Inadmissibility of extraordinary challenge based on substantive patent infringement review

Decizia nr. 2565/2015

Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra contestaţiei în anulare de faţă, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 729 din data de 13 martie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a constatat nul recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 859/Ap din 25 noiembrie 2014 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale. A respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B. împotriva aceleiaşi decizii.

Pentru a se pronunţa astfel Înalta Curte a reţinut următoarele:

I. În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamantul A., analizând excepţia nulităţii, invocată din oficiu, Înalta Curte a apreciat că este întemeiată, întrucât recursul formulat nu conţine critici de nelegalitate la adresa deciziei recurate, posibil a fi analizate prin prisma vreunuia dintre cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

II. Referitor la recursul declarat de reclamantul B., Înalta Curte a constatat că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Toate susţinerile încadrate din punct de vedere juridic de către recurent în cazurile de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. au fost reluate în cadrul cazului de modificare descris de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., pentru a se demonstra că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii.

Motivele de recurs conţin nu numai critici de nelegalitate, ci şi susţineri referitoare la situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel pe baza probelor administrate, recurentul relevând aspecte din conţinutul expertizei judiciare efectuate în cauză, al înscrisurilor aflate la dosar ori al depoziţiilor martorilor audiaţi pe parcursul judecăţii, cu scopul de a combate aprecierea instanţei de apel asupra situaţiei de fapt.

În acest context, instanţa a calificat motivele de recurs în raport de conţinutul şi finalitatea lor.

Din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ. a analizat criticile referitoare la încălcarea normelor de procedură imperative, respectiv a prevederilor O.G. nr. 2/2000 şi a Ordinului Ministerului Justiţiei nr. 199/2010; a prevederilor art. 208 alin. (1) C. proc. civ. şi a celor ale art. 129 alin. (5) C. proc. civ.; a dispoziţiilor art. 169 C. proc. civ., precum şi a celor ale art. 204 şi 211 C. proc. civ.

Toate celelalte susţineri încadrate de către recurent în cazul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. (cu excepţia criticii referitoare la art. 5 alin. (5) din Legea nr. 64/1991, susceptibilă a fi cercetată în contextul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) au fost analizate prin prisma art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Criticile referitoare la modul de interpretare şi de aplicare a legii de către instanţa de apel au fost analizate în mod distinct.

Astfel, în ceea ce priveşte criticile întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că raportul de expertiză întocmit de un expert judiciar atestat în specialitatea proprietate intelectuală - brevete de invenţie respectă prevederile art. 14 alin. (1) din O.G. nr. 2/2000, dar şi pe cele din art. 11 alin. (1), la care recurentul a făcut referire, atât timp cât expertul desemnat este înscris în tabelul nominal al experţilor judiciari cu specialitatea menţionată.

Fiind expres prevăzută de legiuitor, specializarea respectivă este obligatorie şi trebuie respectată ca atare, astfel încât în litigiile de proprietate intelectuală nu ar putea fi desemnat, faţă de regula din art. 14, un expert care să nu fie atestat ca specialist în proprietate intelectuală.

Dacă legiuitorul ar fi intenţionat ca expertizele în litigiile privind brevete de invenţie să fie efectuate de specialişti chiar în domeniul invenţiei, ar fi trebuit să prevadă categorii distincte în cadrul specializării generice proprietate intelectuală - brevete de invenţie, ceea ce nu s-a întâmplat, astfel încât aprecierea respectării art. 14 din O.G. nr. 2/2000 se raportează la specializarea expres prevăzută în nomenclator.

În mod evident, la momentul desemnării expertului judiciar, instanţa de judecată poate avea în vedere, pe lângă specializarea în proprietate intelectuală, calificarea profesională a expertului, la cererea uneia dintre părţi şi după dezbaterea în contradictoriu a calificării necesare efectuării expertizei.

