Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 2545/2015 AI generated

Impossibility of in-natura restitution for property alienated to third party before enactment of reparation law

Case Number Decizia nr. 2545/2015
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed
Court Costs Borne by appellant

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed the appeals of both the plaintiffs and a defendant, thereby upholding the Court of Appeal’s decision that designated all parties as entitled to equivalent reparations for a hotel construction and specific land restitution, with the final order remaining irreprovable. The dispute arose from a challenge to an administrative disposal under Law no. 10/2001 regarding the restitution of abnormally seized properties, specifically contesting the allocation of rights to a hotel building and a parcel of land in Bailesti, where plaintiffs claimed exclusive ownership through a 1928 donation while defendants asserted joint succession rights and the property’s alienation status. Decisively, the Court applied the binding effect of previous final judgments (res judicata) which had already determined the property rights and the validity of a 1993 sale contract, ruling that because the hotel had been alienated to a third party before the reparation law took effect and the title had not been judicially annulled, natural restitution was impossible under Article 29 of Law no. 10/2001; consequently, only equivalent monetary reparations were granted, while the exclusive restitution of a specific 600 sq.m. land area to the plaintiffs was upheld based on the valid 1928 donation title.

Legislator headnote

AI generated

art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001, art. 315 alin. (1) C. proc. civ, art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, art. 304 pct. 7 C. proc. civ; Impossibility of in-natura restitution for property alienated to third party before enactment of reparation law: The dispute arose from a challenge to an administrative disposal under Law no. 10/2001 regarding the restitution of abnormally seized properties, specifically contesting the allocation of rights to a hotel building and a parcel of land in Bailesti, where plaintiffs claimed exclusive ownership through a 1928 donation while defendants asserted joint succession rights and the property’s alienation status. Decisively, the Court applied the binding effect of previous final judgments (res judicata) which had already determined the property rights and the validity of a 1993 sale contract, ruling that because the hotel had been alienated to a third party before the reparation law took effect and the title had not been judicially annulled, natural restitution was impossible under Article 29 of Law no. 10/2001; consequently, only equivalent monetary reparations were granted, while the exclusive restitution of a specific 600 sq.m. land area to the plaintiffs was upheld based on the valid 1928 donation title.

Keywords

AI generated
restitution of property right to property natural law law of succession third-party claim res judicata

Cited Legislation

AI generated
art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001
Faptul că nu s-a prezentat un act de preluare nu echivalează cu lipsa îndreptăţirii reclamantelor de a beneficia de prevederile legii de reparaţie, faţă de prevederile art. 2 lit.
art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998
Pe de altă parte, nici nu poate fi considerat ca aparţinând domeniului public sau privat al statului, deoarece nu a fost preluat în temeiul unui titlu valabil, pentru a fi aplicabil art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 (la care face trimitere şi art.
art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001
213/1998 (la care face trimitere şi art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001).
art. 315 alin. (1) C. proc. civ
Această dezlegare dată de instanţa de recurs a intrat în puterea lucrului judecat, fiind obligatorie pentru instanţa de rejudecare a apelurilor, în aplicarea art. 315 alin.
art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001
10/2001 pentru imobilul în litigiu, în lipsa acesteia, reclamantele beneficiază de dreptul de acrescământ prevăzut de art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.
art. 304 pct. 7 C. proc. civ
Prin motivele de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct.
art. 312 alin. (1) C. proc. civ
Procedural ground for dismissing the appeals as unfounded.
art. 21 din Legea nr. 10/2001
184 din 31 ianuarie 2006 emisă de primarul Municipiului Băileşti nu s-a dispus restituirea în natură a imobilului cu destinaţia de hotel, deoarece, la data depunerii notificărilor, Primăria Băileşti nu era unitate deţinătoare, în sensul art. 21 din Legea nr.

Cited Case Law

AI generated
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

Procedural ground for dismissing the appeals as unfounded.

art. 274 C. proc. civ.

Basis for the obligation to pay court costs to the prevailing parties.

art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Ground for reducing the requested court costs to an amount corresponding to the complexity of the defense.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Decizia nr. 2545/2015

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

Prin contestaţia înregistrată la Tribunalul Dolj la data de 3 martie 2006, reclamantele A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii primarul Municipiului Băileşti şi Primăria Municipiului Băileşti, anularea parţială a Dispoziţiei nr. 184 din 31 ianuarie 2006 emise de primarul Municipiului Băileşti, în sensul ca, în locul autoarelor C. şi D., să fie înscrise reclamantele, în calitate de moştenitoare a autoarelor care au decedat la 28 ianuarie 2005, respectiv la 5 septembrie 2003.

Totodată, au solicitat ca din terenul de 1.330,82 mp să le fie restituită în mod exclusiv suprafaţa de 600 mp situată în Băileşti, care le revine în exclusivitate în calitate de moştenitoare ale autorului E., teren primit prin actul de donaţie de la 20 iunie 1928 şi care trebuia să le fie restituit numai lor.

La data de 7 aprilie 2006, reclamantele au precizat acţiunea, în sensul că au solicitat anularea Dispoziţiei nr. 184/2006 şi pentru faptul că imobilul construcţie cu destinaţia de hotel, denumit „Hotel F.” nu le-a fost restituit în natură aşa cum au solicitat, motivând că imobilul a fost preluat în mod abuziv, fără titlu, în anul 1948 de la autorul lor, E., ale cărui moştenitoare sunt.

Au mai solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 09 august 1993 încheiat între SC G. SA Craiova şi H., invocând cauza ilicită. Au susţinut că, la data încheierii acestui act, s-au încălcat dispoziţiile art. 948 şi 966 C. civ., ambele părţi având cunoştinţă că exista, pe rolul Judecătoriei Băileşti, un litigiu promovat de moştenitorii autorului, urmărind să le lipsească pe contestatoare de posibilitatea restituirii.

La data de 30 iunie 2006, a formulat cerere de intervenţie în interes propriu H., solicitând respingerea acţiunii şi constatarea validităţii contractului de vânzare-cumpărare din 09 august 1993 încheiat cu SC G. SA Craiova, susţinând că este cumpărător de bună-credinţă, contractul încheindu-se în urma unei licitaţii care nu a fost anulată.

