Defamation appeal upheld, quashed and remanded for retrial over unreasoned good-faith analysis.

Decizia nr. 2562/2015

Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 08 noiembrie 2012 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții B. și C., solicitând obligarea pârâtului B. la plata sumei de 1.500.000 dolari SUA, cu titlu de daune morale, obligarea pârâtului C. la plata sumei de 643.310 dolari SUA, cu titlu de daune morale și obligarea în solidar a pârâţilor la plata sumei 150.000 euro, cu titlu de daune materiale, pentru prejudiciul cauzat prin afirmațiile făcute de primul pârât și, respectiv, preluate și publicate de cel de al doilea pârât, împreună cu propriile afirmații, într-un articol din ziarul Adevărul din data de 16 octombrie 2012.

La data de 23 ianuarie 2013 reclamantul a depus o precizare prin care a solicitat ca la soluţionarea acţiunii să fie avute în vedere şi o serie de afirmaţii calomnioase făcute de pârâtul B. după depunerea cererii introductive de instanţă, la data de 29 noiembrie 2012, în cadrul unui interviu difuzat la D.

Prin sentința civilă nr. 139 din 04 februarie 2014, Tribunalul București, secția V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea împotriva pârâtului C.; a admis în parte, astfel cum a fost precizată, acțiunea formulată împotriva pârâtului B.; a obligat pe pârâtul B. la plata, către reclamant, a sumei de 30.000 dolari SUA daune morale (echivalent în lei la data plății); a respins cererea de obligare a pârâtului B. la plata de daune materiale; a obligat pe pârâtul B. la cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, diminuat, la suma de 10.910 lei şi a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru în sumă de 10.892,35 lei și timbru judiciar de 5 lei.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, referitor la situaţia de fapt, că în luna septembrie 2012, după ce a pierdut la bursă sume mari de bani ale clienților E., pârâtul B. a fugit din România, iar ulterior, prin mai multe scrisori trimise mass-mediei din țară, precum și prin interviuri acordate în străinătate, a înțeles să prezinte activitatea pe care a desfășurat-o în cadrul holdingului.

În acest context, pârâtul a vorbit despre relațiile de afaceri cu diverse persoane publice, între care reclamantul A., despre care a afirmat că în anul 2000 a primit de la companii multinaționale bani pe care i-ar fi trimis politicienilor aflați în campanie electorală la acel moment, indicând F. drept una dintre aceste multinaționale.

În drept, instanţa a avut în vedere prevederile art. 58, art. 72, art. 252, art. 70, art. 75 alin. (1), art. 1349 şi art. 1357 C. civ.

Reclamantul acuză ca fapte ilicite, pe de o parte, afirmațiile pe care pârâtul B. le-a făcut în cursul anului 2012 cu privire la „participarea la activități de dare de mită având ca obiect sume de ordinul milioanelor de dolari”, F. fiind indicată drept una dintre firmele de la care se primeau acești bani și, pe de altă parte, „publicarea afirmațiilor mincinoase ale pârâtului B., la care se adaugă o serie de alte afirmații mincinoase”, imputată pârâtului C., căruia i se reproșează și faptul că nu a verificat informațiile publicate, precum și maniera în care a fost scris articolul.

Circumstanțele speței au impus ca analiza potențialului ofensator al afirmațiilor pârâților să fie efectuată separat, iar în privința pârâtului C. s-a constatat că articolul vizat reprezintă un demers jurnalistic plasat în contextul unei teme de interes general public - scandalul financiar declanșat de plecarea din România a brokerului B., jurnalistul apreciind bizar faptul că „victimele păgubite cu milioane de euro nu depun plângeri penale”.

Nu aceeași este situația în privința afirmațiilor pârâtului B. - afirmații factuale, deoarece persoana reclamantului este identificată exact și se afirmă clar, direct, că a fost intermediar al mitei pe care ar fi plătit-o compania F. (prin intermediul lui G.) către politicieni români - al căror potențial ofensator este indiscutabil în condițiile în care sunt menite să îl denigreze din punct de vedere al imaginii sociale și să-l supună oprobiului public, dar și să furnizeze instituțiilor specializate ale statului indicii care, dacă ar fi adevărate, ar genera cercetarea și condamnarea penală a reclamantului pentru fapte de o gravitate extremă - corupție.

Având în vedere gravitatea faptei imputate reclamantului, era obligaţia pârâtului B. să furnizeze o bază reală suficientă şi credibilă; or, din analiza mijloacelor de dovadă pe care a înțeles să le administreze în cauză se constată că aceste afirmații sunt lipsite de suport probatoriu.

Pârâtul C. a depus la dosar un extras din Hotărârea Comisiei de Arbitraj din Stockholm și din cuprinsul acesteia se poate constata că apărările formulate de G. care „a înmânat informații generale despre cultura mitei din România” nu au fost primite, declarațiile sale demonstrând „inconsecvențe și contradicții”, aprecierea Curții fiind că „G. nu a putut probabil să direcționeze fondurile din conturi spre plătirea mitelor”, conturile fiind „folosite pentru uzul personal de către G.”

Apelul declarat de G. împotriva acestei hotărâri a fost respins prin Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel Svea la data de 22 aprilie 2013.

În condițiile în care afirmațiile privind intermedierea mitei plătite de F. (singura companie menționată de pârât, deși, în interviul acordat televiziunii islandeze a susținut că în anul 2000 reclamantul a primit bani de la „companii multinaționale”) au fost reluate în mai multe declarații și au fost menținute și în fața instanței, în pofida faptului că hotărârile pronunțate de Curtea de Arbitraj și de instanța de judecată din Suedia le-au infirmat și fără nicio explicație credibilă a faptului că, deși practic susține că plățile au fost efectuate prin intermediul său, nu a sesizat autoritățile, este îndeplinită și condiția vinovăției în săvârșirea faptelor imputate de reclamant.

Cu privire la condiția existenței unui prejudiciu, se reține că reclamantul a suferit un prejudiciu moral în legătură directă cu încălcarea dreptului său nepatrimonial la onoare și reputaţie, prin imputarea în mod repetat a desfăşurării activităţilor ilegale anterior menţionate, prin mijloace de informare a publicului larg, fiind adusă atingere demnității sale, credibilității sale ca jurnalist și formator de opinie, acuzațiile, de o gravitate extremă, fiind de natură a induce în conștiința publică imaginea sa ca infractor de cel mai înalt nivel.

În sfârșit, condiţia referitoare la legătura de cauzalitate dintre acţiunea ilicită şi prejudiciu rezultă ex rem, din chiar săvârşirea faptei, prin vătămarea valorilor sociale fundamentale ocrotite de normele constituţionale şi internaţionale.

Sub aspectul întinderii prejudiciului, Tribunalul a apreciat ca justificat numai în parte cuantumul sumei pretinse de reclamant cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral, suma de 30.000 dolari SUA reprezentând o reparaţie echitabilă pentru fapta ilicită reţinută în sarcina pârâtului.

La stabilirea acestei sume, tribunalul a avut în vedere nu atât articolele din presa scrisă, care au preluat afirmațiile denigratoare ale pârâtului B., cât mai ales faptul că, astfel cum rezultă din printurile depuse la dosar, în lunile octombrie și noiembrie 2012, aceste afirmații s-au repetat în interviurile acordate unor posturi de televiziune din România și Islanda și jurnalistului H., care le-a publicat pe internet.

În ceea ce privește prejudiciul material afirmat de reclamant, Tribunalul a apreciat că, în condițiile în care nu a fost prezentată și oferta făcută reclamantului, declarația dată de I., în sensul că scandalul mediatic provocat de declarațiile pârâtului B. a determinat compania să anuleze oferta privind încheierea unui contract de consultanță politică în valoare de 200.000 euro, nu dovedește că aceasta a existat.

Împotriva acestei sentinţe, la data de 17 februarie 2014 a declarat apel pârâtul B.

Prin Decizia nr. 43/A din data de 3 februarie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul formulat;a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a respins, în tot, acţiunea pentru considerentele ce urmează:

- În ceea ce priveşte situaţia de fapt invocată de apelantul-pârât, Curtea a reţinut că, într-adevăr, în articolul publicat pe portalul cotidianului J. din 16 octombrie 2012, au fost citate declaraţiile apelantului-pârât cu privire la faptul că intimatul-reclamant „a primit peste 1,5 milioane de dolari” în conturile sale de la K. „şi i-a distribuit politicienilor”, precum şi cu privire la împrejurarea că intimatul-reclamant „şi-a oprit pentru el 60.000 dolari pe care i-a trimis fără nicio jenă direct în România pe contul soţiei la L.”