Acest lucru nu este, însă, obligatoriu, faţă de modul de reglementare a specializărilor în materia proprietăţii intelectuale, astfel încât desemnarea unui expert judiciar care nu are pregătire tehnică în chiar domeniul invenţiei nu atrage nulitatea raportului de expertiză întocmit, fiind suficient că expertul este atestat în proprietate intelectuală - brevete de invenţie.

În ceea ce priveşte Decizia nr. 2223 din 27 martie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în ciclul procesual anterior, casarea deciziei de apel s-a dispus pentru că expertul proprietate intelectuală-brevete de invenţie s-a pronunţat şi asupra drepturilor băneşti cuvenite inventatorilor, cu toate că pentru acest ultim obiectiv al expertizei se prevede o specializare a expertului distinctă de cea în materia brevetelor de invenţie şi nu a rezultat că expertul avea o dublă specializare.

Nu s-a făcut nicio apreciere cu privire la specializarea necesară clarificării aspectelor tehnice şi nu s-a dat vreo îndrumare pe acest aspect, contrar susţinerilor recurentului, astfel încât nu se poate reproşa instanţei de rejudecare nerespectarea deciziei de casare.

În acest context şi ţinând cont de faptul că, în cadrul rejudecării, a fost numit un expert atestat în brevete de invenţie, criticile recurentului sub acest aspect au fost respinse, ca nefondate.

Înalta Curte a respins şi susţinerile referitoare la greşelile tehnice pretins regăsite în raportul de expertiză întocmit de expertul desemnat C., a căror finalitate, în strânsă legătură cu criticile vizând calificarea profesională a expertului, este aceea a înlăturării raportului de expertiză, ca fiind întocmit de un expert care nu avea competenţă în domeniu.

Pe lângă faptul că formaţia profesională originară a expertului specializat în brevete de invenţie, în raport cu obiectul brevetului nu poate atrage nulitatea raportului de expertiză, s-a reţinut că recurentul- reclamant a beneficiat de un expert consilier, care şi-a expus punctul de vedere într-un raport separat şi care a fost analizat de către instanţa de apel. Ca atare, partea a avut posibilitatea efectivă de a combate pretinsele greşeli ale expertului desemnat.

În privinţa modului de efectuare a expertizei, prin prisma susţinerilor recurentului, s-a constatat că criticile referitoare la nerespectarea dispoziţiilor art. 208 alin. (1) C. proc. civ. tind la nulitatea raportului de expertiză pentru neconvocarea părţilor la una dintre deplasările în teren a expertului, reprezentând o reiterare a unora dintre motivele cererii de recuzare a expertului, cerere formulată la termenul la care s-a învederat depunerea raportului şi soluţionată la termenul de judecată din 5 martie 2013.

În acest context şi faţă de dispoziţiile art. 204 cu referire la art. 34 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora încheierea de recuzare se atacă odată cu fondul, s-a reţinut că, în mod corect, instanţa de apel a apreciat că norma de procedură invocată de către reclamant nu a fost încălcată, atât timp cât convocarea părţilor este obligatorie, potrivit art. 208 alin. (1) C. proc. civ., doar pentru efectuarea unei lucrări „la faţa locului”, în speţă, la sediul societăţii pârâte, unde s-a pretins de către reclamanţi că s-ar fi folosit invenţia.

Deplasarea expertului într-o altă localitate, respectiv la Mediaş a fost justificată de obţinerea, la solicitarea pârâtei, de explicaţii suplimentare de la proiectantul arzătorului pe care pârâta a pretins că l-a folosit în realitate (şi nu arzătorul brevetat de reclamanţi), astfel încât sunt incidente, în acest caz, prevederile art. 208 alin. (2) C. proc. civ.

De altfel, şi reclamantul a oferit asemenea lămuriri, inclusiv prin deplasarea la sediul expertului în data de 18 decembrie 2012, fără prezenţa părţii adverse.

Împotriva raportului în care s-au materializat datele şi informaţiile obţinute de către expert, părţile au posibilitatea formulării de obiecţiuni, astfel încât nu se poate considera că li se aduce vreo vătămare prin neparticiparea la celelalte acte premergătoare întocmirii raportului, ce nu implică deplasarea efectivă la faţa locului.

