Priority of special restitution law over common-law vindication for communist-era nationalized property

Decizia nr. 2546/2015

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

La data de 8 iulie 2008, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primarul general, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, B., C., D. şi E., solicitând Tribunalului Bucureşti să constate că imobilul - teren în suprafaţă de 300 mp şi construcţie, situat în Bucureşti, 44 a fost preluat de stat în mod abuziv, fără titlu valabil, să fie obligaţi pârâţii B., C., D. şi E. să-i respecte dreptul de proprietate şi deplina posesie asupra imobilului sus-menţionat, să oblige pe pârâţi la plata cheltuielilor de judecată în măsura în care se vor împotrivi admiterii acţiunii.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că are calitatea de legatar universal al defunctei F. - sora mamei sale, conform certificatului de moştenitor din 1997, că aceasta, la rândul său, a avut calitatea de legatar universal al defunctului său soţ, dr. G., care a cumpărat terenul în suprafaţă de 300 mp, situat în Bucureşti, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 1931 de la vânzătorul H., pe care a construit, în baza autorizaţieidin 1933 eliberată de Primăria Municipiului Bucureşti, o casă de locuit compusă din demisol, parter, etaj şi mansardă. Reclamantul a mai arătat că, în anul 1949, imobilul a fost preluat în mod abuziv, prin rechiziţionare, de către I., iar după 5 ani, acesta a fost eliberat, dar în loc să fie restituit proprietarului, a fost repartizat unor chiriaşi.

Autorităţile comuniste, deşi au recunoscut că rechiziţionarea a încetat la 1 ianuarie 1954, şi-au motivat menţinerea imobilului în patrimoniul Statului pe prevederile art. 3 din Decretul nr. 218/1960.

În anul 1996, Statul Român - sub pretextul punerii în aplicare a Legii nr. 112/1995, deşi nu avea calitatea de proprietar, fiind doar un detentor precar, a vândut locuinţele chiriaşilor care le ocupau şi, ca o consecinţă a acestei situaţii, contractele de vânzare încheiate de Primăria Municipiului Bucureşti, prin SC J. SA, cu pârâta C. (din 1996), pârâta B. (din 1998), pârâtul D. (din 1998) şi pârâta E. (din 1998) sunt vădit nelegale întrucât chiriaşii cumpărători, cunoscând modul în care statul a intrat în posesia imobilului, au fost de rea-credinţă.

Reclamantul a solicitat ca, prin compararea titlurilor, să se dea eficienţă titlului său, susţinând că în accepţiunea art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dreptul de proprietate asupra imobilului nu a fost pierdut niciodată.

Reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 480-481 C. civ., art. 21 şi art. 44 din Constituţia României, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 şi art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

La 19 ianuarie 2009, reclamantul şi-a modificat acţiunea, solicitând introducerea în cauză, în calitate de pârâţi, a numiţilor K., soţul pârâtei B., şi a numitei L., moştenitoarea defunctei E.

Pârâta B. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, iar pe fond, a solicitat respingerea acţiunii, pe motiv că a fost introdusă după apariţia Legii nr. 10/2001.

Pârâta C., prin întâmpinare, a invocat două excepţii, prima vizând lipsa calităţii procesuale active a reclamantului şi a doua vizând inadmisibilitatea acţiunii. De asemenea, a formulat cerere de chemare în garanţie a SC J. SA şi a Statului Român, reprezentat de M., solicitând ca aceştia să-i garanteze contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu bună-credinţă, plătit integral.

Pârâtul N. a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, faţă de dispoziţiile art. 45 alin. ultim din Legea nr. 10/2001 şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, pe considerentul că, prin nerevendicarea imobilului în termenul prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001 şi neatacarea în justiţie a contractelor de vânzare-cumpărare privind apartamentele dobândite de foştii chiriaşi, în temeiul Legii nr. 112/1995, reclamantul a pierdut dreptul de proprietate.

Prin sentinţa nr. 339 din 10 martie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins acţiunea ca inadmisibilă. Prin aceeaşi sentinţă, a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta C., ca rămasă fără obiect.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul.

Prin Decizia nr. 698/A din 17 decembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul, a desfiinţat sentinţa tribunalului şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de fond.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii C., K., B., N., O. şi de chematul în garanţie Statul Român prin M., prin P. a Municipiului Bucureşti împotriva Deciziei nr. 698/A din 17 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Ca urmare a desfiinţării sentinţei apelate şi trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, cauza a fost reînregistrată sub acelaşi număr pe rolul secţiei a IV-a a Tribunalului Bucureşti.

Prin încheierea de şedinţă de la termenul din 28 noiembrie 2011, pentru considerentele acolo arătate, tribunalul a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a unit cu fondul cauzei excepţia lipsei calităţii procesuale active invocate de pârâţii B., C. şi N.

În rejudecare, prin încheierea de şedinţă din 21 mai 2012 s-a disjuns cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta C. în contradictoriu cu SC J. SA, Statul Român prin R.

Prin sentinţa civilă nr. 1162 din 28 mai 2012 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a respins acţiunea în consecinţă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul.

Prin Decizia nr. 110/A din 16 aprilie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul, a desfiinţat sentinţa tribunalului şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de fond.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii C., K., B., N., O.

Ca urmare a desfiinţării sentinţei apelate şi trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, cauza a fost reînregistrată sub nr. x/3/2008* pe rolul secţiei a IV-a a Tribunalului Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 791 din 27 iunie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins cererea ca neîntemeiată, a obligat reclamantul să plătească pârâtei O., cu titlu de cheltuieli de judecată, suma de 6.200 lei, reprezentând onorariu de avocat şi a respins cererea pârâtei C. de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

A reținut instanța că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 1931 de fostul Tribunalul Ilfov - Secţia Notariat, G. a dobândit dreptul de proprietate asupra unui teren, loc viran, în suprafaţă de 300 mp, situat în Bucureşti, 44 (fila 7).

