Expropriation compensation review limited to quantum under Law 198/2004; extraordinary remedy barred as disguised second appeal

Decizia nr. 2566/2015

Asupra contestaţiei în anulare de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 1312 din 16 aprilie 2013, pronunţată în Dosarul nr. x/30/2010, Tribunalul Timiş a respins acţiunea precizată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtele CN C. SA, şi Comisia de aplicare a Legii nr. 198/2004 din cadrul Consiliului local Giarmata.

Prin Decizia civilă nr. 194 din 11 decembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, s-a respins excepţia de nelegalitate a Hotărârii nr. 76 bis din 17 martie 2010 şi a Deciziei nr. 407 din 19 mai 2009. S-a respins apelul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei primei instanţe.

Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, prin Decizia nr. 28 din 19 februarie 2015, în baza art. 2812 C. proc. civ., a admis cererea formulată de petenţii A. şi B.; a completat dispozitivul Deciziei civile nr. 194 din 11 decembrie 2014, în sensul că a respins, ca inadmisibilă, excepţia de nelegalitate şi în raport cu procesul verbal nr. 92 din 17 martie 2010 şi a hotărârii de revocare nr. 2 din 17 martie 2010. A respins în rest cererea.

Împotriva sentinţe civile nr. 1312 din 16 aprilie 2013 a Tribunalului Timiş, a încheierii din 4 decembrie 2014, a Deciziei nr. 194 din 11 decembrie 2014, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, şi a Deciziei nr. 28 din 19 februarie 2015, pronunţată de aceeaşi instanţă, au declarat recurs reclamanţii A. şi B.

Prin Decizia nr. 1730 din data de 25 iunie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins, ca inadmisibil, recursul declarat reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 1312 din 16 aprilie 2013 a Tribunalului Timiş.

A constatat nul recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva încheierii de şedinţă din 4 decembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, în Dosarul nr. x/30/2010.

A respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii A. şi B. împotriva Deciziei civile nr. 194 din 11 decembrie 2014 şi Deciziei nr. 28 din 19 februarie 2015, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Pentru a se pronunţa astfel, Înata Curte a reţinut următoarele considerente:

1. Cu privire la recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 1312 din 16 aprilie 2013 a Tribunalului Timiş s-a constatat că, potrivit art. 299 C. proc. civ., obiectul recursului îl constituie hotărârea dată în apel, ceea ce înseamnă că motivele de nelegalitate ce pot fi invocate pe calea recursului, faţă de art. 304 C. proc. civ., pot viza numai această hotărâre, nu şi cea dată în primă instanţă.

2. În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanţi împotriva încheierii de şedinţă din 4 decembrie 2014, respectiv, a încheierii de dezbateri ce reprezintă parte integrantă a Deciziei nr. 194 din 11 decembrie 2014, Înalta Curte a constatat nulitatea recursului, conform dispoziţiilor art. 306 alin. (1) C. proc. civ.

Referitor la recursul declarat de reclamanţi împotriva Deciziei nr. 194 din 11 decembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, s-a constatat că, deşi reclamanţii au indicat ca temei de drept al criticilor formulate art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., dezvoltarea acestora permite încadrarea lor în art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., şi că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:

Critica prin care recurenţii reclamanţi au invocat lipsa motivării s-a reţinut a fi neîntemeiată, întrucât hotărârea recurată cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care judecătorii şi-au întemeiat soluţia pronunţată cu privire la excepţia de nelegalitate invocată de către reclamanţi, ceea ce permite efectuarea controlului judiciar pe calea recursului, având în vedere atât obiectul cererii cu care a fost învestită instanţa, și anume obligarea pârâţilor la revocarea Hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 76 bis din 17 martie 2010 şi la emiterea unei noi hotărâri de stabilire a despăgubirilor pentru imobilul supus exproprierii, cât şi excepţia de nelegalitate a Hotărârii nr. 76 bis din 17 martie 2010 privind stabilirea despăgubirilor, invocată de reclamanți.

