Jurisdictional conflict resolved in favor of Bucharest Tribunal for collective management organization's copyright damages claim against bus operator.

Decizia nr. 2571/2015

Asupra conflictului de competenţă de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 25 septembrie 2013 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamanta A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 273.196,8 lei, reprezentând valoarea egală cu triplul remuneraţiei şi la plata T.V.A.-ului legal aferent, suma datorată potrivit art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, pentru comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental în autobuze, microbuze şi autocare, în perioada 01 august 2010-31 iulie 2013, fără a încheia în prealabil autorizaţie licenţă neexclusivă. În subsidiar, în cazul în care s-ar dovedi utilizarea licită a operelor muzicale prin comunicare publică de către pârâtă, reclamanta a solicitat: obligarea pârâtei la plata sumei de 91.065,60 lei, inclusiv T.V.A., suma datorată pentru comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental în autobuze, microbuze şi autocare pentru perioada 01 august 2010-31 iulie 2013; obligarea pârâtei la plata sumei de 222.353,78 lei reprezentând penalităţi de întârziere, calculate până la data de 05 august 2013, datorate de pârâtă pentru întârzierea plaţii remuneraţiilor; obligarea pârâtei la plata de penalităţi de 0,5%/zi de întârziere începând cu data de 06 august 2013 şi până la plata efectivă a sumei de 91.065,60 lei, reprezentând remuneraţii restante; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinta civila nr. 140 din 11 februarie 2014, Tribunalul Bucureşti a admis exceptia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea.

Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalul Bucureşti a reţinut că, în speţă, sunt incidente dispoziţiile art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., întrucât deşi se invocă răspunderea civilă delictuală, fapta ilicită nu s-a produs pe raza municipiului Bucureşti.

Locul săvârşirii faptei ilicite, sub rezerva administrării de probe sub aspectul existenţei acesteia, precum şi locul unde s-a produs lezarea valorii sociale ocrotite, respectiv prejudiciul nemijlocit, decurgând din neplata unor sume datorate cu titlul de remuneraţie, coincid, în speţă cu sediul pârâtei.

Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă, prin sentinţa nr. 1397 din 15 octombrie 2015 a declinat, la rândul său, competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecata cauzei şi a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru a se pronunţa asupra regulatorului de competenţă.

La adoptarea soluţiei, Tribunalul Vâlcea a apreciat că, din punct de vedere teritorial, competenţa soluţionării cauzei aparţine Tribunalului Bucureşti pentru următoarele considerente:

În aplicarea dispoziţiilor art. 113 pct. 9 C. proc. civ., competenţa cu privire la soluţionarea cererilor în materia răspunderii civile delictuale este alternativă, fiind competente, în afară de instanţele prevăzute la art. 107-112 din acelaşi cod şi instanţa locului unde s-a săvârşit fapta ilicită, dar şi instanţa de la locul în care s-a produs prejudiciul.

Reclamantul este cel care are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente fără a fi necesar a se învedera alte motive concrete care să justifice aplicarea normei respective de competenţă şi, prin urmare, alegerea competenţei de către reclamant în această situaţie nu poate fi cenzurată nici de către instanţă şi nici de către pârât.

Pe de altă parte, Tribunalul Vâlcea a reţinut că potrivit menţiunilor din autorizaţiile neexclusive a utilizarii operelor muzicale în scop ambiental, încheiate între reclamantă şi pârâtă, orice litigiu privind executarea, încetarea, interpretarea sau alte pretenţii decurgand din contract, vor fi soluţionate de Tribunalul Bucureşti, devenind aplicabile dispoziţiile art. 126 alin. (1) C. proc. civ.

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Reclamanta A. a invocat nerespectarea de către pârâta SC B. SRL a mai multor obligaţii legale în materia dreptului de autor, ceea ce atrage antrenarea în sarcina sa a răspunderii civile delictuale.

Potrivit dispoziţiilor C. proc. civ., în materia răspunderii civile delictuale sunt competente, din punct de vedere teritorial, mai multe instanţe, alegerea între acestea revenind reclamantului.

Art. 113 alin. (1) pct. 9 din N.C.P.C. consacră o competenţă teritorială alternativă dispunând că „în afară de instanţele prevăzute la art. 107-112 C. proc. civ., mai sunt competente:. instanţa în a cărei circumscripţie s-a săvârşit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru cererile privind obligaţiile izvorâte dintr-o asemenea faptă.”

Potrivit art. 116 C. proc. civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.