În baza autorizaţiei din 1933 (fila 9), G. a ridicat pe terenul dobândit astfel cum s-a descris anterior, în regie proprie, construcţia revendicată în prezenta cauză.

G. a decedat. Cu privire la transmiterea succesiunii acestui defunct, în calea de atac a apelului declarat împotriva sentinţei civile nr. 1162 din 28 mai 2012, reclamantul a depus la dosar copia certificatului de moştenitor din 21 martie 2012, potrivit cu care unicul moştenitor legal al acestui defunct a fost F., în calitate de soţie supravieţuitoare.

F. a decedat la 1 februarie 1997, reclamantul A. fiind legatarul universal al acestei defuncte, astfel cum rezultă din certificatul de moştenitor din 20 iunie 1997 emis de B.N.P., S. (fila 5).

Bunul imobil ce face obiectul prezentului litigiu a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 218/1960 prin Decizia nr. 1229 din 31 decembrie 1963.

În ceea ce îi priveşte pe pârâţi, tribunalul a reţinut că B. şi K. au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 1, parte din imobilul ce face obiectul cererii de chemare în judecată prin contractul de vânzare-cumpărare din 1998, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, N. şi O. au dobândit în temeiul aceleiaşi legi, prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 1998 apartamentul nr. 2, din acelaşi imobil, iar C. a dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare din 1996, în temeiul Legii nr. 112/1995, apartamentul situat la mansarda imobilului revendicat.

S-a reţinut, totodată, că reclamantul nu a formulat nici un demers în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2011, iar pe de altă, cu privire la contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, ce reprezintă titlurile de proprietate invocate de pârâţi, nu există hotărâri judecătoreşti prin care să se fi declarat nulitatea acestora.

Plecând de la acest premise în compararea titlului opus de reclamant cu cele invocate de fiecare pârât, având în vedere şi considerentele Deciziei civile nr. 6744 din 10 decembrie 2010 prin care s-a soluţionat primul recurs în această cauză, urmare a respingerii în primă instanţă a cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă, în considerarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, pe fondul cauzei, s-au reţinut următoarele:

Cu privire la valabilitatea titlului de preluare de către stat a imobilului ce face obiectul litigiului, cu caracter prealabil, tribunalul a reţinut că este învestit cu o singură cerere de chemare în judecată, având ca obiect revendicare, iar problema valabilităţii titlului statului urmează a fi apreciată ca o chestiune legată de temeinicia acţiunii în revendicare, iar nu ca pe un capăt de cerere distinct.

Prin raportare la dispoziţiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, tribunalul a constatat că preluarea imobilului din patrimoniul fostului proprietar, G., a fost una neconformă cu Constituţia de la acea vreme şi cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Aceasta în condiţiile în care art. 12 din Constituţia din 1952 garanta proprietatea individuală, iar autorul reclamantului a fost deposedat de bunul aflat în proprietatea sa, fără plată.

Reclamantul nu se poate prevala de existenţa unui „bun” în patrimoniul său, astfel cum acesta fost explicitat în jurisprudenţa instanţei europene prin hotărârea pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României, spre deosebire de situaţia pârâţilor.

În concret, în cauza Atanasiu şi alţii contra României s-a arătat că noţiunea de „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale” cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă” de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. Existenţa unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

Reclamantul nu se află într-o astfel de situaţie, în patrimoniul său neputându-se reţine existenţa unui bun, în condiţiile în care nu există o hotărâre judecătorească pronunţată de instanţele naţionale prin care să se fi dispus restituirea bunului, chiar dacă el este moştenitorul fostului proprietar de la care bunul a fost preluat de către stat în baza unui titlu nevalabil.

Pe de altă parte, pârâţii sunt titularii unor „bunuri” în sensul convenţiei. În acest sens are în vedere faptul că aceştia sunt actualii posesori ai bunului, în baza unor contracte translative de proprietate, ce nu au fost desfiinţate, iar în prezent acţiunea în declararea nulităţii absolute a acestora este prescrisă prin raportare la dispoziţiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

În acest condiţii, în concursul dintre moştenitorul fostului proprietar şi dobânditorii aceluiaşi imobil prin acte translative de proprietate încheiate sub imperiul Legii nr. 112/1995, tribunalul a acordat preferinţă pârâţilor, căci prin nedeclararea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, drepturile lor s-au consolidat.

Aşa fiind, tribunalul a apreciat că admiterea acţiunii în revendicare ar aduce atingere dreptului de proprietate al pârâţilor, punând în pericol şi siguranţa circuitului civil, acestea fiind motive suficiente pentru a se dispune respingerea cererii având ca obiect revendicare, ca neîntemeiată.

Aceasta fiind soluţia pronunţată pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut culpa procesuală a reclamantului, iar în temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., l-a obligat pe acesta să plătească pârâtei O., 6.200 lei, reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat. A respins cererea pârâtei C. de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, aceasta nefăcând dovada unor astfel de cheltuieli.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul A., solicitând desfiinţarea sentinţei apelate.

Prin Decizia civilă nr. 327/A din 17 iunie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, apelul declarat de reclamantul A. a fost respins ca neîntemeiat, iar reclamantul a fost obligat la plata a 1.500 lei cheltuieli de judecată către pârâta O.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Prima dintre criticile aduse de reclamant hotărârii primei instanțe vizează omisiunea acesteia de a soluționa capătul de cerere vizând constatarea caracterului abuziv al preluării imobilului de către stat, în lipsa vreunui titlu.