În ceea ce priveşte excepţia de nelegalitate a hotărârii contestate, s-a constatat că a fost soluţionată corect pe excepţia de inadmisibilitate, instanţa de apel arătând argumentele de fapt şi de drept pentru care a admis această excepţie, iar consecinţa admiterii excepţiei conduce la neanalizarea argumentelor pe care reclamanții și-au întemeiat excepția de nelegalitate.

În ceea ce privește critica formulată de reclamanți potrivit căreia excepţia a fost invocată şi de către Ministerul Public, iar instanţa de apel nu a răspuns motivat acestei excepţii, s-a constatat că numai Ministerul Public putea formula critici în acest sens pe calea recursului nu și celelalte părţi.

Criticile potrivit cărora instanţa de apel nu s-a pronunţat şi asupra excepţiei de nelegalitate a procesului verbal de stabilire a cuantumului despăgubirilor din 17 martie 2010, a Hotărârii de revocare nr. 2 din 17 martie 2010 au fost considerate nefondate, câtă vreme reclamanţii au avut deschisă calea prevăzută de dispoziţiile art. 2812 C. proc. civ., de completare a Deciziei nr. 194 din 11 decembrie 2014, pronunţată de instanţa de apel, de care au şi uzat, fiind pronunţată în acest sens de către aceeaşi instanţă Decizia nr. 28 din 19 februarie 2015, care, la rândul său, face obiectul recursului.

În ceea ce priveşte criticile potrivit cărora decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 22 şi art. 26 din Legea nr. 33/1994; că nici instanţa de fond şi nici instanţa de apel nu au dispus introducerea în cauză a titlurilor drepturilor reale asupra terenului, respectiv, şi a coindivizarilor D. şi E., și că instanțele de fond și de apel au dispus exproprierea parţială a terenului, deşi reclamanţii au solicitat exproprierea totală, critici ce se circumscriu dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

În respectarea principiului disponibilităţii, instanţele de judecată sunt ţinute să respecte cadrul procesual stabilit de reclamanţi în ceea ce priveşte obiectul litigiului şi părţile cu care aceştia înţeleg să îşi dispute raportul juridic dedus judecăţii.

Prin urmare, faţă de faptul că prin cererea de chemare în judecată reclamanţii nu au indicat ca părţi şi pe coproprietarii imobilului în litigiu, D. şi E., rezultă că reclamanţilor le revine culpa pentru soluţionarea litigiului fără a fi introduşi în cauză şi ceilalți coproprietari, astfel că aceștia, invocându-şi propria culpă, nu pot obţine câştig de cauză.

S-a constatat că D. şi E., coproprietari ai terenului expropriat, nu sunt prejudiciaţi prin necitarea lor în cauză, întrucât instanțele de fond au menţinut dispoziţia contestată în ceea ce priveşte stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru terenul în litigiu.

Criticile potrivit cărora chiar şi în situaţia în care instanţa de judecată a respins ca inadmisibilă excepţia de nelegalitate a Hotărârii nr. 76 bis din 17 martie 2010, instanţa de apel trebuia să abordeze motivul conflictului de interese născut prin participarea celor doi soţi în cadrul aceleiaşi comisii, precum şi a faptului că unul din membrii comisiei nu îşi motivează calitatea de a fi titularul unui act de învestitură publică, s-a constatat, de asemenea, că sunt nefondate.

Astfel, s-a reţinut că instanţa de apel a respins ca inadmisibilă excepţia de nelegalitate a Hotărârii nr. 76 bis din 17 martie 2010, cu motivarea că această excepţie, invocată pentru prima dată în apel, reprezintă un fine de neprimire, dirimant şi absolut, prin raportare, în speță, la principiul „electa una via, non datur recurs ad alteram”, şi că această constatare exclude analiza excepţiei lipsei de interes.

În acest sens, s-a reţinut că în condiţiile existenţei şi utilizării unei căi de atac/contestaţii specifice, particulare, prevăzute prin legea specială în materie, cum este Legea nr. 198/2014, reclamanţii nu mai pot uza, în cadrul aceluiaşi litigiu, concomitent şi de calea oferită de normele procedurale ale legii contenciosului administrativ şi fiscal, câtă vreme se urmăreşte acelaşi scop.