În speţă, reclamanta a învestit instanţa cu o cerere de chemare în judecată prin care a invocat încălcarea de către pârâtă a prevederilor art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996, respectiv neîndeplinirea unei obligaţii legale imperative, anume aceea de a solicita reclamantei autorizaţia de licenţă neexclusivă înainte de utilizarea repertoriului protejat, în vederea achitării remuneraţiei către organismul de gestiune colectivă.

Drept urmare, reclamanta a pretins repararea prejudiciului prin obligarea pârâtei la plata acestor remuneraţii, fapta ilicită constând în comunicarea publică neautorizată în scop ambiental a operelor muzicale în cadrul mijloacelor de transport rutier de persoane dotate cu instalaţii de sonorizare, fără a fi încheiat în prealabil o autorizaţie de licenţă neexclusivă, prevăzută de art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996.

În considerarea criteriului alternativ prevăzut de art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. - locul unde s-a produs prejudiciul, Înalta Curte apreciază că acesta nu este echivalentul locului unde trebuie făcută plata, întrucât acţiunea are ca obiect plata remuneraţiilor datorate de pârâtă pe temeiul răspunderii civile delictuale ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite, în lipsa unei convenţii de stabilire a locului plăţii.

Competenţa se stabileşte potrivit unui reper previzibil, iar în cazul răspunderii civile delictuale acest reper nu poate fi locul sediului băncii la care persoana păgubită îşi are deschis un cont bancar în care se poate efectua plata despăgubirilor datorate cu titlu de remuneraţii neachitate pentru comunicarea publică de opere muzicale (în condiţiile în care nu acesta este locul producerii prejudiciului), întrucât această interpretare ar echivala cu posibilitatea reclamantului de a alege instanţa competentă în temeiul art. 116 C. proc. civ., în afara opţiunii permise între instanţele determinate potrivit art. 107 şi art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.

În acest sens, Curtea Europeană de Justiţie a statuat, într-o ipoteză similară - în Cauza Pinckney, C-170/2012 - că, în materia drepturilor de proprietate intelectuală, locul producerii prejudiciului poate fi diferit de locul producerii evenimentului cauzator de prejudicii, dar în funcţie de modalitatea în care se pretinde încălcarea fiecărui drept inclus în drepturile de autor - reproducere, distribuire, copiere.

Ca atare, în cauză, criteriile legale de aplicare ale dispoziţiilor art. 107 sau art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. vizează fie sediul pârâtei (art. 107), fie instanţa de la locul săvârşirii faptei ilicite (dintre cele reglementate de art. 113 alin. (1) pct. 9, nu şi cel al producerii prejudiciului.

Este adevărat că sediul pârâtei este situat pe raza teritorială a Tribunalului Vâlcea, însă prin aplicarea criteriului instanţei de la locul săvârşirii faptei ilicite, se constată că atât Tribunalul Bucureşti, cât şi Tribunalul Vâlcea, sunt competente să soluţioneze cauza.

Fapta pretins ilicită care i se impută pârâtei constă în comunicarea publică neautorizată în scop ambiental a operelor muzicale în cadrul mijloacelor de transport rutier de persoane pe ruta Bucureşti - Vâlcea.

În mod evident, se poate vorbi despre mai multe asemenea fapte pretins ilicite, însă pentru motivul că fiecare cursă efectuată pe această rută a generat o faptă unică de comunicare publică, şi nu în raport de locul săvârşirii faptei, în sensul că acelaşi act de comunicare publică a operelor muzicale ar putea fi fragmentat în mai multe fapte, în funcţie de unitatea administrativ - teritorială traversată în timpul transportului.

Aşadar, fiecare faptă astfel pretinsă are caracter continuu, pe durata fiecărei curse de transport pe ruta Bucureşti - Vâlcea şi retur, considerându-se că a fost săvârşită, în egală măsură, pe teritoriul judeţului Vâlcea şi al municipiului Bucureşti, din moment ce nu poate fi defalcată în raport de unitatea administrativ - teritorială traversată.

Cum, în cauză, în aplicarea art. 116 C. proc. civ., reclamanta a înţeles să introducă acţiunea pe rolul Tribunalului Bucureşti, acestei instanţe îi revine competenţa să soluţioneze cauza.

În consecinţă, având în vedere dispoziţiile art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa soluţionării cauzei în primă instanţă în favoarea Tribunalului Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta A. cu sediul în Bucureşti, sector 1 și pe pârâta SC B. SRL cu sediul în Horezu, judeţul Vâlcea în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 noiembrie 2015.