Sub acest aspect, instanța de apel a constatat că modalitatea de soluționare a cauzei de către prima instanță, prin respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, fiind reținut doar în cuprinsul considerentelor hotărârii caracterul nelegal al preluării imobilului de către stat, nu poate conduce la concluzia potrivit cu care hotărârea pronunțată are un caracter nelegal prin omisiunea de a soluționa în totalitate pretențiile reclamantului.

Pe de o parte, trebuie observat, raportat și la apărarea din cuprinsul întâmpinării formulate de intimata O., că interesul reclamantului în a solicita constatarea nevalabilităţii preluării rezidă în împrejurarea că acesta reprezintă un aspect prejudicial, a cărui rezolvare este necesară pentru rezolvarea acţiunii în revendicare, potrivit celor reţinute prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, o astfel de analiză fiind una necesară.

Mai mult, instanţa de apel a apreciat necesar să constate faptul că și în ipoteza în care reclamantul şi-a fundamentat cererea de chemare în judecată pe un anumit temei juridic, anume dispoziţiile dreptului comun, instanţa de judecată, constatând că pentru cererea dedusă judecăţii există edictat un act normativ special, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, este ţinută a face aplicarea normelor speciale. Acest principiu de drept trebuie respectat de instanţă în soluţionarea pretenţiilor deduse judecăţii, acesteia nefiindu-i permis să ignore reglementarea specială adoptată de legiuitor într-un anumit domeniu. Instanţa este autoritatea ce aplică legea, iar adoptarea unui act normativ special este o chestiune de opţiune a legislativului, ce nu poate fi cenzurată în procesul de aplicare a legii, fără a interfera cu autoritatea legiuitoare, ceea ce ar contraveni principiului separaţiei puterilor în stat.

Aşa fiind, trebuie observat că reclamantul a dedus judecăţii o acţiune în revendicarea imobilului din Bucureşti, sector 1, compus din teren și construcție, susţinând că întreg imobilul a fost preluat abuziv de stat, prin rechiziționare de către I. şi a aparţinut autorului acestuia G., acţiune întemeiată de dispoziţiile art. 480 C. proc. civ. Aşadar, trebuie constatat că dat fiind scopul urmărit de reclamant prin promovarea acestei acţiuni, de redobândire a proprietăţii bunului preluat de stat în perioada regimului comunist, este incidentă pretenţiilor acestuia reglementarea specială adoptată prin Legea nr. 10/2001, reclamantul neavând la dispoziţie un drept de a opta, în valorificarea acestor pretenţii, între dispoziţiile dreptului comun şi cele speciale adoptate în acelaşi domeniu, această soluţie întemeindu-se pe principiul priorităţii legii speciale.

În consecință, acţiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deşi admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiţie, pentru recunoaşterea şi valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie analizată pe fond şi din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, ca lege specială de reparație.

A considera altfel şi a aprecia că există posibilitatea pentru reclamant de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv, C. civ., ar echivala cu încălcarea principiului specialia generalibus derogant şi cu o judecare formală a cauzei, în care instanţa să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracţie de efectele create prin aplicarea legii speciale.

Astfel, prin legea nouă, sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ce intră sub incidenţa acestui act normativ, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situaţie juridică şi-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480-481 C. civ.

Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială faţă de C. civ., care constituie dreptul comun al acţiunii în revendicare, singurul aspect care interesează în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, fiind existenţa unei norme speciale şi a unei norme generale cu acelaşi domeniu de reglementare, situaţie în care aplicarea normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl determină.

Raţionamentul expus este confirmat şi prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, la care a făcut referire şi prima instanţă, decizie prin s-a statuat că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ., căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.

S-a reţinut, astfel, că accesul la justiţie presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanţe judecătoreşti. În lipsa unei asemenea posibilităţi, dreptul de acces la instanţă ar fi atins în substanţa sa. Or, în măsura în care aceste exigenţe sunt respectate, dreptul de acces la justiţie nu este afectat. Înalta Curte a mai reţinut că persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării. În cadrul acestui control, partea interesată poate deduce judecăţii însuşi dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Prin aceeaşi decizie s-a statuat că adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă, iar faptul că această cale specială este sau nu una efectivă poate fi constatat printr-o analiză în concret a fiecărei cauze.

De asemenea, Înalta Curte a reţinut că în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, aşa cum se stabileşte prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.

Pentru a se atinge finalitatea unei acţiuni întemeiate pe dreptul comun ca şi un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale, Înalta Curte a mai reţinut că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.

Însă, trebuie observat că prin decizia sus-menţionată s-a exclus posibilitatea ca acţiuni în revendicare similare celei promovate de reclamant să mai fie soluţionate după regulile de comparare şi preferabilitate specifice dreptului comun, cu ignorarea regulilor rezultând din aplicarea dispoziţiilor speciale de drept substanţial ale Legii nr. 10/2001.

Raportat aşadar la cele stabilite prin decizia amintită, trebuie analizat, reţinând, astfel cum s-a arătat deja, că bunul revendicat intră în domeniul reglementat de legea specială, dacă reclamantul se prevalează de un bun, pentru ca în acţiunea în revendicare pe care a promovat-o să poată fi analizate pretenţiile acestuia de a obţine restituirea bunului în concurs cu dreptul de proprietate al pârâtului. O astfel de analiză presupune implicit examinarea susținerilor reclamantului privind circumstanțele lipsirii de proprietate de care se acesta plânge.

