Challenge to expropriation compensation after notarized acceptance; res judicata as presumption and exclusive state competence to initiate expropriation

Decizia nr. 2503/2015

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 28 ianuarie 2009, reclamantele SC A. SRL, SC B. SRL, SC C. SRL şi D. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin CN E. SA, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce va pronunţa: să stabilească cuantumul despăgubirilor, în urma exproprierii imobilului teren şi construcţie înscris în tabelul anexat la H.G. nr. 427/2068, poziţia 2; să oblige pârâta la plata către reclamantele SC A. SRL, SC B. SRL, SC C. SRL şi către D., în calitate de asociat al acestora, a sumelor ce reprezintă despăgubiri pentru prejudiciile suferite de acestea în urma exproprierii realizate în temeiul Legii nr. 198/2004 prin H.G. nr. 1518/2007, completată prin H.G. nr. 427/2008; să stabilească valoarea imobilului expropriat situat în Bucureşti, sector 1, în suprafaţa de 780 mp teren din care construcţii 531 mp; să oblige pârâta la plata sumei ce reprezintă diferenţa dintre valoarea imobilului expropriat, respectiv cea cuvenită lui D., şi cea efectiv acordată acestuia cu titlu de despăgubire în urma exproprierii; să oblige pârâta la exproprierea restului rămas din suprafaţa de teren expropriată, sub sancţiunea plăţii unor daune interese de 500 lei/zi de întârziere, de la data rămânerii definitive a hotărârii până la efectiva executare a acesteia; în eventualitatea respingerii ultimului capăt de cerere, a solicitat instanţei obligarea pârâtei la contravaloarea lipsei de folosinţa pentru restul suprafeţei rămase în urma exproprierii, devenită inutilizabilă, calculată de la data exproprierii până la executarea obligaţiei de plată.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 198/2004 şi H.G. nr. 427/2008.

Prin sentinţa civilă nr. 204 din 15 februarie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins excepţia tardivităţii cererii, a fost admisă excepţia inadmisibilităţii cererii formulate de reclamantul D., fiind disjunse celelalte capete de cerere, pentru soluţionarea cărora s-a format Dosarul civil nr. x/3/2010.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că prin Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 1 din 29 mai 2008 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 s-au acordat reclamantului D. şi coproprietarilor F., căsătorit cu G., despăgubiri de 525.000 euro (1.916.197,50 lei) pentru imobilul construcţie şi teren, situat în Bucureşti, sector 1.

La data de 18 iunie 2008 reclamantul D. a declarat expres, prin declaraţia autentificată din 18 iunie 2008 că este de acord şi acceptă despăgubirile aferente imobilului în sumă de 1.916.197,50 lei, din care lui îi va reveni cota de 50%.

Având în vedere că acţiunea în justiţie poate fi promovată doar de expropriatul nemulţumit de despăgubirile acordate, iar reclamantul prin act unilateral irevocabil a declarat fără rezerve că acceptă despăgubirile, tribunalul a considerat că acţiunea promovată de reclamantul D. este inadmisibilă.

Prin Decizia civilă nr. 595/A din 27 octombrie 2010, rămasă irevocabilă prin nerecurare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 204/2010, pe care a desfiinţat-o şi a trimis cauza spre rejudecare.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că, în principal, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata unei sume reprezentând diferenţa dintre valoarea imobilului expropriat şi cea efectiv acordată acestuia cu titlu de despăgubiri în urma exproprierii, acţiune prevăzută de art. 15 din Legea nr. 33/1994, aşa încât acţiunea a fost respinsă în mod greşit ca inadmisibilă.

În rejudecare, cauza a înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia V-a civilă, sub nr. x/3/2009, iar la termenul de judecată din data de 13 mai 2011, dosarul a fost conexat cu Dosarul nr. x/3/2010.

Prin sentinţa civilă nr. 52 din 17 ianuarie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiate, excepţia lipsei coparticipării procesuale active şi excepţia lipsei de interes, precum şi acţiunea formulată de reclamanţii SC A. SRL, SC B. SRL, SC C. SRL şi D., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin CN E. SA.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut următoarele considerente:

Prin Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 1 din 29 mai 2008 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 s-a dispus exproprierea şi s-a aprobat acordarea despăgubirii aferente imobilului construcţie situat în Bucureşti, sector 1, în suprafaţă totală de 780 mp, din care construcţia 531 mp, aparţinând reclamantului D. şi coproprietarului F., iar despăgubirea a fost stabilită în cuantumul total de 1.916.197,50 lei, echivalentul a 525.000,00 euro. Dovada existentei şi întinderii dreptului de proprietate este de necontestat, actele juridice, hotărârea de expropriere şi menţiunile extrasului de carte funciară (fila 175, Dosar civil nr. x/2009) făcând deplină probă în acest sens.

Procesul-verbal de stabilire a cuantumului despăgubirilor din 27 mai 2008 a fost semnat de ambii expropriaţi, conform menţiunilor înscrisului ataşat la fila 192 (Dosar nr. x/2009). În pofida opoziţiei exprimate, prin declaraţia autentificată din 18 iunie 2008, toate persoanele implicate în procesul de expropriere îşi exprima consimţământul faţă de despăgubirile în suma de 1.916.197,50 lei, iar prin recipisa de consemnare din 13 iunie 2008 se face dovada alimentarii contului de către pârâtă cu contravaloarea despăgubirilor indicate (filele 193-194, Dosar nr. x/2009).

Prin prezenta cerere, reclamanţii D., SC A. SRL, SC B. SRL şi SC C. SRL au investit instanţa cu o cerere în pretenţii antamând deopotrivă valoarea despăgubirilor.

Cu privire la excepţia lipsei coparticipării procesuale active invocate de pârâtă, tribunalul a reţinut că existenţa litisconsorţiului nu este obligatorie, drepturile fiecărui expropriat fiind clar delimitate prin Hotărârea nr. 1/2008 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, astfel că instanţa de judecată nu ar putea analiza mai mult decât cadrul astfel stabilit. Mai mult, din cuprinsul cererii de chemare în judecată, rezultă cu certitudine întinderea pretenţiilor reclamantului D., pretenţii care se limitează la cota de ½ din dreptul stabilit prin hotărâre.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, tribunalul a procedat la o analiză separat pentru reclamantul D. faţă de reclamanţii SC A. SRL, SC B. SRL şi SC C. SRL.