În speţă, s-a constatat că reclamanţii nu au formulat, pe calea recursului, critici de nelegalitate privind soluţia dată de instanţa de apel acestei excepţii, pe inadmisibilitate, pe de o parte, iar pe de altă parte, că, faţă de faptul că această excepţie are caracter absolut și dirimant, ce face de prisos analiza temeiniciei excepţiei de nelegalitate, iar instanţa de apel corect nu a analizat argumentele reclamanților cu privire la nelegalitatea acestei hotărâri.

Criticile potrivit cărora decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 26 alin. (4) din Legea nr. 33/1994, deoarece expropriatorul a dispus exproprierea numai a unei părţi din teren, deși reclamanţii au solicitat exproprierea totală a terenului în litigiu, motivat de faptul că suprafaţa de teren neexpropriată nu are nicio valoare economică prin lipsa posibilităţii de acces la acest teren, s-a constatat că sunt nefondate.

Sub acest aspect s-a reţinut că reclamanţii au contestat Hotărârea nr. 76 bis din 17 martie 2010 emisă de intimata pârâtă, în temeiul art. 9 din Legea nr. 198/2004.

S-a reţinut că potrivit acestor dispoziţii legale, hotărârile emise în baza legii nr. 198/2004, prin care s-a stabilit şi s-a dispus consemnarea despăgubirii de către expropriator către proprietarii expropriaţi, pot face obiectul controlului jurisdicţional numai în ceea ce priveşte stabilirea cuantumului despăgubirii, iar dispoziţiile art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 sunt incidente numai în ceea ce priveşte „stabilirea despăgubirii” nu şi în ceea ce priveşte transferul dreptului de proprietate către expropriator, ce nu poate fi contestat de către expropriaţi.

Criticile formulate de reclamanți potrivit cărora decizia recurată s-a dat cu încălcarea art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, motivat de faptul că prin Decizia nr. 12 din 15 ianuarie 2015 a Curţii Constituţionale a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că prevederile art. 9 teza a II-a din Legea nr. 198/2004 raportate la sintagma „la data întocmirii raportului de expertiză” cuprinsă în dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 sunt neconstituţionale; că în această situaţie instanţa de apel, cât şi experţii aveau obligaţia să ţină seama la calcularea cuantumului despăgubirilor de preţul cu care se vând în mod obişnuit imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ teritorială, şi că, în speţă, în mod greşit instanţa de apel a înlăturat expertiza judiciară întocmită de expert F., care a luat în comparaţie directă preţul/mp., de teren stabilit conform Deciziei nr. 529 din 7 februarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, decizie ce a fost emisă pentru terenuri situate în aceeaşi zonă, s-a constatat că sunt nefondate, pentru cele ce urmează:

Instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe prin care s-a respins contestaţia formulată de reclamanţi împotriva Hotărârii nr. 76 bis din 10 martie 2010 emisă de Comisia de aplicare a Legii nr. 198/2004 din cadrul Consiliului local Giarmata, jud. Timiş.

În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirii s-a reţinut că, în speţă, a fost administrată proba prevăzută de Legea nr. 33/1994, în sensul că în apel s-a dispus efectuarea unei expertize tehnice judiciare folosindu-se, la indicaţia instanţei de apel, strict metoda comparaţiei directe, potrivit dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din lege, şi că valoarea stabilită de experţi este, de asemenea, net inferioară aceleia stabilită prin hotărârea contestată, fiind de 1267 euro sau 5.633 lei, faţă de 31.775 euro, oferită prin hotărârea contestată.

Înalta Curte a constatat că soluţia este corectă, câtă vreme, în opinia majoritară, experţii au stabilit cuantumul despăgubirii prin utilizarea metodei comparaţiei directe, respectiv, au avut în vedere terenuri extravilane deci, de aceeaşi categorie de folosinţă şi din acelaşi perimetru administrativ cu terenul expropriat.