Or, în condițiile în care prima instanță a analizat susţinerile reclamantului, reţinând că preluarea de către stat a imobilului a fost una neconformă cu Constituţia de la acea vreme şi cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, nu poate fi reţinută teza reclamantului privind omisiunea de a soluționa pretențiile sale privind constatarea nevalabilității titlului statului. Lipsa unei mențiuni exprese în cuprinsul dispozitivului hotărârii sub aspectul în discuţie nu atrage nelegalitatea hotărârii, câtă vreme rezultă din cuprinsul considerentelor hotărârii că o asemenea analiză a fost realizată de instanţă, iar în cauză acestea susţinând decisiv soluţia adoptată de instanţă se bucură de putere de lucru judecat.

Cât priveşte critica vizând constatarea primei instanţe în sensul că bunul imobil nu se află în patrimoniul reclamantului, instanţa de apel a reţinut că în realitatea acesta constatarea a vizat nu lipsa bunului imobil, ci lipsa unui bun în accepţiunea mai largă pe care jurisprudenţa Curții Europene a Drepturilor Omului o are în vedere în analiza încălcărilor drepturilor protejate prin Convenţia europeană a drepturilor omului. Sub acest aspect prima instanţă a apreciat în mod corect că reclamantul nu are în patrimoniu un bun actual, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului. Astfel, dreptul de proprietate care s-a aflat iniţial în patrimoniul autorului reclamantului nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, principiul în acest domeniu, astfel cum se desprinde din jurisprudenţa Curţii Europene fiind acela că speranţa de a vedea renăscută supravieţuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

In acelaşi context, instanţa europeană a considerat că, în măsura în care cel interesat nu îndeplineşte condiţiile esenţiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferenţă evidentă între „simpla speranţă de restituire”, oricât ar fi ea de îndreptăţită din punct de vedere moral, şi o „speranţă legitimă”, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziţie legală sau pe o decizie judiciară (Hotărârea în cauza Kopecky contra Slovaciei din 28 septembrie 2004).

Reclamantul s-ar fi putut prevala de un bun în sensul Convenţiei, numai dacă ar fi dovedit în cauza de faţă că întruneşte toate condiţiile legii pentru a beneficia de restituirea imobilului preluat abuziv. Această situaţie juridică nu se poate dovedi însă decât în cadrul şi cu respectarea cerinţelor prevăzute de Legea nr. 10/2001, prin decizia sau dispoziţia emisă de unitatea deţinătoare/entitatea învestită cu soluţionarea notificării care atestă calitatea notificatorilor de persoane îndreptăţite la restituire în natură ori, după caz printr-o hotărâre judecătorească de restituire.

Însă, reclamantul nu a urmat procedura administrativă reglementă de legea specială şi nu a rezultat pe parcursul judecăţii că a fost pronunţată o hotărâre judecătorească anterioară prin care să se fi stabilit că reclamantul nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu şi prin care să se fi dispus restituirea acestuia în patrimoniul său.

Această din urmă cerinţă rezultă din Hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României din 12 octombrie 2010, în care Curtea Europeană a reţinut că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi. Noţiunea de „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă” de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. Existenţa unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, care ţine de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

S-a mai reţinut că de la intrarea in vigoare a Legilor nr. 1/2001 și 10/2000 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care ar trebui să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. Aşadar, transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, al interesului patrimonial care rezultă din simpla constatare a nelegalităţii naţionalizării este subordonată îndeplinirii de către partea interesată a tuturor exigenţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile reparatorii şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

În aceste condiţii, trebuie constatat că, în cauză, reclamantul se bucura de o speranţă legitimă numai în situaţia în care ar fi urmat procedura de restituire reglementată de legea specială. Instanţa de apel a observat, în acest punct, că omisiunea reclamantului de a recurge la procedura administrativă instituită de Legea nr. 10/2001 nu a fost în nici un fel justificată prin referirea la anumite circumstanţe care l-ar împiedicat să acţioneze.

În ceea ce îi priveşte pe pârâţi, instanţa de apel a constatat că aceştia au dobândit în patrimoniu dreptul de proprietate asupra apartamentelor din imobil prin cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, prin contractele de vânzare depuse la dosarul cauzei, contracte cu privire la care reclamantul nu a solicitat constatarea nulităţii în temeiul Legii nr. 10/2001.

Aşa fiind, instanţa de apel a reţinut ca fiind justă aprecierea primei instanţe, potrivit cu care pârâţii, spre deosebire de reclamant, se bucură de un bun actual, în condiţiile în care deţin bunul imobil în temeiul unor acte de proprietate cu prezumate ca valabile, în lipsa constatării nulităţii acestora.

Sub acest aspect, trebuie reţinut că prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate şi în cazul pârâţilor cumpărători de bună credinţă al imobilului revendicat şi, prin urmare, aceştia din urmă nu pot fi lipsiţi de proprietate decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege.

Şi critica vizând omisiunea primei instanţe de compara titlurile de proprietate ale părţilor este nefondată, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat, pretenţiile reclamantului au fost analizate în limitele stabilite prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin raportare atât la dispoziţiile legii speciale adoptate în materia restituirii imobilelor preluate abuziv de stat în perioada martie 1945-decembrie 1989, cât şi la jurisprudenţa Curții Europene a Drepturilor Omului.

