul penal de la Cluj.

De subliniat că aceşti pârâţi s-au deplasat în Oradea în baza unor ordine de serviciu.

Nefondate sunt şi criticile privind pârâtul de rândul 9 respectiv E. Bihor şi prepusul său pârâtul de rândul 10 respectiv L. faţă de care apelanţii au susţinut că acesta ar fi afirmat că nu are nici o atribuţie de control fiind doar şofer la ceilalţi comisari ai gărzii, din cadrul E. Cluj şi cu toate acestea numele său apare pe procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei din 28 ianuarie 2000.

Ori din procesul-verbal din 28 ianuarie 2000 rezultă că printre comisarii care au participat la întocmirea acestui proces-verbal s-ar fi numărat şi pârâtul L., iar din adresa din 08 februarie 2000 emisă de X. - E. se reţine că „ în perioada 24-28 ianuarie 2000 E. împreună cu o echipă de comisari din secţia E. Cluj şi un comisar din Secţia E. a Judeţului Bihor au efectuat o verificare la SC A. SRL Oradea (…)”.

Sunt neîntemeiate şi criticile formulate de apelanţi, faţă de pârâta de rândul 11, respectiv I.-Bihor şi prepuşii de rândul 12 şi 13 respectiv M. şi N. (pârâtul de rândul 14 - D.D. fiind decedat s-a renunţat la judecată - fila 209 dosar fond vol. II).

Astfel în ceea ce priveşte intimatul pârât M. este de observat că susţinerile apelanţilor în sensul că s-a început urmărirea penală împotriva sa doar în baza datelor din ziar, fără acte premergătoare sunt neîntemeiate în condiţiile în care X. - E. prin adresa din 08 februarie 2000 adresată I.-Bihor a arătat că în urma unui control efectuat de E. la SC C. SRL Oradea s-a constatat în gestiunea societăţii o lipsă de produse petroliere „ ce nu a putut fi justificată cu documente contabile” arătând că actul de control a fost înaintat O.C.F.S Bihor, solicitând totodată I.-Bihor să ia legătura cu aceştia în vederea finalizării lucrării prin aplicarea măsurilor specifice ce se impun, conform competenţelor instituţiei dvs.”, ori în cuprinsul procesului - verbal din 9 februarie 2000 întocmit de intimatul M. în baza dispoziţiilor art. 221 C. proc. pen. în vigoare la acea dată se face trimitere atât la articolul din cotidianul Crişana, cât şi la controlul efectuat de organele financiare de specialitate.

Mai mult din adresa din 22 februarie 2000 emisă de I. - Bihor-Serviciul de Combatere a Crimei Organizate şi Corupţie, semnată de şeful Inspectoratului, şi şeful Serviciului rezultă că pârâtul nu a dispus ca O. - Bihor să procedeze la încheierea vreunui proces-verbal.

Totodată din înscrisurile depuse de intimatul pârât M. rezultă că pârâtul B. a fost citat pentru a-şi putea exprima poziţia, nerezultând astfel că acest pârât ar fi săvârşit vreo faptă ilicită, ci doar şi-a respectat atribuţiile specifice funcţiei deţinute.

Ar mai fi de subliniat de altfel că prin rezoluţia din 16 iulie 2010 dată în Dosarul nr. x/P/2009 a Direcției Naționale Anticorupție-Serviciul Teritorial Oradea s-a arătat că nu poate fi reţinută în sarcina acestui intimat săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu sau neglijenţă în serviciu.

Nu sunt întemeiate nici susţinerile apelanţilor privind intimatul pârât N. în sensul că acesta ar fi procedat în nenumărate rânduri la percheziţionarea sediului societăţii pe motivul dosarului penal, ridicând acte contabile fără drept, câtă vreme din probele administrate în cauză rezultă că acesta în calitatea sa de angajat al I. - Bihor şi-a desfăşurat activitatea în cadrul normal al funcţiilor încredinţate nerezultând că ar fi săvârşit vreo faptă ilicită cu vinovăţie, nefiind întrunite astfel condiţiile răspunderii civile delictuale.