Într-un articol publicat pe portalul cotidianului J. din 31 octombrie 2012, au fost reproduse afirmaţiile apelantului-reclamant potrivit cărora „în anul 2000, concernul F. a fi dat mită unor politicieni români, ca să obţină contractul de 40 de milioane de dolari pentru implementarea serviciului de urgenţă 112 în România. Plăţile au fost făcute de către jurnalistul A., prin conturile companiei E., care, ulterior, a virat banii în conturile politicienilor implicaţi”.

De asemenea, la data de 29 noiembrie 2012, în cadrul unui interviu difuzat la D., pârâtul B. a făcut noi afirmații privindu-l pe reclamant: „(Cum se dădea şpaga?) Cash sau prin bancă prin conturi cifrate. Numai A. știa cum se împarte șpaga. (…). Am fost de faţă la o masă la M. în care în campania electorală din 2000 i-a promis lui N. că îi dă 50.000, finanţare de campanie. (…) (Ce alți politicieni au primit bani?) O. (fostul trezorier al Partidului Social Democrat - n. red.). În cazul lui O. îi spunea că îi dă de la F.. Da' erau sume mai mari. La N. a fost suma cea mai mică. (…) Erau vreo 7 milioane pe parcursul a câtorva ani. (…) (Cum se dădeau banii, prin conturi?) Cea mai mare parte erau bani la pungă. (…) A. era ca un fel de Sfântul Duh deasupra campaniei electorale care primea bani de la mai multe firme, că nu erau numai astea, și decidea cui să îi dea.’’

Acestea fiind faptele imputate apelantului-pârât a fi ilicite, întrucât aduc atingere onoarei şi reputaţiei intimatului-reclamant, au fost avute în vedere nu numai prevederile art. 58, art. 72 şi art. 252 C. civ., ci şi cele ale art. 30 alin. (1) din Constituţie, precum şi dispoziţiile alin. (6) al aceluiaşi text de lege. Art. 31 din Constituţie mai prevede că dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit şi că mijloacele de informare în masă sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice.

Aceste texte de lege au fost interpretate şi aplicate în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, pentru că libertatea de exprimare este garantată şi de art. 10 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului.

În acest cadru legal, instanţa de contencios european al drepturilor omului a acordat o deosebită atenţie specificităţii activităţii presei, arătând că, pentru a fi convenţională, ingerinţa în libertatea de exprimare trebuie să îndeplinească trei condiţii cumulative prevăzute de paragraful 2 al art. 10 şi anume: măsura să fie prevăzută de lege, să urmărească unul din scopurile legitime prevăzute în parag. 2 şi să fie necesară într-o societate democratică pentru atingerea lor.

Unul din scopurile legitime prevăzute în parag. 2 este protecţia reputaţiei altora.

În ceea ce priveşte necesitatea măsurii într-o societate democratică, potrivit jurisprudenței Curţii, libertatea de exprimare reprezintă unul din fundamentele oricărei societăţi democratice şi una din condiţiile capitale pentru progresul şi dezvoltarea fiecăruia, iar protecţia care trebuie acordată este de o importanţă deosebită. Această libertate este supusă excepţiilor prevăzute de parag. 2 al art. 10, care trebuie interpretate în mod strict, iar necesitatea oricărei restricţii trebuie stabilită în mod convingător (cauzele Tammer împotriva Estoniei, hotărârea din 6 februarie 2002, Nilsen şi Johsen împotriva Norvegiei, hotărârea din 25 noiembrie 1999, Ligens împotriva Austriei, hotărârea din 8 iulie 1986). Adjectivul „necesară” cu referire la calificarea ingerinţei ca necesară într-o societate democratică implică o nevoie socială imperioasă.

În aceste condiţii, trebuie avute în vedere principiile care se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, ce impune realizarea unui just echilibru între, pe de o parte, protecţia dreptului consacrat de articolul 10 şi, pe de altă parte, aceea a dreptului la reputaţie al persoanelor vizate, care, ca element al vieţii private, este garantat de articolul 8 al Convenţiei.

Potrivit jurisprudenţei bine stabilite a Curţii, pentru a aprecia existenţa unei „nevoi sociale imperioase”, care să justifice o ingerinţă în exercitarea libertăţii de exprimare, trebuie să se facă distincţia între fapte şi judecăţi de valoare. Dacă materialitatea primelor poate fi dovedită, ultimele nu se pretează la o demonstrare a exactităţii lor (Lingens împotriva Austriei, hotărârea din 08 iulie 1986).

Curtea a afirmat în repetate rânduri (spre exemplu în cauza Nilsen şi Johnsen împotriva Norvegiei, hotărârea din 25 noiembrie 1999) că afirmaţii referitoare la fapte determinate, care sunt deci susceptibile de a fi probate, făcute în absenţa oricăror dovezi care să le susţină nu se bucură de protecţia art. 10.

De asemenea, în cauza Pedersen şi Baadsgard împotriva Danemarcei, hotărârea Marii Camere din 17 decembrie 2004), Curtea a verificat „dacă reclamanţii (ziarişti) au acţionat cu bună-credinţă şi s-au conformat obligaţiei obişnuite care le incumbă, de a verifica o declaraţie factuală. Această obligaţie semnifică faptul că trebuiau să se bazeze pe o bază factuală suficient de precisă şi fiabilă care să poată fi considerată ca proporțională cu natura şi forţa afirmaţiei lor, având în vedere că, cu cât afirmaţia este mai serioasă, cu atât baza factuală trebuie să fie mai solidă”

O situaţie asemănătoare se regăseşte în cauza Dalban împotriva României, hotărârea din 28 septembrie 1999, în care reclamantul a fost condamnat penal pentru publicarea unor acuzaţii privind fraude comise de o persoană ce ocupa funcţia de preşedinte de Intreprinderii Agricole de Stat (fraude ce ar fi produs prejudicii de zeci de milioane de lei), acuzaţii bazate pe informaţii conţinute în rapoarte ale poliţiei.

În opinia Comisiei europene a drepturilor omului, „este posibil ca, într-o anumită măsură, unele dintre faptele prezentate de reclamant în articolele sale să nu se confirme”. După ce a reafirmat ideea că libertatea de exprimare apărată de art. 10 nu acoperă afirmarea publică a unor fapte care nu se bazează pe niciun început de probă, Comisia a ajuns totuşi în unanimitate la concluzia că a avut loc o încălcare a Convenţiei luând în considerare poziţia specială a presei într-o societate democratică şi dezideratul de a nu descuraja cetăţenii să aprecieze critic modul în care îşi exercită mandatul persoanele ce ocupă funcţii publice.

Curtea de la Strasbourg şi-a însuşit concluzia Comisiei privind încălcarea articolului 10, subliniind că „nu s-a dovedit că cele afirmate în articolele incriminate erau total false şi urmăreau să alimenteze doar o campanie de defăimare împotriva părţilor lezate”.

Prin urmare, o inexactitate parţială a faptelor prezentate nu exclude protecţia articolului 10 din Convenţie în situaţia în care este vorba de un discurs jurnalistic privind subiecte de interes public, iar reaua-credinţă a jurnalistului nu este dovedită. De asemenea, argumentul pe care se bazaseră instanţele interne în momentul în care l-au condamnat pe reclamant pentru calomnie, respectiv faptul că parchetul dispusese neînceperea urmării penale împotriva preşedintelui Intreprinderii Agricole de Stat pentru săvârşirea faptelor imputate de ziarist, nu poate fi considerat suficient pentru a justifica o condamnare în situaţia în care ne găsim în domeniul de protecţie sporită acordată de articolul 10 din Convenţie.

Distinct de acestea, instanţa de apel mai are în vedere jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în ceea ce priveşte distincţia dintre afirmaţiile ziaristului însuşi şi cele pe care acesta le citează de la alte persoane.