S-a reţinut, că, într-adevăr, ulterior pronunţării Deciziei recurate, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 12/2015, a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 9 teza a II-a din Legea nr. 198/2004 raportate la sintagma „la data întocmirii raportului de expertiză”.

În speţă, Înalta Curte, analizând legalitatea Deciziei recurate sub aspectul momentului stabilirii cuantumului despăgubirii, a constatat că în apel s-a stabilit cuantumul acesteia luând în considerare valoarea imobilului la momentul realizării raportului de expertiză, cât şi la momentul transferului dreptului de proprietate, atât în opinia majoritară, cât şi în opinia separată.

În ceea ce priveşte critica formulată de reclamanţi potrivit căreia greşit instanţa de apel a înlăturat expertiza judiciară întocmită de expert F., s-a constatat că este neîntemeiată.

Astfel, s-a reţinut că în opinia minoritară expertul a stabilit cuantumul despăgubirilor atât la data întocmirii raportului de expertiză, cât şi la data realizării transferului dreptului de proprietate de la expropriaţi la expropriator, şi a rezultat că la acel moment cuantumul despăgubirii era de 39.767,76 euro, deci mai mare decât cel acordat de pârâtă, de 31.775 euro.

Însă, s-a constatat că în mod legal instanța de apel nu a omologat cuantumul despăgubirii stabilit la momentul transferului dreptului de proprietate de către expertul F., în opinia separată (fila 155, dosar apel), întrucât în opinia separată valoarea despăgubirii nu s-a stabilit prin raportare la contracte de vânzare pentru terenuri cu aceleaşi caracteristici ca cele ale terenului în litigiu, situate în extravilan, ci la un contract de vânzare-cumpărare pentru terenuri din categoria intravilan, pe de o parte, iar pe de altă parte, expertul a luat în considerare pentru stabilirea cuantumului despăgubirii la momentul transferului dreptului de proprietate valoarea stabilită în altă cauză, respectiv, prin Decizia nr. 529/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care nu are nicio legătură cu cauza pendinte, deoarece exproprierea terenului din acea cauză s-a realizat în anul 2009 şi nu în anul 2010, cum s-a realizat pentru terenul în litigiu.

Cu privire la celelalte critici formulate de recurenţii reclamanţi împotriva Deciziei nr. 194 din 11 decembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, s-a reţinut că acestea vizează netemeinicia Deciziei recurate, iar sancţiunea este aceea a neanalizării lor.

Cu privire la recursul declarat de reclamanţi împotriva Deciziei nr. 28 din 19 februarie 2015, pronunţată de aceeaşi instanţă, Înalta Curte a reţinut, de asemenea, că este nefondat, pentru cele ce succed:

Criticile formulate de reclamanţi privind nelegalitatea Deciziei nr. 28 din 19 februarie 2015 au fost încadrate în drept în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., de către instanţă, astfel că analiza legalităţii Deciziei s-a făcut raportat la acest motiv de recurs.

Astfel, s-a reţinut că prin criticile formulate, reclamanţii au susţinut că decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 33/1994, deoarece instanţa de judecată era obligată să citeze în cauză toţi coproprietarii care pot justifica un interes legitim asupra imobilului propus a fi expropriat şi că soluţionarea excepţiilor invocate de către reclamanţi în cursul soluţionării contestaţiei se face în contradictoriu cu toţi coproprietarii, şi nu în contradictoriu numai cu emitenţii actului.

Înalta Curte a reţinut că aceste critici sunt nefondate, întrucât aşa cum s-a arătat în analiza criticilor de nelegalitate formulate în același sens și împotriva Deciziei nr. 194 din 11 decembrie 2014, reclamanţii nu pot avea câştig de cauză invocându-şi propria culpă.