Astfel, cu referire la primele capete de cerere având ca finalitate stabilirea valorii întregului imobil expropriat, a despăgubirilor încasate şi obligarea pârâtei la plata diferenţei faţă de preţul deja încasat urmare a emiterii Hotărârii nr. 1/2008, tribunalul a reţinut că măsura exproprierii a vizat atât pe reclamantul D. cât şi pe coproprietarul F. Acesta din urma, s-a adresat instanţei de judecată cu o cerere având aceeaşi cauză, soluţionată prin sentinţa civilă nr. 1155 din 19 octombrie 2009, rămasă irevocabilă. Examinând considerentele intrate în puterea lucrului judecat, care au susţinut hotărârea judecătorească amintită, a reţinut tribunalul că instanţa, astfel investită, a statuat că, faţă de data la care petentul F. a luat cunoştinţă de conţinutul Hotărârii nr. 1/2008, respectiv 11 iunie 2008, şi momentul înregistrării acţiunii sub nr. x/3/2009, termenul de 15 zile prevăzut de lege era cu mult depăşit. A mai subliniat instanţa că „este important de reţinut că prin declaraţia autentificată din 18 iunie 2008 reclamanţii şi-au exprimat acordul privind cuantumul despăgubirilor, încasând totodată suma reprezentând aceste despăgubiri, ori, la aproape un an de la data încasării lor încearcă să se prevaleze de termenul de 3 ani pentru a contesta hotărârea”.

Or, sentinţa civilă nr. 1155 din 19 octombrie 2009 este irevocabilă, căile de atac promovate fiind respinse. Ca atare, hotărârea judecătorească intrată în puterea lucrului judecat a devenit obligatorie.

A mai reţinut tribunalul faptul că, prezumţia lucrului judecat, ca manifestare a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, nu opreşte judecata celui de-al doilea proces, ci doar uşurează sarcina probaţiunii, aducând în faţa instanţei constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecăţii anterioare şi care nu pot fi ignorate.

În cauză, admiţând că cel mai îndepărtat moment la care reclamantul D. a putut lua cunoştinţă de cuantumul despăgubirilor este data de 18 iunie 2008, data declaraţiei, faţă de data înregistrării acţiunii, 28 ianuarie 2009, tribunalul a reţinut că problema de drept în discuţie este identică cu cea deja dezlegată în mod irevocabil de o instanţă de judecată. Nu s-a încălcat efectul obligatoriu al considerentelor sentinţei civile nr. 204 din 15 februarie 2010, câtă vreme nu s-au făcut aprecieri asupra tardivităţii cererii, ci doar au fost reţinute, ca mijloc de probă, considerentele din sentinţa civilă nr. 1155 din 19 octombrie 2009.

Ca atare, asumându-şi şi însuşindu-şi cuantumul despăgubirilor stabilite prin Hotărârea nr. 1/2008 şi consemnate de către pârâtă la dispoziţia reclamantului, acesta din urma nu mai poate critica în mod temeinic valoarea acestora şi modul de calcul, după trecerea unui termen semnificativ de la momentul plăţii.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligarea pârâtei la exproprierea diferenţei de teren, tribunalul a constatat că Legea nr. 198/2004 este lege specială, care reglementează exproprierile operate în scopul efectuării unor lucrări de construire de drumuri de interes naţional, judeţean şi local, iar dispoziţiile sale trimit la dreptul comun, reprezentat de Legea nr. 33/1994, care reprezintă legea cadru în materia exproprierii.

Contestaţia formulată în baza Legii nr. 198/2004 poate viza doar hotărârea de stabilire a despăgubirilor, expropriatul neputând contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor, respectiv transferul dreptului de proprietate.

Acţiunea prin care se solicită obligarea Statului Român la declanşarea procedurii de expropriere a unei suprafeţe de teren şi a procedurii de stabilire a despăgubirilor băneşti cuvenite pentru terenul ce se va stabili că este necesar a fi expropriat nu a putut fi primită.

Potrivit legislaţiei adoptată în materie de expropriere, atât declararea utilităţii publice a unor lucrări, cât şi iniţiativa exproprierii unor imobile sunt recunoscute exclusiv în favoarea statului, prin autorităţile sale, nu şi în favoarea persoanelor expropriate cărora, prin aceeaşi legislaţie, li s-au recunoscut garanţii care să asigure că punerea în aplicare a procedurilor de expropriere nu sunt nici arbitrare, nici imprevizibile.

În conformitate cu prevederile art. 9 din Legea nr. 198/2004, în materia exproprierii, competențele instanței de judecată sunt limitate, în sensul că sesizarea instanței de judecată de către expropriat poate fi făcută exclusiv în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate. Nicio dispoziție a legii nu permite instanței de judecată ca, la cererea unei persoane ce pretinde că terenul ce-i aparține ar trebui expropriat, să se substituie autorității executive și să efectueze sau să înlocuiască prin hotărâre judecătorească, procedura exproprierii, astfel cum aceasta este reglementată de normele legale. Prin urmare, Înalta Curte a reţinut că instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești atunci când a dispus exproprierea unor suprafețe de teren la cererea foștilor proprietari.

Faţă de prevederile art. 4 din Legii nr. 198/2004, tribunalul a constatat netemeinicia acestei pretenţii. Astfel, s-a reţinut că textul de lege stabileşte în mod cert legitimarea activă în demararea procedurilor de expropriere exclusiv în favoarea Guvernului sau a autorităţii publice locale, care, în considerarea competenţei speciale atribuite de lege, aprobă, prin hotărâre, indicatorii tehnico-economici, amplasamentul lucrării, sursa de finanţare, suma globală a despăgubirilor, realizarea documentaţiei cadastrale-juridice. Iar, în exercitarea controlului de legalitate, instanţa de judecată nu se poate substitui autorităţii publice.

A mai solicitat reclamantul D. să fie obligată pârâta la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului teren rămas neexpropriat, în suprafaţă de ½ din 251 mp, fără ca această pretenţie să fie individualizată în mod concret. A susţine că prin exproprierea unei părţi din imobil se generează o pierdere în patrimoniul titularului dreptului de proprietate constând în lipsa de folosinţă asupra părţii de imobil rămase în patrimoniul acestuia din urmă nu este suficientă pentru a antrena admiterea cererii.

În cauza de faţă, istoricul dobândirii dreptului de proprietate de către reclamant are o deosebită importanţă pentru a se stabili dacă această diferenţă de teren ar putea avea o valoare economică de sine stătătoare. Astfel, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 21 ianuarie 2000, reclamantul împreună cu numitul F. au achiziţionat suprafaţa de 825 mp din imobilul situat în, sector 1, pentru ca în anul 2002, D. să înstrăineze cota sa de ½ din acest imobil către părinţii săi, conform menţiunilor contractului de vânzare-cumpărare. Aceştia din urmă, J. şi K. împreună cu F. dobândesc dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţa de 184,08 mp situat în sector 1, imobil pe care îl alipesc celui în suprafaţa de 825 mp, conform actului de comasare autentificat din 13 august 2004, rezultând o suprafaţă totală de 1.009,08 mp. Ulterior, prin două acte juridice succesive, un contract de vânzare-cumpărare, respectiv „contract”, reclamantul dobândeşte în patrimoniul său cota de ½ din întregul imobil de 1.009,08 mp. Prin Hotărârea nr. 1/2008 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 a fost expropriată suprafaţa de teren de 780 mp şi construcţia de 531 mp. Aşadar, în patrimoniul reclamantului a rămas o cota de ½ din 229,08 mp, potrivit actelor de proprietate.