Aşa cum a stabilit în cauza Bladet Tromso şi Stensaas împotriva Norvegiei, hotărârea din 20 mai 1999, „trebuie să existe motive particulare care să permită înlăturarea obligaţiei, care incumbă ca regulă unui ziar, de a verifica declaraţiile factuale calomnioase pentru particulari. În acest sens, sunt avute în vedere mai ales natura şi gradul calomniei în cauză, precum şi chestiunea de a şti până la ce punct ziarul putea în mod rezonabil să considere sursele respective ca fiind credibile pentru aceste declaraţii (cauza Dragoş Stângu împotriva României, decizia de inadmisibilitate din 09 noiembrie 2004).

Este de menţionat şi faptul că nu este important ca autorul afirmaţiilor să fie ziarist profesionist, aceeaşi protecţie fiind acordată şi altor persoane care îşi exprimă opiniile prin intermediul mass-media (un scriitor în cauza Thorgeirson împotriva Islandei, hotărârea din 25 iunie 1992, sau un politician, în cauza Castells împotriva Spaniei, hotărârea din 23 aprilie1992).

Aplicând în cauză aceste consideraţii de ordin teoretic, instanţa de control judiciar a reţinut că o parte din afirmaţiile apelantului-pârât, şi anume cele referitoare la faptul că, în anul 2000, concernul F. ar fi dat mită unor politicieni români ca să obţină contractul de 40 de milioane de dolari pentru implementarea serviciului de urgenţă 112 în România, se bazează pe susţinerile lui G., fost responsabil de activitatea concernului F. în România în perioada 1996-2003. Datorită acestei funcţii ocupate în cadrul companiei F., apelantul-pârât putea în mod rezonabil să îl considere o sursă credibilă. Aplicând mutatis mutandis raţionamentul Curţii Europene a Drepturilor Omului din cauza Dalban împotriva României cu privire la soluţia de neîncepere a urmăririi penale, nu prezintă relevanţă faptul că, în schimb, compania suedeză a susţinut că în realitate foştii manageri din România au deturnat bani şi nici că aceasta a avut câştig de cauză în acţiunea intentată împotriva lor, soluţionată la 05 aprilie 2012 de Comisia de Arbitraj din cadrul Curţii de Apel Svea (neexistând nicio dovadă că apelantul-pârât avea cunoştinţă de existenţa acesteia la data la care a reprodus afirmaţiile imputate), definitivă prin respingerea apelului de către Curtea de Apel Svea prin decizia din 22 aprilie 2013.

Legătura dintre angajaţi ai F., compania E. şi intimatul-reclamant rezultă din Hotărârea Adunării Generale a E. din anul 2000, în care în calitate de acţionari apar, între alţii, apelantul-pârât şi intimatul-reclamant, precum şi din Hotărârea Adunării Generale din 29 iunie 2002 a aceleiaşi companii, în care în calitate de acţionari apar, între alţii, apelantul-pârât, intimatul-reclamant, precum şi G. şi Antoniu Petrescu (angajat al F., conform aceleiaşi hotărâri a Comisiei de Arbitraj din cadrul Curţii de Apel Svea).

O minimă bază factuală a prezentat apelantul-pârât şi referitor la intrarea unor sume de bani dintr-un cont al E. în contul soţiei intimatului-reclamant. Astfel, au fost date publicităţii un număr de nouă extrase de cont, care indică transferul unor mari sume de bani (40.009 dolari SUA, la 06 octombrie 2000; 102.814 dolari SUA, la 23 octombrie 2000; 151.200 dolari SUA, la 07 noiembrie 2000; 31.200 dolari SUA, la 20 noiembrie 2000; 101.801 dolari SUA, la 21 noiembrie 2000; 50.060 dolari SUA, la 29 noiembrie 2000, 49.985 dolari SUA, la 07 decembrie 2000; 55.000 dolari SUA, la 28 februarie 2001), din ordinul de percheziţie şi sechestru emis de Ministerul Public din Lugano la data de 23 noiembrie 2012 reieşind că dosarul bancar cu acest număr aparţine E. (şi pentru care are drept de semnătură B., cercetat pentru infracţiunea de spălare de bani). De asemenea, în primul ordin se face referire la un transfer către un cont aparţinând numitei P., deschis la L., în condiţiile în care potrivit susţinerilor intimatului-reclamant soţia sa se numeşte P.

Totodată, martorul audiat în apel, R., care era agent de bursă în cadrul S., a declarat că în anii 1999-2000 ridica de la bancă sume de bani dintr-un cont al său în care apelantul-pârât îi punea bani şi le înmâna apoi intimatului-reclamant.

În fine, în legătură cu înmânarea unor sume de bani de către intimatul-reclamant unor diverşi politicieni, apelantul-pârât a arătat că a fost el însuşi de faţă la o asemenea acţiune: „Am fost de faţă la o masă la M. în care în campania electorală din 2000 i-a promis lui N. că îi dă 50.000, finanţare de campanie”.

Chiar dacă această ultimă afirmaţie bazată pe o relatare a unui eveniment la care a participat nu se sprijină pe alte probe obiective, ea lasă cititorului/telespectatorului posibilitatea de a face propria apreciere asupra faptelor prezentate, în funcţie de credibilitatea pe care o acordă apelantului-pârât şi de celelalte dovezi prezentate (sau nu). A fost avută în vedere împrejurarea că şi în cadrul anchetelor efectuate de organele de urmărire penală se folosesc declaraţiile de martori cu privire la faptele la care au asistat personal, ca mijloace de dovadă (art. 64 C. proc. pen. 1968), iar din faptul că nu se coroborează cu restul materialului probator nu se deduce săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă (fiind posibil să nu fi fost descoperite suficiente probe). Pentru reţinerea unei asemenea infracţiuni, este necesar să se dovedească efectiv că afirmaţiile făcute în cadrul procesului au avut un caracter mincinos. În orice caz, martorul nu trebuie să prezinte probe care să îi susţină constatările personale. Dacă persoana care face afirmaţii în cadrul unui proces penal nu este trasă la răspundere pentru constatările personale care nu sunt însoţite de alte probe, cu atât mai mult ea nu poate fi sancţionată pe tărâmul depăşirii limitelor dreptului la liberă exprimare.

A fost luată în considerare dificultatea dovedirii unor fapte de natura celor imputate intimatului-reclamant, astfel că a impune celui care a făcut afirmaţia pe baza unei constatări personale obţinerea unor probe cu caracter cert şi suficient ar constitui cu atât mai mult într-un asemenea caz o sarcină dificilă.

Ca un corectiv al acestei situaţii, pentru ca în acelaşi timp să fie respectat şi dreptul la reputaţie al persoanei acuzate, în logica rolurilor fiecăreia din persoanele implicate în publicarea informaţiilor revine ziaristului care publică o astfel de declaraţie a unei persoane (într-un mod similar judecătorului învestit cu soluționarea unei anumite cauze), obligaţia de a o analiza în contextul tuturor probelor înfăţişate de aceasta sau descoperite de el însuşi pe baza unor investigaţii, pentru ca apoi să o prezinte cu bună-credinţă şi indicând atât elementele care pledează în favoarea persoanei acuzate, cât şi cele defavorabile acesteia, pentru ca, astfel fiind corect informat, cititorul să-şi poată forma o opinie cu privire la o chestiune de interes public. În acest sens sunt şi prevederile din dispoziţiile art. 40 alin. (2) din Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, adoptat prin Decizia nr. 220/2011 a Consiliului Naţional al Audiovizualului: „Moderatorii programelor au obligaţia să solicite ferm interlocutorilor să probeze afirmaţiile acuzatoare sau să indice, cel puţin, probele care le susţin, pentru a permite publicului să evalueze cât de justificate sunt acuzaţiile”.

Or, acest lucru s-a întâmplat în privinţa articolelor publicate în ziarul J., în condiţiile în care acţiunea formulată împotriva pârâtului C. a fost respinsă irevocabil (nefiind atacată), intrând astfel în puterea lucrului judecat, şi era în sarcina moderatorului emisiunii de la D. care i-a luat apelantului-pârât interviul din 29 noiembrie 2012.

