Heirs' patent compensation claim fails for lack of standing; assignment did not transfer Romanian patent rights

Decizia nr. 2544/2015

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa nr. 392 din 26 februarie 2013 pronunţată în Dosarul nr. x/3/2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins cererea principală a reclamanţilor A., B., C., D. şi E., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat de F., ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală, admiţând, în prealabil, excepţia lipsei calităţii procesuale active; totodată, a admis cererea de intervenţie accesorie formulată în interesul pârâtului de către intervenientul G.

În motivarea sentinţei, s-a reţinut că, formulând cererea de chemare în judecată, reclamantele au solicitat obligarea pârâtului la plata drepturilor de autor şi daune compensatorii încasate de Statul Român pentru exploatarea brevetului de invenţie „Aparat Rotativ pentru forare puţuri”, în perioada 1945-1965, invenţie brevetată în România şi ulterior în SUA, în temeiul art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială, cu modificările şi completările ulterioare.

Reclamantele şi-au susţinut legitimarea procesuală prin calitatea de moştenitoare ale lui H., pretins titular al drepturilor decurgând din brevetul de invenţie.

Aşa cum a rezultat din contractul de cesiune încheiat la Agenţia Consulară a Franţei din Timişoara la data de 22 aprilie 1940, autorul invenţiei brevetate cu titlul „Aparat Rotativ pentru forare puţuri”, G., a cedat autorului reclamantelor, H., toate drepturile şi obligaţiile pe care le poseda asupra invenţiei sale brevetate în SUA de Nord, care i-au fost acordate prin Patentul/brevetul din 21 decembrie 1937 de către Oficiul de Patente din Washington.

Prin urmare, a reţinut tribunalul, contrar susţinerilor reclamantelor ce pretind calitatea de titular asupra brevetului acordat în România, din contractul de cesiune încheiat la data de 22 aprilie 1940, a rezultat că obiectul acestui contract îl constituie doar Brevetul din 1937, care a fost acordat de Oficiul de Brevete al SUA şi are ca obiect drepturile care vor fi plătite de firme, instituţii sau persoane din SUA, pentru utilizarea şi exploatarea acestuia pe teritoriul acestui stat.

Prin contractul de cesiune menţionat, inventatorul şi titularul G. nu a cedat şi drepturile aferente invenţiei brevetate şi înregistrate în România din 1934, acordat prin Decretul Regal nr. 1579 din 01 iunie 1934, astfel încât reclamantele nu pot pretinde un drept decurgând din acesta. S-a reţinut şi împrejurarea că acest act de cesiune nu a fost înregistrat niciodată potrivit dispoziţiilor art. 19 alin. (2) şi art. 22 din Legea asupra brevetelor de invenţie din 1906, ce prevedeau ca cesiunea unui brevet se acordă prin răspuns oficial care se înscrie în registrul brevetelor, astfel încât cesiunea nu a fost opozabilă terţilor.

Mai mult decât atât, prin sentinţa civilă nr. 1418 din 04 februarie 1961 a Tribunalului Popular al Raionului Tudor Vladimirescu a fost admisă acţiunea formulată de inginerul G. împotriva autorului reclamantelor, H., instanţa arătând în considerentele hotărârii că actul de cesiune intervenit la 22 aprilie 1940 între Inginer G. ca cedent şi profesorul H. ca cesionar privind drepturile cuvenite inventatorului G. din intervenţia sa brevetată în SUA cu patentul din 21 decembrie 1937 a fost simulat şi deci toate aceste drepturi au fost şi au rămas ale ing. G.

Având în vedere soluţia pronunţată în legătură cu acţiunea principală, aceea de respingere a acţiunii ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală, tribunalul a admis cererea formulată în interesul paratului Statul Român, de intervenientul G.

