Restitution of cult house: application of special restitution law requiring community will versus general civil law claim

Decizia nr. 2464/2015

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 23 februarie 2012, reclamanta A. Tăuţii de Sus a chemat în judecată pârâta B. Tăuţii de Sus solicitând să se constate identitatea dintre reclamantă şi C. din Tăuţii de Sus, înscrisă ca titulară a dreptului de proprietate asupra imobilelor din C.F. Tăuţii de Sus, sub B.1; să se dispună anularea, în parte, a încheierii din 13 octombrie 1971 înscrisă sub B.3 din C.F. Tăuţii de Sus, în sensul anulării intabulării sub A.1.1, în natură, biserică şi teren aferent în intravilan în suprafaţă de 852 mp; să se dispună restabilirea situaţiei anterioare prin rectificarea C.F. Tăuţii de Sus, în sensul reînscrierii în favoarea reclamantei A. Tăuţii de Sus a dreptului de proprietate asupra imobilului înscris în C.F. Tăuţii de Sus, în natură biserică şi teren aferent în intravilan în suprafaţă de 852 mp; să se dispună obligarea pârâtei, B. Tăuţii de Sus să lase reclamantei, A. Tăuţii de Sus în deplină proprietate, paşnică posesie şi folosinţă imobilul identificat mai sus, precum şi clopotniţa din lemn din curtea bisericii şi gardul împrejmuitor, toate aparţinând lăcaşului de cult şi obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată.

În motivarea acţiunii s-a arătat că, în contextul intrării în vigoare a Decretului nr. 358/1948 pentru stabilirea situaţiei de drept a fostului cult greco catolic şi a Decretului nr. 177/1948 pentru regimul general al cultelor religioase, averea A. Tăuţii de Sus a revenit pârâtei, iar prin încheierea de carte funciară din 13 octombrie 1971 a fost realizată înscrierea dreptului de proprietate în favoarea pârâtei sub B3 din C.F. Tăuţii de Sus, actul în baza căruia s-a dispus intabuiarea fiind adresa din 1971 a D. Tăuţii de Sus, D. Baia Mare.

Reclamanta a susţinut că este admisibilă cererea de rectificare şi restabilire a situaţiei anterioare de C.F., deoarece atât actul în temeiul căruia s-a înfăptuit înscrierea, adresa oficiului parohial, cât şi încheierea de carte funciară sunt nule, pentru că încalcă prevederile art. 37 din Decretul nr. 177/1948, ale art 17 alin. (1), precum a celor cuprinse în alin. final din Decretul - Lege nr. 115/1938.

A mai motivat reclamanta că, urmare a reînserierii dreptului de proprietate în cartea funciară, în favoarea reclamantei şi a împrejurării ca imobilul este deţinut de pârâtă, este admisibilă şi cererea în revendicare.

În drept s-au invocat dispoziţiile art. 17, art. 34 pct. 1, art. 35, art. 44 din Decretul - Lege nr. 115/1938, art. 100 din Regulament, art. 3 din Decret Lege nr. 126/1990, art. 480-481 C. civ., art. 111, art. 274 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 574 din 10 aprilie 2013, pronunţată de Tribunalul Maramureş, s-a luat act de renunţarea la susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi s-au respins excepţiile prescripţiei dreptului material la acţiune şi inadmisibilităţii invocate de pârâtă.

Totodată, a fost admisă acţiunea civilă formulată de reclamanta A. Tăuţii de Sus.

Instanţa de fond a apreciat că acţiune este imprescriptibilă dat fiind faptul că revendicarea este imprescriptibilă, iar în cauză s-a invocat nulitatea absolută, iar nu relativă, raportat ia abuzul de drept săvârşit prin Decretul nr. 358/1948.

În privinţa acţiunii în rectificare de carte funciară, instanţa a reţinut, pe de o parte, că nu a fost declarată inadmisibilă prin lege şi că, pe de altă parte, este admisibilă rectificarea cărţii funciare, prin anularea încheierilor de C.F. prin care pârâţii şi-au intabulat dreptul de proprietate, prin invocarea neîegalităţii înscrierii.

Pe fondul cauzei, instanţa a apreciat că operaţiunea a cărei rectificare se solicită este nulă, atât în privinţa actului în temeiul căruia s-a înfăptuit, adresa oficiului parohial, cât şi a încheierii de carte funciară pentru că încalcă dispoziţiile legale şi înfrânge principiul legalităţii cărţilor funciare.