În ceea ce privește celelalte critici formulate de reclamanți s-a constatat că instanţa de apel, prin decizia recurată, a respins ca inadmisibilă excepţia de nelegalitate şi în raport de procesul verbal din 17 martie 2010 şi de Hotărârea de revocare nr. 2 din 17 martie 2010, iar reclamanţii, fără se formuleze critici cu privire la soluţia dată acestei excepţii, au arătat că greşit nu s-a pronunţat instanţa de apel asupra „conflictului de interese” invocat de aceştia cu privire la participarea a doi membri ai comisiei, ce au adoptat hotărârea contestată, aflaţi în stare de incompatibilitate şi a faptului că unul din membrii comisiei nu justifică calitatea de membru fundamentată pe un act de învestitură publică, şi că interesul lor de a invoca această excepţie constă în faptul că prin actele contestate li s-a încălcat dreptul la o justă şi prealabilă despăgubire.

S-a reţinut că sunt nefondate aceste critici, deoarece soluționarea excepţiei de nelegalitate pe excepția inadmisibilității se constituie într-un fine de neprimire, ce reprezintă o excepţie absolută și dirimantă, care face de prisos analiza temeiniciei acestei excepţii, deci, a motivelor pe care reclamanții şi-au întemeiat excepţia.

Faptul că reclamanții au susţinut că au interes în invocarea acestei excepţii determinat de împrejurarea că prin actele a căror nelegalitate au invocat-o direct în apel le-a fost încălcat dreptul la o justă şi prealabilă despăgubire, nu înseamnă că instanţele de judecată pot soluţiona o contestaţie formulată în condiţiile art. 9 din Legea nr. 198/2004 în alt cadru procesual decât cel reglementat de legea specială în această materie, întrucât dacă s-ar proceda astfel s-ar încălca principiul „electa una via non datur recursus al alteram”, aşa cum corect a stabilit instanţa de apel.

Înalta Curte a reţinut că celelalte susţineri formulate de reclamanţi nu pot fi analizate, întrucât nu se constituie în critici asupra modului de judecată al instanţei de apel a cererii formulate în temeiul art. 2812 C. proc. civ. de către reclamanţi, ci reprezintă o reluare a considerentelor pe care reclamanţii şi-au întemeiat excepţia de nelegalitate în faţa instanţei de apel.

Împotriva acestei decizii au formulat contestaţia în anulare contestatorii A. şi B., întemeiată în drept pe dispoziţiile art 318 alin. (1) teza I şi teza a II a C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor contestației în anulare, contestatorii au arătat că prin recursul formulat au criticat soluţiile Tribunalului Timiş şi ale Curţii de Apel Timişoara sub aspectul încălcării dispoziţiilor art. 24 alin ultim din Legea nr 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, motivând că în mod greşit li s-a respins cererea de expropriere totală (formulată la 13 martie 2012) deşi exproprierea parţială admisă nu le permite accesul pe proprietatea rămasă în folosinţă, chiar dacă scriptic suprafaţa rămasă este de trei ori mai mare decât cea expropriată.

Sub acest aspect, contestatorii au susţinut că, deşi instanţa de recurs a reţinut prin decizia pronunţată motivul de recurs invocat, aceasta a abordat chestiunea dedusă judecaţii doar din perspectiva acţiunii iniţiale cu care reclamanții au învestit Tribunalul Timiş la data de 24 iunie 2010, fără să ţină seama de faptul că la data de 13 martie 2010 contestatorii au formulat o precizare de acţiune, prin care, raportându-se la situaţia stabilită prin raportul de expertiză întocmit după sesizarea instanţei, au solicitat exproprierea totală a întregii parcele de teren, cerere asupra căreia instanţa de recurs nu s-a pronunţat.

Totodată, contestatorii au susţinut faptul că în mod greşit instanţa de recurs a respins motivul de recurs referitor la evaluarea terenului expropriat în comparaţie cu terenuri învecinate, cu motivarea că evaluarea terenurilor învecinate s-a efectuat în anul 2009, deşi Decizia nr 529/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie viza o expropriere evaluată în anul 2010.

De asemenea, contestatorii au susţinut faptul că decizia instanţei de recurs este rezultatul unei greşeli materiale întrucât prin decizia contestată s-a respins motivul de recurs vizând aspectul înlăturării fără temei a raportului de expertiză întocmit de expertul F., întrucât așa cum rezulta din Hotărârea de despăgubire nr. 6 din 6 aprilie 2009, terenul în suprafaţa de 38.903 mp era stabilit ca teren extravilan arabil şi nu intravilan așa cum în mod greşit a considerat instanţa de recurs.