Prin sentinţa nr. 1859 din 22 octombrie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia IV-a civilă, a respins ca neîntemeiată cererea de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. 392 din 26 februarie 2013, formulată de reclamanţi, reţinând că pretinsa omisiune a instanţei de a se pronunţa cu privire la solicitarea reclamanţilor de introducere în cauză a SC I. SA nu este reală, deoarece instanţa a procedat la examinarea cu prioritate a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, în raport cu prevederile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., chestiune ce se impunea a fi analizată cu prioritate faţă de cererea de completare a cadrului procesual pasiv.

Prin Decizia nr. 367 din 8 octombrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de către reclamanţi împotriva sentinţei menţionate.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Primul motiv de apel a privit omisiunea tribunalului de a da curs solicitării reclamanţilor de modificare a acţiunii în sensul chemării în judecată în calitate de pârât şi a SC I. SA.

Curtea a reţinut că această cerere a fost formulată de reclamanţi la termenul din de 23 octombrie 2012, când instanţa a încuviinţat părţilor administrarea de probe în vederea soluţionării excepţiei lipsei calităţii procesuale active, invocată de pârât şi de intervenient.

La termenul de judecată următor, din 29 ianuarie 2013, probatoriul încuviinţat anterior fusese administrat, astfel încât tribunalul a pus în discuţie excepţia lipsei calităţii procesuale active.

Cu privire la solicitarea de introducere în cauză a SC I. SA, instanţa a reţinut că este prioritară discutarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active.

Curtea a constatat că o asemenea statuare este corectă şi a fost realizată cu observarea regulilor de desfăşurare a procesului civil.

Astfel, în spiritul art. 137 alin. (1) C. proc. civ., instanţa este ţinută a examina chestiunile cu care este învestită în ordinea dictată de prevederile legale aplicabile şi de succesiunea logică a argumentelor folosite în cadrul raţionamentului.

De vreme ce reclamanţii au invocat în susţinerea cererii lor drept temei legal dispoziţiile art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005, instanţa era chemată a hotărî cu întâietate dacă aceştia erau îndreptăţiţi a uza de aceste prevederi, iar în caz afirmativ, urma a verifica identitatea persoanei sau persoanelor chemate în judecată în cadrul unei atare acţiuni.

De aceea, prin prisma necesităţii de a analiza legitimarea procesuală activă, nu prezenta relevanţă (la acel moment procesual) care era persoana pârâtului, în eventualitatea respingerii excepţiei instanţa urmând a dispune şi cu privire la lărgirea cadrului procesual pasiv, dacă aceasta fusese realizată cu respectarea dispozițiilor art. 132 C. proc. civ.

Pe de altă parte, modificarea cadrului procesual nu se făcea prin înlocuirea pârâtului Statul Român, deoarece reclamanţii au solicitat a chema în judecată SC I. SA, în calitate de pârât, alături de pârâtul iniţial, astfel încât nu se pune problema posibilităţii ca noul pârât să nu fi invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active, de vreme ce Statul Român rămânea în proces şi acesta, alături de intervenientul accesoriu, formulaseră apărarea în discuţie.

Prin cea de-a doua critică, apelanţii-reclamanţi au susţinut că prima instanţă a soluţionat în mod greşit excepţia lipsei calităţii procesuale active, în sensul greşitei aplicări a prevederilor art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005, în esenţă argumentele lor decurgând din identitatea celor două brevete (românesc şi american) şi din inopozabilitatea hotărârii judecătoreşti ce a constatat simulaţia actului de cesiune, deoarece nu există dovada rămânerii sale definitive.

Instanţa de apel a apreciat că primul argument ignoră efectele împrejurării că invenţia lui G. a fost brevetată distinct în România şi în SUA, dând naştere astfel unor drepturi de proprietate intelectuală diferite.

În condiţiile în care efectele brevetului de invenţie acordat de statul român dau naştere drepturilor exclusive prevăzute de legea română, drepturi ce se nasc şi se exercită pe teritoriul României şi, similar, brevetul acordat de statul american dă naştere drepturilor prevăzute de legea sub imperiul căreia a fost acordat acel brevet, nu se poate reţine argumentul apelanţilor-reclamanţi în sensul că este vorba despre acelaşi brevet de invenţie.