S-a reţinut că înscrierea dreptului de proprietate al pârâtei s-a făcut în anul 1971, prin încheierea de carte funciară din 13 octombrie 1971, în temeiul art. 37 din Decretul nr. 177/1948 şi a adresei adresa din 1971 a D. Tăuţii de Sus, D. Baia Mare, fără a se stabili dacă sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. alin. (2) şi alin. (3) ale art. 37, respectiv dacă a fost respectat procentul de minim 75% din membrii cultului catolic care au trecut la cultul ortodox, pentru ca biserica să revină acestui din urmă cult şi dacă trecerea de la un cult la altul s-a făcut de bună voie, cu respectarea art. 38 alin. (2) din aceiaşi decret.

Faţă de prevederile alin. final al art. 37 din Decretul nr. 177/1948 şi de prevederile art. 17 alin, (1) şi alin. final din Decret - Lege nr. 115/1938, întrucât transferul proprietăţii s-a făcut în temeiul legii şi în lipsa unui acord între părţi, se impunea ca înscrierea în C.F. să fi fost încuviinţată doar în temeiul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile care să constate îndeplinirea acelor cerinţe, constrângerea morală dublată de neîndeplinirea cerinţelor legii, conducând la invalidarea actului de înscriere în c.f.

S-a mai reţinut că actele normative care au fundamentat intabularea sunt acte abuzive, discriminatoare şi nedrepte pentru că ele contravin libertăţii religioase înscrise în art. 27 din Constituţia Republicii Populare Române din anul 1948 sub imperiul căreia au fost adoptate, Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, art. 18 ai Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, precum art. 9 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Instanţa a reţinut că, urmare a reînscrierii dreptului în cartea funciară în favoarea reclamantei şi a împrejurării că imobilul este deţinut de pârâtă, este admisibilă şi cererea în revendicare, practica instanţelor fiind în sprijinul ideii că dreptul de proprietate asupra lăcaşului de cult aparţine parohiei greco-catolice, ca entitate juridică cu personalitate juridică, motiv pentru care numărul credincioşilor este irelevant în privinţa revendicării.

În plus, s-a mai reţinut că, începând din 28 august 2008, enoriaşii ortodocşi participă la ceremonialele religioase într-o biserică nouă, dând o utilizare secundară bisericii revendicate.

Prin Decizia civilă nr. 141/A/2013 din data de 07 noiembrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a fost admis, în parte, apelul declarat, de pârâtă împotriva sentinţei civile nr. 574 din 10 aprilie 2013 a Tribunalului Maramureş, pe care a desfiinţat-o, în pane, cauza fiind trimisă spre rejudecare, cu menţinerea dispoziţiilor referitoare la constatarea renunţării pârâtei la susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, precum şi la respingerea excepţiilor prescripţiei şi inadmisibilităţii acţiunii.

Instanţa de apel a reţinut că prima instanţă nu a făcut o reaiă cercetare a fondului cauzei, în ceea ce priveşte cererile de constatare a nulităţii/nelegalităţii, nevalabilităţii titlului în baza căruia pârâta s-a intabulat în C.F. asupra imobilului litigios, respectiv, de revendicare în temeiul Dcretului - Lege nr. 126/1990 şl al C. civ. român, dând dovadă de lipsă de interes în a stabili şi clarifica cadrul procesual, precum şi motivul admiterii acţiunii, al nulităţii titlului sau al nevalabilităţii înscrierii.

În sinteză, instanţa de apel a dezlegat în sensul că:

- Acţiunea reclamantei, astfel cum a fost formulată şi motivată, reprezintă o acţiune în revendicare, specifică, întemeiată de art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990, modificat prin O.G. nr. 64/2004, aprobată prin Legea nr. 182/2005, dublată de o acţiune în rectificare de carte funciară, fundamentată pe dispoziţiile art. 34 pct. 1 din Decretul - Lege nr. 115/1938.

- Acţiunea în rectificare de carte funciară este o acţiune subsidiară, subsecventă şi accesorie, care se grefează întotdeauna pe o acţiune principală, acţiunea principală putând avea ca obiect constatarea vaIabilttăţjî/nevalabilitâţii titlului în baza căruia s-a intabulat dreptul a cărui rectificare se solicită.