La data de 6 octombrie 2006, s-a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârâţi, a SC G. SA şi a numiţilor I., J. şi K.

Prin sentinţa civilă nr. 197 din 16 februarie 2006 pronunţată de Tribunalul Dolj în Dosarul nr. x/63/2006, s-a respins contestaţia formulată de reclamantele A. şi B. şi, totodată, a fost disjuns capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 09 august 1993 încheiat între SC G. SA Craiova şi H. şi trimis secţiei comerciale, a Tribunalului Dolj, pentru competentă soluţionare.

Prin Decizia civilă nr. 757 din 13 august 2007, Curtea de Apel Craiova a admis apelurile declarate de reclamante, pârâtul I. şi intervenienta H. şi, în consecinţă, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Dolj.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalul Dolj sub nr. x/63/2006.

Prin sentinţa civilă nr. 418 din 14 decembrie 2009, Tribunalul Dolj a admis în parte acţiunea civilă precizată şi, drept urmare, a dispus anularea parţială a Dispoziţiei nr. 184 din 31 ianuarie 2006 emise de primarul Municipiului Băileşti, în sensul menţionării reclamantelor A. şi B., în calitate de moştenitoare ale autoarelor D. şi C.

Totodată, a dispus restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 1.507 mp, situat în Băileşti (în loc de 1.330,82 mp cum este menţionat în dispoziţie), suprafaţă identificată prin raportul de expertiză tehnică întocmit de expertul L. în schiţa anexă 3, care face parte integrantă din hotărâre, cu menţiunea că din suprafaţa totală restituită în natură, suprafaţa de 600 mp se cuvine în exclusivitate reclamantelor.

A respins cererea privind restituirea în natură către reclamante a imobilului clădire cu destinaţia hotel şi a menţinut restul dispoziţiilor Dispoziţiei nr. 184 din 31 ianuarie 2006.

A respins capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare din 09 august 1993 încheiat între SC G. SA şi H.

A respins ca inadmisibilă cererea de intervenţie în interes propriu formulată de H.

Prin Decizia civilă nr. 493 din 20 decembrie 2010, Curtea de Apel Craiova a admis apelurile declarate de reclamantele A., B. şi pârâţii I., J., împotriva sentinţei menţionate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a constatat că reclamantele şi pârâţii sunt îndreptăţiţi la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pt. imobilul - construcţie situat în loc. Băileşti, actual hotel, menţinându-se restul dispoziţiilor sentinţei civile. A fost respins apelul declarat de intervenienta H. împotriva aceleiaşi sentinţe.

Prin Decizia nr. 372 din 25 ianuarie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate de reclamantele A. şi B. şi de pârâţii I. şi J. împotriva deciziei menţionate, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a apreciat că soluţia instanţei de apel este corectă sub aspectul constatării dreptului de proprietate al lui M. asupra construcţiei numit „Hotel F.” şi aflate pe terenul care a făcut obiectul donaţiei datate 20 iunie 1928, precum şi al transmiterii acestui drept, prin succesiune, moştenitorilor săi, printre care şi M., în absenţa unui act de transmisiune a proprietăţii către unul dintre fiii săi, N. sau E.

Înalta Curte a constatat că, deşi la dosarul cauzei există înscrisuri din care rezultă că autorul reclamantelor, E. ar fi făcut acte de dispoziţie asupra construcţiei, prin Decizia nr. 2173 din 8 iunie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, a tranşat irevocabil chestiunea dreptului de proprietate asupra construcţiei.

Astfel, admiţând recursul în litigiul care a avut ca obiect soluţionarea unei cereri privind constatarea nulităţii contractului de vânzare - cumpărare din 9 august 1993, instanţa supremă a constatat că M. a construit imobilul şi a figurat ca proprietar al acestuia, iar dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu s-a transmis, prin moştenire, succesorilor lui M., între care se află şi M., autorul reclamanţilor din acel dosar, pârâţi în prezenta cauză.

Prin urmare, chiar dacă a fost pronunţată într-o altă cauză, având ca obiect constatarea nulităţii aceluiaşi contract de vânzare - cumpărare, în care părţi au fost pârâţii din prezentul dosar şi intervenienta principală, această dezlegare dată de Înalta Curte cu privire la dreptul de proprietate asupra construcţiei cu destinaţie de hotel nu poate fi ignorată, în virtutea efectului pozitiv al hotărârilor judecătoreşti irevocabile.

Au fost înlăturate susţinerile recurentelor - reclamante referitoare la încălcarea principiului disponibilităţii, din cauză că pârâţii, care nu au atacat dispoziţia emisă de unitatea deţinătoare, au fost introduşi în proces din oficiu. Deşi, într-adevăr, aceştia au fost introduşi în proces la termenul din 6 octombrie 2006 la Tribunalul Dolj, reclamantele nu s-au opus participării acestora la judecată şi nu au formulat critici în acest sens prin apelul declarat împotriva sentinţei tribunalului. Faţă de această împrejurare, dreptul de dispoziţie al reclamantelor s-a manifestat prin acceptarea pârâţilor ca parte în proces.

Înalta Curte a constatat, însă, că circumstanţele cauzei nu au fost pe deplin lămurite, sub două aspecte: pe de o parte, instanţa de apel nu a verificat dacă şi pârâţii au formulat, într-adevăr, notificare cu privire la imobilul din Băileşti, şi dacă, în lipsa acesteia, reclamantele beneficiază de dreptul de acrescământ, în condiţiile în care notificările din 2001 nu au fost depuse la dosarul cauzei; pe de altă parte, într-un alt Dosar, respectiv cu nr. x/civ./2005 al Tribunalului Dolj, secţia civilă, I., J. şi K. au solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare - cumpărare din 9 august 1993, încheiat între SC G. SA Craiova şi H., cu privire la construcţia hotel ce face obiectul prezentei cauze.

Primul ciclu procesual în acea cauză s-a finalizat prin Decizia nr. 2173 din 8 iunie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care, urmare a admiterii recursului, a casat decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Craiova, secţia comercială, a admis apelul reclamanţilor, a desfiinţat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe. Instanţa de apel nu a făcut minime verificări pentru a determina stadiul soluţionării acelui dosar şi dacă contractul de vânzare - cumpărare mai este în fiinţă în urma acestei proceduri judiciare separate, aspect relevant pentru cauză, deoarece soluţionarea cererii privind restituirea în natură a imobilului construcţie depinde de modul în care s-a finalizat procesul având ca obiect constatarea nulităţii contractului de vânzare - cumpărare.

