Recourse dismissed as unfounded in co-ownership claim over building erected on shared land via artificial accession

Decizia nr. 2484/2015

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 11 octombrie 2014 sub nr. x/245/2012 la Judecătoria Iaşi, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii C. şi D., să li se constate calitatea de coproprietari asupra construcţiei P+E edificată pe terenul situat în Iași; obligarea pârâţilor la plata sumei de 190.000 lei reprezentând cota de ½ din contravaloarea chiriei încasată în ultimii 3 ani; încetarea stării de indiviziune cu privire la întreg imobilul şi atribuirea unei cote de ½ din imobil; obligarea pârâţilor la o sultă compensatorie în cuantum de 200.000 lei. În drept au invocat dispoziţiile art. 669 şi urm. C. civ., art. 6731 şi urm. C. proc. civ.

Ulterior, la solicitarea instanţei, reclamanţii au precizat că îşi întemeiază capătul de cerere având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de coproprietate pe instituţia accesiunii imobiliare artificiale prev. de art. 482 C. civ.

În motivarea cererii reclamanţii au arătat că sunt, alături de pârâţi, coproprietari ai suprafeţei de 360 mp teren din Iaşi, şi împreună cu pârâţii au fost asociaţi ai unei activităţi de comerţ, banii câştigaţi fiind investiţi într-o clădire-spaţiu comercial ridicată împreună pe acest teren. Reclamanţii au convenit împreună cu pârâţii să edifice acest spaţiu şi, deşi reclamanţii au participat în mod efectiv cu importante sume de bani şi muncă proprie la edificarea construcţiei, pârâtul i-a înşelat, solicitându-le o declaraţie notarială în vederea unui acord de construire, spunându-le că autorizaţia nu poate fi eliberată de primărie fără acordul menţionat, dar că vor fi împreună coproprietari asupra construcţiei. După ce pârâţii au obţinut autorizaţia de construcţie pe numele lor, au obţinut o nouă autorizaţie de supraetajare fără a avea acordul reclamanţilor. Pârâţii au profitat de lipsa de cunoştinţe juridice a reclamanţilor când le-au solicitat acordul notarial, reclamanţii având credinţa că autorizaţia de construcţie va fi eliberată pe numele tuturor coproprietarilor terenului. Se mai arată ca pârâţii au închiriat spaţiul comercial cu sume cuprinse între 2.600-4.000 euro lunar.

Pârâţii au formulat întâmpinare solicitând respingerea cererii, cu cheltuieli de judecată. Au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei D. întrucât terenul şi construcţia au fost dobândite de pârâtul C. anterior căsătoriei. Au arătat că, deşi reclamantul şi pârâtul au cumpărat împreună un teren de 360 mp, reclamanţii nu au nici un drept cu privire la construcţie. Construcţia a fost edificată cu resurse proprii de pârâţi, reclamanţii arătând-le la momentul începerii construcţiei că nu au resurse băneşti pentru a participa la ridicarea construcţiei dar că nu se opun la edificarea imobilului de către pârâţi. Dacă ar fi fost coproprietari asupra construcţiei autorizaţia ar fi putut fi eliberată pe numele tuturor coproprietarilor. Reclamanţii nu au participat în niciun fel la ridicarea imobilului, toate operaţiunile fiind derulate sub supravegherea şi coordonarea pârâţilor. Pârâţii în schimb au făcut eforturi financiare majore în vederea ridicării construcţiei vânzându-şi un apartament, împrumutându-se de la rude.

Prin sentinţa nr. 256 din 9 ianuarie 2013 Judecătoria Iaşi a admis excepţia necompetenţei materiale în privinţa capătului de cerere având ca obiect constatarea calităţii de coproprietari şi a declinat competenţa în privinţa acestui capăt de cerere în favoarea Tribunalului Iaşi, secţia I civilă; a disjuns celelalte capete de cerere, a dispus formarea unui dosar distinct având ca obiect „pretenţii, ieşire din indiviziune” şi a acordat termen la 13 martie 2012 cu citarea părţilor.

Prin sentinţa nr. 1688 din 6 iunie 2014 Tribunalul Iaşi a respins acţiunea şi a obligat reclamanţii la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2.500 lei.