- Instanţa era ţinută să analizeze, în primul rând, dacă titlul în baza căruia pârâta şi-a intabulat dreptul de proprietate în C.F. asupra imobilului litigios, respectiv adresa din 1971 a D. Tăuţii de Sus, D. Baia Mare, emisă în baza art. 37 din Decretul nr. 117/1948, a fost sau nu unui valabil, respectiv, unul legal sau neiegai, din perspectiva motivelor invocate în cererea de chemare în judecată.

- Pentru analizarea pe fond a petitului privind nulitatea, valabilitatea/nevalabilitatea titlului în baza căruia pârâta s~a intabulat în C.F., instanţa de fond era obligată să verifice dacă, în speţă, au fost respectate cerinţele prevăzute de art. 37 alin. (5) din Decretul nr. 177/1948, respectiv dacă s-a pronunţat o hotărâre a judecătoria populare a locului prin care să se constate întrunirea condiţiilor impuse de alin. (1), (2) şi (3) din acelaşi articol şi dacă Decretul nr. 177/1948, referitor la regimul general al cultelor religioase, şi Decretul nr. 358/1948, prin care cultul greco-catolic a fost desfiinţat, erau în concordanţă cu Constituţia din 1948;

- Instanţa de fond era ţinută să verifice, din perspectiva acţiunii în revendicare specială formulată de reclamantă, dacă sunt sau nu îndeplinite în speţă cerinţele impuse de art. 3 din Deeretul - Lege nr. 126/1990, modificat prin O.G. nr. 64/2004, în raport de jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi de dezlegările Curţii Constituţionale;

- în aplicarea criteriului cuprins în art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990, pentru a determina „dorinţa credincioşilor", instanţa de fond trebuia să solicite părţilor să prezinte evidenţele oficiale efective care atestau ce număr de credincioşi aparţinea fiecăreia dintre părţi pe de o parte, ia data promovării cererii de chemare în judecată, iar pe de altă pane, la o dată ulterioară acestui moment şi dacă, în intervalul de timp cuprins între data înregistrării acţiunii şi data soluţionării pe fond a cauzei de către prima instanţă, au apărut modificări esenţiale sau nu, în aceste evidenţe.

În rejmlecare, prin înscrisul aflat la fila 92 în Dosarul nr. x/100/2012* al Tribunalului Maramureş, reclamanta a completat temeiul de drept al cererii de chemare în judecată ca fiind reprezentat şi de dispoziţiile art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia Europeana a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, de art. 6 alin. (1) şi art 9 din Convenţie.

Prin sentinţa civilă nr. 1089 din 19 septembrie 2014, pronunţată de Tribunalul Maramureş în Dosarul nr. x/100/2012* a fost respinsă cererea formulată de reclamanta A. Tăuţii de Sus, în contradictoriu cu B. Tăuţii de Sus.

Instanţa de fond a reţinut că, deşi este de notorietatea faptul că atât desfiinţarea cultului greco-catolic, cât şi preluarea bunurilor care au aparţinut acestui cult au constituit măsuri abuzive, nu se poate constata nevalabiiitatea adresei nr. 60 din data de 7 octombrie 1971 a D. Tăuţii de Sus, D. Baia Mare, pe motivul strict invocat de reclamantă, în sensul că adresa nu este valabilă, deoarece nu ar fi rezultat care a fost proporţia enoriaşilor care au trecut de la cultul greco-catolic la cel ortodocşi nu s-a putut verifica dacă au fost respectate procentele menţionate în art- 37 din Decretul nr. 177/1948.

Astfel, din probele ce au fost administrate, a rezultat că aproximativ 96% dintre membrii cultului greco-catolic au trecut la cultul ortodox, iar, în această situaţie, potrivit art, 37 alin. (3) din Decretul nr. 177/1948, lăcaşul de urma să fie de drept în proprietatea noului cult îmbrăţişat de credincioşi.

Totodată, instanţa de fond a concluzionat că a fost respectat, din punct de vedere formal, principiul legalităţii cărţilor funciare deoarece înscrierea s-a realizat în baza unui titlu, respectiv art. 37 din Decretul nr. 177/1948.

