Damages for non-expropriation property restrictions: appeal allowed, lower decision quashed and case remanded

Decizia nr. 2466/2015

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea formulată la 13 martie 2012, SC A. SRL au solicitat instanţei - în contradictoriu cu B. Județului Bacău şi C. a F.ui Oneşti - să dispună anularea Hotărârii Consiliului Local nr. 13 din 3 februarie 2012, ce a avut ca obiect exproprierea terenurilor şi clădirilor proprietatea societăţii, în vederea executării obiectivului de utilitate publică: „Pasaj C.F. Adjud Ciceu peste DN 11, F. Oneşti”.

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul F. Oneşti a solicitat respingerea acţiunii, ca inadmisibilă, arătând că reclamanta nu a înţeles să conteste cuantumul despăgubirilor ci transferul dreptului de proprietate, în contra prevederilor art. 22 din Legea nr. 255/2010.

La data de 6 decembrie 2012, reclamanta şi-a completat cererea de chemare în judecată, arătând că Hotărârea Consiliului Local nr. 13 din 3 februarie 2012 este nelegală întrucât sunt expropriate alte persoane decât proprietarii de drept, că această hotărâre a fost aprobată cu nerespectarea etapelor prevăzute de Legea nr. 255/2012 şi că exproprierea nu este necesară pentru întreaga suprafaţă.

În ceea ce priveşte Hotărârea Consiliului Local nr. 22/10 aprilie 2009, reclamanta a arătat că este nelegală întrucât aceasta a fost aprobată cu un an şi jumătate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 255/2010 şi astfel nu poate fi completată prin Hotărârea Consiliului Local nr. 13 din 3 februarie 2012. În plus, se arată, această hotărâre nu indică temeiul de drept al exproprierii, anexele sale nu au fost afişate şi menţionează alte persoane decât adevăraţii proprietari.

La acelaşi termen, reclamanta a precizat că renunţă la judecata în contradictoriu cu B. Bacău, instanţa luând act de modificarea cadrului procesual.

La termenul din 17 ianuarie 2013 a fost admisă excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei a II-a civilă, din cadrul Tribunalului Bacău şi s-a trimis cauza secţiei I-a civilă, unde a fost înregistrată sub nr. x/110/2012*.

La termenul din 22 februarie 2013, în temeiul art. 22 din Legea nr. 33/1994, instanţa a dispus introducerea în cauză şi a celorlalţi proprietari vizaţi de hotărârea de expropriere, respectiv D. şi E.

La termenul din 22 martie 2013, D. şi E. au depus o cerere prin care au solicitat obligarea C. Oneşti la plata de daune interese în sumă de 120.000 lei, menţionând că sunt proprietarii suprafeţei de 8.244 mp pentru care s-a demarat procedura de expropriere prin Hotărârea Consiliului Local nr. 48 din 16 august 2002, Hotărârea Consiliului Local nr. 22 din 10 aprilie 2009 şi Hotărârea Consiliului Local nr. 13 din 3 februarie 2012 şi că în toată această perioadă nu au putut beneficia pe deplinătate de proprietatea lor, având anumite restricţii.

În drept, a fost invocat art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

La acelaşi termen, instanţa a respins excepţia necompetenţei materiale funcţionale a secţiei I civile, din cadrul Tribunalului Bacău.

La solicitarea instanţei, la termenul din 19 aprilie 2013, reclamanta a precizat în scris că solicită anularea ambelor hotărâri, respectiv Hotărârea Consiliului Local nr. 22/2009 şi Hotărârea Consiliului Local nr. 13/2012.

La termenul din 7 iunie 2013, D. a făcut alte precizări ale cererii sale, menţionând că perioada pentru care a suferit prejudicii este din 2009, până în prezent şi că temeiul de drept al acestei cereri îl constituie dispoziţiile art. 998 şi 999 C. civ.

A motivat cererea, arătând că în această perioadă s-au prezentat pentru închirierea şi vânzarea terenului din Oneşti mai multe societăţi, cu care a încheiat acorduri de principiu, dar care nu au putut fi finalizate din cauza măsurii exproprierii care a fost notată în cartea funciară.

Învestit în primă instanţă, Tribunalul Bacău, secţia I civilă, prin sentința nr. 1652 din 22 noiembrie 2013, a respins cererea formulată de SC A. SRL, prin administrator D., astfel cum a fost precizată, ca rămasă fără obiect.

A respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.