De subliniat că prin rezoluţia din 11 februarie 2010, dată în Dosarul nr. x/P/2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, menţinută prin sentinţa penală nr. 69/P/2010 pronunţată în Dosarul nr. x/35/2010 a Curţii de Apel Oradea s-a dispus în temeiul art. 10 lit. a) C. proc. pen. în vigoare la acea dată, neînceperea urmăririi penale faţă de intimatul pârât N. pentru comiterea infracţiunii prevăzută şi pedepsită de art. 246 şi art. 192 C. pen. reţinându-se că rezultă fără putinţă de tăgadă că plângerea şi memoriile petentului B. nu concordă cu fapte reale de natură penală ori cu presupuneri de minimă rezonabilitate în sensul existenţei unor fapte ce să conţină elemente faptice de certă factură probaţională necesare exercitării urmăririi penale”.

Îndeplinirea de către funcţionarii publici respectiv de către poliţişti - funcţionari publici cu statut special a unei obligaţii legale nu poate constitui temei al răspunderii civile delictuale.

Nefondate sunt şi criticile formulate de apelanţi faţă de pârâta de rând 15, respectiv P. Bihor şi prepuşii săi de rândul 16-19 inclusiv, respectiv P., R., S. şi T., în sensul că faptele acestora sunt ilicite deoarece au încheiat un act de control - procesul verbal din 10 martie 2000 fără a efectua efectiv controlul, prejudiciul reclamantului constând în executarea sa silită pe baza respectivelor acte.

Intimaţii pârâţi P., R., S. şi T., în calitatea acestora de angajaţi în cadrul E. Bihor au întocmit procesul-verbal din data de 10 martie 2000.

Este de observat că astfel cum rezultă din adresa din 08 februarie 2000 emisă de X. - E. şi adresa din 22 februarie 2000 a I. - Bihor aceştia au fost însărcinaţi să verifice aspectele sesizate de E., intimaţii pârâţi nefăcând altceva decât să-şi îndeplinească atribuţiile de serviciu.

De altfel şi prin rezoluţia din 16 iulie 2010 dată în Dosarul nr. x/P/20009 a Direcția Națională Anticorupție-Servicul Teritorial Oradea prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor s-a reţinut în privinţa acestor pârâţi că „susţinerile denunţătorului rămân izolate în sistem probatoriu, din cuprinsul actelor premergătoare efectuate în cauză, reieşind că a existat o deplasare reală la sediul societăţii, iar întocmirea actului de control s-a circumscris sferei atribuţiilor de serviciu ale persoanelor ce alcătuiau echipa de control (…)”.

Ar fi de subliniat faptul că potrivit art. 998-999 C. civ. antrenarea răspunderii civile delictuale a unei persoane pentru fapta proprie presupune întrunirea cumulativă a patru condiţii: fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia.

Fapta ilicită, indiferent că îmbracă forma acţiunii sau inacţiunii presupune o manifestare exterioară contrară normelor dreptului pozitiv prin care se aduce atingere drepturilor subiective sau intereselor legitime protejate ale unei persoane.

Ori, în mod corect şi judicios instanţa de fond a reţinut că în cauză nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale întemeiate pe prevederile art. 998-999 alin. (3) şi art. 1000 alin. (3) C. civ. întrucât lipseşte fapta ilicită săvârşită cu vinovăţie deoarece persoanele fizice pârâte în calitatea lor de funcţionari în cadrul instituţiilor publice chemate în judecată au întocmit proces-verbal de contravenţie, acţionând în cadrul normal al funcţiilor încredinţate fără a profita sau abuza de funcţie şi fără a-şi depăşi atribuţiile decurgând din funcţia încredinţată.

Ca urmare neexistând fapta ilicită săvârşită cu vinovăţie nu se mai impune analizarea existenţei celorlalte condiţii ale răspunderii civile delictuale.

Ar mai fi totuşi de subliniat că în mod corect s-a reţinut de instanţa de fond că, cu toate că procesele-verbale de contravenţie au fost în cele din urmă anulate, acest efect nu presupune existenţa unei fapte ilicite a pârâţilor, iar pe de altă parte nu se justifică existenţa unui prejudiciu în patrimoniul reclamantului, în condiţiile în care prin sentinţa penală nr. 1315/2005 a Judecătoriei Oradea definitivă prin Decizia penală nr. 342 din 17 septembrie 2007 a Tribunalului Suceava şi Decizia penală nr. 97 din 20 februarie 2008 a Curţii de Apel Suceava s-a dispus pe lângă achitarea inculpatului B. şi ridicarea măsurilor asiguratorii luate asupra bunurilor sale .