Prin Decizia civilă nr. 2863 din 17 iunie 2015, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, a admis apelurile declarate de reclamantele A. şi B., respectiv de pârâţii I. şi J., împotriva sentinţei nr. 418 din 14 decembrie 2009 a Tribunalului Dolj, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a constatat că reclamantele şi pârâţii sunt îndreptăţiţi la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilul - construcţie situat în localitatea Băileşti, actual hotel, menţinându-se restul dispoziţiilor sentinţei civile. A fost respins apelul declarat de intervenienta H. împotriva aceleiaşi sentinţe.

Pentru a decide astfel, instanţa de rejudecare a apelurilor a avut în vedere criticile formulate în apel, dezlegările de fapt şi de drept date în apel în ciclul procesual anterior ce au fost menţinute de către instanţa de casare şi aspectele pentru care instanţa de recurs a dispus rejudecarea.

În acest sens, s-a ţinut cont de faptul că dosarul ce s-a format prin disjungerea la 08 aprilie 2005 a cererii moştenitorilor pârâţi de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare din 9 august 1993, încheiat între SC G. SA Craiova şi H. (devenit Dosar nr. x/63/2010, după trimiterea spre rejudecare, făcută prin Decizia Înaltei Curții de Casațieși Justiție nr. 2173 din 08 iunie 2010) a fost soluţionat prin Decizia civilă nr. 326 din 10 iulie 2014 a Curţii de Apel Craiova, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului, prin Decizia Înaltei Curții de Casațieși Justiție nr. 954 din 31 martie 2015. A fost menţinut ca fiind legal încheiat contractul de vânzare cumpărare, acţiunea fiind respinsă.

Totodată, s-a constatat că în temeiul Legii nr. 10/2001 au formulat cereri de restituire a imobilului construcţie situat în oraşul Băileşti, atât reclamantele, cât şi pârâţii I., J. şi K.

Astfel, prin notificarea din 11 iulie 2001, adresată primarului Municipiului Băileşti, au solicitat restituirea imobilului „cu destinaţie de hotel situat în Băileşti” moştenitorii J., I., K., C. şi E. Notificarea din 14 august 2001 are un conţinut identic cu cea menţionată anterior, respectiv aceiaşi moştenitori solicită imobilul menţionat, notificarea fiind adresată Prefectului judeţului Dolj.

Fiind dovedit faptul că toate persoanele îndreptăţite (cu vocaţie) la restituirea în temeiul Legii nr. 10/2001 au formulat notificare pentru a beneficia de măsurile reparatorii reglementate prin această lege, în condiţiile în care s-a stabilit irevocabil în ciclul procesual anterior atât faptul că imobilul menţionat intră sub incidenţa acestei legi, precum şi aspectul că nu este posibilă restituirea în natură, s-a apreciat că se impune a fi schimbată sentinţa în sensul constatării dreptului moştenitorilor menţionaţi de a primi măsuri reparatorii în echivalent pentru imobil, în condiţiile legii.

Restul criticilor formulate prin apelurile declarate nu se mai impun a fi analizate, fiind intrate în puterea lucrului judecat, faţă de faptul că prin decizia de casare s-a limitat rejudecarea la lămurirea unor aspecte concrete, menţionate mai sus.

Împotriva deciziei menţionate, au declarat recurs atât reclamantele A. şi B., cât şi pârâta J., criticând-o pentru nelegalitate, după cum urmează:

1. Prin motivele de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., reclamantele A. şi B. au solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul de a se constata că doar reclamantele sunt îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul construcţie, cu destinaţia de hotel, situat în Băileşti.

Recurentele au susţinut, că, în mod greşit, instanţa de apel a apreciat că aspectele legate de proprietatea imobilului în litigiu au intrat în puterea lucrului judecat, astfel încât nu a analizat susţinerile privitoare la proprietatea exclusivă a autorului reclamantelor, E., cu toate că, din probele administrate pe parcursul celor 9 ani de judecată, rezultă că imobilul hotel a aparţinut în mod exclusiv acestuia.

Astfel, recurentele - reclamante au făcut referire, în primul rând, la Actul de Donaţie cu dispensă de raport din 20 iunie 1928, prin care E. a primit prin donaţie nu numai terenul pe care s-a construit ulterior clădirea numită Hotel F., dar şi construcţia existentă pe acesta, fiind un nonsens a se dona doar terenul de sub o construcţie, fără construcţie. Donaţia îndeplineşte toate condiţiile de fond şi de formă prevăzute de lege, actul fiind perfect valabil, raportat la momentul încheierii lui. Intenţia de a gratifica a mamei autorului E. s-a manifestat în mod clar şi neechivoc prin transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului, cu titlu gratuit.

În al doilea rând, recurentele au subliniat faptul că numai acesta a făcut acte de dispoziţie cu privire la hotel. Astfel, la demersurile lui M. care s-a adresat organelor statului, Sfatul Popular al oraşului Băileşti a răspuns, prin adresa din 26 iunie 1960, că imobilul situat în Băilești, a fost donat de către dr. E., ca proprietar exclusiv, Sfatului Popular Băileşti.

În absenţa unui act de donaţie al autorului reclamantelor către stat, rezultă că imobilul a fost preluat abuziv de stat, fără titlu valabil, ceea ce înseamnă că imobilul nu a ieşit din patrimoniul autorului şi, ca atare, reclamantele sunt pe deplin îndreptăţite să solicite restituirea acestuia.

În lipsa unui astfel de act, este lipsită de temei legal aprecierea primei instanţe în sensul că autorul a făcut acte de dispoziţie asupra imobilului, într-o perioadă anterioară anului 1945.

Faptul că nu s-a prezentat un act de preluare nu echivalează cu lipsa îndreptăţirii reclamantelor de a beneficia de prevederile legii de reparaţie, faţă de prevederile art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, care se includ, în conţinutul acţiunii de preluare abuzivă, în sensul acestei legi, şi orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, precum şi cele preluate fără temei legal.