Astfel, cât timp nici reglementările aplicabile celor două jurisdicţii nu sunt uniforme şi, implicit, nici efectele produse de cele două brevete nu sunt identice, chiar dacă obiectul înregistrării (invenţia) este acelaşi, nu se poate afirma că din cele două brevete izvorăsc aceleaşi drepturi.

Procedând la interpretarea clauzelor contractului de cesiune încheiat la data de 22 aprilie 1940 la Timişoara între autorul apelanţilor şi G., instanţa de apel a constatat că nu există niciun indiciu că părţile ar fi intenţionat a ceda, respectiv a primi şi drepturile decurgând din înregistrarea românească a invenţiei, având în vedere că actul nu cuprinde nicio menţiune cu privire la brevetul românesc, deşi acesta data din 18 mai 1934 şi era anterior celui emis în SUA (21 decembrie 1937) şi cu toate că actul analizat a fost încheiat pe teritoriul României şi cuprinde şi convenţia părţilor în sensul aplicării legii române pentru rezoluţiunea convenţiei (art. 1020 C. civ. 1864), respectiv în sensul alegerii competenţei instanţelor române pentru cererile legate de convenţia încheiată.

În consecinţa argumentelor expuse, curtea a reţinut, în primul rând, că art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005 prevede dreptul la acţiune pentru repararea daunelor conform legii în beneficiul titularilor unui drept de proprietate industrială protejat printr-un brevet de invenţie acordat de statul român, brevet deţinut în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, persoane cărora le-au fost încălcate drepturile patrimoniale conferite de brevet prin exploatarea invenţiei în mod abuziv.

Or, prin contractul de cesiune încheiat la data de 22 aprilie 1940 între autorul apelanţilor reclamanţi şi G. nu s-au transmis decât drepturile şi obligaţiile pe care acesta le avea asupra brevetului de invenţie emis în SUA, drepturi acordate prin Brevetul din 21 decembrie 1937 de Oficiul de Brevete din Washington.

Prin urmare, în temeiul acestui contract de cesiune apelanţii-reclamanţi nu pot solicita o reparaţie pentru eventuala exploatare fără consimţământul lor în temeiul art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005, deoarece textul face vorbire expresă despre brevete de invenţie acordate de statul român şi, cum s-a reţinut, nu există identitate între brevetul acordat de statul american şi cel românesc.

Prin prisma acestei constatări, devin lipsite de relevanţă pentru speţă apărările apelanţilor legate de lipsa caracterului definitiv al hotărârii ce a constatat simulaţia contractului de cesiune, deoarece, chiar dacă acesta este valabil ca cesiune şi nu este simulat, el nu poate conferi reclamanţilor dreptul la acţiune în conformitate cu textul legal amintit.

În al doilea rând, analizând legitimarea apelanţilor-reclamanţi de a formula o cerere întemeiată pe art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005 pentru despăgubirea lor ca efect al exploatării abuzive a brevetului românesc, curtea a constatat că drepturile izvorâte din acordarea acestuia nu au fost transmise autorului reclamanţilor, astfel încât şi sub acest aspect excepţia lipsei calităţii procesuale active era fondată.

Împotriva deciziei menţionate, au declarat recurs reclamanţii A., B., C., D. şi E., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:

- În mod greşit, instanţa de apel - ca, de altfel, şi prima instanţă - s-a pronunţat asupra dreptului reclamanţilor privind brevetul român, ceea ce nu face obiectul cererii de chemare în judecată sau al acestui proces, reţinându-se, astfel, motive străine de natura pricinii şi interpretându-se greşit actul juridic dedus judecăţii.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat să fie despăgubiţi pentru drepturile de autor şi daunele încasate de Statul Român pentru exploatarea Brevetului de Invenţie din 1937 numit „Aparat rotativ pentru forare puţuri”, drepturi dobândite prin Contractul de cesiune încheiat la 22 aprilie 1940, între inventatorul G. şi H., autorul reclamanţilor.