Contrar susţinerilor recurentului, expertul nu a procedat la audierea unui martor, substituindu-se, în acest fel, judecătorului, cu încălcarea prevederilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., ci a clarificat anumite aspecte relevate de documentaţia legată de proiectul deja menţionat, ce i-a fost pusă la dispoziţie expertului de către pârâtă.

În privinţa principiului nemijlocirii ce guvernează administrarea probelor, criticile vizând nerespectarea dispoziţiilor art. 169 C. proc. civ. de către instanţa de apel, au fost respinse, ca nefondate.

Astfel, prin decizia recurată s-a reţinut, într-adevăr, că soluţia de casare cu trimitere echivalează cu anularea în tot a probelor administrate, însă s-a făcut expres referire doar la cele administrate în apel în ciclul procesual anterior, aşadar nu şi a celor administrate în faţa primei instanţe, după cum pretinde recurentul.

Dovadă în acest sens este faptul că instanţa de rejudecare a valorificat declaraţiile unora dintre martorii audiaţi la tribunal (D., E.), considerând că se coroborează cu concluziile raportului de expertiză C.

Interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 315 alin. (2) C. proc. civ. nu a condus la aplicarea normei într-o modalitate de natură a vătăma drepturile reclamantului şi nici nu justifică reaudierea de martori, la solicitarea reclamanţilor.

Astfel, probele administrate în faza apelului din ciclul procesual anterior, înainte de efectuarea expertizei au constat doar în interogatoriul pârâtei, reaudierea martorului E. şi depunerea de înscrisuri. Or, instanţa de apel a avut în vedere toate aceste probe, în măsura în care a fost posibilă coroborarea lor cu alte dovezi administrate, inclusiv a depoziţiei lui E., ceea ce lipseşte de relevanţă considerentul referitor la efectele soluţiei casării asupra probelor administrate în faza apelului din ciclul anterior.

Cât priveşte solicitarea reclamanţilor de reaudiere a martorilor chemaţi în faţa primei instanţe, tocmai pentru că soluţia de casare nu a afectat decât probele eventual administrate în apel după întocmirea expertizei constatate ca fiind nulă, nu se impunea refacerea tuturor probelor administrate în cursul întregului proces, inclusiv la tribunal.

Aşadar, instanţa de rejudecare nu avea obligaţia să procedeze la reaudierea martorilor, eventuala readministrare a unei asemenea probe fiind, însă, posibilă, dacă instanţa aprecia a fi necesară. În acest sens, sunt aplicabile dispoziţiile art. 295 alin. (2), art. 315 alin. (3)1 şi art. 316 C. proc. civ., din coroborarea cărora rezultă că instanţa va putea încuviinţa refacerea probelor administrate la prima instanţă, dacă va considera că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei.

Instanţa de rejudecare a făcut aplicarea acestor norme atunci când a apreciat că reaudierea solicitată de către reclamanţi nu este utilă cauzei, motiv pentru care Înalta Curte a constatat că susţinerile recurentului pe acest aspect sunt nefondate şi le-a înlăturat ca atare.

În ceea ce priveşte recuzarea expertului C., Înalta Curte a constatat că instanţa de apel a soluţionat cererea cu acest obiect formulată de către reclamantul B., în sensul respingerii, prin încheierea din camera de consiliu de la 5 martie 2013.

S-a reţinut că, în sprijinul cererii întemeiate pe dispoziţiile art. 204 cu referire la art. 27 C. proc. civ., recurentul a invocat, în parte, motive identice cu cele pentru care a pretins încălcarea de către expert, cu ocazia efectuării lucrării de specialitate, a normelor de procedură, reiterate în recurs şi analizate ca atare, astfel încât considerentele deja expuse pentru înlăturarea lor sunt pe deplin valabile şi în contextul susţinerilor referitoare la cererea de recuzare.