A admis cererea formulată de „pârâţii-reclamanţi” D. şi E.

A obligat-o totodată pe această pârâtă să plătească reclamantei SC A. SRL suma de 1.500 lei, cheltuieli de judecată.

În motivarea sentinţei, tribunalul a reţinut că reclamanta SC A. SRL este proprietara a două suprafeţe de teren situate în Oneşti, una de 874 mp, 1.500 mp, dobândită prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 17 decembrie 1998.

Potrivit extrasului de carte funciară depus, se arată, D. şi E. sunt proprietarii suprafeţei de 8.324 mp teren, situată tot în Oneşti.

Prin Hotărârea Consiliului Local Oneşti nr. 22 din 10 aprilie 2009 s-a aprobat declanşarea procedurii de expropriere a imobilelor proprietate privată, situate pe amplasamentul lucrării ”Pasaj C.F. Adjud Ciceu peste DN11, F. Oneşti”, expropriator fiind F. Oneşti prin primar.

Potrivit anexei 1 ce face parte integrantă din această hotărâre, imobilele expropriate sunt următoarele: suprafaţa de 111 mp, aparţinând SC A. SRL, suprafaţa de 336 mp, aparţinând lui D. şi E. şi suprafaţa de 3.187 mp, aparţinând SC A. SRL.

La data de 15 aprilie 2009, Hotărârea Consiliului Local nr. 22/2009 a fost notată la cartea funciară a tuturor imobilelor menţionate.

Prin Hotărârea Consiliului Local Oneşti nr. 13 din 3 februarie 2013 a fost completată hotărârea de mai sus, aprobându-se sumele individuale aferente despăgubirilor estimate conform rapoartelor de evaluare întocmite, după cum urmează: 7.600 euro pentru suprafaţa de 111 mp, către SC A. SRL, 23.000 euro pentru suprafaţa de 336 mp, către D. şi E. şi 56.000 euro pentru suprafaţa de 3.187 mp, către SC A. SRL.

Prin Hotărârea Consiliului Local Oneşti nr. 127 din 4 septembrie 2013 s-a aprobat revocarea Hotărârii Consiliului Local nr. 22 din 10 aprilie 2009 şi a Hotărârii Consiliului Local nr. 13 din 3 februarie 2012.

În contextul în care, actele a căror anulare se solicită, au fost desfiinţate de organul emitent, instanţa a apreciat că acţiunea principală, astfel cum a fost completată şi precizată, a rămas fără obiect.

În ceea ce priveşte cererea de obligare la plata de despăgubiri formulată de D. şi E., analizând cu prioritate, conform art. 137 C. proc. civ., excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârât, tribunalul a reţinut că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 3 şi 7 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora termenul de prescripţie este de 3 ani şi începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune.

Ca atare, fiind vorba despre despăgubiri solicitate pentru „atingerea” dreptului de proprietate, respectiv imposibilitatea exercitării tuturor prerogativelor inerente acestuia, dintre care dreptul de a-i culege fructele şi de a dispune de un bun, prima instanţă a considerat că termenul de prescripţie pentru prezenta acţiune curge de la data producerii daunei.

Or, faţă de data introducerii cererii de chemare în judecată şi precizările pârâţilor-reclamanţi privind perioada pentru care se solicită daune-interese, s-a reţinut că acţiunea a fost formulată în termenul legal de prescripţie şi astfel, excepţia invocată de pârât nu este întemeiată, drept pentru care aceasta a fost respinsă.

Pe fondul cauzei, instanţa a apreciat acţiunea ca fiind întemeiată, pe considerentul că declanşarea procedurii de expropriere şi notarea acesteia în cartea funciară a determinat imposibilitatea exercitării tuturor prerogativelor dreptului de proprietate ale pârâţilor-reclamanţi. Astfel, din această cauză, se arată, aceştia nu au putut închiria terenul supus exproprierii, fie l-au închiriat la un preţ mai mic, ceea ce înseamnă că nu au putut culege fructele civile ale bunului lor, or că valoarea încasată de ei a fost diminuată.

Astfel cum a statuat constant în jurisprudenţa sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului, se arată (de exemplu cauza Vasilescu contra României), principiul respectării proprietăţii se consideră violat nu numai în ipoteza în care o persoană este lipsită în mod propriu-zis de proprietatea sa, dar şi atunci când nu i se acordă posibilitatea de a se folosi în mod normal de aceasta.