În cauză, s-a făcut dovada că imobilul construcţie proprietatea autorului reclamantelor a fost preluat în anul 1947, iar preluarea de către stat a hotelului are caracter abuziv, deoarece nu a avut la bază un act normativ sau un act autentic în baza căruia să se fi transmis în mod legal dreptul de proprietate asupra imobilului. Deşi potrivit procesului verbal încheiat la data de 1 mai 1958, imobilul ar fi fost preluat cu propunerea de naţionalizare, acesta nu se regăseşte în niciuna din listele anexe ale vreunui decret de naţionalizare ulterior.

Faptul că Statul Român nu a avut un titlu de proprietate asupra imobilului reiese şi din conţinutul adeverinţei din 28 iunie 1960, care se referă la o donaţie, caz în care se impunea încheierea unui astfel de contract în formă autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute. Or, nu există un astfel de act.

Recurentele au susţinut, totodată, că nu operează puterea de lucru judecat în ceea ce priveşte dreptul de proprietate asupra imobilului construcţie cu destinaţia hotel.

Este adevărat că acesta a fost construit de M., tatăl autorului E., aspect reţinut cu putere de lucru judecat în cadrul Dosarului nr. x/civ/2005 (reînregistrat ulterior sub nr. x/63/2010) şi, de altfel, necontestat în cauză. Cu toate acestea, ulterior decesului lui M., imobilul a fost donat de către soţia supravieţuitoare, O., în mod exclusiv, către unul din fii, respectiv lui E., la data de 20 iunie 1928. Este de menţionat faptul că celalalt fiu, notar de profesie, nu a contestat niciodată acest act de donaţie.

2. Prin motivele de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., pârâta J. a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul restituirii în natură a imobilului „Hotel F.”

Recurenta - pârâtă a susţinut că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea principiul prevalenţei restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv, consacrat de dispoziţiile art. 1, 7 şi 9 din Legea nr. 10/2001.

Din conţinutul acestor dispoziţii, rezultă că doar în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.

Sintagma „restituirea în natură nu este posibilă” menţionată de instanţa de apel, ca de altfel şi de prima instanţă, are un caracter complex, incluzând atât situaţiile în care bunul nu mai există fizic, cât şi situaţiile în care, deşi bunul există fizic, a fost înstrăinat.

Astfel, părţile implicate în procedura de restituire, notificatorul şi, după caz, unitatea deţinătoare sau entitatea învestită cu soluţionarea notificării, nu pot conveni asupra formei măsurilor reparatorii, restituirea în natură a bunului imobil fiind obligatorie în situaţia în care nu există impedimente fizice sau legale sub acest aspect.

Din raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit în cauză, reiese că imobilul-construcţie solicitat şi terenul aferent sunt libere şi, în consecinţă, sunt susceptibile de restituire în natură.

Terenul aferent construcţiei nu poate fi considerat ca aparţinând domeniului public judeţean sau local, nefigurând printre bunurile ce alcătuiesc aceste domenii, în accepţiunea Legii nr. 213/1998. Pe de altă parte, nici nu poate fi considerat ca aparţinând domeniului public sau privat al statului, deoarece nu a fost preluat în temeiul unui titlu valabil, pentru a fi aplicabil art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 (la care face trimitere şi art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001).

Imobilul a fost preluat prin expropriere, deoarece scopul satisfacerii unei cauze de utilitate publică nu a fost realizat, astfel încât titlul statului nu are un temei valabil.

Situaţia juridică a imobilului (teren liber, neafectat de construcţii de utilitate publică), face să fie lipsită de cauză preluarea imobilului de către stat. Chiar includerea imobilului într-o anexă a unei hotărâri de guvern sau a Consiliului local nu ar fi în măsură să constituie prin ea însăşi titlu de proprietate, câtă vreme preluarea imobilului s-a făcut în mod nevalabil.

S-a mai susţinut că instanţa nu a ţinut cont de faptul că actualul deţinător nu a fost de bună-credinţă atunci când a încheiat contractul de vânzare cumpărare, deoarece la data încheierii contractului, în anul 1993, imobilul construcţie se afla în litigiu, în condiţiile în care tatăl recurentei, E. Ionel, a chemat în judecată la data de 17 mai 1993 pe SC G. SA Craiova, antecesoarea intervenientei H., actualul deţinător.

Recurenta a susţinut, totodată, că, prin respingerea cererii de restituire în natură a imobilului, instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu interpretarea şi aplicarea greşită a Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist în România.

Acest act normativ este incident în cauză, deoarece se aplică imediat situaţiilor obiective (legale), adică acelor situaţii al căror conţinut şi efecte sunt imperativ stabilite de legiuitor, inclusiv efectelor actuale ale unui raport juridic trecut, cum este preluarea abuzivă de către stat a construcţiei şi terenului pentru care se pretinde de în speţă restituirea în natură.

Legea nr. 165/2013 prevede principiul prevalenţei restituirii în natură şi, în plus, principiile care stau la baza acordării măsurilor prevăzute de lege, astfel cum sunt enunţate în art. 2, reflectă intenţia legiuitorului de a se acorda o reparaţie echitabilă, care să corespundă, în primul rând, intereselor solicitanţilor, dar în acelaşi timp, să fie o măsură viabilă şi sustenabilă din punct de vedere economic. Restituirea în natură este, în mod evident, mai puţin costisitoare pentru bugetul de stat, al cărui echilibru ar fi afectat de acordarea de despăgubiri.

În acelaşi timp, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, pârâta avea o speranţă legitimă de redobândire a imobilului în natură, calificată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ca fiind un „element al dreptului de proprietate”. Modalitatea de reparaţie prin restituirea în natură, dată de Legea nr. 247/2005 şi Legea nr. 165/2013 reprezintă forma cea mai adecvată de înlăturare a abuzurilor regimului comunist, avându-se în vedere şi jurisprudenţa constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului împotriva României, în care s-a apreciat că Fondul „Proprietatea” nu funcţionează într-o manieră susceptibilă de a asigura o acordare efectivă a unei despăgubiri.