Faţă de menţiunile hotărârii de expropriere, terenul rămas este liber de construcţii şi, faţă de istoricul dobândirii dreptului de proprietate, tribunalul a reţinut că un teren având o suprafaţă de 229,08 mp nu poate fi în integralitate lipsit de o valoare economică, ori o funcţionalitate de altă natură. Înţelegând să achiziţioneze şi suprafeţe de teren mai mici (cum este cea de 184,08 mp), reclamantul şi autorii săi au acordat, în mod evident importanţă financiară terenului, în pofida întinderii suprafeţei. Oricum, depăşind aceste consideraţii de ordin teoretic, tribunalul a reţinut că reclamantul nu a probat în concret o reală pierdere în patrimoniul său generată de o lipsă de folosinţă a terenului rămas neexpropriat.

În ceea ce le priveşte pe reclamantele SC A. SRL, SC B. SRL şi SC C. SRL, faţă de modul în care este formulată acţiunea, s-a reţinut că nu sunt îndreptăţite la despăgubiri pentru expropriere.

Astfel, „orice persoană care justifică un interes legitim" sau „persoane aparent îndreptăţite" menţionate în alin. (1) şi alin. (5) ale art. 5 al Legii nr. 198/2004, trebuie interpretate în litera şi spiritului legii, în ansamblul ei. Cele trei persoane juridice nu deţin vreun drept real asupra terenului supus exproprierii. Este vorba despre afirmarea unui drept, iar dreptul subiectiv civil afirmat de reclamante în cauză, privind îndreptăţirea lor la acordarea despăgubirilor pentru imobilul expropriat, pentru a putea fi exercitat, deci pentru a se bucura de protecţia juridică a acţiunii exercitate, trebuie să fie recunoscut şi ocrotit de lege, adică să nu intre în conţinutul unui raport juridic ilegal, care să contravină ordinii publice sau bunelor moravuri. Or, în speţă, verificând în fapt existenţa dreptului afirmat, s-a constatat că reclamantele SC A. SRL, SC B. SRL şi SC C. SRL nu pot pretinde niciun drept asupra terenului supus exproprierii prin Hotărârea nr. 1/2008, nefiind confirmat „prin acte autentice şi/sau hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile" un drept real sau de creanţă în patrimoniul lor, pentru ca acesta să fi putut transmite în mod valabil un drept care să se prefigureze şi să dea dreptul acestora de a-l conserva şi de a-l proteja prin promovarea prezentei acţiuni permise de lege.

În justificarea pretenţiei privind obligarea pârâtei la plata contravalorii prejudiciului încercat ca urmare a obligaţiei de relocare a activităţii, pentru beneficiul nerealizat şi pentru pierderea clientelei, reclamantele uzează de folosirea imobilului expropriat ca sediu social, respectiv punct de lucru, reclamantul D. fiind asociat al celor trei persoane juridice. În condiţiile în care nu le este incidentă legea specială, cererea reclamantelor a fost analizată pe tărâmul dreptului comun, respectiv art. 998-999 C. civ.

Astfel, în baza art. 998 C. civ., oricine provoacă un prejudiciu altuia, este ţinut să îl repare. Însă, pentru a fi atrasă răspunderea civilă delictuală, faţă de prevederile art. 1169 C. civ., reclamantul are obligaţia de a proba condiţiile acesteia, respectiv existenţa faptei ilicite, prejudiciul, legătura de cauzalitate, vinovăţia. În speţă, nu s-a făcut dovada niciuneia dintre acestea.

Reclamantele nu au probat care este fapta ilicită, acţiunea sau inacţiunea săvârşită de pârâtă care să fie aptă să le fi cauzat un prejudiciu. Raportul juridic, aşa cum au arătat reclamantele, generator de efecte juridice în prezenta speţă, rezidă în exproprierea imobilului, pentru care s-a stabilit o justă despăgubire. Într-adevăr, orice persoană are obligaţia legală de a nu aduce atingere drepturilor sau libertăţilor altor persoane. Însă, măsura exproprierii nu este o acţiune ilicită, dimpotrivă a fost dispusă într-un cadru legal, acesta fiind motivul pentru care reclamantului D. i s-au stabilit despăgubiri.

Analizând înscrisurile depuse de reclamante, instanţa a reţinut că, în ceea ce o priveşte pe SC A. SRL, într-adevăr a funcţionat cu sediu declarat la adresa din H., însă numai până la data de 12 februarie 2007. Potrivit relaţiilor de informare comunicate de I. (fila 13, Dosar nr. x/3/2009), sediul declarat de SC A. SRL a expirat la data de 12 februarie 2007. Câtă vreme reclamanta nu face dovada că îşi desfăşura în mod legal activitatea la imobilul suspus exproprierii, cererea sa de acoperire a unor pretinse prejudicii este lipsită de orice suport juridic. Nu poate fi acoperită fapta culpabilă a reclamantei de a nu fi respectat obligaţiile legale ce le avea în sarcina printr-o hotărâre judecătorească. Prin urmare, la data emiterii hotărârii de expropriere, 29 mai 2008, reclamanta nu îşi desfăşura activitatea în mod legal la acest sediu pentru a determina analiza unor eventuale pierderi financiare.

De aceeaşi manieră este identificat şi sediul secundar/punctul de lucru al reclamantei SC C. SRL. Astfel, potrivit menţiunilor certificatului de informare I. (fila 25, Dosar nr. x/3/2009) sediul secundar/punctul de lucru la adresa din H. la data emiterii hotărârii de expropriere, 29 mai 2008, reclamanta nu îşi desfăşura activitatea în mod legal la acest sediu pentru a determina analiza unor eventuale pierderi financiare.

În ceea ce o priveşte pe reclamanta SC B. SRL, este just ca în baza certificatului I. (fila 111, Dosar nr. x/3/2009), la data emiterii Hotărârii nr. 1/2008 îşi desfăşura activitatea în sediul social la adresa din H. Însă, nu poate fi pierdut din vedere că cele trei societăţi au drept asociat pe reclamantul D. Or, acesta din urma a cunoscut încă din data de 06 decembrie 2006 demararea procedurilor de expropriere şi faptul că aceste lucrări îi vor afecta imobilul, astfel cum rezultă din cuprinsul notificării şi a dovezii de comunicare (filele 203-206, Dosar nr. x/3/2009). În aceste condiţii, încheierea unui contract de comodat între cei doi reclamanţi, D. şi SC B. SRL la data de 12 decembrie 2006, ulterior notificării, apare ca fiind efectuată în cunoştinţă de cauză şi cu asumarea riscului exproprierii. Prin urmare, reclamanta SC B. SRL prin asociatul său, D. nu ar putea susţine în mod obiectiv că nu a cunoscut împrejurarea că imobilul primit în folosinţă gratuită este vizat de procedura exproprierii. În atare situaţie, tribunalul a statuat că pretinsul prejudiciu încercat de această reclamantă, urmare a realocării activităţii de service auto, nu există, cunoaşterea exactă a demarării procedurilor de expropriere acţionând ca o cauză exoneratoare de răspundere civilă.