Mai mult, procesul - verbal de contravenţie din 28 ianuarie 2000, în baza căruia SC A. SRL a fost sancţionată contravenţional cu amendă şi confiscarea cantităţii de 4.515.210 litri motorină pentru care societatea nu a posedat documente de provenienţă a fost anulat în mod irevocabil prin Decizia nr. 429/R/CA/2008 a Tribunalului Bihor, iar procesul - verbal din 10 martie 2000 întocmit de controlorii fiscali din cadrul O. Bihor a fost anulat prin Dispoziţia nr. 23 din 20 iulie 2000.

De asemenea corect s-a reţinut că întocmirea procesului - verbal în data de 10 martie 2000 dată arătată ca fiind o zi din „greva finanţiştilor” nu poate fi apreciată ca o faptă ilicită în sensul dispoziţiilor art. 998 - 999 C. civ., ci cel mult poate atrage o răspundere pe linie administrativă a angajaţilor respectivi.

În ceea ce priveşte excepţiile invocate de intimatul chemat în garanţie Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, respectiv excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, se impune respingerea acestora în condiţiile în care, instanţa de fond, ca o consecinţă a respingerii acţiunii a respins şi cererea de chemare în garanţie a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, apărând ca fiind lipsită de interes, invocarea acestor excepţii în condiţiile în care, prin hotărârea apelată nu s-a stabilit nici o obligaţie în sarcina sa.

Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs reclamanţii B., în nume propriu şi în calitate de administrator special al SC C. SRL Oradea şi SC C. SRL Oradea prin lichidator Cabinet de insolvenţă D., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ.

Hotărârea pronunţată este nelegală, conform cu art. 315 pct. 5 a II-a teză C. proc. civ., întrucât judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată nici la administrarea probelor şi nici la dezbaterea fondului.

În cauză, calitatea de pârâţi intimaţi au deţinut-o şi E. Judeţeană Bihor şi Cluj, cât şi P. a judeţului Bihor, instituţii care, au avut personalitate juridică.

Prin O.U.G. nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Z., precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, publicate în M. Of. nr. 389/2013, s-a desfiinţat E., iar Z. a fost reorganizată ca urmare a fuziunii prin absorbţie a activităţii desfăşurate de E.

Ca urmare a reorganizării Z. s-a înfiinţat Direcţia Antifraudă care a preluat activitatea vechii Gărzi Financiare, direcţie care reprezintă doar o structură a Z., fără personalitate juridică.

De asemenea, din punct de vedere organizatoric, s-au înfiinţat direcţii generale regionale fiscale, cu personalitate juridică care la rândul lor au în subordine agenţiile judeţene fiscale, fără personalitate juridică.

În speţă, odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. 74/2013 pârâtele E. şi P. a judeţului Bihor, şi-au pierdut capacitatea de folosinţă şi de exerciţiu, aceasta fiind preluată de O. Cluj.

Această din urmă instituţie nu a fost introdusă în cauză, respectiv nu a fost legal citată, ceea ce face incident motivul de casare conform cu art. 312 pct. 5 C. proc. civ.

Aceeaşi situaţie este şi în cazul E., în sensul că, această instituţie în mod corect nu a mai fost citată în cauză, întrucât a fost desfiinţată, respectiv şi-a pierdut capacitatea de folosinţă, însă, în locul acestui comitent nu a fost introdus nimeni, respectiv continuatorul în drepturi şi obligaţii a acestei instituţii, care potrivit actului normativ invocat şi a H.G. nr. 520/2013, este reprezentat de E.E., structură fără personalitate juridică, care are substructuri în cadrul fiecărei agenţii fiscale.

Recurenţii au arătat că instanţa a reţinut că pretenţiile sunt neîntemeiate pe considerentul că, în speţă nu sunt întrunite condiţiile de răspundere civilă delictuală, prevăzute de art. 998 999 alin. (3) şi art. 1000 alin. (3) C. civ., motivat de faptul că lipseşte fapta ilicită săvârşită cu vinovăţie şi raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, iar aceasta se datorează împrejurării că persoanele fizice pârâte, în calitatea lor de funcţionari în cadrul instituţiilor publice chemate în judecată, au întocmit procese verbale de contravenţie în urma controalelor efectuate, pe baza ordinelor de serviciu.

Considerentele expuse în hotărâre, nu coincid cu realitatea, probele fiind apreciate greşit.