În privinţa motivelor recuzării care nu se suprapun susţinerilor analizate deja, s-a constatat că, prin motivele de recurs, au fost reiterate motivele cererii de recuzare, fără a se formula în concret critici de nelegalitate împotriva considerentelor reţinute în acea încheiere de şedinţă, drept pentru care, în absenţa unor motive susceptibile de a fi încadrate în vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ., s-a reţinut că nu este posibilă exercitarea controlului de legalitate a dispoziţiei de respingere a cererii de recuzare a expertului.

Cât priveşte susţinerile vizând aplicarea prevederilor art. 211 C. proc. civ., s-a reţinut că audierea expertului de către instanţa de judecată este justificată de necesitatea unor lămuriri în legătură cu lucrarea de specialitate efectuată, astfel încât este la latitudinea exclusivă a instanţei, a cărei apreciere asupra oportunităţii chemării expertului în faţa instanţei în acest scop nu este o chestiune de legalitate a deciziei, ci de temeinicie a acesteia, situaţie în care verificarea sa excede atribuţiilor instanţei de recurs.

2. În ceea ce priveşte incidenţa cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte a reţinut următoarele:

Instanţa de judecată a fost învestită în cauză cu soluţionarea pretenţiilor băneşti ale titularilor brevetului de invenţie constând într-un arzător cu jeturi multiple, cu protecţie începând din 30 ianuarie 2001, în contradictoriu cu persoana juridică despre care reclamanţii au afirmat că a folosit invenţia în perioada 2001-2003.

În condiţiile în care tribunalul a respins cererea de chemare în judecată faţă de împrejurarea neefectuării unei expertize de specialitate, în decursul celor aproape 7 ani cât s-a desfăşurat judecata în primă instanţă şi faţă de dispoziţiile deciziei de casare, instanţa de rejudecare a apelului reclamanţilor a menţinut sentinţa tribunalului, valorificând întregul probatoriu administrat, inclusiv concluziile expertizei realizate în cadrul rejudecării.

Formulând critici asupra invenţiei recurentul a susţinut că expertul C. s-a pronunţat asupra unor probleme care nu au făcut parte din obiectivele expertizei şi nici din obiectul procesului.

Cu toate că aceste susţineri ale recurentului au vizat raportul de expertiză, s-a constatat că, în realitate, privesc motivarea deciziei recurate, atât timp cât instanţa de apel a preluat constatările expertului judiciar şi le-a integrat în raţionamentul juridic pe baza căruia şi-a fundamentat soluţia adoptată în cauză.

În raport de conţinutul şi finalitatea motivelor de recurs, instanţa a considerat că trebuie cercetat dacă decizia recurată conţine considerente străine de natura pricinii, respectiv de cererea în contrafacere.

Din acest punct de vedere, Înalta Curte a reţinut că, preluând constatările expertului judiciar şi apreciind că soluţia constructivă din brevetul de invenţie nu este aptă de a fi pusă în practică, instanţa de apel a valorificat această constatare pentru a conchide că invenţia nu putea fi folosită de către pârâtă, iar acest considerent este relevant pentru soluţionarea cererii în contrafacerea brevetului, care presupune verificarea împrejurării dacă pârâta a folosit sau nu invenţia brevetată.

În acelaşi context, recurentul a susţinut că, în mod greşit, constatările expertului - preluate de către instanţă - se bazează pe un desen din brevet, şi nu pe conţinutul revendicării, cu încălcarea art. 34 alin. (2) din Legea nr. 64/1991 (în forma în vigoare la data cererii de brevet), în raportul de expertiză denaturându-se explicaţiile oferite de către reclamant în legătură cu pretinsa deficienţă constructivă sesizată de către expert.