În calitate de cesionari ai acestui brevet, reclamanţii au solicitat să li se restituie sumele plătite Statului Român, pentru exploatarea brevetului din 1937 în cadrul „Acordului de compensare” încheiat între SUA şi România.

Prin Legea nr. 214/2008 pentru modificarea O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială, legiuitorul roman a adoptat şi reglementat modalităţile de despăgubire a titularilor de drepturi de proprietate industrială care, din motive independente de voinţa lor, nu şi-au putut valorifica drepturile, invenţiile lor fiind exploatate fără autorizarea lor şi fără plata drepturilor băneşti corespunzătoare, ipoteza reglementată de lege în care se află şi reclamanţii.

- Instanţa de apel - ca, de altfel, şi prima instanţă - nu s-a pronunţat asupra capetelor de cerere formulate, ci s-a pronunţat asupra unor subiecte care nu făceau obiectul acestui proces; mai mult, instanţa s-a pronunţat asupra unor aspecte legate de Dosarul nr. x/3/2009 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, anticipând o soluţie favorabilă lui G., intervenient în dosarul de faţă, care are calitatea de reclamant în acel dosar şi fără a pretinde avizul sau opinia unui expert în domeniul exploatării petrolifere.

- Instanţa de apel s-a pronunţat asupra dreptului reclamanţilor în raport cu brevetul românesc, analizând dacă contractul de cesiune prevede şi cedarea respectiv primirea drepturilor decurgând din înregistrarea românească a invenţiei, ceea ce reclamanţii nu au susţinut niciodată că s-ar fi întâmplat.

Faţă de această împrejurare, precum şi faţă de modul în care prima instanţă a analizat legitimarea procesuală activă, au fost încălcate prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi a art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

- Analiza ambelor instanţe de fond privind calitatea procesuală activă a plecat de la o premisă greşită, deoarece din punctul de vedere al calităţii procesuale active există o identitate între dreptul reclamanţilor şi cel dedus judecaţii, respectiv brevetul de invenţii înregistrat în SUA. Problema admisibilităţii sau caracterului întemeiat al unei cereri formulate de un titular al unui brevet de invenţie, care nu se află sub protecţia Statului Român, reglementat de O.U.G. nr. 100/2005 nu face obiectul calităţii procesuale active. Ambele instanţe au făcut confuzie între condiţiile de admisibilitate a cererii şi calitatea procesuală activă.

Instanţele au ignorat înscrisurile depuse de către reclamanţi, ce vizau înregistrarea cesiunii la Oficiul de Patente şi Mărci al SUA, înscrisuri care în fapt confirmă validitatea cesiunii. În consecinţă, atât timp cât autorităţile competente din SUA au admis şi înregistrat cesiunea din 1940, precum şi calitatea autorului H. de proprietar al brevetului din 1937, reclamanţii au calitate procesuală din acest punct de vedere.

Deşi reclamanţii au solicitat primei instanţe să dispună emiterea unei adrese către F. pentru a comunica dispoziţiile privind despăgubirile acordate Statului Român pentru patent („Aparat rotativ pentru forare puţuri”) în cadrul „Acordului de compensare” încheiat între SUA şi România, tribunalul a respins fără vreo motivare această probă la termenul de judecată din 23 octombrie 2012.

Din cele prezentate, reiese în mod clar că sunt lezate drepturile primordiale ale reclamanţilor, prin încălcarea flagrantă a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi a art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Cu toate că recurenţii au indicat drept temei juridic al motivelor de recurs şi dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., din dezvoltarea criticilor formulate pe acest aspect, rezultă că acestea nu pot fi analizate pe temeiurile de drept invocate.

Astfel, prin motivele de recurs s-a susţinut că instanţa de apel ar fi acordat mai mult decât s-a cerut sau ceea ce nu s-a cerut, deoarece s-a pronunţat asupra dreptului reclamanţilor privind brevetul acordat de statul român, cu toate că acesta nu a făcut obiectul cererii de chemare în judecată sau al unor apărări de fond, fără a se pronunţa asupra pretenţiilor formulate de reclamanţi, iar, pe de altă parte, a examinat chestiuni care nu au legătură cu pricina de faţă.

Cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. are în vedere situaţia în care instanţa de apel s-a pronunţat ea însăşi asupra cererii de chemare în judecată, dispunând plus petita sau extra petita, nu şi situaţia în care, deşi a examinat fondul cererii introductive, a menţinut hotărârea primei instanţe prin care a fost soluţionată cererea dedusă judecăţii. În acest din urmă caz, eventuala depăşire a limitelor învestirii instanţei ar putea fi reţinută doar în privinţa hotărârii primei instanţe, în timp ce deciziei pronunţate asupra apelului i s-ar putea reproşa menţinerea greşită a sentinţei astfel pronunţate, respectiv modul de aplicare a principiului disponibilităţii de către instanţa de apel.

În consecinţă, criticile vizând obiectul cererii de chemare în judecată evocă, în realitate, cazul de recurs descris de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cărora „judecătorii hotărăsc doar asupra obiectului cererii deduse judecăţii”, context în care vor fi analizate motivele de recurs pe acest aspect.

Pe de altă parte, pretinsa examinare a unor chestiuni care nu au legătură cu pricina de faţă interesează, de fapt, modul de argumentare, de către instanţa de apel, a soluţiei adoptate, în sensul existenţei unor considerente străine de natura pricinii în conţinutul motivării deciziei, caz în care criticile formulate urmează a fi cercetate în contextul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu al celui prevăzut de art. 304 pct. 6.

În ceea ce priveşte cazul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., din dezvoltarea motivelor de recurs, reiese că recurenţii - reclamanţi pretind greşita raportare a instanţei de apel la brevetul de invenţie acordat de statul român, în loc de brevetul acordat de statul american pentru aceeaşi invenţie, care, potrivit reclamanţilor, ar reprezenta, împreună cu actul de cesiune datat 22 februarie 1940, titlul pe care se întemeiază pretenţiile lor în prezenta cauză.

Cazul de recurs în discuţie are în vedere, într-adevăr, cauza cererii de chemare în judecată sau fundamentul dreptului invocat de reclamant (causa debendi), respectiv titlul din care decurg pretenţiile formulate în speţă. Cu toate acestea, condiţia de aplicare a dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este aceea ca recurenţii să pretindă o denaturare a actului juridic dedus judecăţii, săvârşită de către instanţa de apel prin schimbarea înţelesului „lămurit şi vădit neîndoielnic” al titlului invocat.

Or, după cum s-a arătat, prin motivele de recurs nu s-a susţinut interpretarea greşită a brevetului acordat de statul american sau a actului de cesiune datat 22 februarie 1940, în examinarea conţinutului ori a efectelor acestora, ci ignorarea lor drept cauză a cererii introductive de instanţă. Astfel formulate, criticile vizează, în realitate, aplicarea greşită a legii, din perspectiva unuia dintre elementele oricărei cereri de chemare în judecată, respectiv cauza juridică, context în care urmează a fi analizate.

Faţă de motivele de recurs formulate, încadrate din punct de vedere în cazurile prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că reclamanţii au învestit instanţa de judecată în prezentul litigiu cu o cerere întemeiată pe prevederile O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială, în cuprinsul cererii de chemare în judecată făcându-se în mod expres referire la dispoziţiile art. 4, 41, 14 şi 15 din actul normativ menţionat.

În ceea ce priveşte obiectul cererii de chemare în judecată, se reţine că reclamanţii au solicitat obligarea Statului Român la plata drepturilor de autor şi daune compensatorii încasate de statul român pentru exploatarea brevetului de invenţie „Aparat Rotativ pentru forare puţuri”, în perioada 1945-1965, invenţie brevetată în România şi ulterior în SUA, în temeiul art. 4, 41, 14 şi 15 din O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială.

Se constată că, în mod corect instanţa de apel, menţinând hotărârea primei instanţe, s-a raportat la obiectul cererii rezultat din dispoziţiile legale expres indicate ca reprezentând temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, necontestate în recurs.