Cât priveşte critica referitoare la obligarea reclamantului la cheltuieli de judecată, susținându-se aplicarea greşită a prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanţa de apel a constatat că susţinerile acestuia sunt nefondate. Astfel, suma solicitată de pârâta O. cu acest titlu, de 6200 de lei nu are un caracter excesiv, câtă vreme îşi găseşte corespondent în munca depusă de avocatul pârâtei în proces, pe parcursul mai multor cicluri procesuale, în intervalul iulie 2008- iunie 2014 şi chiar dacă nu se poate reține o complexitate deosebită a cauzei, miza procesului pentru pârâtă a fost una deosebită, câtă vreme a vizat dreptul de proprietate asupra apartamentului ce constituie locuinţa acesteia.

În consecinţă, în raport de cele arătate, instanţa de apel a constatat că apelul nu este fondat.

În baza art. 274 C. proc. civ., instanţa de apel a obligat reclamantul la plata către pârâtă O. a sumei de 1.500 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând contravaloarea onorariului de avocat, constatând că sunt îndeplinite condiţiile legale, în sensul că este dovedită efectuarea acestor cheltuieli prin depunerea la dosar a chitanţei de plată pentru suma de 1.500 de lei, iar apelantul este în culpă procesuală ca urmare a soluţiei adoptate cât priveşte calea de atac pe care a promovat-o, considerată nefondată.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul A., criticând-o ca nelegală, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs reclamantul a arătat că, prin modul în care s-a derulat demersul său procesual de-a lungul a 3 cicluri procesuale (2008-2015) şi, în mod special, prin modul de abordare de către prima instanţă şi instanţa de apel a principiilor fundamentale ale procesului civil, inclusiv cel al imparţialităţii, acest proces este vădit inechitabil.

În al doilea rând,se arată de către recurent că prima instanţa a omis să se pronunţe asupra capătului de cerere prin care reclamantul a solicitat - în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti - „să se constate că imobilul (teren în suprafaţa de 300 mp şi construcţie) situat în Bucureşti, a fost preluat de stat în mod abuziv, fără titlu.”

Apreciază recurentul că o analiză a celor două considerente din hotărâre prin care se face referire la nevalabilitatea preluării imobilului, conduce la concluzia că în momentul deliberării judecătorul cauzei a omis pur şi simplu să se pronunţe asupra primului capăt de cerere al acţiunii introductive. Şi-a dat seama despre această omisiune abia cu prilejul motivării sentinţei, când prin primul considerent a încercat să inducă ideea că nu s-a pronunţat asupra menţionatului capăt de cerere pentru că nu-l considera ca fiind capăt de cerere. Această explicaţie a fost însuşită şi de instanţa de apel, înlăturând nelegal critica recurentului sub acest aspect.

Chiar dacă rejudecarea cauzei după casarea şi controlul judiciar în apel s-au desfăşurat potrivit vechii proceduri civile (cauza fiind înregistrată în 2008), judecătorii erau ţinuţi să respecte principiile fundamentale ale procesului civil instituie prin noul cod, respectiv art. 5 alin. (1), art. 9 alin. (2), art. 14 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Recalificarea acestui capăt de cerere ca făcând parte integrantă din celelalte petite ale acţiunii globale nu putea avea loc decât după punerea acestui aspect în discuţia reclamantului şi pârâtului Municipiului Bucureşti.

Se mai susţine că hotărârea recurată este în bună parte rezultatul unor considerente contradictorii sau străine de cauză (motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), întrucât deşi instanţa de apel a reţinut că imobilul a fost preluat abuziv, a aplicat principiile Legii nr. 10/2001, principii străine de instituţia revendicării imobiliare, ignorându-se făţiş două aspecte esenţiale, respectiv că la data introducerii prezentei acţiuni, 08 iulie 2008, era în vigoare art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 potrivit cu care, în cazurile în care preluarea imobilelor a avut loc fără titlu legal, cei de la care s-a preluat în aceste condiţii nu şi-au pierdut niciodată dreptul de proprietate, iar reclamantul s-a subrogat în drepturile legitime ale antecesorilor săi, potrivit textului legal invocat mai sus.

De asemenea, se consideră că hotărârea recurată este nelegală şi în raport de statuarea potrivit căreia acţiunea în revendicare nu este admisibilă în raport de omisiunea reclamantului de a depune notificare în baza Legii nr. 10/2001.

În acest sens, reclamantul arată că nu avut cunoștință de efectele Legii nr. 10/2001, întrucât locuia în Germania, nu avea contacte cu comunitatea românească și nu avea acces la media sau alte posibilități de informare.

Tocmai de aceea a recurs la procedura dreptului comun, formulând acțiunea în revendicare, prevalându-se de statuarea din Decizia nr. 33/2008 și de practica Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit cărora, în situații de excepție, precum în situația în care se afla reclamantul, recurgerea la acțiunea în revendicare este admisibilă.

În concluzie, solicită admiterea acțiunii în revendicare, iar, în subsidiar, în ipoteza în care, în urma comparării de titluri s-ar ajunge din nou la preferința față de titlul pârâților persoane fizice, solicită acordarea măsurilor reparatorii prin compensare prin echivalent bănesc.

De asemenea, consideră nelegală hotărârea instanței de apel și sub aspectul obligării reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, subliniind că ponderea onorariilor de avocat o reprezintă asistența juridică în cadrul repetatelor căi de atac pe care pârâta le-a provocat cu rea-credință, finalizate prin respingerea recursurilor pârâtei și menținerea soluțiilor atacate, motiv pentru care solicită reducerea substanțială a cuantumului cheltuielilor de judecată acordate la fond și în apel.

Intimații-pârâți B. și K. au depus întâmpinare prin care au invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în prevederile art. 304 C. proc. civ. și au cerut respingerea recursului.

De asemenea, intimata-pârâtă O. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în prevederile art. 304 C. proc. civ., a solicitat respingerea recursului și acordarea cheltuielilor de judecată, în cuantum de 1.500 lei, reprezentând onorariu de avocat, conform chitanței de plată anexate întâmpinării.