Pentru a se pronunţa astfel tribunalul a reţinut că reclamanţii şi pârâţii sunt coproprietari ai suprafeţei de teren pe care a fost ridicat spaţiul comercial. Construcţia-spaţiu comercial a fost ridicată în urma unei autorizaţii de construcţie eliberată exclusiv pe numele pârâţilor, ca urmare a unei declaraţii notariale ce conţinea acordul reclamanţilor dat pârâţilor în vederea ridicării construcţiei. Prin acest acord notarial reclamanţii erau de acord ca pârâţii să-şi construiască respectivul imobil, modalitatea de exprimare făcând referire clară la ridicarea construcţiei pentru pârâţi.

Reclamanţii înţeleg să invoce accesiunea imobiliară arătând că devin proprietari ca urmare a simplei construiri pe terenul lor.

Art. 492 C. civ. nu instituie decât o simplă prezumţie: aceea că proprietarul terenului este şi proprietarul construcţiei ridicate, care poate fi însă combătută, persoana care a făcut construcţia putând dovedi că e proprietara construcţiei în baza unei convenţii cu proprietarul terenului. Făcând această dovadă proprietarul construcţiei dobândeşte un drept de proprietate asupra construcţiei şi împiedică intervenirea accesiunii.

Or, acordul dat de reclamanţi pârâţilor în vederea construirii spaţiului reprezintă tocmai o astfel de înţelegere care a împiedicat intervenirea accesiunii.

Deşi reclamanţii susţin că acest acord a fost dat doar pentru a permite eliberarea autorizaţiei, legea nu condiţionează eliberarea autorizaţiei de construire de existenţa unui drept de proprietate exclusivă sau de acordul celorlalţi coproprietari. Este firesc să nu existe o astfel de condiţionare faţă de valoarea juridică a autorizaţiei de construire care, potrivit art. 2 din Lege, constituie actul final de autoritate al administraţiei publice locale pe baza căruia este permisă executarea lucrărilor de construcţii corespunzător măsurilor prevăzute de lege referitoare la amplasarea, conceperea, realizarea, exploatarea şi post-utilizarea construcţiilor şi nu naşte prin ea însăşi un drept de proprietate asupra construcţiilor, dreptul coproprietarului de a construi fără acordul celorlalţi sau consecinţele lipsei acestui acord, precum şi drepturile asupra construcţiei edificate de către unul din coproprietari pe terenul comun urmând a fi stabilite potrivit dreptului comun, cu ocazia partajului, pornind de la regimul juridic particular al exercitării dreptului de proprietate.

În consecinţă acordul notarial nu a putut fi interpretat decât în sensul recunoaşterii unui drept exclusiv asupra construcţiei ce urma a fi ridicată în beneficiul pârâţilor.

S-a apreciat de către instanţa de fond că în cauza de faţă nu există situaţia unei accesiuni, căci constructorul nu este un terţ, ci chiar unul din coproprietari; accesiunea ar fi operat doar dacă un terţ ar fi construit pe terenul ambilor coproprietari; dar când cel care a construit este chiar unul din coproprietari şi având acordul celuilalt, nu a mai operat accesiunea în favoarea coproprietarului neconstructor; iar acordul la construire are tocmai acest scop, al împiedicării operării accesiunii.

Sensul acordului notarial s-a dedus şi din celelalte date ale speţei, respectiv lipsa oricărei dovezi concrete a vreunei contribuţii a reclamanţilor la ridicarea imobilului. Nici din interogatoriu şi nici din declaraţiile martorilor audiaţi nu a rezultat în mod concret vreo modalitate de contribuţie financiară sau materială la ridicarea construcţiei.

Lipsa totală de implicare şi cointeresare a reclamanţilor în procesul de ridicare a construcţiei denotă faptul că aceştia nu aveau reprezentarea faptului că vor fi coproprietari. Explicaţia oferită mereu de reclamanţi în cursul interogatoriului că nu au cunoştinţă de procesul de construire întrucât erau ocupaţi cu activitatea de comerţ nu a putut fi primită şi nu a fost considerată plauzibilă.