Instanţa de apel a reţinut că procesul - verbal de contravenţie a fost desfiinţat de instanţa de judecată, iar pe de altă parte acesta ar fi fost întocmit de E., aspecte rezultate din antetul procesului - verbal, precum şi din Adresa din 2000.

Aceste argumente sunt greşite, întrucât semnatarii acestui script dovedesc efectiv cine l-a încheiat.

Urmează a se observa că pârâţii de rd. 2-4 sunt semnatari ai acestui proces verbal de contravenţie şi nu sunt prepuşii E., ci, sunt prepuşii E. Cluj, astfel că, argumentul instanţei nu subzistă.

Împrejurarea că, acest proces - verbal de constatare a fost desfiinţat de instanţa de judecată, face dovada faptei ilicite săvârşită de aceşti pârâţi, iar împrejurarea că această desfiinţare a avut loc abia în anul 2008 - la 8 ani după încheierea acestuia şi ca urmare a achitării în dosarul penal, face dovada deplină a faptului că respectivul script - procesul verbal - a produs efecte juridice dezastruoase, aspecte care dovedesc legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu.

Instanţa de apel în mod greşit nu a analizat obiectul dedus judecăţii prin prisma temeiului de drept incident, respectiv în mod greşit nu a analizat întrunirea tuturor condiţiilor de antrenare a răspunderii civile delictuale.

În mod greşit s-a reţinut că nu era necesară existenţa unui ordin de serviciu din partea comisarului general pentru aceşti pârâţi, pentru a avea competenţă teritorială în Bihor, întrucât, susţine instanţa, controlul s-a efectuat de E., iar la final ar fi fost cooptaţi şi comisari din cadrul E. Cluj.

Din nicio probă administrată în cauză nu rezultă că, comisarul general ar fi dat un ordin pentru pârâţii de rd. 2-4 pentru a se deplasa în Bihor şi nici nu se regăseşte la dosar vreun acord a directorului general din cadrul O. Bihor prin care să se justifice în mod legal prezenţa E. Cluj în judeţul Bihor. De asemenea nu există depus nici un script prin care s-ar fi comunicat directorului general în cauză rezultatul misiunii lor.

Neexistând astfel de documente este demonstrat că aceşti pârâţi au acţionat cu rea-credinţă, abuziv, cu intenţie directă şi cu o mare vinovăţie şi ca urmare a prejudiciilor cauzate de aceştia, sunt întrunite toate condiţiile de antrenare a răspunderii civile delictuale, iar acţiunea faţă de aceştia trebuie admisă.

Împrejurarea că în ultima zi a controlului a venit E., nu acoperă neregularitatea şi ilicitatea controlului efectuat de aceşti pârâţi şi nici nu îi exonerează pe aceştia de obligaţia de a avea ordine de serviciu.

Tot în privinţa acestor pârâţi instanţa în mod greşit a reţinut că prin Nota de prezentare din 14 ianuarie 2000 nu s-ar fi dispus nicio măsură împotriva SC C. SRL, ci doar s-au menţionat aspecte referitoare la livrări şi achiziţii de produse.

În realitate Nota de prezentare din 2000 a fost actul generator al dosarului penal şi actul generator al pretenţiilor fiscalităţii, atât în cadrul dosarului penal, cât şi în cadrul dosarului de insolvenţă a subscrisei societăţi.

În baza acestei Note s-a întocmit procesul verbal din 2000, încheiat de pârâţii P., R., S. şi T., precum şi Rechizitoriul din dosarul penal prin care recurentul a fost trimis în judecată.

În consecinţă, atât acestor pârâţi de rd. 2-4 cât şi pârâţilor P., R., S. şi T. li se datorează prejudiciul cauzat susnumiţilor, iar faptele lor sunt ilicite, aceştia şi-au îndeplinit atribuţiile de serviciu în interes personal ori în interesul altor persoane.

Argumentul instanţei de apel copiat din rezoluţia din 16 iulie 2010 a Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Oradea, dat în Dosar nr. x/P/2009, nu prezintă relevanţă în cauză deoarece nu suntem în prezenţa unei stări de fapt stabilită de instanţa penală printr-o hotărâre definitivă, astfel cm prevede ari. 22 din V.C.P.P. aplicabil, care prevede că „Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecai în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia".