Prioritar, în conformitate cu prevederile art. 137 alin. (2) C. proc. civ., analizând excepţia nulităţii recursului invocată prin întâmpinările depuse, se constată că aceasta nu este întemeiată, întrucât criticile recurentului-reclamant vizează greşita interpretare şi aplicare a prevederilor legale incidente în acțiunea în revendicare, întemeiate pe art. 480 C. civ. și existența unor motive contradictorii și străine cauzei, astfel încât Înalta Curte apreciază, în temeiul art. 306 alin. (3) C. proc. civ., că acestea se circumscriu unor motive de nelegalitate dintre cele expres şi limitativ prevăzute de art. 304, anume ipotezele de la pct. 7 și 9, în raport de care urmează a fi analizată hotărârea atacată.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi a temeiurilor de drept reţinute, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat pentru următoarele considerente:

Criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 cpt. 9 C. proc. civ. sunt nefondate.

Critica că prin soluţia adoptată ar fi fost încălcat dreptul la un proces echitabil este nefondată şi nu poate fi primită, întrucât dreptul de acces la justiţie nu este unul absolut, ci cunoaşte anumite limitări decurgând din aplicarea altor principii.

În cauză s-au respectat principiile de bază ale procesului civil, astfel că nu este fondată critica formulată în acest sens.

Procesul civil este prin natura sa contradictoriu şi această contradictorialitate se asigură prin legala citare a părţilor pentru a-şi formula apărare în faţa instanţei.

În cauză, părţile au fost legal citate, iar alegerea făcută de intimatul-pârât Municipiul București de a nu se prezenta, nu poate să determine nelegalitatea hotărârilor pronunțate în cauză, astfel că, în aceste condiţii nu se poate spune că procesul nu a fost echitabil.

Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil este un drept complex fiind întemeiat pe o multitudine de principii şi garanţii procesuale ce se află într-o interdependenţă şi condiţionare reciprocă. Încălcarea dreptului la un proces echitabil prin nesocotirea unei dispoziţii legale care reglementează desfăşurarea procesului civil, nu poate duce în mod automat la concluzia că hotărârea este lovită de nulitate absolută şi că se impune trimiterea spre rejudecare la instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată întrucât s-a produs o vătămare în drepturile procesuale. Astfel, cu excepţia nulităţilor absolute unde vătămarea este prezumată juris et de jure, în cazul nulităţilor relative vătămarea trebuie dovedită.

Raportarea generică la încălcarea principiilor procesului civil fără a indica şi fără a analiza vătămarile procesuale produse, nu poate constitui un temei pentru a justifica modificarea hotărârii şi admiterea recursului reclamantului.

În privința criticii referitoare la soluționarea greșită a instanței de apel a motivului de apel vizând nepronunțarea instanței de fond pe capătul de cerere privind nevalabilitatea titlului statului, aceasta este nefondată, având în vedere cele ce preced:

Acţiunea în revendicare imobiliară, prin care persoana care pretinde că este proprietarul bunului a cărui posesie a pierdut-o cere persoanei care stăpâneşte bunul să i-l restituie şi să-i recunoască dreptul de proprietate, este o acţiune petitorie, deoarece tinde să stabilească direct existenţa dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului în discuţie.

Cererea de constatare a nevalabilităţii preluării de către stat a bunului nu este una cu o finalitate autonomă, ci tinde tot la dezideratul ultim al restabilirii încălcării dreptului de proprietate, fiind un pas intermediar în vederea obţinerii rezultatului final de obţinere a unei reparaţii, în natură sau prin echivalent, pentru bunul preluat de statul comunist.

Tocmai de aceea, contextul în care trebuie a fi soluţionat acest capăt de cerere este comun cererii în revendicare pe care urmăreşte să o sprijine, astfel încât el nu poate fi analizat distinct de mecanismul juridic în întregul său - acţiunea în revendicare - prin care reclamantul a înţeles să-şi valorifice pretenţiile.

Sub acest aspect, în mod corect instanţele anterioare au apreciat că petitul privind constatarea nevalabilităţii titlului statului face parte din acţiunea în revendicare, întrucât folosul urmărit de reclamant în soluţionarea acestui capăt de cerere conduce tocmai la soluţionarea acţiunii în revendicare.

În ce privește prevederile noului cod de procedură civilă, invocate de recurent, acestea nu sunt aplicabile în speță, raportat la momentul introducerii acțiunii de față, 08 iulie 2008 și dispozițiile art. 24 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., potrivit cu care dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor începute după intrarea în vigoare a acesteia.

În acest sens şi potrivit considerentelor anterior expuse, împrejurarea că instanţa nu a cuprins în dispozitiv în mod distinct acest capăt de cerere, deși l-a analizat în considerente, nu poate fi asimilată unei nepronunţări, ori a unei denegări de dreptate în sensul art. 3 C. civ., cum în mod greşit susţine reclamantul, astfel încât nici această critică nu se justifică.

Cu referire la criticile recurentului vizând greşita soluţionare a acţiunii în revendicare, prin acordarea priorităţii Legii nr. 10/2001 în raport cu dispoziţiile dreptului comun în materie, a interpretării şi aplicării greşite a deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție şi omisiunea reclamantului de a depune notificare în baza legii speciale datorită faptului că locuia în Germania și nu a avut, acestea nu pot fi primite şi vor fi înlăturate pentru considerentele ce urmează:

Din probele administrate în cauză a rezultat că imobilul revendicat a fost proprietatea autorului reclamantului, G., care a cumpărat terenul în suprafaţă de cea 300 mp situat în Bucureşti, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 1931 de la vânzătorul H., pe care a construit, în baza autorizaţiei din 4 aprilie 1933 eliberată de Primăria Municipiului Bucureşti, o casă de locuit compusă din demisol, parter, etaj şi mansardă. Reclamantul a mai arătat că, în anul 1949, imobilul a fost preluat în mod abuziv, prin rechiziţionare, de către I., iar după 5 ani, acesta a fost eliberat, dar în loc să fie restituit proprietarului, a fost repartizat unor chiriaşi.