Concluzionând, contestatorii au solicitat admiterea contestaţiei în anulare, anularea Deciziei de recurs şi rejudecând recursul să se dispună casarea hotărârilor recurate şi trimiterea cauzei la instanţa de fond pentru refacerea expertizei în specialitatea evaluare teren arabil.

Analizând contestaţia în anulare, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, în considerarea argumentelor ce succed.

Potrivit dispoziţiilor art. 318 teza I C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale.

Noţiunea de „greşeală materială” se referă la aspectele formale ale judecării recursului, pe această cale neputând fi remediate greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispoziţii legale.

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, iar în contextul acesteia, noţiunea de greşeală materială nu trebuie interpretată extensiv, astfel că, pe această cale nu pot fi valorificate eventuale greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziţii legale sau de rezolvare a unui incident procedural.

În acest context, nu se poate admite ca o cale extraordinară de atac de retractare să se transforme într-un „recurs la recurs”, prin care partea nemulţumită să tindă a repune în discuţie aspectele de drept deja dezbătute în cadrul recursului, doar pentru a obţine o nouă rejudecare a cauzei, în sens contrar putând fi afectat principiul securităţii raporturilor juridice, care protejează prezumţia de validitate a hotărârilor judecătoreşti irevocabile (cauza Mitrea contra Românei, hotărârea din 29 iulie 2008).

În speţă, contestatorii au susţinut că instanţa a săvârşit o greşeală materială, respingând motivul de recurs referitor la aspectul înlăturării fără temei a raportului de expertiză întocmit de expertul F., precum şi cel referitor la evaluarea terenului expropriat în comparaţie cu terenuri învecinate.

Astfel, contestatorii nu au invocat o greşeală materială, adică o eroare legată de aspectele formale ale judecăţii în recurs. Aceştia au solicitat ca instanţa să reanalizeze situaţia terenului în litigiu, adică instanţa să reaprecieze probele și aspectele care ţin de situaţia de fapt şi de drept stabilită în cauză.

Constatând astfel că pe calea contestaţiei în anulare nu au fost invocate motive prin care să se susţină „greşeli materiale” în sensul considerentelor enunţate, în cauză nu sunt îndeplinite cerinţele art. 318 teza I C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul contestaţiei în anulare întemeiat pe dispoziţiile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., potrivit căruia hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare când instanţa a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau casare, Înalta Curte constată următoarele:

Textul de lege sus-menţionat vizează omisiunea de a examina unul dintre motivele de casare sau de modificare formulate de recurentul care a pierdut, chiar şi în parte, procesul, iar nu argumentele enunţate de parte, care sunt subsumate motivului de recurs pe care îl susţin şi asupra cărora se poate răspunde printr-un considerent comun.

Pe de altă parte, dacă a fost formulat un singur motiv de recurs, care, în realitate, cuprinde, în conţinutul său, mai multe motive, instanţa este obligată să răspundă fiecărui motiv în parte, iar eventuala omisiune deschide recurentului calea contestaţiei în anulare.

Motivul de recurs pretins a nu fi fost examinat de către Înalta Curte, conform susţinerilor expuse în cadrul contestaţiei în anulare este, în esență, cel potrivit căruia contestatorii au arătat că au criticat soluţiile instanțelor de fond sub aspectul încălcării dispoziţiilor art. 24 alin. (4) din Legea nr 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, iar instanța de recurs, deși a reținut acest motiv, a abordat chestiunea dedusă judecaţii doar din perspectiva acţiunii iniţiale cu care au investit Tribunalul Timiş la data de 24 iunie 2010, fără să ţină seama de precizarea ulterioară.

Înalta Curte constată că instanța de recurs a răspuns argumentat motivului de recurs potrivit căruia au fost încălcate dispozițiilor art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994, deoarece expropriatorul a dispus exproprierea numai a unei părți din teren.