Textele de lege din cuprinsul acestui act normativ, astfel cum au fost menţionate în cererea de chemare în judecată, reglementează sfera persoanelor care au calitatea de a cere aplicarea măsurilor, procedurilor şi repararea daunelor (art. 4), printre care şi „persoanele titulare ale unui drept de proprietate industrială protejat printr-un brevet de invenţie acordat de statul român şi succesorii lor în drept, deţinut în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cărora le-au fost încălcate drepturile patrimoniale conferite de brevet prin exploatarea invenţiei în mod abuziv, fără consimţământul titularului sau prin orice fapte de încălcare a drepturilor acestuia” (art. 4 lit. c)). Totodată, reclamanţii au invocat textele care prevăd scutirea de la plata taxelor de timbru pentru acţiunile în justiţie introduse de persoanele prevăzute la art. 4 lit. c) şi competenţa de soluţionare în primă instanţă a litigiilor având ca obiect măsurile reparatorii pentru persoanele prevăzute la art. 4 lit. c) (art. 41).

Dispoziţiile art. 14 şi 15 din O.U.G. nr. 100/2005, menţionate, de asemenea, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, reglementează acordarea de daune-interese pentru încălcarea unui drept de proprietate industrială prin desfăşurarea, cu intenţie, a unei activităţi de contrafacere, precum şi modul de suportare a cheltuielilor de judecată în această situaţie.

Faţă de prevederile legale menţionate şi de solicitarea acordării de daune compensatorii, pe acest temei, decurgând din exploatarea invenţiei, în mod corect, instanţa de apel, menţinând hotărârea primei instanţe, a considerat că pretenţiile formulate rezidă în solicitarea de despăgubiri pentru încălcarea drepturile patrimoniale conferite de un brevet de invenţie acordat de statul român, deţinut în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, prin exploatarea invenţiei în acea perioadă, în mod abuziv, respectiv fără consimţământul titularului.

Acordarea de despăgubiri într-un asemenea caz a fost concepută de legiuitor drept o măsură reparatorie a prejudiciului suferit prin aplicarea invenţiei de către titularii unor astfel de brevete care nu au putut să introducă sau să continue o acţiune juridică ori să îndeplinească formalităţile necesare pentru valorificarea drepturilor lor ca urmare a măsurilor şi a legislaţiei restrictive impuse de regimul comunist instaurat în România după 6 martie 1945, după cum rezultă din coroborarea prevederilor art. 4 lit. c) şi art. 2 din Legea nr. 214/2008 pentru completarea O.U.G. nr. 100/2005.

Prin motivele de recurs, s-a pretins că obiectul cererii îl reprezintă solicitarea de restituire a sumelor de bani plătite statului român pentru exploatarea brevetului din 1937 în cadrul „Acordului de compensare” încheiat între SUA şi România, sume la care reclamanţii sunt îndreptăţiţi în temeiul contractului de cesiune încheiat la data de 22 aprilie 1940, între inventatorul Ion Bazgan şi H., autorul reclamanţilor.

Aceste susţineri nu pot fi, însă, primite, întrucât o asemenea solicitare ar fi trebuit să se regăsească explicit în cuprinsul cererii de chemare în judecată, în sensul că pretenţiile vizează exclusiv drepturile băneşti cuvenite titularului brevetului acordat în SUA la data de 21 decembrie 1937 şi pretins încasate de statul român în temeiul unui acord de compensare încheiat cu SUA.

În condiţiile în care dispoziţiile O.U.G. nr. 100/2005 au în vedere drepturile băneşti cuvenite titularului unui brevet acordat de statul român, pentru exploatarea abuzivă a invenţiei, pretenţia de restituire a unor sume de bani încasate de statul român în considerarea unui brevet acordat de un stat străin nu putea fi dedusă din conţinutul măsurilor reparatorii vizate de aceste prevederi, astfel încât trebuia indicată în mod expres şi neechivoc în cererea de chemare în judecată, ceea ce nu s-a întâmplat în speţă.