În ceea ce priveşte argumentele instanţei de apel referitoare la pârâtul de rd. 5 şi prepuşii săi de rd. 6 - 8 inclusiv, respectiv, J., U., K., instanţa de apel a dat dovadă de profundă superficialitate şi nu a procedat aşa cum o obligă art. 129 alin. (5) C. proc. civ., în sensul că nu a stăruit să afle adevărul în cauză.

S-a motivat de instanţa de apel că aceşti poliţişti şi-ar fi îndeplinit atribuţiile specifice funcţiei lor în baza ordinelor de serviciu aflate la filele 278 280 dosar fond vol. II.

Instanţa a reţinut greşit aceste argumente, a interpretat greşit aceste scripte, întrucât din analizarea acestor ordine de serviciu, se poate constata că, K. şi J. au fost delegaţi pentru deplasare la I. Bihor la data de 16 noiembrie 1999 şi nicidecum la SC C. SRL. La dala de 16 noiembrie 1999, la sediul societăţii recurente nu s-au prezentai aceste persoane pentru a face vreo verificare, nici măcar încrucişată, de altfel, poliţiştii clujeni nu puteau să facă controale la societăţile comerciale, eventual Garda, dar, la această dală, nimeni din cadrul E. nu a fost prezent la sediul societăţii recurente.

Din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză rezultă data la care acești poliţişti s-au prezentat la sediul recurentei societăţi, care de altfel coincide cu data la care au fost prezenţi şi pârâţii de rd. 2 - 4 din cadrul E. Cluj.

Oricum, durata de deplasare a acestora a fost strict doar pentru ziua de 17 noiembrie 1999 şi nicidecum o altă dată sau pentru mai multe zile.

Dacă se compară aceste Ordine de serviciu cu răspunsul lor la interogatoriu, se va observa că nu concordă.

Prezenţa acestora a avut loc în Ajunul Crăciunului 1999 şi nicidecum în luna Noiembrie.

În ceea ce priveşte Ordinul de serviciu a pârâtului J., acesta este din data de 10 decembrie 1999 şi a vizat strict ziua de 13 decembrie 1999 şi nicidecum o altă dată şi pentru mai multe zile.

Din nici un script ori act normativ invocat în speţă de către aceşti pârâţi ori de către comitenţii lor nu rezultă şi nici nu se justifică prezenţa poliţiştilor din Cluj la o societate comercială din Oradea, chiar dacă, aceşti poliţişti din Cluj ar fi cercetat vreun asociat din cadrul vreunei societăţi clujene la care recurenta ar fi deţinut calitatea de asociat, atribuţiile de serviciu ale acestora fiind strict şi limitativ prevăzute de lege.

La dosarul cauzei nu există niciun ordin prin care s-a aprobat vreo misiune pe raza teritorială a unităţii de poliţie arondată Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Bihor aferentă lunii decembrie 1999 şi lunii ianuarie 2000, astfel că aceşti pârâţi în mod abuziv şi-au exercitat atribuţiile lor de serviciu pe raza judeţului Bihor.

În privinţa pârâtului L., cu ocazia scindării comisarilor E. Cluj la sediul şi domiciliul reclamanţilor, acest pârât a susţinut că, el nu are nicio atribuţie de control, el este doar şofer la ceilalţi comisari ai gărzii, din cadrul E. Cluj.

Cu toate acestea, numele acestui pârât apare în procesul verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei încheiat la data de 28 ianuarie 2000, prin care societatea reclamantă a fost sancţionată.

Referitor la prejudiciu, actul încheiat, procesul verbal de contravenţie a produs consecinţe şi mai grave decât Nota de prezentare întocmită de comisarii E. Cluj, în sensul că, finanţele judeţene au solicitat în cadrul dosarului de faliment şi îşi păstrează pretenţiile chiar dacă procesul verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei a fost desfiinţat - suma de peste 23 miliarde lei vechi la care au adăugat accesorii, pretinzând o sumă de peste 150 miliarde lei vechi.

În ceea ce priveşte pârâta I. Bihor şi prepuşii săi M. şi N., în mod greşit instanţa de apel a motivat soluţia pronunţată pentru că, la fila 237 din dosar ar exista un script de la X. - E. şi că acesta ar reprezenta în realitate actul în baza căruia acest pârât - M. ar fi început urmărirea penală faţă de susnumitul recurent.