Chiar dacă măsura privării de proprietate este prevăzută de lege şi a fost justificată de un interes public, respectiv construirea unui pasaj rutier de fluidizare a circulaţiei, conchide prima instanţă, aceasta nu este proporţională cu scopul urmărit, atâta timp cât pârâţii-reclamanţi nu au fost nicicum despăgubiţi pentru această atingere a dreptului lor de proprietate.

Or, fără plata unei sume rezonabile, în raport cu fructele civile de care au fost lipsiţi pârâţii-reclamanţi, privarea de proprietate ar constitui, în mod normal, o atingere excesivă care nu poate fi justificată în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirii, instanţa a apreciat că suma solicitată este rezonabilă raportat la diferenţa dintre suma menţionată în oferta iniţială (de la fila 93 dosar fond) şi contractul de închiriere de la filele la 96-98 (3.200 lei X 8 luni) precum şi la suma menţionată în oferta de la fila 101 (0,2 euro X 3.187 mp X 36 luni).

Tribunalul a mai apreciat ca fiind inutilă analizarea apărărilor pârâtei privind lipsa legăturii de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi lipsa culpei sale, dat fiind că dispoziţiile art. 998, 999 C. civ. nu sunt aplicabile în speţă.

Soluţia a fost menţinută de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, care, prin Decizia nr. 69 din 23 aprilie 2014, a respins ca nefondat apelul declarat împotriva sentinței de pârâtul F. Oneşti, prin primar.

Recursul declarat de acelaşi pârât împotriva hotărârii dată în apel a fost admis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, care, prin Decizia nr. 2838 din 23 octombrie 2014, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în vederea lămuririi obiectului procesului şi pentru a se stabili dacă, în lipsa unei exproprieri efective, litigiul putea purta în sistemul Legii nr. 33/1994 sau, în caz contrar, dacă despăgubirile puteau fi cerute conform dreptului comun.

După lămurirea acestui aspect, se mai arată, se impune a se analiza în ce măsură instanţa putea sau nu să lărgească din oficiu sfera subiectivă a procesului, precum şi împotriva cui trebuia îndreptată acţiunea, respectiv momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie a dreptului la acţiune.

În rejudecare, Curtea de Apel Bacău, secţia I-a civilă, prin Decizia nr. 625 din 30 iunie 2015, a admis apelul formulat de pârâtul F. Oneşti, prin primar şi schimbând în parte sentinţa, a respins acţiunea în despăgubiri formulată de D. şi E., ca nefondată.

A menţinut dispoziţiile sentinţei apelate referitoare la respingerea acţiunii principale, formulată de SC A. SRL Oneşti, astfel cum a fost completată şi precizată, ca rămasă fără obiect, precum şi cele referitoare la respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de control judiciar a reţinut în esenţă că, în contextul în care procedura de expropriere nu a mai fost finalizată şi faţă de precizarea făcută de intimatul-reclamant D., cu privire la temeiul juridic al acţiunii, acţiunea vizând plata despăgubirilor, nu poate fi primită.

Se mai arată că, temeiul juridic al acţiunii „nu poate comporta, două seturi de norme juridice diferite” în vederea acordării despăgubirilor solicitate de intimaţii-reclamanţi.

Făcând trimitere la decizia de casare, respectiv la partea vizând lămurirea obiectului procesului, instanţa de apel a indicat precizarea temeiului juridic al acţiunii, astfel cum a fost „reiterată” de intimaţii-reclamanţi, în cursul judecăţii în apel.

Astfel, s-a apreciat că, în mod legal, conform cu dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 33/1994, art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 (care face trimitere pentru procedura de soluţionare la art. 27 Legea nr. 33/1994), dispoziţii conform cărora „ preşedintele instanţei va fixa termen şi va dispune citarea proprietarilor, sau, după caz, a posesorilor, a altor titulari de drepturi reale sau a oricăror persoane cunoscute care pot justifica un interes legitim asupra mobilelor propuse a fi expropriate”, instanţa de fond, din oficiu, a dispus introducerea în cauză a intimaţilor-pârâţi, D. (care are şi calitatea de administrator al societăţii reclamante SC A. SRL Oneşti) şi E., atâta vreme cât, parte din terenurile vizate de Hotărârile Consiliului Local Oneşti sunt proprietatea acestora, ca persoane fizice.