În acest context, se constată că instanţa de apel, menţinând hotărârea primei instanţe, nu a făcut o apreciere greşită a obiectului cererii de chemare în judecată, iar, pe de altă parte, solicitarea adresată primei instanţe pentru verificări referitoare la despăgubirile încasate de Statul Român în considerarea brevetului american, nu releva administrarea unei probe concludente, pertinente şi utile din perspectiva limitelor învestirii instanţei prin cererea introductivă.

În ceea ce priveşte cauza juridică a cererii, respectiv fundamentul dreptului dedus judecăţii (causa debendi), se observă că, prin motivele de recurs, recurenţii tind să susţină faptul că aceasta ar consta exclusiv în brevetul acordat de statul american.

Atare susţinere nu poate fi, însă, primită, atât timp cât, după cum s-a arătat, prin cererea introductivă, reclamanţii au făcut referire nu numai la brevetul american, dar şi la cel românesc, context în care, faţă de invocarea expresă a dispoziţiilor art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005 drept temei juridic al pretenţiilor, în mod corect instanţa de apel - ca, de altfel, şi prima instanţă - a verificat dacă există în patrimoniul reclamanţilor drepturi decurgând din brevetul acordat de statul român.

Pe de altă parte, nu s-ar putea considera că referirea reclamanţilor la ambele brevete le conferă legitimare procesuală activă, întrucât nu este posibilă întrunirea acestei condiţii de exerciţiu a acţiunii civile în considerarea a două titluri distincte. Instanţa de apel a considerat că brevetul românesc nu este acelaşi cu cel american, deoarece reglementările aplicabile celor două jurisdicţii nu sunt uniforme şi, implicit, nici efectele brevetelor nu sunt identice, chiar dacă obiectul înregistrării (invenţia) este aceeaşi, înlăturând argumentul invocat prin motivele de apel privind identitatea celor două brevete.

Aprecierea instanţei de apel este justificată chiar de prevederile legale incidente la momentul înregistrării în România a invenţiei aparţinând ing. G., respectiv în anul 1934, în condiţiile în care Convenţia de la Paris privind protecţia proprietăţii industriale din anul 1884 prevedea expres, în art. 4 bis, că brevetele acordate în diferite state membre ale Uniunii Internaţionale pentru protecţia proprietăţii industriale (Uniunea de la Paris) sunt independente de cele obţinute pentru aceeaşi invenţie în alte state, membre sau non - membre ale Uniunii. Atât România, cât şi SUA, erau la acea dată membre ale Uniunii de la Paris.

Ca atare, brevetul acordat în anul 1934 de către statul român era independent de cel acordat de statul american în anul 1937 pentru aceeaşi invenţie, motiv pentru care nu se poate considera că eventuala dobândire a drepturilor patrimoniale decurgând din brevetul american, prin contractul de cesiune încheiat de autorul reclamanţilor cu inventatorul, ar echivala cu dobândirea concomitentă a drepturilor asupra brevetului românesc şi, implicit, cu întrunirea legitimării procesuale active din perspectiva cerinţelor prevăzute de art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005.

Rămâne de analizat dacă referirea la brevetul american, concomitent cu referirea la brevetul românesc, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, ar fi trebuit să conducă la constatarea întrunirii calităţii procesuale active, dat fiind că, prin motivele de recurs, s-a susţinut că existenţa unui brevet acordat de statul român reprezintă o condiţie de admisibilitate a acţiunii întemeiate pe dispoziţiile art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005, şi nu o verificare ce interesează legitimarea procesuală activă.

Potrivit art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005, în forma conturată prin Legea nr. 214/2008, „Au calitatea de a cere aplicarea măsurilor, procedurilor şi repararea daunelor următoarele persoane: (…) persoanele titulare ale unui drept de proprietate industrială protejat printr-un brevet de invenţie acordat de statul român şi succesorii lor în drept, deţinut în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cărora le-au fost încălcate drepturile patrimoniale conferite de brevet prin exploatarea invenţiei în mod abuziv, fără consimţământul titularului sau prin orice fapte de încălcare a drepturilor acestuia.”