Din interogatoriul luat pârâţilor a rezultat că pârâţii au înţeles ca construcţia să fie ridicată pentru ei înşişi, iar în cazul în care reclamanţii în viitor ar fi vrut să primească o parte din investiţie, ar fi urmat ca reclamanţii să le plătească o parte din bani investiţi în construcţie; aşadar înţelegerea nu a fost de a construi împreună şi de a deveni coproprietari, ci cel mult o eventuală promisiune unilaterală de vânzare, în cazul în care reclamanţii vor voi să cumpere şi să contribuie la investiţie.

Nici inducerea în eroare a reclamanţilor la momentul acordării declaraţiei notariale nu poate fi primită atât timp cât acest act cu efecte juridice nu a fost anulat, el fiind irevocabil.

În consecinţă, nu a operat accesiunea imobiliară artificială în favoarea proprietarului terenului.

Atât reclamanţii, cât şi pârâţii au declarat apel în cauză.

Reclamanţii A. şi B. au criticat hotărârea primei instanţe ca fiind nelegală şi netemeinică pentru următoarele motive:

1. În mod greşit tribunalul a respins cererea de efectuare a unei expertize tehnice în construcţii şi a înlăturat audierea a doi martori, deşi, iniţial, instanţa a admis proba testimonială cu patru martori.

2. Instanţa de fond a ignorat regulile accesiunii imobiliare artificiale, făcând confuzie între această instituţie şi regulile superficiei. Reclamanţii au dobândit împreună cu pârâţii, în cote egale, terenul în suprafaţă de 360 mp, astfel că, în privinţa construcţiei edificate pe acest teren, devin incidente regulile accesiunii, privită ca o prelungire legală a dreptului proprietarului lucrului considerat principal asupra a tot ce se uneşte ca accesoriu cu acest lucru, prelungire justificată de caracterul absolut al dreptului de proprietate.

Această stare de fapt este confirmată de probele administrate în cauză: interogatoriul pârâtului C., declaraţia martorilor E., F. Înţelegerea părţilor referitoare la edificarea imobilului rezultă din depoziţiile martorilor.

Reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 482 raportat la art. 480 C. civ. şi art. 489 C. civ., susţinând că aceste construcţii reprezintă un accesoriu şi că proprietarul terenului dobândeşte, prin intermediul accesiunii, şi proprietatea construcţiilor aflate pe acel teren.

3. Pretinsul acord notarial s-a dat numai pentru diligenţe în vederea obţinerii avizelor şi autorizaţiei de construire. Reclamanţii arată că au convenit cu pârâţii să construiască un spaţiu comercial pe terenul cumpărat în indiviziune, iar pârâtul C. i-a înşelat cu bunăştiinţă, deşi au participat cu sume de bani şi muncă proprie la edificarea construcţiei.

C. i-a indus în eroare atunci când le-a solicitat o declaraţie notarială în vederea unui acord de construire şi au fost convinşi că actul administrativ va fi emis pe numele coproprietarilor terenului.

Deşi reclamanţii au formulat o acţiune în constatare, instanţa de fond s-a pronunţat asupra unei cereri de partaj în sensul că nu există probe cu privire la contribuţia financiară sau materială la edificarea construcţiei.

Prin cererea de apel s-a solicitat de către apelanţii-reclamanţi audierea martorului G.

Pârâţii C. şi D. au criticat hotărârea primei instanţe numai cu privire la diminuarea cheltuielilor de judecată în sensul că instanţa a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor procedurale referitoare la art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Instanţa de apel a admis proba testimonială şi a respins, ca nefiind utilă soluţionării cauzei, proba cu expertiza tehnică în construcţie având în vedere obiectul acţiunii reclamanţilor şi faptul că pârâţii nu au contestat existenţa construcţiei.

Cu privire la martorul G., propus de apelanţii-reclamanţi, instanţa de apel a constatat că sunt îndeplinite dispoziţiile art. 188 alin. (3) C. proc. civ. şi a păşit la judecată deoarece, deşi citat cu mandat de aducere, martorul nu s-a prezentat pentru audiere.

Prin Decizia nr. 202 din 14 mai 2015 Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, a respins ca nefondat apelul reclamanţilor, pe care i-a obligat la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3500 lei reprezentând onorariu avocat efectuat de intimaţii-pârâţi în apel; a admis apelul pârâţilor şi a schimbat în parte sentinţa atacată cu privire la cheltuielile de judecată efectuate la fond în sensul acordării acestora în totalitate, în cuantum de 4.500 lei şi menţinerii celorlalte dispoziţii.