Autorităţile comuniste şi-au motivat menţinerea imobilului în patrimoniul Statului pe prevederile art. 3 din Decretul nr. 218/1960.

În anul 1996, Statul Român, în baza Legii nr. 112/1995, a vândut locuinţele chiriaşilor care le ocupau, respectiv pârâților C., pârâta B., pârâtul D. şi pârâta E.

Fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, în mod corect instanţele au apreciat că sunt incidente în cauză dispoziţiile acestei legi speciale de reparaţie, dispoziţii ce se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv, cu dispoziţiile art. 480-481 C. civ., invocate, printre altele, de reclamant în acţiune.

Acţiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deşi admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiţie, pentru recunoaşterea şi valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă analizată pe fond şi din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 ca lege specială derogatorie sub anumite aspecte (în ceea ce priveşte criteriile de comparaţie a titlurilor aflate în conflict) de la dreptul comun.

A considera altfel şi a aprecia că există posibilitatea pentru reclamant de a recurge la dreptul comun în materia revendicării, respectiv, C. civ., în detrimentul legii speciale de reparaţie, ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant şi o judecare formală a cauzei, în care instanţa să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracţie de efectele create prin aplicarea legii speciale.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că exigenţele art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună-credinţă şi că prin restituirea bunurilor preluate de către stat trebuie să fie evitată crearea unei nedreptăţi mai mari decât aceea prin care s-a dispus confiscarea bunului.

Ideea reţinută în jurisprudenţa instanţei de contencios european este aceea că încercarea instanţelor de atenuare a consecinţelor anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de fostul regim comunist nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporţionate, iar persoanele care şi-au dobândit cu bună-credinţă bunurile nu trebuie să fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului care a confiscat în trecut aceste bunuri (a se vedea cauza Pincova şi Pinc contra Republicii Cehe, cauza Raicu c. României).

Decizia nr. 33/2008 pronunțată în recursul în interesul legii a fost interpretată şi aplicată corect la circumstanţele cauzei de către instanţele anterioare, în sensul că, în ipoteza concursului între legea specială şi cea generală, acest act normativ consacră prioritatea acţiunii în revendicare de drept comun numai în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, situaţie care însă nu se regăseşte în speţă.

Astfel, prin legea nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, ce intră sub incidenţa acestui act normativ indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situaţie juridică şi-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 şi 481 C. civ.

Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială faţă de C. civ., care constituie dreptul comun al acţiunii în revendicare, singurul aspect care interesează în aplicarea principiului specialia generalibus derogant fiind existenţa unei norme speciale şi a unei norme generale cu acelaşi domeniu de reglementare, situaţie în care aplicarea normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl determină.

Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără să diminueze accesul la justiţie, a perfecţionat sistemul reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicarea bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriaşi.

Soluţia se impune justificat şi de faptul că referitor la exerciţiul aceluiaşi drept nu se poate accepta existenţa unui tratament juridic discriminatoriu şi inegal cu privire la aceeaşi categorie de persoane care se adresează justiţiei şi care invocă împrejurări de fapt şi de drept similare, urmărind acelaşi scop, respectiv, retrocedarea unor bunuri.

Cu alte cuvinte, nu este de admis ca în cadrul aceleiaşi categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor deposedaţi abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, unii să îşi poată valorifica drepturile numai în cadrul legii speciale de reparaţie, iar alţii să poată acţiona în justiţie pe cale separată, nelimitat şi în acelaşi scop, de a obţine retrocedarea bunului, fapt contrar principiului stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice.

În speţă, reclamantul nu se găseşte în niciuna din situaţiile de excepţie ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare, iar apărarea potrivit căruia acesta nu a putut lua cunoştinţă de actele normative române ce reglementează reconstituirea dreptului de proprietate întrucât locuia în Germania, nu poate fi primită, conform principiilor că nimeni nu se poate prevala de necunoaşterea legii şi nimeni nu poate invoca în favoarea sa propria turpitudine.

Reclamantul nu a formulat, anterior prezentei cereri, altă acţiune în constatarea nevalabilităţii titlului statului sau în revendicare, nu a solicitat restituirea bunului în baza Legii nr. 112/1995 şi nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, situaţie în care nu se poate prevala de dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană, neavând un bun sau o speranţă legitimă în sensul prevăzut de Convenţie.

Aceasta întrucât, contrar susţinerilor recurentului-reclamant şi a trimiterilor incomplete pe care le face la jurisprudenţa comunitară în materie, pentru a fi titularul unui bun actual în sensul jurisprudenţei recente a instanţei de contencios european, este necesar ca printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele să fi recunoscut părţii calitatea de proprietar, iar în dispozitivul hotărârii să fi dispus în mod expres restituirea bunului (cauza Atanasiu c. României).

Noţiunea autonomă de bun în sensul Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu acoperă orice interes patrimonial, ci doar bunurile actuale, anume drepturi recunoscute printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă sau un alt act al autorităţilor publice, ori speranţele legitime deduse din dispoziţiile legale sau jurisprudenţa constantă.