Împotriva sentinţei civile nr. 52/2014 au declarat apel reclamanţii.

Prin Decizia nr. 287/A din 2 iunie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelul declarat de reclamanţi, precum şi cererea pârâtului de acordare a cheltuielilor de judecată.

În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 21 ianuarie 2000, reclamantul D. împreună cu numitul F. au achiziţionat suprafaţa de teren de 825 mp situat în Bucureşti, sector 1, pe care era edificată o construcţie-parter cu caracter provizoriu de destinaţie reparaţii auto şi atelier mecanic.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 13 februarie 2002, reclamantul D. a înstrăinat cota sa de ½ din acest imobil către părinţii săi, J. şi K.

Prin actul de comasare autentificat din 13 august 2004, J. şi K. împreună cu F. au hotărât comasarea unui teren în suprafaţă de 184,08 mp situat în H., sector 1 (asupra căruia aceştia dobândiseră dreptul de proprietate prin act de vânzare-cumpărare încheiat cu L., care la rândul său îl dobândise în proprietate prin cumpărare de la M., proprietară asupra acestui teren în baza sentinţei civile nr. 8738 din 10 septembrie 2001 pronunţată de Judecătoria sectorului 1, cu terenul în suprafaţă de 825 mp din H.

Prin două acte juridice succesive (contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 2 februarie 2005 şi contractul autentificat din 23 noiembrie 2005), reclamantul D. a dobândit în patrimoniul său cota de ½ (cealaltă cotă de ½ aparţinând lui F.) din întregul imobil astfel comasat.

În data de 31 mai 2006 reclamantul D. împreună cu F. şi G. (în calitate de reclamanţi) cheamă în judecată pe pârâţii J. şi K., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa (Dosar nr. x/299/2006 pe rolul Judecătoriei sector 1 Bucureşti) să se constate dreptul lor de proprietate asupra construcţiei edificate pe terenul situat în, sector 1, arătând în motivarea cererii de chemare în judecată faptul că, de la data dobândirii în proprietate a terenului, pârâţii au efectuat asupra construcţiei provizorii existente o serie de lucrări de modificare, rezultând o construcţie nou diferită de cea iniţială, cu destinaţia de atelier mecanic şi reparaţii auto, cu suprafaţă construită la sol de 343 mp, fără autorizaţie de construire. Prin sentinţa civilă nr. 12307 din 1 septembrie 2006 Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a luat act de tranzacţia părţilor în sensul că reclamanţii D., F. şi G. înţeleg să dobândească în cote egale dreptul de proprietate asupra construcţiei, compusă din trei corpuri C1 Service auto, C2 şopron metalic şi C3 container metalic, suprafaţa totală a construcţiilor fiind de 550,31 mp.

Prin adresa din 6 decembrie 2006 (expediată cu confirmare de primire) CN E. SA prin reprezentant aduce la cunoştinţa reclamantului faptul că au fost demarate lucrările pentru extinderea centurii rutier în zona de nord a mu. Bucureşti, iar pentru realizarea acestora CN E. SA va realiza în numele statului exproprierea imobilelor afectate de extinderea căii rutiere; iar pentru imobilul proprietatea reclamantului ce va fi afectat de execuţia lucrărilor se va întocmi o documentaţie tehnico economică în baza căreia se va stabili atât suprafaţa necesar a fi expropriată cât şi cuantumul despăgubirilor.

Prin adresa din 8 decembrie 2008, CN E. SA a comunicat reclamantului D. faptul că, potrivit studiului de fezabilitate şi proiectului tehnic au rezultat suprafeţele necesare a fi expropriate (terenul în suprafaţă de 780 mp şi construcţie în suprafaţă de 531 mp fiind cuprinse la pct. 20 din Anexa la H.G. nr. 427/2008) şi că nu se poate da curs solicitării acestuia în sensul de a se expropria şi restul de proprietate.

Prin Hotărârea nr. 1/2008 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 a fost expropriată suprafaţa de teren de 780 mp şi construcţia de 531 mp, situate în Bucureşti, sector 1, aparţinând reclamantului D. şi coproprietarului F., şi s-a aprobat acordarea despăgubirii în cuantumul total de 1.916.197,50 lei, echivalentul a 525.000,00 euro, compusă din 78.000 euro reprezentând despăgubiri pentru exproprierea terenului în suprafaţă de 780 mp (100 euro/mp) şi din 447.000 euro reprezentând despăgubiri pentru investiţiile situate pe acest teren.

Suma de 1.916.197,50 lei a fost pusă la dispoziţia expropriatului conform recipisei de consemnare din 13 iunie 2008.

Prin declaraţia autentificată din 18 iunie 2008, D., F. şi G. au acceptat despăgubirile în suma de 1.916.197,50 lei.

Prin sentinţa civilă nr. 1155 din 19 octombrie 2009 a Tribunalului Bucureşti, definitivă prin Decizia civilă nr. 185/A din 11 martie 2011 a Curţii de apel Bucureşti şi irevocabilă prin Decizia nr. 5772 din 2 noiembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost respinsă ca tardivă acţiunea promovată de F. şi G. prin care solicitau obligarea CN E. SA la plata sumei de 500.000 euro reprezentând diferenţa dintre suma acordată cu titlul de despăgubire prin Hotărârea nr. 1 din 29 mai 2008 şi cea datorată efectiv.

Relativ la primul motiv de apel, prin care se critică soluţia instanţei de fond de respingere a capetelor de cerere prin care apelantul-reclamant D. a solicitat să se stabilească valoarea întregului imobil expropriat şi să fie obligat pârâtul CN E. SA la plata diferenţei dintre această valoare şi despăgubirea deja achitată conform Hotărârii nr. 1 din 29 mai 2008, Curtea a reţinut ca fiind corectă observaţia apelanţilor conform căreia, prin încheierea interlocutorie din data de 25 mai 2012 Tribunalul a respins excepţia tardivităţii acţiunii invocată de către pârâtul Statul Român, ca inadmisibilă, având în vedere faptul că soluţia pronunţată prin sentinţa civilă nr. 204 din 15 februarie 2010 a intrat sub puterea lucrului judecat.

Însă, au fost apreciate ca nefiind întemeiate criticile potrivit cărora prin sentinţa apelată tribunalul a revenit asupra soluţiei date cu privire la excepţia tardivităţii şi că a încălcat efectul obligatoriu al sentinţei civile nr. 204 din 15 februarie 2010.

Tribunalul nu a respins aceste capete de cerere ca tardive, după cum rezultă din dispozitivul hotărârii apelate, ci, dimpotrivă, prin încheierea din data de 24 mai 2010 a stabilit faptul că asemenea apărare nu mai poate fi reţinută spre analiză atât timp cât nu a fost apelată de către pârât.