De asemenea, s-a avut în vedere şi faptul că limitele critice acceptabile sunt mai largi în cazul persoanelor care „intră în arena dezbaterii publice” (cauza Jerusalem împotriva Austriei, hotărârea din 27 februarie 2001, cauza Wirtschafts-Trens Zeitschriften-Verlaggesellschaft M.B.H. împotriva Austriei, hotărârea din 13 decembrie 2005) - cum este şi reclamantul, ziarist şi analist politic - faţă de individul obişnuit. Spre deosebire de cei din urmă, persoanele care sunt active în domeniul public trebuie să accepte în mod inevitabil şi conştient verificarea strictă a activităţii lor, atât din partea jurnaliştilor, cât şi a marelui public şi, în consecinţă, trebuie să dovedească un grad mai mare de toleranţă.

Mutatis mutandis s-a aplicat raţionamentul instanţei europene din cauza Dalban împotriva României şi cu privire la faptul că nu există o minimă bază factuală cu privire la toate faptele imputate de apelantul-reclamant (toate sumele de bani vehiculate, toţi politicienii care ar fi primit bani).

Reţinând că nu s-a dovedit că cele afirmate de apelantul-pârât sunt total false şi, pe cale de consecinţă, că acesta şi-a exercitat un drept prevăzut de Constituţie şi anume dreptul la exprimare, ceea ce constituie o cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei, Curtea a constatat că nu sunt întrunite nici în privinţa acestuia elementele răspunderii civile delictuale, astfel cum este ea reglementată de art. 1349 şi art. 1357 C. civ.

Instanţa de apel a mai avut în vedere faptul că, în cadrul jurisprudenţei recente în cauzele în care pârât figurează Statul Român, o încălcare a art. 8 a fost constatată de instanţa de contencios european în cauza Liviu Petrina împotriva României, hotărârea din 14 octombrie 2008, obligând statul să-i plătească 5.000 euro.

La data de 7 octombrie 1997, în cursul unei emisiuni televizate având drept subiect proiectul de lege privind accesul la informaţiile aflate în arhiva fostelor servicii de securitate ale statului, T. (ziarist la săptămânalul U.) a afirmat, între altele, că în cadrul Partidului Naţional Ţărănesc s-ar afla foşti agenţi ai acestui serviciu. Acesta a afirmat de asemenea că era vorba despre „eroi falşi”, de „agenţi ai Securităţii” care ar fi făcut închisoare „pentru altceva” şi care pretindeau că sunt „foşti deţinuţi politici”. Acesta a dat drept exemplu numele reclamantului.

La data de 30 martie 2000, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti l-a achitat pe T. şi a respins pretenţiile civile ale reclamantului. Instanţa, după ce a constatat că T. era autorul afirmaţiilor pretins calomnioase, a considerat că nu aveau decât un caracter „general, imprecis şi că în consecinţă infracţiunile nu existau, datorită lipsei unui element intenţional”. Instanţa a considerat că săptămânalul U. era o publicaţie cu rol moralizator şi umoristic. Reclamantul a înaintat recurs împotriva acestei sentinţe. Prin hotărârea judecătorească din data de 18 iulie 2000, Tribunalul Bucureşti a respins recursul reclamantului ca neîntemeiat. Instanţa a considerat că afirmaţiile lui T. constituiau „judecăţi de valoare care derivau din libertatea de opinie şi din dreptul său de a comunica idei”.

La data de 13 ianuarie 1998, reclamantul a depus împotriva lui V., ziarist la U., o plângere penală constituindu-se parte civilă pentru insultă şi calomnie. El a menţionat că acesta, într-un articol publicat sub semnătura sa, a afirmat că reclamantul era „maior în Securitate” şi că, prin intermediul său, membrii Partidului Național Ţărănist au pretins că sunt parlamentari „adevăraţi” în timpul Parlamentului provizoriu din 1990.

Prin sentinţa din data de 27 ianuarie 2000, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti l-a achitat pe V. de acuzaţiile de insultă şi calomnie şi a respins pretenţiile civile ale reclamantului. Instanţa a motivat această sentinţă prin lipsa, în afirmaţiile în litigiu, atribuirii reclamantului unei „anumite fapte, identificate prin detalii enunţate”. Instanţa a constatat de asemenea că inculpatul era pamfletar, articolul în cauză având un asemenea caracter şi că „consecinţele acestui gen de pamflet erau întotdeauna benefice pentru societate”. Reclamantul a înaintat un recurs împotriva acestei sentinţe, care a fost respins prin decizia din data de 18 iunie 2000 a Tribunalului Bucureşti, acesta reluând acelaşi raţionament.

Curtea a reamintit că libertatea de exprimare constituie una din bazele esenţiale ale unei societăţi democratice şi că această libertate este valabilă nu numai pentru „informaţiile” sau „ideile” strânse cu bunăvoinţă sau considerate drept inofensive sau indiferente, ci şi pentru acelea ce scandalizează, şochează sau neliniştesc. Astfel impun pluralismul, toleranţa şi spiritul de deschidere fără de care nu există „societate democratică”. Presa joacă un rol esenţial într-o societate democratică: dacă nu trebuie să depăşească anumite limite, fiind vorba în special de apărarea reputaţiei şi drepturilor altuia, îi revine totuşi sarcina de a comunica, respectându-şi obligaţiile şi responsabilităţile, informaţiile şi ideile asupra tuturor chestiunilor de interes general. Libertatea jurnalistică cuprinde şi posibila recurgere la o anumită doză de exagerare, ba chiar de provocare.

Curţii i-a revenit sarcina de a stabili dacă Statul, în contextul obligaţiilor pozitive ce decurg din art. 8 din Convenţie, a păstrat echilibrul just între apărarea dreptului reclamantului la reputaţie, element ce face parte din apărarea vieţii private, şi libertatea de exprimare protejate de art. 10.

Curtea a considerat că obligaţia pozitivă ce decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să intre în discuţie dacă afirmaţiile în cauză depăşesc limitele criticilor acceptabile în temeiul art. 10 din Convenţie.

În practica sa, Curtea face distincţia între fapte şi judecăţi de valoare. Dacă concreteţea primelor se poate dovedi, cele din urmă nu-şi pot demonstra exactitatea. Pentru judecăţile de valoare, această cerinţă este irealizabilă şi aduce atingere libertăţii de opinie în sine, element fundamental al dreptului asigurat de art. 10.

Nu e mai puţin adevărat că faptul de a acuza anumite persoane implică obligaţia de a furniza o bază reală suficientă şi că inclusiv o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază reală.

Dacă în baza rolului ce-i este atribuit presa are efectiv datoria de a alerta publicul atunci când este informată asupra presupuselor abuzuri din partea aleşilor locali şi funcţionarilor publici, fapta de a acuza direct anumite persoane, indicându-le numele şi funcţiile, implică pentru ziarişti în speţă obligaţia de a furniza o bază reală suficientă.

De asemenea, în cauza Z. împotriva României, hotărârea din 3 mai 2011, Curtea Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 8 din Convenţie, obligând statul să-i plătească 3.000 euro pentru prejudiciul moral.

La 19 decembrie 2002, reclamanta a fost informată în scris, de către directorul canalului naţional de televiziune, că nu va mai prezenta emisiunea pe care o realiza anterior. În lipsa unei explicaţii privind înlocuirea sa şi a unui răspuns la contestaţia sa, reclamanta a făcut mai multe declaraţii presei, făcând aluzie printre altele la reinstituirea cenzurii în cadrul televiziunii publice. La 20 ianuarie 2003, biroul de presă al X. a transmis un comunicat de presă care a fost difuzat de şase jurnale naţionale. Comunicatul includea o prezentare a faptelor, precum şi o motivare a înlocuirii reclamantei din funcţia de prezentatoare a emisiunii în cauză, bazată în special pe probleme de audienţă. Urmau mai multe comentarii asupra situaţiei, cele contestate de reclamantă fiind următoarele: „Regretăm că Z., al cărei discernământ este probabil alterat din cauza stării sale emoţionale marcate de probleme de familie cunoscute, este victima manipulărilor politice. De altfel, chiar în cadrul instituţiei a devenit un angajat cu probleme, nerespectând regulamentul intern şi având relaţii conflictuale cu colegii săi. (...). În mod normal, dacă doamna Z. ar fi dorit să susţină prin activitatea sa misiunea de serviciu public a televiziunii, ar fi putut căuta o soluţie amiabilă la conflict făcând apel la superiorii săi ierarhici”. Prin hotărârea din 26 iunie 2003, judecătoria i-a achitat pe Y. şi A.A., pe motiv că nu acţionaseră cu intenţia de a o insulta sau calomnia pe reclamantă, ci pentru a exprima poziţia oficială a X. în privinţa acuzaţiilor de cenzură proferate de persoana în cauză. Reclamanta a formulat recurs la Tribunalul Bucureşti, care, apreciind că Y. şi A.A. nu acţionaseră cu rea credinţă, l-a respins.