În esenţă, expertul C. a constatat că, la arzătorul brevetat, spira metalică are rolul de a fixa izolaţia din fibră ceramică. Conform descrierii brevetului, spira se află între corpul arzătorului la interior şi tubul de protecţie termică la exterior, însă, conform desenelor ce însoţesc descrierea invenţiei, izolaţia din fibră ceramică se află în exteriorul tubului de protecţie termică, ceea ce face ca tehnic, ştiinţific, montarea spirei metalice să fie practic imposibilă în varianta din brevet.

Din aceste constatări a rezultat că expertul a semnalat o discrepanţă între descrierea brevetului şi desenele ce prezintă un exemplu de realizare a invenţiei, nu între conţinutul revendicării şi desene, pentru a se stabili dacă acestea din urmă reflectă sau nu în mod corect întinderea protecţiei, faţă de art. 34 alin. (2) din lege, astfel cum se pretinde prin motivele de recurs.

De altfel, expertul nu şi-a motivat concluzia imposibilităţii constructive exclusiv pe baza desenului invocat de recurent, ci prin raportarea, în primul rând, la descrierea brevetului, care trimite la acel desen. Or, recurentul nu a făcut nicio referire la descriere şi nu a arătat în concret cum ar fi posibilă fixarea fibrei ceramice - plasate, potrivit susţinerilor sale, în exteriorul arzătorului - dacă spirala de fixare este plasată aşa cum se arată în descrierea invenţiei.

Contrar susţinerilor recurentului, raportul nu denaturează în vreun fel explicaţiile date expertului, cât timp s-au citat pasaje din acestea, iar acestea relevă contrarietatea între textul revendicării şi desen (fără vreo referire, însă, la descrierea invenţiei chiar prin brevet).

Aspectele referitoare la obturarea orificiilor de evacuare a aerului din tubul de protecţie de către izolaţia din fibră ceramică ori la mediul oxidant din cuptor sunt lipsite de relevanţă pentru aprecierea asupra posibilităţii constructive a arzătorului brevetat, cât timp nu interesează cauza dacă invenţia este sau nu eficientă din punctul de vedere al evacuării aerului de răcire ori al procesului arderii cahlelor de teracotă. De altfel, instanţa de apel, cu toate că a consemnat constatările expertului pe acest aspect, nu le-a valorificat în vreun fel în considerentele esenţiale pe care şi-a fundamentat soluţia adoptată.

Din perspectiva posibilităţii folosirii efective a invenţiei de către pârâtă, este suficientă constatarea imposibilităţii punerii în practică a invenţiei, în condiţiile în care atât izolaţia din fibră ceramică, cât şi spirala metalică de fixare a acesteia, se regăsesc în toate cazurile în componenţa arzătorului, potrivit revendicării brevetului, care le menţionează expres.

S-a reţinut astfel că aprecierea pe acest aspect a reprezentat doar unul dintre argumentele pentru care instanţa de apel a constatat că pârâta nu a folosit invenţia.

Astfel, după cum s-a arătat deja, prin decizia recurată s-a constatat că există identitate între desenul tehnic, întocmit iniţial de proiectantul Iraterm Mediaş, şi desenul tehnic, pe baza căruia a fost omologat în anul 1996 arzătorul proiectat şi, de asemenea, că arzătorul brevetat este diferit de cel omologat. Pentru a conchide în acest fel, instanţa de apel s-a bazat nu numai pe concluziile expertului judiciar, ci şi pe depoziţia martorului F., audiat în cursul rejudecării, cel care a întocmit expertiza judiciară în cadrul urmăririi penale în Dosarul nr. x/P/2004 la Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Covasna.

S-a reţinut că arzătorul omologat a fost folosit la unitatea pârâtă începând cu anul 1996, inclusiv în perioada 2001 - 2003.

Recurentul a contestat identitatea dintre desenele tehnice menţionate anterior, pentru a susţine că desenul iniţial al proiectantului Iraterm nu a permis executarea arzătorului, fiind necesară modificarea substanţială a desenului şi, practic, realizarea unui proiect de către reclamantul A., ce s-a materializat în documentaţia, pe baza căreia a fost omologat arzătorul proiectat. Instanţa de apel a constatat că reclamantul menţionat doar a pus în practică proiectul Iraterm, împreună cu echipa pe care a coordonat-o.