Considerentul conform căruia reclamantul D. a luat cunoştinţă de cuantumul despăgubirilor cel mai târziu la data de 18 iunie 2008 nu a fost exprimat de tribunal în argumentarea unei soluţii de tardivitate a formulării acestor capete de cerere, ci reprezintă un considerent pentru care tribunalul a apreciat că această cerere este neîntemeiată.

Apelantul a contestat şi corectitudinea acestui considerent, arătând că este exprimat „cu eludarea legii”.

Curtea a menţinut soluţia de respingere a capetelor de cerere prin care apelantul-reclamant D. a solicitat să se stabilească valoarea întregului imobil expropriat şi să fie obligat pârâtul CN E. SA la plata diferenţei dintre această valoare şi despăgubirea deja achitată conform Hotărârii nr. 1 din 29 mai 2008, constatând că, în primul ciclu procesual, prin Decizia civilă nr. 595/A din 27 octombrie 2010 Curtea de apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a declarat admisibilă cererea reclamantului D., arătând că „cererea privind obligarea pârâtei la plata sumei ce reprezintă diferenţa dintre valoarea imobilului expropriat şi cea efectiv acordată reclamantului cu titlu de despăgubiri în urma exproprierii” nu este inadmisibilă, o atare „acţiune fiind prevăzută de dispoziţiile Legii nr. 33/1994 (art. 15)”.

Judecând pe fond aceste capete de cerere, conform indicaţiilor date de instanţa de casare, în mod corect a constatat tribunalul netemeinicia acestor pretenţii, având în vedere faptul că prin declaraţia autentificată din 18 iunie 2008, apelantul-reclamant D. a acceptat cota sa parte din despăgubirile în sumă de 1.916.197,50 lei, acordate prin Hotărârea nr. 1 din 29 mai 2008.

Această declaraţie de voinţă unilaterală are valoarea unei acceptări exprese, unilaterale şi necondiţionate a cuantumului despăgubirii stabilite de Comisie.

Declaraţia autentificată din 18 iunie 2008 dată de apelantul-reclamant reprezintă un mijloc de probă ce a stat la baza convingerii instanţei în sensul netemeiniciei pretenţiei reclamantului de obligare a pârâtului Statul Român prin CN E. SA la plata diferenţei dintre suma acceptată şi valoarea reală a imobilului expropriat, în contextul ansamblului probatoriu al cauzei; din această perspectivă Curtea a constatat faptul că în mod corect tribunalul s-a raportat şi la sentinţa civilă nr. 1155/2009 a Tribunalului Bucureşti, rămasă irevocabilă, ca mijloc de probă.

De aceea, nu este întemeiată critica apelanţilor conform căreia hotărârea apelată este nelegală pe motiv că instanţa nu a pus în discuţia părţilor efectele puterii de lucru judecat a acestei hotărâri judecătoreşti, deoarece efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat este o prezumţie legală, deci are natura juridică a unui mijloc de probă, a cărui aplicare ţine de fondul litigiului. În această situaţie, instanţa nu încalcă principiile contradictorialităţii şi nici dispoziţiile art. 127 C. proc. civ. (pricinile se dezbat verbal, dacă legea nu dispune altfel) întrucât stabilirea situaţiei de fapt pe baza aprecierii probelor este apanajul exclusiv al instanţei.

Nu este întemeiată critica potrivit căreia instanţa de fond ar fi aplicat, cu efect retroactiv, prevederile art. 431 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., deoarece acest mijloc de probă era reglementat şi anterior intrării în vigoare a N.C.P.C., prin dispoziţiile art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 C. civ.

S-a considerat a fi nefondat şi motivul de apel prin care se critică respingerea de către prima instanţă de fond a capătului de cerere privind exproprierea suprafeţei devenită inutilizabilă ca urmare a exproprierii.

Faptul că tribunalul a dat exemple din jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în ceea ce priveşte această problemă de drept nu poate fi reţinut drept o critică de nelegalitate la adresa hotărârii apelate, în condiţiile în care jurisprudenţa instanţei supreme constituie un factor de unificare a practicii judiciare la nivelul întregii ţări, iar previziunea actului de justiţie este asigurată inclusiv prin cunoaşterea de către petenţi a considerentelor exprimate în argumentarea soluţiilor date de instanţa supremă în anumite probleme de drept.

Curtea a constatat că în mod corect tribunalul a stabilit că în cauză exproprierea terenului în suprafaţă de 780 mp a fost dispusă în baza Legii nr. 198/2004 (în prezent abrogată prin art. 35 lit. c) din Legea nr. 255/2010), însă prevederile art. 9 din Legea nr. 198/2004 continuă să îşi producă efectele în cauza dedusă judecăţii, constituind de altfel temeiul juridic al cererii de chemare în judecată.

Or, art. 9 din Legea nr. 198/2004 trimite doar la dispoziţiile art. 21-27 din Legea nr. 33/1994, prevederi legale ce vizează în mod exclusiv procedura de stabilire a despăgubirilor după parcurgerea procedurii de expropriere în faza administrativă.

În mod corect a reţinut tribunalul faptul că nicio dispoziţie a Legii nr. 198/2004 nu permite instanţei de judecată ca, la cererea persoanei care pretinde că şi restul terenului rămas în proprietatea sa ar trebui să fie expropriat, să se substituie autorităţii executive şi să dispună exproprierea, deoarece în caz contrar ar depăşi atribuţiile puterii judecătoreşti.

Curtea a constatat că este corectă respingerea de către prima instanţă de fond a capătului de cerere privind acordarea despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a terenului rămas în proprietatea reclamantului (solicitată în subsidiarul cererii privind exproprierea totală).

În justificarea pretenţiei de acordare a contravalorii lipsei de folosinţă a terenului (de 251 mp, conform precizării reclamantului de la fila 305 din Dosarul nr. x/3/2010) rămas în proprietatea sa în urma exproprierii terenului în suprafaţă de 780 mp, reclamantul D. a arătat că această suprafaţă a rămas inutilizabilă ca o consecinţă a exproprierii.

În combaterea celor reţinute de tribunal, în sensul că terenul are o valoare economică în sine, aşa încât nu se impune acordarea contravalorii lipsei de folosinţă, apelantul arată că sunt fără relevanţă, în economia speţei deduse judecăţii, tranzacţiile realizate anterior, deoarece nu are calitatea de comerciant şi nu se ocupă cu achiziţii de terenuri de mici sau mari dimensiuni.

Curtea a constatat că este corectă susţinerea tribunalului conform căreia, prin întinderea, dar şi prin poziţionarea sa, terenul din proprietatea reclamantului ce a rămas neexpropriat are o valoare economică de sine-stătătoare.