Recurenta - pârâtă a mai susţinut faptul instanţa de apel a menţinut în mod nelegal restituirea în natură a unei suprafeţe de 600 mp teren din totalul de 1507 mp teren (rezultat din raportul de expertiză judiciară), exclusiv în favoarea reclamantelor, deoarece prin Decizia nr. 2173 din 8 iunie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, s-a statuat că proprietarul imobilului (hotel şi terenul aferent) a fost M. (autorul comun al pârâţilor), şi nu E.

Nu există depus la dosarul cauzei niciun înscris sau probă materială din care să rezulte că E. a deţinut în mod legal şi legitim acest teren: terenul nu apare nici în Fişa de Evidenţă a Cadrelor întocmită olograf chiar de E. (unde este menţionată averea lui) şi nici nu este trecut în rolul său fiscal în Băileşti. Din contră, acest teren (de 600 mp) apare în înregistrările Primăriei Băileşti cu proprietari „moştenitorii E.”

De altfel, actul de donaţie nu îndeplineşte formalităţile prevăzute de lege privind oferta de donaţie şi acceptarea ofertei de donaţie de către cele două părţi (donator şi donatar), conform prevederilor vechiului C. civ., în vigoare în anul 1928.

În subsidiar, în cazul în care se va trece peste susţinerile de mai sus, s-a învederat necesitatea unei expertize topografice, pentru determinarea amplasamentului suprafeţei de 149 mp teren constatate a fi excedentară faţă de suprafaţa construită a hotelului, rezultată din raportul de expertiză judiciară întocmit de expertul L. ca fiind de 451 mp, rezultând de aici că există un de 149 mp, faţă de suprafaţa ocupată de hotel. De fapt, se face o veritabilă ieşire din indiviziune a coproprietarilor comuni, fără individualizarea suprafeţelor exacte şi a poziţiei acestora (delimitare teren şi vecinătăţi).

Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate şi actele dosarului, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

1. În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamantele A. şi B., se reţine că motivele de recurs vizează exclusiv dispoziţia prin care instanţa de apel a constatat că atât reclamantele, cât şi pârâţii, sunt îndreptăţiţi la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul construcţie, cu destinaţia de hotel, situat în Băileşti.

Recurentele - reclamante au contestat calitatea pârâţilor de persoane îndreptăţite la aceste măsuri reparatorii, în raport de statutul de proprietar exclusiv asupra construcţiei în discuţie al autorului reclamantelor, E., şi de absenţa dreptului de proprietate asupra acestui imobil în patrimoniul autorului pârâţilor, M.

Criticile cu acest obiect sunt nefondate.

Prin Decizia nr. 372 din 25 ianuarie 2012 pronunţată în ciclul procesual anterior parcurs în cauză, Înalta Curte a constatat că aspectul dreptului de proprietate asupra construcţiei cu destinaţie de hotel a fost tranşat irevocabil prin Decizia nr. 2173 din 8 iunie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, prin care s-a constatat că M. a construit imobilul şi a figurat ca proprietar al acestuia, iar dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu s-a transmis, prin moştenire, succesorilor lui M., între care se află şi M., autorul reclamanţilor din acel dosar, pârâţi în prezenta cauză.

Astfel, s-a apreciat că, în virtutea efectului pozitiv al hotărârilor judecătoreşti irevocabile, în mod corect, instanţa de apel a constatat, în prezenta cauză, că dreptul de proprietate al lui M. asupra construcţiei s-a transmis, prin succesiune, şi în patrimoniul autorului pârâţilor, M..

Se observă, din conţinutul Deciziei nr. 372 din 25 ianuarie 2012, că însăşi Înalta Curte, soluţionând recursul reclamantelor împotriva Deciziei nr. 493 din 20 decembrie 2010 a Curţii de Apel Craiova - prin care se constatase, întocmai ca în decizia ce face obiectul recursului de faţă, că şi pârâţii sunt îndreptăţiţi, alături de reclamante, la măsuri reparatorii pentru imobilul construcţie -, a confirmat puterea de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti anterioare cu privire la dreptul de proprietate asupra construcţiei şi a tranşat, irevocabil, asupra existenţei acestui drept în patrimoniul ambilor fii ai lui M., respectiv E., autorul reclamantelor, şi M., autorul pârâţilor.

Această dezlegare dată de instanţa de recurs a intrat în puterea lucrului judecat, fiind obligatorie pentru instanţa de rejudecare a apelurilor, în aplicarea art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că nu putea fi reevaluată cu ocazia rejudecării, reprezentând premisa examinării calităţii pârâţilor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii în sensul Legii nr. 10/2001, pentru imobilul construcţie, cu destinaţia de hotel.

Prin decizia de casare nu a fost dezlegată însăşi calitatea pârâţilor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, deoarece s-a constatat că nu a fost clarificat un aspect de fapt esenţial, anume solicitarea de către pârâţi de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul în litigiu, în lipsa acesteia, reclamantele beneficiază de dreptul de acrescământ prevăzut de art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, determinarea calităţii pârâţilor de persoane îndreptăţite depindea de formularea notificării în baza Legii nr. 10/2001 privind imobilul în litigiu, verificare de fapt stabilită în sarcina instanţei de rejudecare.

Ca atare, sunt nefondate criticile recurentelor - reclamante referitoare la reţinerea de către instanţa de rejudecare a puterii de lucru judecat pe aspectul dreptului de proprietate asupra construcţiei, în condiţiile în care, faţă de dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., nu era posibilă reaprecierea existenţei dreptului de proprietate asupra imobilului în patrimoniul autorului pârâţilor, la momentul preluării imobilului de către stat.

Urmează a fi înlăturate, în consecinţă, susţinerile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., privind ignorarea de către instanţa de apel a actului de donaţie datat 20 iunie 1928, ce ar reprezenta, potrivit recurentelor, titlul de proprietate a autorului lor asupra imobilului construcţie, precum şi a celorlalte probe administrate din care ar rezulta dobândirea de către autorul lor a dreptului de proprietate exclusivă asupra acestui imobil, în condiţiile în care, în mod corect, instanţa de apel a constatat că aspectele referitoare la dreptul de proprietate asupra construcţiei au fost dezlegate cu putere de lucru judecat, nefăcând obiectul rejudecării.