Înalta Curte a apreciat că, în raport de obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată, respectiv despăgubiri pentru folosirea invenţiei, în temeiul Legii nr. 64/1991, şi nu a proiectului concretizat în desenul este lipsit de relevanţă în cauză dacă reclamantul A. a creat desenul, astfel cum s-a pretins prin motivele de recurs, ori doar a executat arzătorul după desenul proiectantului.

Instanţa a reţinut că ceea ce este esenţial, în cadrul procesual fixat prin cererea de chemare în judecată, este faptul că arzătorul executat conform desenului a fost efectiv folosit de către pârâtă după anul 1996, iar prin motivele de recurs nu s-a contestat acest aspect, după cum nu s-a contestat nici faptul că arzătorul (denumit cel „vechi” în recurs) este diferit de arzătorul brevetat (cel „nou”).

Prin motivele de recurs, s-a pretins că, în anul 2000, când reclamantul A. era director al societăţii pârâte, s-ar fi înlocuit arzătoarele cu cele brevetate, care ar fi fost folosite în perioada 2001-2003.

Această ultimă susţinere, pe lângă faptul că atestă că nu se contestă faptul folosirii anterioare în unitate a arzătorului omologat (cel „vechi”), din moment ce se afirmă că a fost înlocuit abia în 2000, contrazice însăşi motivarea cererii de chemare în judecată formulată la data de 19 decembrie 2003, prin care s-a arătat că invenţia s-a aplicat de către pârâtă încă din anul 1995 şi până în prezent, aşadar până în anul 2003, fiind evident că reclamanţii au asimilat la început arzătorul brevetat cu cel omologat în baza desenului.

Chiar prin cererea de apel, reclamanţii au reproşat primei instanţe că nu a cercetat fondul şi nu a analizat apărarea lor, în sensul că, din probele administrate, se observă că diferenţa dintre arzătorul brevetat şi cel omologat nu semnifică modificarea principiilor de răcire sau de utilizare a arzătorului şi se încadrează în revendicarea din brevet, chiar dacă, din punct de vedere constructiv, cele două arzătoare nu sunt absolut identice; este vorba despre diferenţe neesenţiale şi nu despre principiul sau modul de funcţionare, producând acelaşi efect tehnic.

Ca urmare a expertizei de specialitate efectuate cu ocazia rejudecării, instanţa de apel a constatat nu numai că există diferenţe esenţiale între arzătorul omologat în 1996 şi cel brevetat, dar că soluţiile pe care acestea se bazează conduc la efecte tehnice diferite. Motivele de recurs nu conţin critici pe acest aspect, ci, după cum s-a arătat, tind la înlăturarea raportului de expertiză C. din alte perspective, deja analizate (specializarea expertului, încălcarea normelor de procedură, depăşirea competenţelor expertului în legătură cu analiza posibilităţii invenţiei de a fi pusă în practică, a lipsei de eficienţă a acesteia).

Cât priveşte opinia expertului consilier al recurentului-reclamant, G., recurentul a criticat decizia în raport de cel de-al doilea obiectiv al expertizei, anume folosirea invenţiei de către pârâtă în perioada 2001-2003, nu şi în legătură cu obiectivul nr. 1, care privea diferenţele dintre arzătoare rezultând din modalitatea de funcţionare şi construire a acestora. De altfel, şi expertul consilier a semnalat aceste diferenţe, însă concluziile sale au accentuat posibilitatea constructivă a invenţiei şi eficienţa acesteia, în combaterea raportului de expertiză C.

În aceste condiţii, susţinerile din recurs în sensul că, deşi arzătorul omologat este diferit de cel brevetat, a fost înlocuit de către reclamantul A. în anul 2000, care nu coincid cu cele din cererea de chemare în judecată şi din cererea de apel, s-a apreciat că sunt susţineri noi în proces, fiind formulate omisso medio.