Instanţa a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 3 din Deeretul-Lege nr. 126/1990, privind unele măsuri referitoare la F., situaţia lăcaşurilor de cult care au aparţinut F. şi au fost preluate de către B., urma să fie stabilită de către o comisie mixtă formată din reprezentanţii clericali ai celor două culte religioase, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri, iar în ipoteza în care aceste demersuri eşuează, părţile putând să promoveze o acţiune de drept comun.

Astfel, deşi preluarea lăcaşului de cult poate fi considerată abuzivă, nu se poate face abstracţie de efectele generate în timp de acest act normativ, respectiv de făptui că majoritatea credincioşilor greco-catolici care au trecut la cultul ortodox s-au integrat în biserica ortodoxă în decursul a aproape 70 de ani şi nu mai doresc revenirea la cultul greeo-catolic. S-a reţinut că nu se poate face abstracţie de opţiunea membrilor comunităţii de a adera la un cult sau altul, sau de faptul că, deşi în 1948 exista o majoritate greco-catolică care utiliza lăcaşul de cult în litigiu, astăzi acest lăcaş de cuit este folosit, chiar ocazional, de majoritatea ortodoxă a comunităţii

Or, din cuprinsul înscrisurilor administrate a rezultat fără echivoc că, în prezent, în localitatea Tăuţii de Sus, există o majoritate ortodoxă, credincioşii greco-catolici fiind minoritari (în procentul 42:1), iar marea majoritate a locuitorilor din Tăuţii de Sus au susţinut că nu doresc să treacă la cultul greco-catolic şi nu sunt de acord cu predarea Bisericii către acest cult. în acest sens, sunt şi tabelele nominale depuse de reprezentanţii celor 2 culte la dosarul cauzei filele 105-107, pentru persoanele greco-catolice, respectiv filele 27-70 pentru persoanele greco-catolice).

S-a mai reţinut că lăcaşul de cult a fost edificat pentru a servi interesului comunităţii religioase locale alcătuită din locuitorii credincioşi al localităţii, întrucât lăcaşul de cult aparţine comunităţii locale religioase şi în cazul de faţă credincioşii ortodocşi sunt majoritari, instanţa nu poate sa facă abstracţie de interesul şi voinţa acestora potrivit dispoziţiilor art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990, situaţie în care acţiunea în revendicare este nefondată.

Curtea Constituţională, pronunţându-se asupra neconstituţionalităţii art. 3 din Decretul - Lege nr. 121/1990, a stabilit că acest text de lege nu încalcă principiul libertăţii cultelor religioase, astfel cum a arătat reclamanta care şi-a întemeiat cererea şi pe prevederile art. 9 din Convenţia europeană a drepturilor omului. De asemenea s-a constatat că nu sunt încălcate nici drepturile prevăzute de art. 1 Protocolul adiţionai nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece în cauza dedusă judecăţii nu s-a putut reţine că reclamanta deţine în patrimoniul său un bun, sau cel puţin o speranţă legitimă, astfel cum acestea au fost definite în jurtsprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Reclamanta a declarat apel împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond.

Prin Decizia civilă nr. 388/A din 6 martie 2015, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva hotărârii instanţei de fond, pe care a schimbat-o în totalitate, în sensul că a fost admisă acţiunea civilă formulată şi precizată de reclamantă.

Pornind de la afirmaţia potrivit căreia instanţa de fond era ţinută de dezlegările date de instanţa de apel în primul ciclu procesual, instanţa de apel a reţinut, în esenţă următoarele:

- Curtea a constatat că invocarea de către apelantă a prevederilor ari. 4 din Decretul - Lege nr. 126/1990 este fără relevanţă, deoarece Ia fond, în primul stadiu procesual, până ia prima zi de înfăţişare, nu au fost invocate aceste prevederi. Totodată, aceste dispoziţii nu sunt aplicabile în speţă.

- Curtea a reţinut că, deşi în raport de momentul preluării, Decretul nr. 177/1948 şi Decretul nr. 358/1948 sunt valabile formal, fiind în conformitate cu Constituţia de la acea vreme, din perspectiva momentului prezent, analizând concordanţa dintre normelor legale emise sub vechiul regim comunist şi a actelor de preluare cu convenţiile ce reglementau drepturile omului, ia care România aderase, adresa din 1971 nu este una valabilă, fiind întemeiată pe un act normativ abuziv.