Referitor la apelul reclamanţilor A. şi B., instanţa de apel a reţinut că aceştia au învestit Judecătoria Iaşi cu o acţiune ce cuprinde mai multe capete de cerere, cel referitor la constatarea calităţii acestora de coproprietari asupra construcţiei parter+etaj fiind declinat în favoarea Tribunalului Iaşi şi asupra căruia s-a pronunţat prin sentinţa apelată în prezenta cauză.

Nici prin cererea de chemare în judecată şi nici în faţa Judecătoriei Iaşi reclamanţii nu au indicat vreun temei juridic cu privire la acest capăt de cerere.

În şedinţa publică din 7 februarie 2014 reclamanţii, prin apărător, au precizat că temeiul juridic al acţiunii îl constituie art. 111 C. proc. civ. raportat la art. 481 şi art. 482 C. civ. . În cursul soluţionării cauzei la fond, cât şi cu ocazia dezbaterilor, s-a menţionat incidenţa în cauză a instituţiei accesiunii imobiliare artificiale.

Instanţa de apel a constatat că părţile sunt coproprietare asupra unei suprafeţe de teren situată în intravilanul mun. Iaşi, că există o declaraţie notarială a reclamanţilor în sensul că sunt de acord ca pârâtul C. să-şi construiască un spaţiu comercial pe acest teren şi că există o autorizaţie de construire pe numele pârâtului C.

Reclamanţii au susţinut, în esenţă, că au fost induşi în eroare de către C. atunci când au declarat în faţa notarului că sunt de acord ca această construcţie să fie edificată de către C., deşi acesta le-a precizat în mod expres că vor fi coproprietari ai respectivei construcţii, că au participat cu bani şi muncă proprie la edificarea construcţiei, împrejurare ce le conferă un drept de proprietate asupra construcţiei în temeiul accesiunii imobiliare artificiale.

Prin declaraţia dată în faţa notarului H. şi autentificată din 1 octombrie 1996, reclamanţii A. şi B. au consimţit ca C. să-şi construiască un spaţiu comercial pe terenul în suprafaţă de 360 mp coproprietatea părţilor.

S-a apreciat de către instanţa de apel că declaraţia notarială este un act juridic civil, perfect valabil, neanulat printr-o hotărâre judecătorească, astfel că simpla invocare a inducerii în eroare făcută în cuprinsul cererii de chemare în judecată şi a cererii de apel nu are relevanţă juridică. În mod corect tribunalul a interpretat acest înscris ca fiind de recunoaştere din partea reclamanţilor a dreptului exclusiv de proprietate al pârâtului C. asupra construcţiei ce urma a fi edificată pe terenul coproprietatea părţilor.

În aceste condiţii orice probatoriu făcut de reclamanţi în legătură cu o altă înţelegere a părţilor referitoare la dreptul de proprietate asupra construcţiei a fost înlăturat (interogatorii, înscrisuri).

De asemenea, s-a considerat că nu sunt utile şi concludente în cauză depoziţiile martorilor sau înscrisurile depuse la dosar referitoare la contribuţia părţilor la edificarea construcţiei deoarece instanţa a fost investită cu o acţiune în constatarea dreptului de proprietate ce îşi are izvorul în accesiunea imobiliară artificială şi nu cu o acţiune în pretenţii de valorificare a unei eventual drept de creanţă.

Instanţa de apel şi-a însuşit argumentele expuse de tribunal în considerentele sentinţei apelate referitoare la neîndeplinirea condiţiilor specifice instituţiilor imobiliare artificiale. Reclamanţii sunt coproprietari ai terenului, iar construcţia nu a fost edificată cu „materialele altuia”, terţ cum îl defineşte instanţa de fond. Pentru cea de-a doua situaţie reclamanţii nu pot fi nici constructori de bună credinţă, nici de rea-credinţă deoarece au calitatea de coproprietari ai terenului pe care s-a edificat construcţia.

De altfel, instanţa de fond a respins acţiunea reclamanţilor prin raportare la accesiunea imobiliară artificială şi nu a făcut referire la dreptul de superficie, ca dezmembrământ al dreptului de proprietate şi ca o excepţie de la prevederile art. 489 C. civ., cum greşit susţine apelanţii-intimaţi.