De asemenea, este exclusă incidenţa cazului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., dat fiind că decizia de apel conţine considerentele de fapt şi de drept esenţiale ce fundamentează dispoziţia criticată de către recurente, în legătură cu calitatea pârâţilor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii pentru imobilul construcţie, pe de o parte, dată fiind dezlegarea irevocabilă a aspectului referitor la dreptul de proprietate asupra construcţiei, iar, pe de altă parte, faţă de formularea de către pârâţi a notificării în baza Legii nr. 10/2001, conţinând solicitarea de restituire a imobilului construcţie.

În raport de considerentele expuse anterior, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

2. În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâta J., se reţine că motivele de recurs vizează menţinerea, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor prin care prima instanţă a respins restituirea în natură a construcţiei cu destinaţie de hotel, totodată, a admis restituirea în natură a unei suprafeţe de 600 mp exclusiv către reclamante.

Cu privire la natura măsurii reparatorii cuvenite pentru construcţia cu destinaţie de hotel, prima instanţă a reţinut în cauză că această construcţie a făcut parte din Activul Complex „P.” Băileşti şi a fost înstrăinat de către SC G. SA prin contractul de vânzare - cumpărare din 9 august 1993 încheiat cu H. (intervenient în cauză), în temeiul procesului - verbal de adjudecare a licitaţiei din 4 august 1993.

În aceste condiţii, tribunalul a constatat că, în mod legal, prin Dispoziţia nr. 184 din 31 ianuarie 2006 emisă de primarul Municipiului Băileşti nu s-a dispus restituirea în natură a imobilului cu destinaţia de hotel, deoarece, la data depunerii notificărilor, Primăria Băileşti nu era unitate deţinătoare, în sensul art. 21 din Legea nr. 10/2001, astfel încât nu era în măsură să dispună asupra acestui imobil. Mai mult, imobilul în litigiu nu se mai afla, la data apariţiei Legii nr. 10/2001, în deţinerea vreuneia dintre entităţile juridice menţionate în art. 21 din Lege, ci se afla în proprietatea unei persoane fizice, situaţie în care nu mai putea face obiectul Legii nr. 10/2001.

Prin decizia pronunţată de instanţa de apel în primul ciclu procesual, a fost menţinută soluţia de respingere a cererii privind restituirea în natură a construcţiei cu destinaţie de hotel, cu motivarea că imobilul nu poate face obiectul restituirii în natură, dat fiind că imobilul este înstrăinat.

Prin Decizia nr. 372 din 25 ianuarie 2012 pronunţată de Înalta Curte în ciclul procesual anterior, dispunându-se casarea deciziei de apel, s-a stabilit în sarcina instanţei de rejudecare verificarea stadiului soluţionării Dosarului nr. x/civ./2005 al Tribunalului Dolj, care viza cererea lui I. şi J. (pârâţii din cauza de faţă), alături de K., având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare - cumpărare din 9 august 1993, încheiat între SC G. SA şi H. cu privire la construcţia hotel ce face obiectul prezentei cauze.

Prin decizia de casare menţionată, s-a statuat că împrejurarea dacă respectivul contract de vânzare - cumpărare mai este în fiinţă, în urma procedurii judiciare separate, era relevant pentru prezenta cauză, deoarece soluţionarea cererii privind restituirea în natură a imobilului construcţie depinde de modul în care s-a finalizat procesul având ca obiect constatarea nulităţii contractului de vânzare - cumpărare.

Această dezlegare dată problemei de drept privind soluţionarea cererii de restituire în natură a construcţiei cu destinaţia de hotel prin prisma soluţiei adoptate în procedura judiciară derulată separat, precum şi necesitatea administrării de probe privind acea procedură, erau obligatorii pentru instanţa de rejudecare a apelurilor, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ. Din această perspectivă, în mod corect, instanţa de apel a procedat la verificarea stadiului celuilalt dosar şi a examinat criticile referitoare la restituirea în natură a construcţiei în raport de hotărârea irevocabilă pronunţată în Dosarul nr. x/63/2010 (fost nr. x/civ./2005).

În acest context, se constată că susţinerile din motivarea recursului referitoare la criteriile pe baza cărora este posibilă restituirea în natură a construcţiei în discuţie sunt formulate cu ignorarea dezlegărilor date prin decizia de casare şi a efectelor acestora în cadrul rejudecării, expres prevăzute de art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, instanţa de apel nu putea reaprecia posibilitatea restituirii în natură în alt cadru decât cel stabilit prin decizia instanţei de casare, atribuţiile sale fiind limitate la analizarea motivelor de apel prin prisma hotărârii judecătoreşti pronunţate în cauza având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare - cumpărare din 9 august 1993.

De altfel, susţinerile recurentei privind situaţiile prevăzute de lege în care restituirea în natură nu este posibilă sunt lipsite de suport şi chiar contradictorii.

Astfel, aceste susţineri au în vedere situaţia terenului pe care se află construcţia, în sensul că acesta ar fi „liber” în sensul legii şi nu ar aparţine domeniului public, fie judeţean sau local, fie al statului. Or, terenul ce face obiectul notificărilor, construit şi neconstruit, a fost deja restituit în natură, în parte, respectiv în măsura în care s-a constatat că este „liber” în sensul legii, iar situaţia sa juridică este diferită de cea a construcţiei cu destinaţie de hotel. Spre deosebire de construcţie, care a fost înstrăinată unei persoane fizice prin contractul de vânzare - cumpărare din 9 august 1993, terenul a rămas în proprietatea autorităţii administrative locale, după cum s-a reţinut, în mod necontestat, în cauză, motiv pentru care a fost posibilă constatarea calităţii acestei autorităţi drept unitate deţinătoare.

În acelaşi timp, recurenta - pârâtă admite că restituirea în natură nu este posibilă în situaţia în care imobilul, deşi există în mod fizic, a fost înstrăinat, cu toate acestea, înţelege să critice decizia pronunţată în faza apelului, prin care s-a constatat tocmai imposibilitatea restituirii în natură a imobilului, pentru argumentul că a fost înstrăinat, motivele de recurs fiind contradictorii pe acest aspect.

Pe de altă parte, susţinerile recurentei ignoră situaţia juridică a imobilului în discuţie, astfel cum s-a conturat în urma probatoriului administrat, inclusiv prin valorificarea efectelor Deciziei nr. 326 din 10 iulie 2014 pronunţate de Curtea de Apel Craiova în Dosarul nr. x/63/2010, irevocabilă prin Decizia nr. 954 din 31 martie 2015 a Înaltei Curţi, precum şi dispoziţiile legale incidente în acest caz.