În procesul - verbal întocmit de pârâtul M. la data de 09 februarie 2000, se menţionează că, „m-am sesizat din oficiu folosind dalele apărute în cotidianul din 9 februarie 2000.

Rezultă de asemenea că organele financiare de specialitate au efectuai un control la societatea arătată."

Astfel fiind, acest pârât nu a avut nimic la bază decât un simplu articol dintr-un ziar, nu a cunoscut nici măcar conţinutul actului de constatare încheiat de ceilalţi pârâţi, aceste aspecte cunoscându-le din lecturarea articolului din ziarul menţionat.

Argumentul instanţei de apel menţionat în ultimul alineat al pag. 23 apare ca fiind vădit neîntemeiat.

În speţă, nu prezintă nicio relevanţă Rezoluţia dată de Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Oradea la data de 16 iulie 2010 în Dosar nr. x/P/2009, deoarece împrejurarea că nu s-a dispus antrenarea răspunderii sale penale nu înseamnă că nu poate fi antrenată nici răspunderea civilă delictuală, cu atât mai mult, cu cât s-a demonstrat întrunirea tuturor condiţiilor impuse pentru antrenarea acestei din urmă răspunderi.

În ceea ce îl priveşte pe pârâtul N., acesta este persoana care, a procedat în nenumărate rânduri la percheziţionarea sediului societăţii reclamante, a locuinţei reclamantului, precum şi a altor proprietăţi ale acestuia.

În toată această perioadă, acest pârât şi-a exercitat cu rea-credinţă şi gravă neglijenţă atribuţiile de serviciu, la nicio descindere a sa nu a fost în măsură să prezinte vreun act oficial care să-i permită percheziţionarea imobilelor. De altfel, în faţa instanţei a negat acţiunile sale.

Prin hotărârea pronunţată instanţa de apel a înlăturat aceste argumente şi dovezi de la soluţionarea pricinii, fără nicio motivare, aşa cum impune ari. 261 alin. 1) pct. 5 C. proc. civ., ceea ce dă hotărârii pronunţate un caracter nelegal.

Urmează a se avea în vedere că acest pârât a ridicat de la societatea reclamantă acte contabile, fără a avea acest drept şi fără a încheia vreun act în acest sens, dovada fiind depusă la dosarul cauzei.

În ceea ce priveşte pârâta fostă O. Bihor, actualmente A.A. Bihor şi presupușii acestora, instanţa de apel a reţinut că aceştia şi-au fost îndeplinit atribuţiile de serviciu ca urmare a aspectelor sesizate de E. Instanţa de apel în mod nelegal nu a analizat activitatea acestora prin prisma prevederilor legii şi a atribuţiilor lor legale aşa cum sunt acestea evidenţiate în art. 6, 8 şi 10 din O.G. nr. 70/1997 - în vigoare la data de 10 martie 2000 - organele fiscale, pentru a stabili obligaţiile fiscale ale contribuabililor, pot efectua controale cu ocazia cărora aceştia sunt obligaţi să examineze orice înscrisuri, documente, registre sau evidenţe contabile ale contribuabililor care pot fi relevante pentru stabilirea corectă a impozitelor datorate şi pentru modul de respectare a obligaţiilor fiscale de către aceştia. De asemenea, sunt obligaţi să-şi exercite controlul fiscal în aşa fel încât să afecteze cât mai puţin desfăşurarea activităţilor curente ale contribuabililor.

Aceşti pârâţi sunt autorii procesului verbal de control încheiat la data de 10 martie 2000, proces verbal care a stat la baza întocmirii rechizitoriului pe seama reclamantului din acest dosar. În baza acestui act, societatea reclamantă a fost antrenată în procesul penal, deţinând calitatea de parte responsabilă civilmente. Acelaşi act a format, pe lângă procesul verbal de contravenţie menţionat mai sus, baza pretenţiilor în cadrul dosarului penal al reclamantului şi baza pretenţiilor formulate de finanţe în dosarul de faliment al societăţii reclamante.

Potrivit textelor de lege anterior citate, organele fiscale sunt în drept să încheie acte de control numai şi numai în urma unui control efectiv efectuat. Prin răspunsurile la interogatoriile luate, toţi cei trei pârâţi au învederat instanţei că procesul verbal de control încheiat la data de 10 martie 2000 a fost încheiat ca urmare a efectuării efective a controlului de către aceştia, nimic mai nereal.