Curţii i-a revenit din nou sarcina de a determina dacă Statul, în contextul obligaţiilor sale pozitive ce decurg din articolul 8 din Convenţie, a respectat un just echilibru între protecţia dreptului reclamantei la reputaţie, element integrant al dreptului la respectarea vieţii private, şi libertatea de expresie protejată de art. 10.

Analizând comunicatul de presă, Curtea a considerat că aprecierile care o prezentau pe reclamantă ca fiind victima manipulărilor politice sunt lipsite de orice bază faptică, întrucât nu a existat nicio dovadă care să indice faptul că reclamanta a acţionat sub influenţa vreunui interes politic.

În plus, Curtea a estimat că aprecierea ce viza discernământul reclamantei nu poate fi considerat ca fiind un element indispensabil în poziţia pe care a luat-o X.-ul în legătură cu această problemă, deoarece s-a bazat pe elemente ale vieţii private ale doamnei Z., cunoscute la nivelul conducerii X. (prin prisma faptului că aceasta cunoştea depresia pe care a suferit-o reclamanta).

În circumstanţele speţei, Curtea Europeană a considerat că afirmaţiile din comunicatul de presă au depăşit limita acceptabilă şi că instanţele interne nu au reuşit să găsească un echilibru între protecţia dreptului reclamantei la reputaţie şi libertatea de exprimare (protejată de articolul 10 din Convenţie).

Prin hotărârea din 14 ianuarie 2014, pronunţată în cauza Lavric împotriva României, Curtea a constatat încălcarea art. 8 din Convenţie prin faptul că instanţa naţională nu a sancţionat afirmaţiile calomnioase ale unui jurnalist la adresa reclamantei în legătură cu funcţia sa de procuror.

Reclamanta, procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Neamţ, a dispus trimiterea în judecată a unei persoane (B.B.), în baza unui rechizitoriu întocmit la data de 17 ianuarie 2000, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de fals în declaraţii şi distrugere, iar la data de 20 septembrie 2001 Judecătoria Ploieşti a condamnat-o pe B.B. la şase luni închisoare pentru fiecare infracţiune, sentinţă menţinută de Tribunalul Prahova. Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul lui B.B. cu privire la infracţiunea de distrugere, constatând intervenită prescripţia răspunderii penale cu privire la această infracţiune. Un alt rechizitoriu emis de reclamantă împotriva lui B.B., la data de 25 iulie 2001, în cadrul unei alte proceduri, a fost infirmat de prim-procuror, dispunându-se scoaterea de sub urmărire penală.

La data de 13 februarie 2002 şi respectiv la 22 februarie 2002, jurnalistul D.D. a publicat, în cadrul ziarului naţional C.C., două articole critice la adresa reclamantei în legătură cu activitatea acesteia în cadrul procedurilor judiciare desfăşurate împotriva lui B.B.

Curtea a subliniat că nu există nicio îndoială că într-o societate democratică publicul este îndrituit să comenteze şi să critice activitatea de administrare a justiţiei, precum şi persoanele oficiale implicate în aceasta. Însă această critică nu poate depăşi anumite limite, tot astfel cum este în interesul general ca procurorii sau judecătorii să se bucure de încrederea publicului, ceea ce face necesar ca statul să îi protejeze de acuzaţii nefondate (Lesnik c. Slovaciei, nr. 35640/97, parag. 54).

În cauză, Curtea a constatat că, în timp ce prima instanţă naţională a reţinut că afirmaţiile jurnalistului erau nefondate, instanţa de control judiciar le-a calificat ca fiind simple judecăţi de valoare.

Reamintind distincţia clară dintre judecăţi de valoare şi imputarea unor fapte concrete, Curtea a subliniat că inclusiv în cazul în care o afirmaţie poate fi considerată ca o judecată de valoare, trebuie să existe o bază factuală suficientă să o susţină, în caz contrar aceasta fiind una excesivă (Pedersen şi Baadsgaard împotriva Danemarcei).

În condiţiile în care statutul de politician sau de figură publică a unei persoane nu exonerează pe autorul criticii de obligaţia de a furniza o bază factuală minimală în susţinerea afirmaţiilor sale, chiar în cazul în care alegaţiile pot fi considerate simple judecăţi de valoare şi nu imputaţii de fapt, Curtea a remarcat că prima instanţă naţională a reţinut că nu exista vreo probă că reclamanta ar fi săvârşit vreo abatere disciplinară sau faptă penală în legătură cu activitatea sa profesională.

De asemenea, Curtea a constatat că în cadrul procedurilor judiciare interne, jurnalistul nu a furnizat nicio probă suficientă prin care să susţină alegaţiile sale.

Curtea a constatat că jurnalistul, în articolele sale, nu s-a disociat faţă de poziţia exprimată de B.B. în plângerea sa şi nu a învederat că articolele sale reprezintă numai o reproducere a alegaţiilor lui B.B., astfel că, prin acestea, jurnalistul le-a prezentat ca pe un adevăr obiectiv şi nu ca afirmaţii ale unei terţe persoane.

De asemenea, Curtea a remarcat că acurateţea informaţiilor nu a fost verificată înainte de a fi publicate, iar reclamantei nu i-a fost oferită posibilitatea de a răspunde la acuzaţiile ce i-au fost aduse prin presă.

În schimb, în cauza E.E. împotriva României, hotărârea din data de 29 martie 2011, prin care Curtea a constatat violarea art. 10 din Convenţie.

Reclamanta a asistat în calitate de jurnalist la un litigiu de dreptul muncii privind concedierea unui angajat de către o societate civilă (la 25 ianuarie 2001), în cadrul căreia instanţa s-a pronunţat în favoarea angajatului, judecător fiind C.C., litigiul fiind finalizat la 31 august 2001, când Tribunalul Constanţa a casat hotărârea instanţei de fond. În timpul derulării procesului, dar înainte de o hotărâre definitivă, reclamanta a luat la cunoştinţă de un comunicat de presă, publicat la 2 aprilie 2001 de către Curtea de Apel, ce privea o anchetă disciplinară ce o viza pe judecătoarea C.C., cea care a judecat în primă instanţă litigiul în cauză. La 28 mai 2001, E.E. a publicat un articol (însoţit de fotografia magistratului în cauză) intitulat: Judecătoarea C.C. recidivează în decizii stupefiante, în cotidianul Independentul, în care jurnalista punea la îndoială competenţa judecătoarei.

La data de 11 iunie 2001, judecătoarea C.C. a depus o plângere penală pentru calomnie împotriva E.E. şi a ziarului, în care susţinea că jurnalista a prezentat într-o manieră tendenţioasă faptele din timpul procesului, în acelaşi timp făcând referire la capacitatea sa profesională. În final, instanţa a condamnat reclamanta la o amendă penală de 6 milioane de lei pentru calomnie. Pe de altă parte, instanţa a condamnat jurnalista, împreună cu ziarul, la plata unei despăgubiri de 60.000.000 lei cu titlu de daune morale şi a sumei de 12 euro, cheltuieli de judecată.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că acea condamnare a reclamantei a constituit o ingerinţă în exerciţiul libertăţii de exprimare. Curtea a arătat că a subliniat în nenumărate rânduri rolul crucial al presei într-o societate democratică, afirmând, pentru prima dată în cauza Prager şi Oberschlick vs. Austria (1995), faptul că libertatea presei acoperă de asemenea recurgerea la o anumită doză de exagerare sau chiar de provocare. Însă, pentru a se bucura de protecţia oferită de Convenţie, judecăţile de valoare nu trebuie să se bazeze pe fapte inexacte. În acelaşi timp, însă, în ceea ce priveşte afirmaţiile verificabile, Curtea nu ia în considerare numai adevărul obiectiv al acestora, ci şi atitudinea subiectivă a reclamantului. Prin urmare, criteriul bunei-credinţe tinde să fie mai important decât exactitatea afirmaţiilor în a determina dacă exercitarea libertăţii de exprimare se menţine sau nu în limitele stabilite de art. 10. În speţa în discuţie, Curtea a stabilit că jurnalista a acţionat cu bună-credinţă, informând publicul cu privire la un subiect de interes general şi că respingerea acestui beneficiu a constituit o interpretare prea formalistă a Convenţiei, raportat la faptul că „victima” articolului era magistrat.