Se reţine totodată, că, cererea în despăgubiri formulată de cei introduşi în cauză, respectiv, intimaţii-reclamanţi D. şi E. (în contextul temeiurilor juridice astfel cum au fost precizate), se circumscrie dispozițiilor art. 22, art. 24 şi art. 25, art. 27 din Legea nr. 33/1994 şi art. 22 din Legea nr. 255/2010 (instanţa va verifica dacă sunt întrunite toate condiţiile cerute de lege pentru expropriere şi va stabili cuantumul cuvenit fiecărei părţi din cele prevăzute la art. 22, art. 23 alin. (1) din Legea nr. 33/1994”, „instanţa primind rezultatul expertizei, îl va compara cu oferta şi cu pretenţiile formulate de părţi şi va hotărî” (art. 27 din Legea nr. 33/1994).

S-a apreciat ca fiind nefondată şi critica referitoare la calitatea procesuală pasivă a apelantului-pârât, în condiţiile în care, conform legii, calitatea de expropriator o are C., reprezentată prin primar (art. 12 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, art. 2 alin. (2), alin. (3), art. 33 lit. e) din Legea nr. 255/2010).

Totodată, conchide instanţa de apel, nefondată este şi critica sentinţei sub aspectul aprecierii termenului de prescripţie, (în raport de temeiurile juridice ale acţiunii).

Astfel, în speţă, se reţine că acţiunea în plata despăgubirilor a fost formulată de intimaţii D. şi E. la 22 martie 2013 (fila 13 dosar fond) şi precizată la 19 aprilie 2013, aceasta fiind promovată în termenul general de prescripţie care, curge de la data comunicării hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii (respectiv Hotărârea Consiliului Local nr. 13/2012) astfel cum prevăd dispoziţiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010.

Tot astfel, dispoziţiile normative speciale din cap. IV referitoare la „Exproprierea şi stabilirea despăgubirilor, art. 14 din Legea nr. 255/2010, pe de o parte, consacră o procedură specială pentru acordarea de despăgubiri, iar pe de altă parte, stabilesc că valoarea acestora se compune conform art. 25 din alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 33/2010 „din valoarea reală a imobilului şi prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite, ţinându-se seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit imobilele de acelaşi fel în C., precum şi de daunele aduse proprietarului, sau după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia (procedura de expropriere şi modalitatea de stabilire a următoarelor despăgubiri fiind prevăzută şi de cap. V - art. 18-24. cap. II din Legea nr. 255/2010).

Pe cale de consecinţă, se reţine, în contextul în care, transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor supuse exproprierii în patrimoniul expropriatorului nu a mai avut loc (art. 28 din Legea nr. 33/1994, art. 9 din Legea nr. 255/2010), acordarea de despăgubiri, în baza Legii nr. 33/1994, respectiv, a Legii nr. 255/2010, conform procedurilor speciale şi în cuantumul prevăzut de legile speciale (precizate de intimat ca temei juridic al acţiunii în despăgubiri), nu se mai poate efectua în considerarea acestor texte normative.

În cauză au declarat recurs în termen legal, intimaţii-reclamanţi D. şi E. care, făcând trimitere la dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. de la 1865, aplicabil cauzei, în vigoare la data iniţierii demersului judiciar, critică decizia pronunţată în rejudecarea apelului, după cum urmează:

- soluţia de admitere a apelului, din dispozitivul hotărârii atacate, este în contradicţie cu considerentele acesteia;

- motivarea este „confuză”, din aceasta neputându-se trage o concluzie asupra temeiului juridic al acţiunii, reţinut de instanţa de trimitere.

Astfel, se arată, chiar dacă reclamanţii nu au indicat cu claritate, care este actul normativ pe care-şi fundamentează demersul judiciar, instanţa avea obligaţia, în virtutea rolului activ şi în raport şi de îndrumările obligatorii date prin decizia de casare, să stabilească corect care este cadrul procesual.

- instanţa de apel, în rejudecare, motivându-şi soluţia, a făcut un „amestec” nepermis între dispoziţiile din legea specială şi cele ale dreptului comun.

Sunt ignorate astfel cererile reclamanţilor care, se arată, faţă de probele administrate, justificau acordarea despăgubirilor pentru întreaga perioadă cât terenul acestora a fost grevat prin notarea în cartea funciară a hotărârilor vizând exproprierea, ceea ce a condus la imposibilitatea închirierii sau vânzării imobilului în discuţie.

Recursul se priveşte ca fondat, urmând a fi admis, în considerarea argumentelor ce succed.