Înalta Curte a constatat că recurentul tinde la schimbarea situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel, finalitate care nu poate fi acceptată, deoarece atribuţiile instanţei de control judiciar sunt circumscrise exclusiv cercetării legalităţii deciziei, prin prisma cazurilor de recurs enumerate limitativ în art. 304 C. proc. civ., care nu includ reaprecierea situaţiei de fapt şi a probelor administrate.

S-a reţinut că această finalitate nu poate fi primită, în condiţiile în care, recurentul urmăreşte schimbarea situaţiei de fapt prin adăugarea unui element faptic nou, nerelevat prin cererea de chemare în judecată şi de apel, anume înlocuirea arzătorului „vechi” în anul 2000 (respectiv, în perioada când reclamantul A. era director al societăţii pârâte) şi, din această nouă perspectivă, a criticat ignorarea depoziţiilor martorilor audiaţi în cauză.

Cât priveşte raportul de expertiză întocmit de F. în iulie 2004, Înalta Curte a reţinut că excede atribuţiilor instanţei de judecată în prezenta cauză verificarea modului în care s-a efectuat acea expertiză, ce reprezintă o probă extrajudiciară în cauză şi care nici nu a fost considerată drept un mijloc de probă relevant, instanţa de apel valorificând exclusiv depoziţia acelui expert ca martor audiat în faza rejudecării apelului.

Au fost înlăturate şi celelalte susţineri ale recurentului privind alte aspecte de fapt referitoare la tipul de arzător folosit în perioada 2001 - 2003, atât timp cât nu s-a contestat utilizarea arzătoarelor omologate şi nu s-a probat înlocuirea acestora cu arzătoarele brevetate, astfel cum s-a pretins.

În consecinţă, Înalta Curte a respins motivele de recurs vizând motivarea deciziei recurate, în contextul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

3. În ceea ce priveşte incidenţa cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte a reţinut următoarele:

Prevederile art. 5 alin. (5) din Legea nr. 64/1991, referitoare la obligaţia de informare a unităţii de către inventator, nu au incidenţă în cauză, în condiţiile în care reglementează problema titularului brevetului de invenţie în cazul unui raport juridic de muncă (art. 5 alin. (1) lit. a)) sau de cercetare (art. 5 alin. (2)), din perspectiva îndeplinirii ori a neîndeplinirii obligaţiei de informare. Or, obiectul învestirii instanţei de judecată îl reprezintă pretenţiile inventatorilor în legătură cu folosirea invenţiei, şi nu calitatea de titular al brevetului în cadrul unui raport juridic între părţile în proces.

Ca atare, au fost înlăturate susţinerile recurentului pe acest aspect.

Cât priveşte nesoluţionarea cererilor reclamanţilor pentru defalcarea, individualizarea şi nominalizarea cheltuielilor ocazionate de prezentul proces, s-a reţinut că, în susţinerea acestei critici, recurentul a făcut referire la dispoziţiile art. 277 C. proc. civ., normă legală ce nu este incidentă în speţă, în condiţiile în care reclamanţii nu au fost obligaţi la plata unor cheltuieli de judecată prin decizia recurată, a căror defalcare între debitori să fie necesară în considerarea raportului juridic de drept substanţial dintre aceştia.

În măsura în care recurentul a avut în vedere, prin această critică, modul în care reclamanţii au suportat costul onorariilor de expert stabilite în sarcina lor, s-a apreciat că, în absenţa vreunei norme de procedură prin care să se reglementeze atare aspect, acesta interesează exclusiv desocotirea între reclamanţi, care pot avea în vedere felul raportului juridic dintre ei ori pot stabili, de comun acord, o altă modalitate de plată.

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe, sub nr. x/1/2015, B. a formulat contestaţie în anulare împotriva Deciziei nr. 729 din data de 13 martie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, întemeiată pe dispoziţiile art. 318 C. proc. civ.