Nefondată a fost apreciată şi critica referitoare la respingerea probei cu expertiza tehnică în construcţii solicitată de reclamanţi.

În încheierea din 7 martie 2014 se consemnează teza probatorie pentru admiterea acestui mijloc de probă şi anume identificarea construcţiei, stabilirea valorii de piaţă a construcţiei şi dacă aceasta poate fi partajată.

Tribunalul a respins în mod corect efectuarea expertizei ca nefiind utilă cauzei deoarece existenţa construcţiei nu a fost contestată de pârâţi, iar în eventualitatea admiterii acţiunii, aceasta putea fi identificată din înscrisurile existente la dosar. Pe de altă parte, valoarea de circulaţie a construcţiei şi eventuala partajare a acesteia excede cadrului procesual raportat la obiectul acţiunii.

Referitor la apelul pârâţilor C. şi D., instanţa de apel a reţinut că tribunalul a făcut în mod greşit aplicarea dispoziţiilor art. 271 alin. (3) C. proc. civ. în sensul reducerii onorariului apărătorului ales.

Instanţa de apel a avut în vedere în acest sens valoarea obiectului cererii de chemare în judecată (200.000 euro), dar şi activitatea desfăşurată de apărătorul pârâţilor, care a fost prezent la fiecare termen de judecată, a formulat întâmpinare prin care a analizat detaliat fiecare condiţie ce trebuie îndeplinită raportat la temeiul juridic invocat şi a depus precizări în legătură cu fiecare mijloc de probă administrat în cauză.

Împotriva acestei hotărâri, a hotărârii de primă instanţă, precum şi a încheierilor de şedinţă din 8 ianuarie 2015, respectiv, 7 mai 2015 ale Curţii de Apel Iaşi, au declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanţii A. şi B., formulând următoarele critici:

În mod greşit instanţa de apel a înlăturat regulile accesiunii imobiliare prin care reclamanţii, în calitate de coproprietari ai terenului în litigiu, devin, potrivit dispoziţiilor legale în materie, proprietarii construcţiei edificate pe acest teren. Art. 492 C. civ. instituie prezumţia că o construcţie făcută pe un teren ce aparţine proprietarului se presupune că este făcută de acesta, pe cheltuiala sa, până la proba contrară. În speţă, reclamanţii au investit muncă şi bani în imobilul dedus judecăţii, având un interes legitim dat de starea de indiviziune, fiind dovedit cu înscrisuri, interogatoriu şi martori că au susţinut, împreună cu pârâţii finanţarea acestor lucrări. Recurenţii-reclamanţi invocă dispoziţiile art. 482 raportat la art. 480 şi art. 489 C. civ., în sensul că pământul este considerat lucrul principal şi proprietatea asupra lui dă dreptul asupra a tot ce se uneşte ca accesoriu cu acesta într-un mod natural sau artificial. Un astfel de accesoriu îl constituie şi construcţiile, proprietarul terenului dobândind, prin intermediul accesiunii, şi proprietatea asupra acestora.

În mod greşit instanţa de apel a obligat reclamanţii la plata integrală a cheltuielilor de judecată astfel cum au fost solicitate de către pârâţi, despre al căror cuantum arată că a fost corect apreciat de către prima instanţă ca nejustificat de mare în raport cu munca depusă şi complexitatea cauzei.

În mod greşit instanţa de apel, cu încălcarea dispoziţiilor art. 210 alin. (1) C. proc. civ., a respins, prin încheierea de şedinţă din 8 ianuarie 2015, cererea de probe vizând expertiza în construcţii pentru a stabili existenţa şi valoarea imobilului. În acest sens, recurenţii-reclamanţi arată că atât la instanţa de fond cât şi în apel au solicitat efectuarea unei expertize tehnice în construcţii care să vizeze identificarea imobilului P+E, în condiţiile în care aceştia au invocat împrejurarea că au participat în mod efectiv cu importante sume de bani, muncă proprie şi materiale de construcţii la edificarea construcţiei, iar pârâţii au supraetajat imobilul pe cheltuiala lor, la care reclamanţii nu au nicio pretenţie.