Este de reţinut că, prin decizia de casare dată în cauză, instanţei de trimitere i s-a cerut lămurirea cadrului procesual, respectiv să se stabilească dacă litigiul se supune dispoziţiilor speciale din materia exproprierii ori dreptului comun.

Ca atare, această obligaţie îi incumba instanţei de rejudecare atât în temeiul prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, aplicabil cauzei, cât şi ale art. 129 alin. (5) din acelaşi cod care, reglementează principiul rolului activ al judecătorului.

Unul din efectele respectării acestui principiu este stabilirea exactă a obiectului acţiunii şi respectiv a temeiului ei juridic.

În exercitarea acestei obligaţii, chiar dacă formulările reclamantului din cererea introductivă ori precizările ulterioare, sunt neclare şi confuze, instanţa are îndatorirea de a cere lămuriri şi precizări, respectând regula dezbaterilor contradictorii, pentru a da acţiunii calificarea juridică exactă şi a stabili judicios natura dreptului şi a scopului urmărit prin declanşarea demersului judiciar.

Ca atare, instanţa trebuie să dea acţiunii caracterizarea ei exactă în raport de conţinutul cererii iar nu cu denumirea greşită dată de reclamant, orientându-se după sensul şi scopul pe care reclamantul a înţeles să-l atribuie cererii sale.

Chiar dacă temeiul juridic a fost greşit indicat, dacă cererea de chemare în judecată este suficient motivată în fapt, aceasta permite instanţei o calificare corectă a pretenţiilor formulate şi o armonizare a iniţiativei părţilor, cu rolul activ al judecătorului.

În speţă, se reţin ca judicioase criticile formulate de recurenţi cu privire la motivarea contradictorie din cuprinsul hotărârii atacate.

Astfel, în prima parte a hotărârii se reţine - judicios, de altfel - că în contextul în care transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor supuse exproprierii, în patrimoniul expropriatorului, nu a mai avut loc, acordarea de despăgubiri, în baza Legii nr. 33/1994, respectiv a Legii nr. 255/2010, nu este posibilă.

Ulterior, în cuprinsul motivării, instanţa reţine că cererea în despăgubiri se circumscrie dispoziţiilor art. 22, 24 şi 27 din Legea nr. 33/1994 şi respectiv art. 22 din Legea nr. 255/2010, fundamentându-şi soluţia pe conţinutul acestor dispoziţii legale, din materia exproprierii imobilelor.

Or, în cuprinsul precizărilor făcute de intimaţii-reclamanţi asupra temeiului juridic al acţiunii (fila 36 - Dosar nr. x/110/2010 al Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă) este formulată o cerere subsidiară, prin care se solicită instanţei să constate, în legătură cu cererea de despăgubiri formulată, incidenţa dreptului comun. Tot astfel, se cere ca instanţa de judecată să stabilească calificarea juridică exactă a actelor şi faptelor deduse judecăţii.

Această cerere subsidiară a fost ignorată în contextul în care, așa cum s-a arătat, instanţa de apel a reţinut că solicitările nu se pot circumscrie dispoziţiilor speciale ale Legilor nr. 255/2010 şi nr. 33/1994, motivat de inexistenţa transferului dreptului de proprietate asupra imobilelor propuse pentru expropriere.

Este important de subliniat că, în speţă, probele administrate atestă că nu s-a operat nici exproprierea „de facto” care să fi produs reclamanţilor o ingerinţă incompatibilă cu art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului şi care să-i fi lipsit total de dreptul de dispoziţie asupra imobilelor, operaţiune care ar fi permis soluţionarea litigiului din perspectiva actelor normative aplicabile în materia exproprierii.

Ceea ce s-a solicitat instanței, atât prin cererea introductivă cât şi precizările ulterioare, a fost să se constate că, urmare notării în cartea funciară a celor două hotărâri vizând propunerea de expropriere, reclamanţii nu au mai putut culege fructele proprietăţii lor, la valoarea reală a acesteia, fiind prejudiciaţi prin devalorizarea nemişcătoarelor.

Ca atare, cererea privind acordarea despăgubirilor a fost greşit analizată doar prin raportare la prevederile Legilor nr. 33/1994 şi 255/2010.

Aşa fiind, faţă de cele ce preced, recursul urmează a se admite cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâţii D. şi E. împotriva Deciziei nr. 625 din 30 iunie 2015 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 noiembrie 2015.