În faza de apel a fost administrată proba constând în expertiză tehnică specialitatea construcţii, evaluare proprietăţi imobiliare de comisia de experţi compusă din experţii N., O. şi P., probă din care Curtea reţine că acest teren este încadrat la categoria curţi-construcţii, are utilităţi - alimentare cu apă, alimentare cu energie electrică, alimentare cu gaze naturale, canalizare, drum asfaltat, este amplasat în vecinătatea Şoselei de Centură de Nord şi a Podului Otopeni, într-o zonă de construcţii comerciale-depozite şi magazine pentru materiale de construcţii (fila 141 din dosarul de apel).

În raport de aceste constatări de la faţa locului ale comisiei de experţi, Curtea a constatat că este contrazisă susţinerea apelantului-reclamant conform căreia terenul rămas în proprietatea sa neexpropriat ar fi rămas inutilizabil ca efect al exproprierii, ci, dimpotrivă, se poate reţine o mărire a valorii sale economice ca efect al poziţionării în vecinătatea Şoselei de Centură de Nord şi a Podului Otopeni, într-o zonă de construcţii comerciale-depozite şi magazine pentru materiale de construcţii.

Criticile apelantelor-reclamante persoane juridice SC A. SRL, SC B. SRL, SC C. SRL, conform cărora exproprierea terenului în suprafaţă de 780 mp proprietatea reclamantului D. a creat în patrimoniul acestora pierderi deoarece au fost nevoite, fie să se relocheze, fie să-şi sisteze activitatea, nu pot fi reţinute, Curtea constatând că situaţia de fapt referitoare la cele trei societăţi comerciale a fost în mod corect stabilită de tribunal.

Nu este corectă critica potrivit căreia tribunalul a reţinut faptul că cele trei societăţi comerciale nu deţin un drept real, deoarece tribunalul a reţinut că reclamantele SC A. SRL şi SC C. SRL nu aveau la data exproprierii un drept de folosinţă asupra terenului expropriat. Această constatare a fost suficientă primei instanţe de fond pentru a concluziona în sensul că acestea nu au calitatea de persoane îndreptăţite în sensul dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Însă, faptul că tribunalul a analizat îndreptăţirea reclamantelor persoane juridice şi prejudiciul pretins suferit prin exproprierea terenului în suprafaţă de 780 mp proprietatea reclamantului D., şi din perspectiva întrunirii elementelor răspunderii civile delictuale, în opinia instanţei de apel, nu reprezintă un motiv de nulitate a hotărârii, ci reprezintă o aplicare a principiilor generale şi a regulilor de drept comun din materia răspunderii civile.

Într-adevăr, lipsa unui drept de folosinţă asupra terenului supus exproprierii, la momentul exproprierii, face ca aceste două societăţi comerciale să nu aibă calitatea de persoane îndreptăţite la obţinerea daunelor solicitate în temeiul art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Faptul că cele două reclamante persoane juridice nu-şi înregistraseră la I. dovada prelungirii sediului social nu este lipsită de relevanţă, aşa cum susţin apelantele, deoarece îşi invocă propria culpă, în condiţiile în care prin înregistrarea sediului în evidenţele Registrului Comerţului se dobândea caracterul de opozabilitate faţă de terţi.

În condiţiile în care cele trei reclamante societăţi comerciale au drept asociat pe reclamantul D., iar acesta cunoştea din data de 06 decembrie 2006 demararea procedurilor de expropriere, încheierea unor contracte de comodat, ulterior notificării, apare ca fiind făcută pro cauza, atât timp cât au cunoscut împrejurarea că imobilul primit în folosinţă gratuită este vizat de procedura exproprierii.

Curtea a respins cererea intimatului-pârât Statul Român prin CN E. SA privind acordarea cheltuielilor de judecată în apel, constatând că onorariul de expertiză, întrucât acesta a fost stabilit în sarcina apelanţilor-reclamanţi, conform încheierii din data de 29 octombrie 2014.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii, invocând următoarele motive:

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenţii au formulat următoarele critici:

1) Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, respectiv conţine motive contradictorii şi străine de natura pricinii - art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

a) În ceea ce priveşte apelul declarat de SC A. SRL, SC B. SRL, SC C. SRL, în mod greşit instanţa a reţinut că cele trei societăţi comerciale nu sunt îndreptăţite la despăgubiri ca urmare a exproprierii, cu motivaţia că "încheierea unor contracte de comodat, ulterior notificării (privind demararea procedurii de expropriere - 6 decembrie 2006) apare ca fiind făcută pro cauza, atâta timp cât au cunoscut împrejurarea că imobilul primit in folosinţa gratuita este vizat de procedura exproprierii".

Susţin recurenţii că una dintre aceste societăţi, respectiv recurenta SC C. SRL, înfiinţată în anul 1993, avea punct de lucru in perimetrul expropriat încă din anul 2000, iar din acel moment şi până la data exproprierii - 13 iunie 2008 - toate autorizaţiile de funcţionare, asigurare de răspundere civilă faţă de terţi clienţi, contracte de furnizare energie electrică, apă, servicii de securitate, sunt încheiate pentru punctul de lucru in locaţia expropriată din Bucureşti, sector 1, toate aceste aspecte făcând dovada faptului că SC C. SRL îşi desfăşura activitatea in spaţiul expropriat.

Cealaltă societate, recurenta SC A. SRL s-a înfiinţat în anul 2005, aşadar tot anterior notificării, si la data exproprierii îşi avea sediul social în locaţia expropriată. Tot in locaţia expropriata îşi avea sediul si SC B. SRL.

Instanţa a ignorat că dreptul la despăgubiri îl are atât titularul unui drept real, cât şi orice persoană care justifică un drept legitim (și care nu e necesar sa fie titularul unui drept real).

Toate cele trei societăţi comerciale aveau sediul social sau punct de lucru in locaţia expropriată.

Exproprierea s-a produs in anul 2008, iar anterior acelui an imobilul avea drept proprietar pe recurentul reclamant D.. Apreciindu-se ca realizate pro cauza actele de administrare realizate de recurent anterior anului 2008 se realizează extinderea efectelor exproprierii pe o perioadă mai mare de doi ani anterior datei efective a producerii acesteia.

Dovada sediului fiind făcută, după cum şi faptul că nu toate societăţile au deţinut contract de comodat „ulterior notificării", coroborat cu faptul ca prin impunerea unor restrângeri proprietarului anterior exproprierii se contravine legii, hotărârea pronunţată de instanţa de apel este nelegală.

b) În ceea ce priveşte hotărârea instanţei faţă de solicitarea privind acordarea despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a terenului rămas in proprietatea reclamantului, instanţa a reţinut motive contradictorii şi străine pricinii.

Astfel, pe de o parte, instanţa s-a raportat la întreaga suprafaţă de 251 mp, atunci când a stabilit întinderea terenului, cu ignorarea faptului că recurentul reclamant D. deţinea doar o cotă din acesta.