În acest sens alineatul 4 din preambulul actului, în care se menţionează că, „societatea a făcut obiectul unui control efectuat în perioada decembrie 1999 - 28 ianuarie 2000 de către comisari ai E. Cluj şi Bihor care au încheiat procesul verbal din 28 ianuarie 2000, în urma verificării s-a constatat că în perioada martie 1999 - 21 decembrie 1999 societatea a comercializat.

În timpul controlului s-a procedat la stabilirea obligaţiilor de plată ale societăţii către bugetul de stat în urma valorificării legale a minusurilor constatate prin procesul verbal din 28 ianuarie 2000."

În pag. 2, alin. (5) din Procesului verbal de control se menţionează, „ în timpul controlului s-a procedat la calculul obligaţiilor fiscale constând in impozit pe profit şi T.V.A. care decurg din minusurile constatate la controlul operativ din data de 21 decembrie 1999."

Prin urmare, aceşti pârâţi nu au efectuat niciun control, afirmaţiile lor date la interogatoriu sunt nesincere.

Nici în privinţa acestora nu are prioritate ori relevanţă juridică aceeaşi Rezoluţie a Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Oradea din 16 iulie 2010 pentru aceleaşi argumente expuse anterior în privinţa celorlalţi pârâţi.

În ceea ce priveşte argumentul instanţei de apel cum că, faptul că în timpul unei greve generale la nivel naţional s-a întocmit Procesul - verbal din dala de 10 martie 2000 nu reprezintă o faptă ilicită în înţelesul ari. 998 - 999 C. civ., ci, eventual poate însemna o răspundere administrativă a acestor angajaţi, acest argument este nelegal.

Pe de o parte, şi antrenarea răspunderii administrative se poate realiza numai şi numai în situaţia în care s-a săvârşit o faptă ilicită, dar care a produs consecinţe minimale, ori nu a produs prejudicii morale. C. civ. nu face deosebirea între felurile de fapte ilicite ci, se referă strict la o faptă ilicită, indiferent de natura ei, administrativă, penală, contravenţională, ele, iar în cazul în care această faptă ilicită este săvârşită şi sunt întrunite şi celelalte condiţii impuse de lege, se poate antrena răspunderea civilă delictuală.

Pe de altă parte, împrejurarea că toţi finanțiștii din România erau în grevă, dovedeşte faptul că actul încheiat de aceştia este lovit de nulitate.

La momentul la care s-a declarat greva generală a lucrătorilor din finanţe, toată activitatea acestora a fost suspendată de drept, aceştia neputând încheia nici un act şi nu puteau exercita nici un fapt în legătură cu munca lor, în caz contrar, actul ori faptul lor săvârşit este unul nelegal, lovit de nulitate, precum cel din speţa de faţă.

Intimatul-pârât M. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului arătând că în cauză nu s-a făcut dovada că sunt întrunite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale, actele întocmite de acesta fiind conforme dispoziţiilor art. 218, 221, 228 C. proc. civ., actul de sesizare având la bază adresa din 8 februarie 2000 a X., fiind confirmat de procurorul care a exercitat supravegherea.

Întâmpinare a depus şi intimatul-pârât U. prin care a solicitat respingerea recursului arătând că activităţile desfăşurate de acesta au fost coordonate şi efectuate conform legii.

Intimaţii pârâţi F., G. şi H., au depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului.

Au arătat pârâţii că procesul verbal de contravenţie a fost întocmit de E. şi din care au făcut parte, urmare a cooptării lor în echipa de control.

Intimaţii pârâţi P., R., S. şi T. au depus întâmpinare prin care au invocat excepţia nulităţii recursului iar în subsidiar au solicitat respingerearecursului.

Au susţinut intimaţii pârâţi că deşi se invocă în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., motivele de recurs aşa cum au fost dezvoltate se circumscriu unor motive de netemeinicie, întrucât se critică modul de interpretare a probelor administrate.

Pe fondul cauzei au arătat că actul de control a fost întocmit în conformitate cu competenţele legale şi de serviciu iar faptul că procesul verbal a fost anulat, nu poate conduce la concluzia existenţei unei fapte ilicite şi a existenţei vreunei vinovăţii.

Analizând excepţia nulităţii recursului se constată că aceasta este nefondată, raportat la faptul că nu toate motivele de recurs privesc greșita interpretare şi apreciere a probatoriului administrat.