În motivarea contestaţiei în anulare, contestatorul a susţinut că instanţa de recurs a omis să cerceteze temeinic şi complet motivele de recurs formulate cu referire la probe importante aflate la dosarul cauzei.

Contestatorul a expus pe larg situaţia de fapt şi istoricul cauzei şi a criticat modul în care instanţele anterioare au soluţionat procesul, reiterând cererile şi susţinerile pe care le-a făcut în fazele procesuale anterioare şi solicitând, în realitate, reanalizarea acestora, în raport de probatoriul administrat în cauză.

La termenul de judecată din data de 17 noiembrie 2015, instanţa a pus în discuţia părţilor excepţia inadmisibilităţii contestaţiei în anulare, în raport cu dispoziţiile art. 317 - 318 C. proc. civ.

Analizând, cu prioritate, excepţia inadmisibilităţii contestaţiei în anulare, se constată următoarele:

Potrivit art. 317 C. proc. civ. hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare numai pentru două motive expres şi limitativ prevăzute, şi anume: când procedura de citare pentru ziua când s-a judecat pricina nu a fost legal îndeplinită şi când hotărârea a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţa.

Contestatorul nu-şi întemeiază cererea pe niciuna din aceste două ipoteze, prevalându-se de dispoziţiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ.

Art. 318 C. proc. civ. dispune că hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie atunci când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

În speţă, prin criticile formulate, contestatorul este nemulţumit de modalitatea în care instanţele anterioare au soluţionat procesul tinzând, în realitate pe calea contestaţiei în anulare la reanalizarea pe fond a cauzei.

Astfel, solicitările contestatorului nu pot fi încadrate nici în dispoziţiile art. 318 C. proc. civ., textul menţionat având în vedere erorile materiale, respectiv, cele de ordin formal, procedural, săvârşite involuntar cu ocazia judecăţii, ipoteză care nu se regăseşte în cauză.

Contestaţia în anulare nu implică reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor, aşa cum tinde în realitate contestatorul, prin criticile formulate în această cale extraordinară de atac.

Drept urmare, nu se poate reţine că „dezlegarea dată” prin respingerea, ca nefondat, a recursului formulat de B. este rezultatul unei greşeli materiale sau că există omisiune de pronunţare pe motivele de recurs, în sensul dispoziţiilor prevăzute art. 318 C. proc. civ., câtă vreme criticile formulate de vizează fondul cauzei, respectiv greşita apreciere a probelor.

În consecinţă, se va constata că aspectele invocate nu pot constitui motive ale contestaţiei în anulare pe temeiul cărora să fie retractată hotărârea.

Ca atare, calea de atac fiind exercitată în afara ipotezelor strict reglementate prin dispoziţiile art. 317, 318 C. proc. civ., se va respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare.

Intimata SC H. SA, prin apărător ales, a solicitat plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 3.100 lei.

În conformitate cu prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. „Judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivite de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.”

Înalta Curte constată ca fiind nepotrivit de mare onorariul de 3.100 lei pretins de avocatul intimatei SC H. SA, întrucât nu se circumscrie criteriului de complexitate sau dificultate al cauzei, faţă de munca depusă, precum şi faptul pricina a fost soluţionată la primul termen de judecată, sens în care, va face aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. şi îl va obliga pe contestatorul B. la plata sumei de 500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, în favoarea intimatei.

În acest sens, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 401 din 14 iulie 2005, a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., reţinând în motivare că: „nimic nu interzice, în absenţa unei prevederi constituţionale exprese, consacrarea prin lege a prerogativei instanţei de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocaţial cuvenit, prin prisma proporţionalităţii sale cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse.”

În considerentele aceleiaşi decizii, Curtea Constituţională a reţinut şi faptul că jurisprudenţa Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse şi onorariile avocaţiale „a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil.”

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul B. împotriva Deciziei nr. 729 din data de 13 martie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Obligă pe contestatorul B. la plata sumei de 500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata SC H. SA, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 noiembrie 2015.