De asemenea, în cauza Gabriel Andreescu împotriva României, hotărârea din 8 iunie 2010, Curtea a constatat încălcarea art. 10 din Convenţie.

În timpul regimului comunist, pe motivul criticilor dure la adresa regimului referitoare la încălcarea drepturilor omului, reclamantul a fost plasat în arest la domiciliu. În iunie 2000, reclamantul a cerut F.F. să-i arate propriul dosar, iar în luna septembrie a aceluiaşi an a cerut informaţii privind colaborarea unor membri ai Sinodului Bisericii Ortodoxe Române cu Securitatea. Nu a primit răspuns la niciuna din solicitări.

În lipsa unui răspuns, în 2001, reclamantul a organizat o conferinţă de presă în cadrul căreia şi-a exprimat îngrijorarea cu privire la eficacitatea mecanismului prevăzut de lege. La întrebările ziariştilor privind independenţa membrilor F.F., a răspuns că o singură persoană îi inspiră neîncredere din pricina presiunilor ce fuseseră exercitate asupra sa în timpul regimului comunist. L-a desemnat în special pe G.G., membru al colegiului F.F., personalitate publică cunoscută în domeniul culturii şi fost ministru al Culturii şi apoi al Afacerilor Externe. Expunând motivele pe care se bazau suspiciunile sale, reclamantul a precizat că „desigur, acest lucru nu dovedeşte obligatoriu că dl. G.G. a colaborat cu Securitatea”. La final, reclamantul a subliniat că nu avea dovezi care să îi permită să afirme că G.G. cedase efectiv presiunilor Securităţii, ci că venise în faţa jurnaliştilor pentru a-şi exprima bănuielile şi argumentele, argumente care nu erau probe absolute.

Printr-o hotărâre din octombrie 2001, reclamantul a fost condamnat la o amendă penală de 5 milioane de lei vechi, iar G.G. a câştigat despăgubiri morale de 50 de milioane de lei vechi din partea acestuia. În acest sens, instanţa a reţinut că reclamantul nu a demonstrat veridicitatea observaţiilor sale - potrivit cărora G.G. a colaborat cu fosta Securitate - odată ce certificatul din 12 iunie 2001 eliberat de F.F. atestă faptul că G.G. nu colaborase cu Securitatea.

Curtea a constatat că ingerinţa autorităţilor naţionale în exerciţiul libertăţii de exprimare al reclamantului era prevăzută de lege şi urmărea un scop legitim - protejarea reputaţiei lui G.G.

Cu privire la caracterul „necesar şi suficient” al motivelor ce justificau ingerinţa, ea a considerat că discursul reclamantului s-a înscris într-un context special al unor dezbateri la nivel naţional pe o temă de interes general şi deosebit de sensibilă.

Curtea a constatat că afirmaţiile reclamantului conţineau un amestec de fapte şi judecăţi de valoare şi că acesta a atenţionat publicul că nu va relata anumite certitudini, ci îşi va exprima propriile îndoieli. Afirmaţiile sale aveau o bază factuală, fiind susţinute prin raportări atât la comportamentul lui G.G. cât şi la fapte, precum apartenenţa acestuia la mişcarea de meditaţie transcedentală ori la modul de acţiune al agenţilor fostei Securităţi, a căror existenţă nu a fost contestată. În acest sens, Curtea a remarcat faptul că certificatul prin care s-a arătat că G.G. nu a colaborat cu Securitatea a fost produs după conferinţa de presă organizată de către reclamant.

În acest context, Curtea a considerat că reclamantul a acţionat cu bună-credinţă, scopul conferinţei fiind acela de a informa publicul cu privire la o temă de interes general.

Aceeaşi este situaţia şi în privinţa hotărârii din 23 martie 2013 pronunţate în cauza Niculescu - Dellakeza împotriva României.

La data de 10 noiembrie 2001, în cadrul unei emisiuni pe postul local de televiziune H.H., reclamantul, actor de comedie, fiind intervievat despre activitatea lui I.I., regizor şi directorul J.J. din Craiova, s-a referit la acesta din urmă ca fiind „un regizor de mâna a şaptea”. Ulterior, la 17-18 şi 30 noiembrie 2001, reclamantul a publicat în ziarele locale „Cuvântul Libertăţii”, şi „Ediţie Specială” o scrisoare intitulată „Aproape toţi banii alocaţi pentru montarea de spectacole ni-i ia C.”

Prin scrisoarea respectivă reclamantul critica activitatea managerială a directorului de teatru, cumularea de către acesta din urmă a calităţilor de regizor, director de teatru şi consilier artistic, imputându-i totodată însuşirea banilor alocaţi pentru montarea spectacolelor.

Analizând expresiile utilizate de reclamant, Curtea a evidenţiat faptul că pentru justificarea acestora, reclamantul, încă din debutul articolului, a făcut referire la cumulul funcţiilor deţinute de I.I., la comportamentul şi deciziile luate de acesta în calitate de director precum şi la activitatea J.J. Craiova sub conducerea acestuia, ceea ce relevă intenţia reclamantului de a informa publicul cu privire la activitatea acestei instituţii şi problemele actorilor care activează în cadrul acesteia.

Curtea a apreciat afirmaţiile reclamantului ca fiind un melanj între judecăţi de valoare şi imputări de fapt, remarcând încercarea reclamantului de a-şi susţine cu elemente de fapt alegaţiile, ceea ce conduce la ideea că acesta a acţionat cu bună-credinţă. În acest sens, existenţa rezultatelor controlului financiar şi începerea cercetărilor penale faţă de I.I. indică faptul că afirmaţiile reclamantului nu au fost total lipsite de fundament.

Totodată, deşi unele aserţiuni ale reclamantului aveau caracter ofensator, Curtea a apreciat că reclamantul nu a depăşit doza de exagerare şi provocare admisibilă, prin raportare la chestiunile pe care acesta a dorit să le supună dezbaterii prin intervenţiile sale din presă.

În cauza Bugan împotriva României, hotărârea din 12 februarie 2013, Curtea a constatat, de asemenea, încălcarea art. 10 din Convenţie.

Reclamantul, jurnalist şi director editorialist al hebdomadarului „K.K.” a scris în lunile februarie şi martie 2005 patru articole critice la adresa medicului L.L., directorul Spitalului Orăşenesc Sinaia.

Obiectul criticilor îl constituiau activitatea managerială a directorului, atitudinea de intimidare exercitată asupra celorlalţi medici din spital, închiderea nejustificată a departamentului de terapie intensivă, precum şi demersurile directorului de a obţine o locuinţă socială deşi nu îndeplinea condiţiile legale. De asemenea, reclamantul a criticat relaţiile directorului cu Partidul Social Democrat, afirmând că managerii favorizaţi politic sunt „construiţi din aceiaşi plămadă ca Doctorul Mengele”.

Dintre formulele şi termenii utilizaţi de reclamant la adresa doctorului C.P., instanţele naţionale au reţinut în principal următoarele: „o persoană arogantă, sigură pe sine, care vorbeşte cu o voce căzută dar cu un zâmbet superior”; „înclinat spre un comportament familial adesea considerat bizar”; o persoană care „pretinde că nu cunoştea cât de mare era averea soţiei sale”; „care a tras multe sfori pentru a deveni director”; care „aspiră la titlul de cel mai încrâncenat parvenit din Sinaia”; care „a declanşat o campanie de teroare împotriva fostului director, pe care l-a atacat verbal timp de doi ani până când acesta din urmă şi-a dat demisia”. Tot astfel, reclamantul l-a acuzat pe doctorul L.L. de faptul că a instituit „legea tăcerii”, prin propria-i numire ca purtător de cuvânt al spitalului.

Curtea a apreciat că, deşi unele comentarii ale reclamantului făceau referire la viaţa privată a victimei, totuşi, limbajul folosit de reclamant a rămas în limitele acceptabile ale libertăţii de exprimare recunoscute ziariştilor.