În cererea de recurs sunt dezvoltate şi motive de nelegalitate, motivele de netemeinicie, aşa cum vor fi configurate de instanţă, urmând a nu fi analizate.

Critica privind nelegalitatea judecăţii în apel, urmare a necitării în cauză a O. Cluj, reprezentată în teritoriu a Z. este nefondată.

Potrivit art. 11 alin. (3) şi art. 20 alin. (3) din O.U.G. nr. 76/2013, Z. s-a subrogat în toate drepturile şi obligaţiile pentru litigiile aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, indiferent de faza de judecată în care au figurat direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene şi E., iar reprezentarea acesteia se realizează prin direcţiile generale regionale a finanţelor publice.

În cauză se constată că Z. a fost citată (fila 110), aceasta având termen în cunoştinţă în timpul judecăţii.

O eventuală neregularitate a procedurii de citare a părţii adverse reprezintă o nulitate relativă, în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ. şi conform art. 108 alin. (2) C. proc. civ. nu poate fi invocată decât de partea pretins vătămată şi care justifică un interes, ceea ce în cauză nu se realizează, acţiunea reclamanţilor fiind respinsă.

În ce priveşte criticile formulate privind fondul cauzei se constată că acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ. raportat la art. 1000 alin. (3) C. civ. care instituie răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, respectiv răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, iar instanţa de apel a reţinut că activităţile desfăşurate de pârâţii persoane fizice, în calitatea lor de funcţionari publici nu au constituit fapte ilicite, fiind efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale în materie de competenţă şi atribuţii.

Reţinerile instanţei de apel privind inexistenţa faptelor ilicite săvârşite cu vinovăţie determinat de faptul că procesul verbal de contravenţie şi nota de constatare au fost întocmite de pârâţii persoane fizice în baza controalelor efectuate, a ordinelor de serviciu şi în limitele competenţelor legale şi/sau delegate de conducerea instituţiilor publice, constituie împrejurări de fapt care au fost statuate în baza probatoriului administrat şi analizat de către instanţă, raportat la fiecare activitate desfăşurată şi invocată de către recurenți ca fiind ilicită.

Raportat la aceste statuări ce reprezintă împrejurări de fapt instanţa a reţinut în mod legal că nu sunt incidente dispoziţiile legale privind răspunderea civilă delictuală.

Argumentele recurenţilor aşa cum au fost dezvoltate nu se subsumează vreunui motiv de nelegalitate ci reprezintă veritabile critici privind interpretarea şi aprecierea probelor administrate, respectiv neanalizarea tuturor dovezilor administrate, care nu mai pot constitui motiv de recurs în actuala reglementare a dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ., pct. 10 şi 11 din vechea reglementare fiind abrogate.

Reevaluarea stării de fapt în recurs nu mai este posibilă în actuala reglementare decât în condiţiile art. 305 C. proc. civ., respectiv când se depun înscrisuri noi care să contrazică situaţia de fapt reţinută în etapele procesuale de fond, ceea ce în cauză nu s-a produs.

Criticile formulate de către recurenţi nu vizează elemente de legalitate ale deciziei, respectiv nu se indică în ce constă lipsa de temei legal ori încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor legale privind răspunderea civilă delictuală raportat la situaţie de fapt reţinută.

Recurenţii nu combat în vreun fel raţionamentul instanţei de apel în ce priveşte interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale raportat la situaţia de fapt, iar în faza procesuală a recursului nu poate avea loc o devaluare a fondului cauzei.

În ce privește criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se constată că acestea sunt nefondate, hotărârea fiind motivată în fapt și în drept, răspunzând exigențelor impuse de dispozițiile art. 261 C, proc. civ.

Instanța și-a exercitat rolul activ în baza dispozițiilor art. 129 C. proc. civ., și a încuviințat administrarea probelor pe care le-a apreciat ca fiind necesare, utile și concludente cauzei raportat la fiecare ativitate desfășurată și imputată ca fiind o faptă ilicită.

Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. a se respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimaţii P., R., S. şi T.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii B., în nume propriu şi în calitate de administrator special al SC C. SRL Oradea şi SC C. SRL Oradea prin lichidator Cabinet de insolvenţă D. împotriva Deciziei nr. 164/2015/A din 10 martie 2015 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 noiembrie 2015.