Pe de altă parte, pentru a valorifica un teren intr-o zonă de construcţii, este necesar ca suprafaţa să permită construirea; or, întinderea dreptului de proprietate al recurentului D., de ½ din 251 mp reprezintă o suprafaţă mai mică de 150 mp, suprafaţa minimă pentru care, şi numai in anumite condiţii se poate acorda certificat de urbanism (prealabil oricărui demers in vederea edificării unei construcţii).

Susţin recurenţii că raportarea la o suprafaţă ce nu-i aparţine recurentului reclamant şi motivarea deciziei pe această împrejurare, străină pricinii, determină nelegalitatea deciziei recurate.

2) Hotărârea Curţii de Apel este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii - art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ..

Curtea de Apel apreciază că, deşi termenul de depunere a cererii, raportat la data exproprierii, a fost avut în vedere, prin respingerea ca neîntemeiată (si nu ca tardivă) a cererii de chemare in judecată, nu s-a încălcat efectul obligatoriu al sentinţei civile nr. 204 din 15 februarie 2010.

Or, numai prin reţinerea tardivităţii s-a soluţionat cererea formulată de recurentul reclamant D.

Instanţele afirmă că cererea nu s-a soluţionat ca efect al admiterii vreunei excepţii, ci s-a respins ca neîntemeiată, insa pe acest unic motiv - reţinerea tardivităţii.

Fie că instanţele au reţinut-o ca excepţie (în sentinţa civilă nr. 1155 din 19 octombrie 2009), fie că i-au dat efecte prin reţinerea prezumţiei puterii de lucru judecat in cauza în care a fost reţinută, acţiunea recurentului reclamant D. a fost respinsă prin compararea datelor la care a fost informat cu privire la notificarea pârâtei intimate si data depunerii acţiunii.

Susţin recurenţii că este lipsită de temei legal hotărârea emisă în baza aprecierii că puterea de lucru judecat este o prezumţie, întrucât în realitate puterea lucrului judecat este o excepţie, ce nu a fost pusă niciodată în discuţia părţilor.

3) Prin hotărârea pronunţată, instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecaţii, schimbând natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia - art. 304 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, instanţa a dat efecte contrare contractelor de închiriere ale societăţilor comerciale recurente reclamante, precum si notificării emisă de pârâta intimată.

În concluzie, recurentele au solicitat admiterea recursului şi modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului lor.

Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte constată următoarele:

În primul rând trebuie subliniat că nu pot forma obiect al analizei acestei instanţe decât acele critici care vizează nelegalitatea deciziei recurate. Aceasta deoarece, în actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, astfel că instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.

Modul în care instanţele de fond au interpretat probele administrate şi au stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt nu mai constituie motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., deoarece pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a modului de apreciere a probelor în faza procesuală anterioară, a fost abrogat la data de 2 mai 2001, odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 138/2000.

Aşa fiind, criticile care vizează situaţia de fapt sau aprecierea probelor nu vor fi supuse analizei instanţei de recurs.

1. Cu referire la cazul de modificare fondat pe prevederile pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., astfel cum a fost invocat de recurenţi - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii - se observă că în speţă susţinerile recurenţilor nu sunt fondate, hotărârea recurată fiind corect şi amplu argumentată în fapt şi în drept, neexistând nicio contradictorialitate în motivarea soluţiei, dezlegarea dată de instanţa de apel problemelor de drept deduse judecăţii, fiind pe deplin şi coerent susţinută de considerente care nu se contrazic şi care conduc la soluţia din dispozitiv.

Susţinerea recurenţilor în sensul că hotărârea ar fi nemotivată, întrucât instanţa de apel a preluat argumentele primei instanţe este nefondată, instanţa de control judiciar putând să-şi însuşească argumentele instanţei anterioare, fără ca aceasta să semnifice o nemotivare a hotărârii. Pe de altă parte, faptul că instanţa de apel, urmare a probelor administrate, a ajuns la concluzia primei instanţe, nu echivalează cu o nemotivare a hotărârii.

Relativ la dreptul reclamantelor persoane juridice la despăgubiri, criticile nu sunt fondate.

Astfel, instanţa de apel nu a reţinut că numai titularul unui drept real are dreptul la despăgubiri pentru expropriere, cum greşit pretind recurenţii, ci că recurentele persoane juridice nu sunt persoane îndreptăţite la despăgubiri, întrucât verificând în fapt existenţa dreptului afirmat, s-a constatat că acestea nu pot pretinde niciun drept asupra terenului supus exproprierii prin Hotărârea nr. 1/2008.

Analizând înscrisurile depuse de reclamante, instanţele de fond au reţinut că, în ceea ce o priveşte pe SC A. SRL, a funcţionat cu sediu declarat la adresa din H., însă numai până la data de 12 februarie 2007. Potrivit relaţiilor de informare comunicate de I., sediul declarat de SC A. SRL a expirat la data de 12 februarie 2007. Prin urmare, la data emiterii hotărârii de expropriere, 29 mai 2008, reclamanta nu îşi desfăşura activitatea în mod legal la acest sediu.

În ce priveşte sediul secundar/punctul de lucru al reclamantei SC C. SRL, s-a constatat, potrivit menţiunilor certificatului de informare I., că sediul secundar/punctul de lucru la adresa din H. a avut valabilitate 1 an, începând cu data de 07 februarie 2002. Ca atare, şi în această situaţie, la data emiterii hotărârii de expropriere, 29 mai 2008, reclamanta nu îşi desfăşura activitatea în mod legal la acest sediu.

În ceea ce o priveşte pe reclamanta SC B. SRL, la data emiterii Hotărârii nr. 1/2008 îşi desfăşura activitatea în sediul social la adresa din H., în baza unui contract de comodat încheiat cu recurentul D. la data de 12 decembrie 2006.

Cele trei societăţi au drept asociat pe reclamantul D., acesta din urmă cunoscând încă din data de 06 decembrie 2006 demararea procedurilor de expropriere şi faptul că aceste lucrări îi vor afecta imobilul, astfel cum rezultă din cuprinsul notificării şi a dovezii de comunicare.

Din această situaţie de fapt, care nu mai poate fi reapreciată în recurs, în ce priveşte primele două societăţi, se constată că acestea nu deţineau un drept de folosinţă asupra terenului supus exproprierii, la momentul exproprierii, astfel că, în mod corect s-a stabilit că nu deţin calitatea de persoane îndreptăţite la despăgubiri în temeiul art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

În ceea ce o priveşte pe reclamanta SC B. SRL, într-adevăr îşi desfăşura activitatea în sediul social la adresa din H., însă, având în vedere că cele trei societăţi au drept asociat pe reclamantul D., că acesta din urmă a cunoscut încă din data de 06 decembrie 2006 demararea procedurilor de expropriere şi faptul că aceste lucrări îi vor afecta imobilul, încheierea unui contract de comodat între acesta şi SC B. SRL la data de 12 decembrie 2006, ulterior notificării, apare ca fiind efectuată cu asumarea riscului exproprierii, situaţie în care nici această societate nu justifică îndreptăţire la despăgubiri în temeiul legii exproprierii.