Astfel, construcţia a făcut parte din Activul Complex „P.” Băileşti, proprietatea SC G. SA (pârâtă în prezenta cauză), societate comercială privatizată integral, dar a fost înstrăinată încă din anul 1993 unei persoane fizice, respectiv cumpărătoarei H. (intervenientă în prezenta cauză). Întrucât valabilitatea contractului de vânzare - cumpărare din 9 august 1993 a fost confirmată prin Decizia nr. 326 din 10 iulie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, irevocabilă, în urma respingerii cererii de constatare a nulităţii absolute a acestui contract, se constată că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul se afla în proprietatea unei persoane fizice, iar această situaţie persistă şi în prezent.

Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, „Pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (2), persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilelor solicitate.”

Prin Decizia nr. 830/2008, Curtea Constituţională a constatat că „abrogarea sintagmei “imobilele preluate cu titlu valabil” din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, acesta încalcă dispoziţiile art. 15 alin. (2) şi art. 16 alin. (1) din Constituţie.”

Aşadar, măsurile reparatorii constând în despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv se acordă, potrivit art. 29 alin. (1), doar dacă imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate au fost preluate cu titlu valabil. Per a contrario, restituirea în natură este posibilă în cazul imobilelor ce au fost preluate de stat fără un titlu valabil.

Cu toate acestea, preluarea fără titlu nu este suficientă pentru a se dispune restituirea în natură, întrucât este necesar ca imobilul în discuţie să fie evidenţiat în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, cele două condiţii fiind prevăzute în mod cumulativ pentru restituirea în natură. Această din urmă condiţie nu este îndeplinită în cauză, atât timp cât construcţia în litigiu nu se mai află în patrimoniul societăţii privatizate, ci în patrimoniul unei persoane fizice, fiind înstrăinată încă din anul 1993.

Doar dacă actul de vânzare - cumpărare ar fi fost constatat nul pe cale judecătorească, bunul vândut s-ar fi reîntors în patrimoniul societăţii vânzătoare, ca efect al nulităţii actului juridic, ar fi fost posibilă obligarea acesteia la restituirea în natură, pe temeiul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma conturată prin Decizia nr. 830/2008 a Curţii Constituţionale. Or, în speţă, nu s-a constatat nulitatea contractului de vânzare - cumpărare, astfel încât nu se poate dispune această măsură reparatorie, atât timp cât societatea nu deţine vreun drept asupra imobilului ce nu se mai regăseşte în patrimoniul său.

Dat fiind că nu este îndeplinită condiţia evidenţierii imobilului în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, este lipsită de relevanţă împrejurarea dacă imobilul a fost preluat cu titlu ori fără titlu valabil de către stat, motiv pentru care susţinerile recurentei privind preluarea fără titlu a imobilului vor fi respinse.

Sunt nerelevante, de asemenea, susţinerile referitoare la reaua - credinţă a părţilor contractante la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 9 august 1993, întrucât acest aspect interesează exclusiv încheierea valabilă a contractului, într-un cadru procesual compatibil cu verificarea valabilităţii acestui act juridic, nu şi natura măsurilor reparatorii cuvenite persoanelor îndreptăţite, ulterior confirmării valabilităţii contractului de vânzare - cumpărare, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.

În ceea ce priveşte referirile la Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, este de reţinut că prevederile acestui act normativ nu conţin modificări ale Legii nr. 10/2001 în privinţa criteriilor pe baza cărora se poate dispune restituirea în natură a unui imobil, cel puţin în cauze aflate pe rolul instanţelor de judecată la momentul intrării în vigoare a acestei legi. Ca atare, nu există nicio raţiune pentru a nu se aplica dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în modalitatea expusă prin prezenta decizie.

Cât priveşte existenţa unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale, constând într-o speranţă legitimă de redobândire a imobilului în natură, se constată că susţinerile recurentei nu sunt fondate.

Este de observat că recurenta pretinde că avea un „bun”, în sensul unei speranţe legitime de a obţine restituirea imobilului, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În măsura în care se susţine că partea deţinea o asemenea valoare patrimonială chiar înainte de adoptarea legii reparatorii, în baza titlului de proprietate al autorului său (dat fiind că recurenta a afirmat preluarea imobilului de către stat fără un titlu valabil), asemenea susţinere nu are suport în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, deoarece, în interpretarea constantă a Curţii, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu impune statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenţia. În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire (hotărârea pronunţată la data de 21 septembrie 2010 în cauza Atanasiu ş.a. împotriva României, publicată în M. Of. nr. 778 din 22 octombrie 2010, parag. 135 şi 136, şi jurisprudenţa acolo citată).

Aşadar, existenţa unui „bun”, care generează un drept la restituire, poate decurge doar din modul de reglementare a legislaţiei reparatorii adoptate după ratificarea Convenţiei şi poate fi recunoscut doar în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire.

Or, în cauză, Legea nr. 10/2001, în niciuna dintre variantele succesiv conturate în timp, nu a prevăzut restituirea în natură a unui imobil aflat în deţinerea unei persoane fizice, reglementând posibilitatea acordării unei asemenea forme de reparaţie exclusiv în situaţia în care imobilul se afla în deţinerea uneia dintre persoanele juridice menţionate în art. 21 şi 29 (fost 27).

Prin Dispoziţia nr. 184 din 31 ianuarie 2006 emisă de către Primăria Municipiului Băileşti, care formează obiectul contestaţiei din prezenta cauză, confirmată în parte prin hotărârile instanţelor de fond, s-au adoptat măsuri reparatorii cu privire la întregul imobil, ceea ce înseamnă că s-a constatat caracterul abuziv al preluării acestuia de către stat, care generează, în reglementarea Legii nr. 10/2001, măsuri reparatorii în formele expres prevăzute, în funcţie de situaţia de fapt concretă.