Analizând critica formulată de recurenţi pe acest aspect instanța de recurs a constatat că susținerea este nefondată, arătând în considerentele Deciziei următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 198/2004, hotărârile emise în baza Legii nr. 198/2004, prin care s-a stabilit şi s-a dispus consemnarea despăgubirii de către expropriator către proprietarii expropriaţi, pot face obiectul controlului jurisdicţional numai în ceea ce priveşte stabilirea cuantumului despăgubirii, iar dispoziţiile art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 sunt incidente numai în ceea ce priveşte „stabilirea despăgubirii” nu şi în ceea ce priveşte transferul dreptului de proprietate către expropriator, ce nu poate fi contestat de către expropriaţi.

Prin urmare, prin folosirea sintagmei ”în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirii” în situația acţiunilor formulate în temeiul art. 9 din Legea nr. 198/2004, aşa cum este cazul în speţă, se constată că legiuitorul a dorit ca în acest domeniu controlul jurisdicțional să se facă doar în privinţa stabilirii cuantumului despăgubirii nu şi în ceea ce priveşte transferul dreptului de proprietate către expropriator.

Pentru considerentele arătate, instanţa de recurs a constatat că soluțiile instanțelor de fond prin care s-a respins cererea reclamanţilor potrivit căreia se impune a fi expropriată întreaga suprafaţă de teren rămasă, întrucât nu mai are nicio valoare economică, sunt legale.

Se constată astfel că, în realitate, contestatorii sunt nemulţumiţi de modul în care instanţa de recurs a răspuns criticilor formulate prin cererea de recurs. Instanţa învestită cu contestaţia în anulare nu este îndreptăţită să verifice corectitudinea argumentelor în baza cărora un anumit motiv de recurs a fost respins, şi, în funcţie de rezultatul acestei analize, să schimbe, eventual, hotărârea pronunţată în cauză.

Dacă instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei în anulare ar examina motivele contestaţiei din perspectiva celor solicitate de contestatori, s-ar ajunge la o veritabilă rejudecare a recursului, contestaţia în anulare neputând fi însă convertită într-un recurs la recurs.

În acest sens, mod constant, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit faptul că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluţionat definitiv şi irevocabil, numai în scopul de a obţine o rejudecare a cauzei; contestaţia în anulare nu poate avea semnificaţia unui "recurs deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanţe esenţiale şi imperative.

Totodată, în cadrul jurisprudenţei Curții Europene a Drepturilor Omului principiul supremaţiei dreptului reprezintă un element de patrimoniu comun al statelor semnatare ale convenţiei în ansamblul valorilor pe care le protejează, iar între acestea, din perspectiva art. 6 parag. 1, securitatea rapturilor juridice este o dimensiune esenţială.

Acest concept presupune că o soluţie definitivă pronunţată de instanţe cu privire la orice controversă, să nu mai fie rejudecată (Cauza Brumărescu).

În virtutea acestui principiu, nicio parte nu este autorizată să solicite controlul unei hotărâri definitive şi executorii numai cu scopul de a obţine reexaminarea cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa. Instanţele superioare nu trebuie să folosească puterea de control decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare şi nu pentru a proceda la o nouă examinare. Controlul nu trebuie să devină un apel mascat şi simplul fapt că ar putea exista două puncte de vedere asupra aceleiaşi probleme, nu este un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză, principii reafirmate în numeroase cauze examinate de instanţa de contencios european (Cauza Stan şi Rosemberg, Belasin, Blidaru, SC Sefer SA, Cornif, Cârstoiu, SC Editura Orizonturi SRL, Creţu, Caracaş, Ionescu, Puşcaş, Tripon II, Savu, etc.)

Cum criticile formulate de contestatori nu se circumscriu motivelor limitativ prevăzute de art. 318 C. proc. civ., care nu pot fi extinse, prin analogie, la alte situaţii decât cele vizate în mod expres de acest text de lege, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatorii A. şi B. împotriva Deciziei nr. 1730 din data de 25 iunie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 noiembrie 2015.