În mod greşit instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 188 alin. (3) C. proc. civ. prin încheierea de şedinţă din 7 mai 2015, păşind la judecată fără a mai audia martorul G. încuviinţat la solicitarea reclamanţilor, în condiţiile în care din procesul verbal încheiat de organul însărcinat să-l ducă la îndeplinire rezultă că martorul nu a fost prezent la adresa de domiciliu, iar din verificările efectuate a rezultat că acesta locuieşte la domiciliul respectiv, dar nu mai fusese văzut de câteva zile. Instanţa era obligată să controleze aducerea la îndeplinire a mandatului, nu să aplice sancţiunea decăderii din probă.

Intimaţii au formulat întâmpinare invocând, în principal, inadmisibilitatea recursului declarat împotriva sentinţei nr. 1688 din 6 iunie 2014 a Tribunalului Iaşi, aceasta fiind deja supusă controlului judiciar şi a celor două încheieri de şedinţă din 8 ianuarie 2015 şi 7 mai 2015 care pot fi atacate odată cu fondul. În ceea ce priveşte recursul împotriva încheierilor a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Cu privire la recursul declarat împotriva deciziei au solicitat, în principal, constatarea nulităţii pentru nemotivare, susţinând că simpla reiterare a situaţiei de fapt şi a apărărilor nu se poate constitui în critică de nelegalitate.

Pe fond au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

Este adevărată susţinerea intimatului în sensul că este inadmisibil recursul declarat împotriva hotărârii de primă instanţă de vreme ce aceasta a facut obiectul primei cai de atac, aceea a apelului, în evocarea principiului unicităţii căii de atac. Dar instanţa nu se poate considera învestită cu o astfel de cale de atac câtă vreme recurenţii nici nu au criticat în motivele de recurs vreo dispozitie a instanţei de fond, indicând doar formal această hotărâre în preambulul declaraţiei de recurs.

Recursul declarat împotriva încheierilor premergătoare din 8 ianuarie şi 7 mai 2015 se analizează odată cu cel declarat împotriva deciziei, nefiind reglementată o cale procedurală distinctă de atacare a încheierilor menţionate.

Cât priveşte nulitatea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate ale art. 304 pct. 9 C. proc. civ., această sancţiune civilă nu poate fi reţinută întrucât criticile referitoare la aplicarea institutiei accesiunii imobiliare, la aplicarea art. 274 şi a art. 188 alin. (3) C. proc. civ. sunt aspecte de nelegalitate ce pot fi cenzurate în calea extraordinară de atac a recursului. De asemenea a fost criticată respingerea de către instanţa de apel a solicitării de administrare a probei cu expertiză.

În recurs, reclamanţii au solicitat suspendarea judecăţii acestei cauze până la soluţionarea unui alt litigiu, pe care l-au iniţiat împotriva pârâţilor, având ca obiect constatarea nulităţii declaraţiei notariale prin care au permis construirea, de către coproprietarul pârât, a construcţiei.

Înalta Curte a respins această cerere, apreciind, pe de o parte, că soluţionarea prezentului litigiu nu depinde de noul litigiu promovat, întrucât existenţa acordului la construire este numai unul dintre elementele probatorii reţinute de instanţa de apel prin coroborare cu alte probe, pentru a înlătura prezumţia accesiunii imobiliare artificiale invocată de reclamanţi, iar, pe de altă parte, că nu se identifică în memoriul de recurs nicio critică în cadrul căreia să se poată antama o discuţie cu privire la valabilitatea declaraţiei, aceasta nefiind contestată, ca atare, în vreunul dintre motivele ce urmează a fi analizate în prezenta cale extraordinară de atac, astfel că problemele litigioase deduse judecaţii în recurs nu au legătură cu valabilitatea declaraţiei.

În ceea ce priveşte aspectele de probatoriu, este nefondată critica privind încălcarea de către instanţa de apel, în procesul de lămurire a împrejurărilor de fapt, a dispoziţiilor art. 210 alin. (1) C. proc. civ., în realitate a dispoziţiilor art. 201 alin. (1) C. proc. civ., atunci când a respins, prin încheierea de şedinţă din 8 ianuarie 2015, cererea de probe vizând expertiza în construcţii pentru a stabili existenţa şi valoarea imobilului.