Criticile formulate de apelantul-pârât în legătură cu respingerea probei cu martori de către prima instanţă au rămas fără interes, în condiţiile în care aceasta i-a fost încuviinţată în apel, conform art. 295 alin. (2) C. proc. civ.

Principiul continuităţii impune numai ca hotărârea să fie pronunţată de către judecătorii în faţa cărora au avut loc dezbaterile pe fond (concluziile părţilor, eventual ale procurorului, pe fond, după rezolvarea excepţiilor procesuale şi administrarea probelor). De aceea, nu prezintă relevanţă că judecătorul care a pronunțat hotărârea nu este acelaşi cu cel de la un termen anterior, la care s-au administrat probele.

Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., solicitând, în principal, casarea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi Curţi de Apel, iar în subsidiar modificarea în tot a hotărârii în sensul respingerii, ca nefondat, a apelului declarat de pârât.

Reclamantul a depus două cereri de recurs, cu un conţinut congruent.

Prin dezvoltarea motivelor de recurs se arată că în decizie nu se regăseşte o singură referire la elementele răspunderii civile delictuale ale pârâtului B., precum şi la modalitatea în care a fost sau nu afectat dreptul la imagine şi la demnitate al reclamatului A., deoarece se procedează doar la înşiruirea unei colecţii de jurisprudenţă a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Prin citarea hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului, unele pronunţate în cauze care nu erau similare cu speţa de faţă, nu s-a îndeplinit exigenţa privind motivarea sentinţei pronunţate în apel, aceasta fiind, practic, nemotivată cu privire la elementele esenţiale ale răspunderii civile delictuale a pârâtului B.

Dacă în motivarea instanţei de apel "dezvăluirile" pârâtului sunt asociate unui demers jurnalistic, atunci era absolut necesar să se realizeze o analiză a bunei-credinţe a domniei sale.

Instanţa de judecată avea obligaţia să analizeze în mod concret pentru care dintre informaţiile "fiabile şi precise" transmise de B. presei există sau nu un suport factual real, analiză nerealizată în tot cuprinsul celor 24 de pagini ale deciziei Curţii de Apel Bucureşti.

Instanţa de apel nu realizează o analiză propriu-zisă a afirmaţiilor pârâtului, rezumându-se la desfiinţarea în abstract a constatărilor instanţei de fond: afirmaţiilor pârâtului B. în raport de vătămarea drepturilor subiective ale reclamantului, pe de o parte, în comparaţie cu uşurinţa cu care se stabileşte existenţa unei minime baze factuale pentru emiterea în spaţiul public de acuzaţii grave de corupţie.

Instanţa de fond a analizat calitatea reclamantului A. de acţionar al E. şi a stabilit faptul că din înscrisurile depuse ar putea rezulta o implicare a dumnealui în această societate, fără ca o astfel de ipoteză să poată conduce în vreun fel la concluzia că reclamantul personal a săvârşit vreo faptă de dare de mită.

Nici pârâtul B. şi nici G. nu au putut să probeze modalitatea în care erau direcţionale fondurile F. către plata unor presupuse sume reprezentate de mită, iar concluzia Curţii de Apel Svea din 22 aprilie 2013 are putere de lucru judecat în acest sens.

Reaua-credinţă a intimatului-pârât B. şi scopul exclusiv de a-l defăima pe recurentul-reclamant reiese şi din afirmaţia - de asemenea neprobată - că A. ar fi primit bani de la mai multe "companii multinaţionale", iar singura presupusă bază factuală prezentată nu face nici măcar trimitere direct la compania menţionată anterior, F.

În ziarul Adevărul din 31 octombrie 2012 sunt preluate în mod direct afirmaţiile pârâtului B.: "în anul 2000, concernul F. ar fi dat mită unor politicieni români, ca să obţină contractul de 40 de milioane dolari pentru implementarea serviciului de urgenţă 112 în România. Plăţile au fost făcute de către jurnalistul A., prin conturile companiei E., care ulterior a virat banii în conturile politicienilor implicaţi".

Proba afirmaţiei privitoare la viramentul banilor nu a fost produsă în niciun moment în cadrul judecăţii, în sensul de a se dovedi o legătură directă cu reclamantul.

Mai mult decât atât, la data de 29 noiembrie 2012 într-un interviu acordat D., pârâtul B. revine şi afirmă în mod ferm că reclamantul făcea parte dintr-un circuit infracţional care transfera şpagă în România, pentru politicieni români; "(Cum se dădea şpaga) Cash sau prin bancă prin conturi cifrate. Numai A. ştia cum se împarte şpaga". Afirmaţia neprobată este lipsită de orice echivoc, fără posibilitatea de a fi interpretată de public.

Era obligaţia - rămasă neîndeplinită - a instanţei de apel să analizeze fiecare afirmaţie a pârâtului şi să verifice suportul probatoriu pentru acuzaţiile emise în spaţiul public.

În continuare, pârâtul B. a afirmat că reclamantul A. ar fi promis şpagă lui N., O. (fost trezorier al Partidului Social Democrat).

Chiar jurisprudenţa invocată de către instanţa de apel (Cauza Nilsen şi Johnsen contra Norvegiei, hotărârea din 25 noiembrie 2009) stabileşte că afirmaţiile referitoare la fapte determinate, care sunt deci susceptibile de a fi probate, făcute în absenţa oricăror dovezi care să le susţină, nu se bucură de protecţia art. 10 Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În mod greşit, instanţa realizează o comparaţie între poziţia asumată în spaţiul public de către pârât prin emiterea unor afirmaţii calomnioase cu situaţia martorului acuzat de mărturie mincinoasă, a cărui depoziţie poate să nu fie luată în seamă de către instanţă, mutatis mutandis, de către public.

În câteva rânduri, instanţa motivează practic exonerarea pârâtului B. de la orice formă de răspundere civilă delictuală în raport de afirmaţiile calomnioase enunţate în spaţiul public, atribuindu-i calitatea de martor într-un proces penal, care de altfel, consideră instanţa, nu poate răspunde pentru denaturarea adevărului, în măsura în care dumnealui percepe în mod greşit orice eveniment.

Argumentele împrumutate din sfera dreptului penal sunt străine de natura pricinii deduse judecăţii şi nu pot fi acceptate ca fiind expuse în susţinerea concluziei instanţe de apel. Instanţa de apel afirmă de altfel că pentru enunţarea în spaţiul public a opiniilor unei persoane nu sunt necesare "probe cu caracter cert". Doctrina şi jurisprudenţa Curții Europene a Drepturilor Omului susţin faptul că nu întotdeauna demersurile jurnalistice pot fi susţinute de probe (care sunt întotdeauna "certe"), însă cel puţin ar trebui să aibă la bază "date".

Dacă informaţiile transmise publicului de "jurnalistul" B. se cer a fi protejate de dispoziţiile art. 10 Convenția Europeană a Drepturilor Omului, atunci ele trebuie supuse controlului de deontologie şi legalitate: "într-o lume în care individul este confruntat cu un imens flux de informaţii, care circulă pe suporturi tradiţionale sau electronice şi care implică un număr mare de autori şi care creşte constant, controlul respectării deontologiei jurnalistice are o importanţă mare (...)" (Stoll c/Elveţiei).

Pârâtul B. nu poate fi asimilat unui jurnalist implicat într-o anchetă de specialitate de interes public, ci reprezintă doar o persoană care urmăreşte crearea unui scandal public, indiferent de consecinţele ce se vor naşte în planul personal al celor vizaţi de acţiunea calomniatoare.

Existenţa unei baze minime factuale presupune o cercetare a unui început de probă pentru fiecare afirmaţie enunţată public. în cazul de faţă, nu există nicio probă ("certă", cum spune instanţa), niciun element care să poată fi apt să aducă în spaţiul public o dezbatere despre infracţiunea de dare de mită săvârşită de reclamant.

Instanţa de apel nu prezintă motive de fapt şi de drept care să conducă la adoptarea soluţiei că afirmaţiile pârâtului privitoare la săvârşirea unor infracţiuni de dare de mită către politicieni români au o bază reală.

În cuprinsul deciziei recurate nu se regăseşte niciun raţionament de drept privitor la modul în care se poate accepta ca apelantul să afirme în spaţiul public că A. a dat "mită" şi a realizat "finanţare ilegală".