Faţă de termenii în care norma este formulată în mod neechivoc, rezultă că este reglementată chiar legitimarea procesuală activă într-o acţiune prin care se pretinde încălcarea unui drept de proprietate intelectuală, prevăzând în mod explicit că au această calitate titularii unui brevet acordat de statul român şi valabil în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi succesorii lor în drept.

Aşadar, existenţa unui brevet acordat de statul român nu reprezintă o condiţie de admisibilitate a acţiunii, astfel cum pretind recurenţii, ci interesează tocmai legitimarea procesuală activă, condiţie de exerciţiu a acţiunii. Este motivul pentru care, în mod corect, verificarea în cauză a existenţei, în patrimoniul reclamanţilor, a unor drepturi decurgând dintr-un asemenea brevet, s-a realizat în contextul calităţii procesuale active, şi nu al admisibilităţii acţiunii întemeiate pe prevederile O.U.G. nr. 100/2005.

Din această perspectivă, faţă de referirea reclamanţilor la brevetul românesc, în mod firesc verificarea impusă de art. 4 lit. c) din ordonanţă a avut în vedere acest brevet, considerându-se în context că brevetul acordat de statul american este lipsit de relevanţă.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a ignorat cauza juridică a actului dedus judecăţii, dimpotrivă, pornind de la premisa că brevetul românesc este independent de cel american, a analizat, în raport de dispoziţiile art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005 privind legitimarea procesuală activă, dacă brevetul acordat de statul american are relevanţă pe acest aspect şi dacă reclamanţii deţin vreun drept asupra brevetului românesc.

În acelaşi timp, prin inserarea considerentelor vizând aspectele menţionate, instanţa de apel nu a reţinut motive străine de natura pricinii, astfel cum pretind recurenţii, cât timp formularea pretenţiilor pe temeiul art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005 impunea verificarea existenţei, în patrimoniul reclamantului, a unor drepturi decurgând dintr-un brevet de invenţie acordat de statul român.

Împrejurarea că instanţa de apel a cercetat dacă actul de cesiune încheiat la data de 22 aprilie 1940 între autorul reclamanţilor şi inventatorul G. a vizat şi drepturile patrimoniale asupra brevetului românesc, cu toate că reclamanţii nu au pretins vreodată că ar deţine asemenea drepturi, nu relevă incidenţa cazului descris de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Acest caz de recurs are în vedere considerente decizorii sau chiar decisive, esenţiale pentru conturarea soluţiei adoptate în cauză, a căror inserare în cuprinsul hotărârii alterează raţionamentul logico - juridic pe care aceasta se bazează, aşadar, însăşi legalitatea hotărârii pronunţate, iar nu considerentele indiferente, care ar putea lipsi din conţinutul motivării, fără ca aceasta să conducă la lipsirea de fundament a hotărârii.

În speţă, considerentele esenţiale pentru menţinerea soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală sunt cele referitoare la inexistenţa în patrimoniul reclamanţilor a unor drepturi decurgând dintr-un brevet de invenţie acordat de statul român şi la lipsa de relevanţă a drepturilor decurgând din brevetul american, astfel încât considerente reţinute pe alte aspecte nu pot fi considerate drept decizorii ori decisive în adoptarea hotărârii. Considerentele indiferente, de altfel, nu intră în puterea lucrului judecat, astfel încât sunt lipsite de suport susţinerile recurenţilor vizând dezlegarea unor chestiuni ce interesează un alt dosar aflat pe rolul instanţei de judecată.

Întrucât decizia recurată este temeinic motivată şi a fost pronunţată cu respectarea prevederilor legale incidente, nu se poate reţine vreo încălcare a prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ori a art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, astfel cum pretind recurenţii.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi îl va respinge ca atare, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A., B., C., D. şi E. împotriva Deciziei nr. 36/A din 08 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 noiembrie 2015.