Or, aşa cum s-a arătat, reclamantul nu are nici un act al autorităţii publice sau hotărâre judecătorească care să îi recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului, a cărei protecţie să o invoce în prezenta cauză, după cum dispoziţiile legii sau jurisprudenţa nu îi conferă o speranţă legitimă la restituire, ci dimpotrivă, consacră expres pierderea dreptului la valorificarea pretenţiilor în lipsa notificării şi faţă de dispoziţiile deciziei în interesul Legii nr. 33/2008.

Totodată, solicitarea recurentului-reclamant în sensul acordării, în subsidiar, în cazul respingerii acțiunii în revendicare, de măsuri reparatorii prin echivalent bănesc, nu poate fi avută în vedere, datorită faptului că, de pe o parte, este făcută pentru prima dată în recurs, iar, pe de altă parte, în raport de Decizia nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii.

În fine, critica recurenţilor reclamanţi referitoare faptul că motivarea instanţei de apel este contradictorie și străină cauzei este nefondată.

În drept, potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă „motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor”.

Dispoziţiile legale anterior citate reglementează, în mod imperativ, obligativitatea motivării hotărârii judecătoreşti, care trebuie realizată într-o manieră clară şi coerentă, este indispensabilă pentru controlul exercitat de jurisdicţia ierarhic superioară şi constituie, printre altele, o garanţie împotriva arbitrariului pentru părţile litigante, întrucât le furnizează dovada că cererile şi mijloacele lor de apărare au fost riguros analizate.

Motivarea reprezintă un element de transparenţă a justiţiei, inerent oricărui act jurisdicţional, întrucât hotărârea judecătorească nu reprezintă un act discreţionar, ci este rezultatul unui proces logic de analiză ştiinţifică a probelor administrate în cauză, în scopul aflării adevărului, consecinţă a unor raţionamente logice făcute de instanţă.

În speţa de faţă, se constată că hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse de dispoziţiile art. 261 alin. (5) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a expus în mod corespunzător argumentele ce au determinat formarea convingerii sale şi a răspuns tuturor chestiunilor deduse judecăţii prin intermediul motivelor de apel formulate de către reclamant.

Aceasta întrucât motivarea hotărârii judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare problemă ridicată de părţi în cadrul criticilor de nelegalitate aduse soluţiilor pronunţate anterior, ci implică examinarea reală a problemelor esenţiale ce au fost supuse analizei judiciare şi redarea, în considerente, a argumentelor ce au condus la pronunţarea soluţiei respective.

În cauză, problema de drept în jurul căreia gravitează criticile inserate în motivele de apel, în raport de care reclamantul susţine că instanţa nu s-ar fi pronunţat, este aceea dacă proprietarul bunului preluat abuziv de stat şi ulterior înstrăinat unui terţ, poate redobândi acel bun(sau despăgubiri, în cazul imposibilităţii de restituire în natură) printr-o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în condiţiile în care nu a uzat de procedura de restituire instituită prin legea specială de reparaţie, în speţă, Legea nr. 10/2001 şi nu a contestat actele de înstrăinare către terţi.

Or, din această perspectivă,considerentele hotărârii recurate se circumscriu exigenţelor legale privind obligativitatea pronunţării asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără ca prin aceasta instanţa de judecată să trebuiască a răspunde, punctual, la fiecare argument al părţii, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns, în mod implicit şi prin raţionamente logice, la toate aspectele deduse judecăţii, împrejurare faţă de care o asemenea critică nu poate fi primită.

Analiza cauzei din perspectiva raportului lege generală - lege specială şi a deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 include, prin ea însăşi, analiza principiului securităţii raporturilor juridice, a respectării sau nerespectării dispoziţiilor legilor speciale de reparaţie la care această decizie se referă, precum şi a jurisprudenţei Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, în considerarea căreia a fost dată.

Faptul însă că instanţa, prin soluţia pronunţată, a concluzionat contrar solicitărilor reclamantului, ori că nu a făcut referire expresă la legislația anume indicată de aceasta, nu semnifică nici o nepronunţare asupra criticilor formulate şi nici o deficienţă de motivare, sens în care un asemenea motiv de nelegalitate nu se susţine.

Critica recurentului în sensul că recalificarea capătului de cerere vizând nevalabilitatea titlului statului ca făcând parte integrantă din celelalte petite ale acţiunii globale nu putea avea loc decât după punerea acestui aspect în discuţia reclamantului şi pârâtului Municipiului Bucureşti, nu poate fi primită, fiind invocată omisso medio, pentru prima dată în recurs.

Prin urmare, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, instanţa de apel şi-a motivat soluţia, iar argumentele folosite au avut în vedere criticile reclamantului, astfel încât criticile în acest sens nu sunt fondate, cu consecinţa inaplicabilităţii cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocat de recurentul-reclamant.

În ce privește criticile vizând acordarea cheltuielilor de judecată, acestea reprezintă aspecte de netemeinicie, ce nu pot fi avute în vedere de instanța de recurs.

Astfel, proporţionalitatea onorariului avocaţial cu valoarea ori complexitatea cauzei şi cu munca prestată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, lăsată la aprecierea instanţei în faţa căruia se solicită acordarea acestor cheltuieli, astfel încât onorariul să reflecte valoarea muncii depuse de apărător pe parcursul soluţionării fazei procesuale pentru care este cerut.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

În aplicarea art. 274 C. proc. civ., va obliga pe recurentul-reclamant la plata sumei de 1.500 lei reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă L. constând în onorariu avocat, conform dovezilor de plată depuse la filele 45-46 din acest dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 327/A din 17 iunie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe recurentul-reclamant A. la plata sumei de 1.500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă L.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 noiembrie 2015.