Instanţa de apel a arătat că de fapt acuzaţii grave pot fi dovedite cu "vorbe" şi cu interpretări, contrar afirmaţiilor pârâtului, care susţinea la televiziunea islandeză că poate „dovedi fiecare acuzaţie cu documente, nu doar cu vorbe".

Cu privire la administrarea probei cu martorul R. se impun o serie de menţiuni: în cuprinsul declaraţiei sale, martorul nu afirmă niciun moment că a intermediat predarea vreunei sume de bani între companii internaţionale şi A. Martorul nu are cunoştinţă de plăţi cu titlu de mită, respectiv, de orice alte acţiuni ilegale, astfel cum denunţă în spaţiul public B. Martorul a afirmat în mod ferm că nu cunoaşte ca vreo sumă din S. să fi fost remisă cu titlu de şpagă şi mai ales către cine anume.

Astfel cum s-a arătat şi prin întâmpinarea depusă la Curtea de Apel Bucureşti, fondul litigiului nu depinde de credibilitatea factuală a alegaţiilor pârâtului, ci doar de dovedirea bazei factuale veridice care a generat afirmaţiile sale. Niciuna dintre persoanele propuse ca martori nu ar fi putut dovedi baza factuală a afirmaţiilor pârâtului, respectiv, provenienţa şi destinatarul direct al vreunor sume, primirea de către intimatul-reclamant a banilor, atributul de „mită" atribuit plăţilor, precum şi persoanele care ar fi primit „şpaga".

Cristian B. nu poate proba interesul public al acestei acţiuni, fiindcă în opinia sa era necesară realizarea unui scandal mediatic, pe fondul dispariţiei sale din ţară cu fondurile investitorilor privaţi de la S. Dezbaterea generată de pârâtul B. nu se circumscrie sferei anchetelor jurnalistice de interes public, fiindcă dumnealui este prezentat în articole drept o persoană care deţine informaţiile, probele ce stau la baza tuturor afirmaţiilor sale („pot dovedi că F. i-a trimis bani lui A. şi el a dat banii altor persoane"). Nici în faţa instanţei de fond şi nici în apel, pârâtul nu a reuşit să probeze cum A. ar fi primit bani de la F. pentru ca mai apoi să realizeze acte materiale de dare de mită, în calitate de complice al companiei internaţionale.

Instanţa s-a rezumat la o înşiruire de speţe, fără a crea vreo legătură între situaţia de fapt dedusă judecăţii şi cadrul pronunţării deciziilor de către instanţa europeană: "articolele reclamantului se dovedesc a fi imprecise şi susceptibile de a-l induce în eroare pe cititori (...) ţinând cont de ceea ce precedă, şi de asemenea, de amplasarea unui dintre articole pe prima pagină a unei publicaţii bilunare elveţiene de duminică, de mare tiraj, Curtea împărtăşeşte opinia Guvernului şi a Consiliului Presei potrivit căreia reclamantul a avut ca intenţie primară nu informarea publicului asupra unei chestiuni de interes general, ci să facă din raportul ambasadorului. un subiect de scandal inutil (...)".

Pârâtul nu avea cum să probeze realizarea unui demers jurnalistic imparţial şi de interes general atât timp cât nimeni nu l-a întrebat în ce măsura este parte a presupuselor fapte de corupţie semnalate, prin implicarea S. în plata unor şpăgi către politicieni români. Singurul scop al acţiunilor sale a fost denigrarea imaginii publice a reclamantului, fără niciun fel de interes în a proba veridicitatea afirmaţiilor.

În etapa procesuală a recursului s-au depus precizări la motivele de recurs depuse cu încălcarea termenului prevăzut de art. 301 coroborat cu art. 303 C. proc. civ. Precizările formulate, grefate pe motivele de modificare invocate, dezvoltă argumente suplimentare celor invocate prin cererile de recurs, astfel încât Înalta Curte nu are a se pronunţa asupra acestora faţă de dispoziţiile procedurale mai sus arătate.

Intimatul, prin întâmpinarea formulată în conformitate cu dispoziţiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., solicită respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte, analizând decizia prin raportare la critici, constată caracterul fondat al recursului pentru argumentele ce succed.

Convenţia europeană a drepturilor omului consacră prin art. 10 libertatea de exprimare a individului pe care o priveşte din dublă perspectivă: drept fundamental al persoanei, pe de o parte, şi de îndatorire şi responsabilitate supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, necesară într-o societate democratică pentru protecţia inter alio a reputaţiei şi drepturilor altora, pe de altă parte.

Libertatea de exprimare cuprinsă în principiul constituţional prevăzut de Art. 30 din textul fundamental nu este una absolută fiind limitată conform alin. (6): „Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.”

Încălcarea acestora prin depăşirea granițelor sferei liberei exprimări deschide persoanei a cărei demnitate, onoare, viaţă particulară sau propria imagine au fost prejudiciate calea în justiţie pentru repararea prejudiciului astfel creat.

Repararea prejudiciului creat unei persoane cu depăşirea acestor limite se poate realiza antrenând răspunderea civilă delictuală în condiţiile art. 1.349 şi următoarele C. civ. Din cuprinsul dispoziţiilor art. 1357 C. civ. rezultă că cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită săvârşită cu vinovăție, este obligat să îl repare, iar autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.

Prima instanţă, analizând întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale cu privire la pârâtul C., reţine că nu au fost depăşite limitele libertăţii de exprimare dat fiind, printre altele, şi poziţia sa de jurnalist.

Reclamantul nu a formulat apel cu privire la soluţia pronunțată de instanţă, aşa încât statuarea tribunalului în sensul respingerii acţiunii faţă de pârâtul C. a intrat în puterea lucrului judecat.

Învestită cu soluţionarea apelului declarat de pârâtul B., instanţa superioară de fond ajunge la soluţia contrară fără însă a analiza condiţiile răspunderii civile delictuale, apreciind că există o bază factuală suficientă şi că legitimitatea aducerii faptelor la cunoștința publicului este dată de statutul de persoană publică a reclamantului, ziarist şi analist politic.

În susţinerea soluţiei pronunțate instanţa invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Numai că, aşa cum rezultă din conţinutul deciziei recurate, instanţa apelează la o bogată jurisprudenţă Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu referire la „specificitatea activităţii presei” omiţând faptul că pârâtul B. nu este ziarist.

Practic hotărârea din apel, deşi laborioasă este nemotivată, câtă vreme argumentele instanţei izvorâte din jurisprudenţa instanţei europene se referă, aşa cum s-a arătat, la ziariști, ori la funcţionari publici.

Referirile instanţei la statutul pârâtului sunt minime, omiţând situaţia particulară a acestuia şi anume faptul că este acuzat de varia infracţiuni, printre care şi cea de spălare de bani.

Cu alte cuvinte, instanţa avea obligaţia de a verifica/analiza susţinerea constantă a reclamantului în sensul că pârâtul a dezvoltat campania de presă împotriva sa cu rea-credinţă în scopul îndepărtării interesului public faţă de persoana sa.

De altfel, astfel cum se arată în deciziile Curţii Europene invocate în decizia recurată (Gabriel Andreescu vs. România, Niculescu Dellakeza vs. România ş.a.) este necesar ca informarea publicului să fie făcută cu bună-credinţă.

Nu în ultimul rând trebuie precizat că statuările instanţei de apel privind baza minimă factuală se bazează pe aproape aceleaşi elemente de fapt reţinute de prima instanţă, ceea ce ar fi obligat-o să evalueze probatoriul cu mai multă acurateţe şi nu prin referiri cu titlu de generalitate, extrase din jurisprudenţa Curţii.

În cauza Albina vs. România s-a precizat că instanţa are obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

Având în vedere cele de mai sus se constată existenţa unor motive străine cauzei precum şi faptul că situaţia de fapt nu a fost pe deplin stabilită, ceea ce împiedică efectuarea controlului de legalitate.

În măsura în care va aprecia, instanţa superioară de fond va administra toate probele necesare stabilirii corecte a situației de fapt.

Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 314 C. proc. civ. va admite recursul şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi Curţi de Apel.

Faţă de soluţia ce se va pronunţa, instanţa nu are a se pronunţa şi asupra motivelor de recurs privind fondul cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 43/A din data de 3 februarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 noiembrie 2015.