Recurenţii nu au justificat care este aspectul de nelegalitate a măsurii dispuse de instanţa de apel, în condiţiile în care aceasta are abilitatea legală de a stabili care anume probe sunt utile, pertinente şi concludente în aflarea adevărului judiciar, determinarea elementelor de fapt fiind exclusiv în competenţa instanţelor de fond care apreciază pe baza probelor administrate.

De asemenea reclamanţii nu au combătut în niciun fel - pentru ca astfel să se poată aprecia că este vorba de o critică de nelegalitate - argumentarea instanţei de apel care, validând decizia primei instanţe de respingere a probei cu expertiză, a apreciat ca aceasta nu este utilă întrucât existenţa construcţiei, ce nu a fost contestată de pârâţi, poate fi identificată din înscrisurile existente la dosar, iar valoarea de circulaţie a construcţiei şi eventuala partajare a acesteia excede cadrului procesual raportat la obiectul acţiunii.

Pe de altă parte, modul în care instanţa de apel a interpretat probele administrate şi a stabilit, pe baza acestora, o anumită situaţie de fapt nu poate constitui motiv de recurs după abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., prin O.U.G. nr. 138/2000, singurul care permitea cenzurarea în recurs a greşelilor de fapt, consecutive aprecierii eronate a probelor. Cum în actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele.

Recurentii au criticat şi modalitatea in care instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 188 alin. (3) C. proc. civ. prin încheierea de şedinţă din 7 mai 2015, în sensul că, odată ce a încuviinţat aducerea cu mandat a martorului G., era obligată să controleze îndeplinirea mandatului, nu să aplice sancţiunea decăderii din probă, în condiţiile în care din procesul verbal încheiat de organul autorităţii publice rezultă că, deşi martorul nu a fost prezent la adresa de domiciliu, acesta locuieşte la domiciliul respectiv şi nu mai fusese văzut de câteva zile.

Nu poate fi reţinută, ca un aspect de nelegalitate, modalitatea în care instanţa de apel a aplicat dispoziţiile art. 188 alin. (3) C. proc. civ., în ceea ce priveşte executarea mandatului de aducere, în condiţiile în care s-a dovedit, prin menţiunile agentului constatator care s-a deplasat la domiciliu în zile şi ore diferite, că persoana citată ca martor pentru care a fost emis mandatul nu a fost văzută la domiciliul legal de mai mult timp şi nici nu s-au obţinut date suplimentare în vederea identificării locuinţei sale de fapt. Prin urmare, faţă de imposibilitatea îndeplinirii mandatului, dovedită în mod obiectiv, soluţia legală a fost aceea adoptată de instanţă, de a proceda la judecata cauzei.

În ceea ce priveşte instituţia de drept substanţial pretins a fi incidentă în cauză, corect a apreciat instanţa de apel că situaţiei de fapt deduse judecăţii nu i se pot aplica dispoziţiile art. 482 raportat la art. 492 C. civ. 1864 privind accesiunea imobiliară artificială câtă vreme C. civ. instituie doar o prezumţie relativă cu privire la împrejurarea că proprietarul terenului este şi proprietarul construcţiei.

În cauză, prin probele administrate, prezumţia ce acţiona în favoarea reclamanţilor a fost răsturnată, instanţele de fond statuând cu privire la faptul că imobilul a fost construit de către pârât şi că nu există dovezi privind implicarea reclamanţilor în edificarea acestuia printr-un aport în natură sau în bani.

Prin urmare, acestia nu pot pretinde, exclusiv în baza principiului accesiunii, un drept de proprietate asupra imobilului, în condiţiile în care constructorul imobilului nu este un terţ, pentru a se aprecia doar asupra bunei sau relei credinţe a acestuia în condiţiile art. 493-494 C. civ. 1864, ci însuşi coproprietarul terenului.

În fine, nici critica referitoare la acordarea integrală de către instanţa de apel a cheltuielilor de judecată în fond nu poate fi reţinută întrucât, faţă de justificarea acestei dispoziţii prin raportare la valoarea obiectului cererii de chemare în judecată (200.000 euro) şi la activitatea desfăşurată de apărătorul pârâţilor, recurenţii nu au adus argumente prin prisma carora să poată fi cenzurată nelegalitatea măsurii.

În consecinţă, în raport de toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva Deciziei nr. 202 din 14 mai 2015 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 noiembrie 2015.