Este nefondată şi critica care vizează acordarea despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a terenului rămas in proprietatea reclamantului D., formulată în sensul că decizia recurată ar conţine considerente contradictorii şi străine de natura pricinii, întrucât instanţa s-a raportat la întreaga suprafaţă de 251 mp, cu ignorarea faptului că recurentul reclamant D. deţinea doar o cotă din acesta, cotă ce nu îi permite să obţină certificat de urbanism în vederea edificării unei construcţii.

Instanţa de apel s-a referit în mod corect la întreaga suprafaţă de 251 mp, întrucât aceasta se află în coproprietate, bunul nefiind fracţionat în materialitatea sa, fiecare coproprietar deţinând o cotă-parte ideală, abstractă, matematică din dreptul de proprietate, iar până la ieşirea din indiviziune nu se poate stabili care este suprafaţa concretă deţinută de fiecare coproprietar.

Pe de altă parte, în motivarea soluţiei de respingere a pretenţiei reclamantului persoană fizică de acordare a despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a terenului rămas în proprietatea sa, instanţa de apel, în baza constatărilor experţilor consemnate în raportul întocmit în cauză, a reţinut că acest teren este încadrat la categoria curţi-construcţii, are utilităţi - alimentare cu apă, alimentare cu energie electrică, alimentare cu gaze naturale, canalizare, drum asfaltat, este amplasat în vecinătatea Şoselei de Centură de Nord şi a Podului Otopeni, într-o zonă de construcţii comerciale-depozite şi magazine pentru materiale de construcţii şi, ca atare, nu este inutilizabil.

Pretenţia pentru acordarea despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a terenului nu poate fi întemeiată exclusiv pe posibilitatea de a edifica o construcţie, astfel cum se susţine în cererea de recurs.

Instanţa de apel a argumentat soluţia de respingere a acestei cereri raportându-se la criteriile menţionate în expertiza de specialitate, respectiv categoria de folosinţă, amplasare, utilităţi, iar obiecţiunile la raportul de expertiză formulate de reclamantul D. au vizat exclusiv momentul stabilirii valorii terenului.

2. Contrar susţinerilor recurenţilor, instanţa de apel nu a motivat respingerea cererii reclamantului persoană fizică de acordare a despăgubirilor prin reţinerea tardivităţii şi nici nu a încălcat efectul obligatoriu al sentinţei civile nr. 204 din 15 februarie 2010 pronunţată în primul ciclu procesual.

Raportarea motivării instanţei şi la sentinţa civilă nr. 1155 din 19 octombrie 2009 a Tribunalului Bucureşti, prin care a fost respinsă ca tardivă acţiunea promovată de F. şi G., coproprietari ai imobilului expropriat, nu s-a făcut cu privire la tardivitatea formulării contestaţiei, ci pentru a demonstra netemeinicia pretenţiilor reclamantului D., faţă de împrejurarea reţinută prin această hotărâre, aceea că prin declaraţia autentificată din 18 iunie 2008, reclamantul a acceptat cota sa parte din despăgubirile acordate prin Hotărârea nr. 1 din 29 mai 2008.

Această declaraţie reprezintă un mijloc de probă ce a stat la baza convingerii instanţelor în sensul netemeiniciei pretenţiei reclamantului de obligare a pârâtului Statul Român prin CN E. SA la plata diferenţei dintre suma acceptată şi valoarea reală a imobilului expropriat, în contextul ansamblului probatoriu al cauzei.

Din această perspectivă s-au raportat instanţele de fond la sentinţa civilă nr. 1155/2009 a Tribunalului Bucureşti, prin reţinerea prezumţiei puterii de lucru judecat a acestei hotărâri, ca mijloc de probă, iar nu sub aspectul soluţiei de respingere a acţiunii ca tardiv formulată, astfel cum susţin recurenţii.

Prin urmare, nu este vorba despre excepţia puterii de lucru judecat, cum neîntemeiat susţin recurenţii, ci de efectul pozitiv al puterii lucrului judecat, manifestat ca prezumţie, ca mijloc de probă, ce nu trebuie pus în discuţia părţilor.

Recurenţii ignoră că puterea de lucru judecat îmbracă două manifestări procesuale: una de excepţie procesuală, conform art. 166 C. proc. civ. şi art. 1201 C. civ. şi una de prezumţie, mijloc de probă, de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părţi, conform art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 alin. (2) C. civ.

Dacă în manifestarea sa de excepţie procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească o a doua judecată), puterea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C. civ., nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect al hotărârii judecătoreşti se manifestă pozitiv, venind să demonstreze modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Această reglementare a puterii de lucru judecat în forma prezumţiei vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii judecătoreşti. Prezumţia nu opreşte judecata celui de-al doilea proces, ci doar uşurează sarcina probaţiunii, aducând în faţa instanţei constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecăţii anterioare şi care nu pot fi ignorate.

Este ceea ce în mod corect au făcut şi instanţele anterioare, care nu au reţinut incidenţa în cauză a excepţiei puterii de lucru judecat, pentru care, într-adevăr, nu se regăsea tripla identitate de elemente cerută de art. 1201 C. civ., ci au dat eficienţă prezumţiei de lucru judecat.

Astfel, prin reţinerea prezumţiei puterii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1155/2009 a Tribunalului Bucureşti, ca mijloc de probă, instanţele au motivat netemeinicia pretenţiei reclamantului D. privind despăgubirile cuvenite pentru expropriere, faţă de împrejurarea că prin declaraţia autentificată din 18 iunie 2008, reclamantul a acceptat cota sa parte din despăgubirile acordate prin Hotărârea nr. 1 din 29 mai 2008.

Aşa fiind, criticile din cel de-al doilea motiv de recurs nu pot fi primite.

3. În cadrul ultimului motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., susţinerile recurenţilor nu vizează greşita interpretare a naturii sau a clauzelor lămurite şi vădit neîndoielnice ale vreunui act juridic, la care se referă acest motiv de nelegalitate, ci se referă, exclusiv, la greşita interpretare de către instanţă a probatoriilor administrate, respectiv a contractelor de închiriere şi a notificării emisă de pârâtă.

O asemenea susţinere nu se încadrează în motivul de nelegalitate invocat, întrucât pct. 8 al art. 304 C. proc. civ. nu se referă la interpretarea înscrisurilor, ca mijloace de probă, ci la natura și conținutul unui act juridic, înțeles ca negotium juris.

Întrucât susţinerea formulată în cadrul ultimului motiv de recurs vizează modul de interpretare a probelor, acesta nu numai că nu se încadrează în ipoteza reglementată de pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., dar pentru considerentele arătate anterior, nu poate fi supusă analizei instanţei de recurs.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii D., SC C. SRL, SC B. SRL, SC A. SRL împotriva Deciziei nr. 287/A din 27 mai 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 noiembrie 2015.