Or, prin prisma jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, constatarea judiciară a naţionalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, ci dă dreptul la o despăgubire, ce reprezintă un „bun” în sensul Convenţiei (hotărârea din cauza Atanasiu ş.a. împotriva României, parag. 145). Acest drept a fost pe deplin respectat în cauză în condiţiile în care s-a recunoscut dreptul pârâtei la despăgubiri, posibil a fi obţinute în procedura legii speciale (iar acest drept a fost confirmat prin prezenta decizie, ca urmare a respingerii recursului reclamantelor).

Aşadar, nu se poate reţine că pârâta ar avea un „bun” constând în dreptul la restituirea bunului, cât timp nu se poate vorbi despre o valoare patrimonială, în absenţa îndeplinirii condiţiilor legale pentru restituire şi cu atât mai puţin despre un bun actual, ce rezidă, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, într-o dispoziţie expresă de restituire, conţinută fie într-o hotărâre judecătorească irevocabilă, fie într-o decizie administrativă adoptată în temeiul Legii nr. 10/2001 (hotărârea din cauza Atanasiu ş.a. împotriva României, parag. 140 - 145), urmând ca susţinerile recurentei pe acest aspect să fie înlăturate.

În ceea ce priveşte terenul construit şi neconstruit, după cum s-a arătat, prin sentinţa civilă nr. 418 din 14 decembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Dolj, anulându-se în parte Dispoziţia nr. 184 din 31 ianuarie 2006 emisă de către Primăria Municipiului Băileşti, s-a dispus restituirea în natură a unei suprafeţe de 1.507 mp (în loc de 1.330,82 mp), din care suprafaţa de 600 mp se cuvine în exclusivitate reclamantelor. S-a menţinut, aşadar, dispoziţia Primăriei sub aspectul restituirii în natură a unei suprafeţe de 907 mp teren atât către reclamante, cât şi către pârâţi (alături şi de K.).

Criticile din motivarea recursului pârâtei J. vizează, pe de o parte, suprafaţa de 600 mp ce a fost restituită în exclusivitate reclamantelor, iar, pe de altă parte, întinderea dreptului de proprietate cu privire la teren, din perspectiva existenţei unei suprafeţe excedentare de 149 mp, al cărei amplasament nu a fost identificat.

Se constată că aceste critici sunt formulate direct în recurs, aşadar omisso medio, întrucât, după cum s-a arătat, restituirea în natură a terenului, inclusiv restituirea către reclamante, în exclusivitate, a suprafeţei de 600 mp teren, a fost dispusă de către prima instanţă, fără ca pârâta să declare apel împotriva sentinţei civile nr. 418 din 14 decembrie 2009 ori pârâtul I. să formuleze critici pe acest aspect prin apelul declarat.

Mai mult, motivele de apel formulate de pârâtul I., care au vizat construcţia cu destinaţie de hotel, s-au fundamentat în mod neechivoc pe contractul datat 20 iunie 1928, prin care E. a donat nepotului E. (autorul reclamantelor) terenul loc de casă în suprafaţă de 600 mp, pentru a contesta că, prin acel act, s-ar fi transmis donatarului şi dreptul de proprietate asupra construcţiei de pe teren. Aşadar, nu numai că pârâţii nu au contestat, până în faza recursului, dobândirea în exclusivitate a terenului de 600 mp de către autorul reclamantelor, în baza contractului de donaţie - titlu avut în vedere de către prima instanţă în adoptarea dispoziţiei de restituire exclusivă - dar chiar au confirmat titlul de proprietate al reclamantelor cu privire la teren.

În consecinţă, criticile pe acest aspect sunt inadmisibile, în condiţiile în care au fost formulate abia prin recursul declarat în cauză.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge şi recursul pârâtei ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată solicitate în recurs, se constată că intimata - pârâtă SC G. SA este îndreptăţită la recuperarea acestora pe temeiul art. 274 C. proc. civ., dată fiind respingerea recursului pârâtei J., singurul recurs care a cuprins critici referitoare la dispoziţii ce o vizau în mod direct pe această intimată - pârâtă.

Cu toate acestea, se observă că suma de bani solicitată pentru faza procesuală a recursului cu titlu de cheltuieli de judecată de către SC G. SA, respectiv 8.000 lei, constând în onorariul de avocat (factura din 10 noiembrie 2015 - fila 61 dosar recurs), este excesivă în raport de complexitatea apărării presupuse de motivele de recurs formulate de către pârâta J. Astfel, concluziile scrise concepute de avocat şi depuse la dosar conţin o reiterare a unor chestiuni deja dezlegate în ciclul procesual anterior parcurs în cauză şi relevate ca atare prin decizia de apel recurată.

Pentru acest motiv, se impune reducerea cheltuielilor de judecată solicitate în recurs, de la 8.000 lei la 2.000 lei, sumă considerată de instanţă drept corespunzătoare complexităţii apărării formulate de către intimată, în aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Pe acest temei, va dispune obligarea recurentei-pârâte J. la plata sumei de 2.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă SC G. SA, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată solicitate de către intimatul - pârât I., se constată că este îndreptăţit la recuperarea acestora pe temeiul art. 274 C. proc. civ., dată fiind respingerea recursului reclamantelor A. şi B. şi menţinerea, în acest fel, a dispoziţiei favorabile acestui pârât, vizând dreptul la acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul cu destinaţie de hotel.

Intimatul - pârât a solicitat, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, suma de 274,25 lei reprezentând contravaloarea carburantului consumat pentru deplasarea la Bucureşti (conform bonurilor fiscale ataşate cererii de acordare a cheltuielilor - fila 59 recurs), în scopul participării la şedinţa de judecată de la termenul din 13 noiembrie 2015.

În acest context, se constată că intimatul - pârât este îndreptăţit la restituirea unei sume de 175 lei, avându-se în vedere distanţa dintre Bucureşti şi Craiova (456 km, dus - întors), un consum mediu de 7,5 l/100 km şi preţul unui litru de benzină de 51,3 lei.

Pe temeiul art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurentele-reclamante A., B. la plata sumei de 175 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimatul-pârât I.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantele A., B. şi de pârâta J. împotriva Deciziei nr. 2863 din 17 iunie 2015 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă J. la plata sumei de 2.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă SC G. SA, reduse conform art. 274 alin. (2) C. proc. civ.

Obligă pe recurentele-reclamante A., B. la plata sumei de 175 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimatul-pârât I.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 noiembrie 2015.