Totodată, instanţa de apel a reţinut că pârâta nu justifică un titlu valabil cu privire la imobil, deoarece, în sensul dispoziţiilor art. 37 din Decretul nr. 177/1948, nu s-a tăcut dovada că 75% din numărul credincioşilor greco-catolici au părăsit cultul şi că îndeplinirea acestei condiţii a fost constatată prin hotărâre judecătorească, nici că înscrierea la alt cult s-a realizat în urma declaraţiei de părăsire a cultului anterior, potrivit art. 38 alin. (2) şi art. 39 din Decretul - Lege nr. 177/1948. Chiar şi să fi fost efectuată respectiva procedură, aceasta respecta doar formal legea, în condiţiile în care textele incidente din Decretul nr. 177/1948 şi din Decretul nr. 358/1948 consfinţeau desfiinţarea abuzivă a cultului greco-catoiîe şî preluarea la fel de abuzivă a patrimoniului acestuia.

De asemenea, cererea de rectificare de C.F. este fondată, deoarece înscrierea s~a realizat în baza unui titlu nevalabil, abuziv, ca şi actele care îl precedau.

Fiind admise petitele privind valabilitatea titlului şi rectificarea C.F., se constată că este întemeiat şi petitul de revendicare, ce are ca obiect un imobil preluat transmis de Statul român din patrimoniul cultului greco-catolic în cei al cultului ortodox, prin preluare abuzivă,

Totodată, în raport de prevederile art. 8 şi art. 27 alin. (1) din Legea nr. 489/2006, Curtea a apreciat că lăcaşul de cult, din punct de vedere al patrimoniului aparţine parohiei, iar nu membrilor comunităţii, aceasta având personalitate juridică şi bunuri în patrimoniu.

Pornind de la principiul afirmat în jurisprudenţa Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Pincova şi Pine vs. Republica Cehă) în sensul că „atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporţionate, adică repararea vechilor nedreptăţi nu se poate face într-o manieră în care să se creeze noi inechităţi", curtea a apreciat că faptul folosirii de către pârâtă a lăcaşului de cult vechi, revendicat, nu ca biserică, ci cu rol de capelă, deci cu utilizare subsidiară, poate fi avută în vedere ca argument secundar pentru soluţionarea cauzei.

Totodată, a reţinut Curtea de Apel, că, din practica Curții Europene a Drepturilor Omului (Parohia greco-catolică Sâmbăta Bihor şi Parohia greco-catolică Sfântul Vasile Polonă, ambele contra României), rezultă că procedura prealabilă prevăzută de art. 3 alin. (1) şi alin. (2) teza I din Decretul - Lege nr. 126/1990), nu este obligatorie, şi că o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun este admisibilă, în temeiul sintagmei „potrivit dreptului comun" din textul art. 3 alin. (3) partea finală din Decretul Lege nr. 126/1990.

Curtea retine că potrivit practicii Curţii Europene a Drepturilor dispoziţia cuprinsă în art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990 are relevanţă doar în procedura prealabilă, opţională, conform principiului specialîa generaiibus derogant, pe când, în conformitate cu art. 6 parag. 1 din Convenția Eurpeană a Drepturior Omului, instanţa urmează a judeca acţiunea în temeiul dreptului comun, având competenţa de a se pronunţa asupra tuturor problemelor de rapt şi de drept relevante, iar nu în baza unei majorităţi constituite istoric şi care va da rezultate unilaterale şi predictibile, greu de corelat cu dreptul comun.

A mai reţinut Curtea de Apel că aprecierea numărului credincioşilor pentru o acţiune de drept comun este una arbitrară, cât timp nu există o prevedere specială pentru aceasta, nici pentru situaţii generice şi nici pentru situaţii particulare, cum sunt cele descrise mai sus. Prin urmare dorinţa credincioşilor are relevanţă doar în procedura prealabilă.

S-a mai reţinut ca, din prevederile cuprinse în art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, potrivit cărora situaţia lăcaşurile de cult urmează să fie reglementată printr-o lege specială, rezultă recunoaşterea implicită a faptului că Decretul - Lege nr. 126/1990 nu are caracter de lege specială, nu reglementează situaţia acestor bunuri, prin procedura instituită, având numai rolul de a permite accesul la o instanţă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtă B. Tăuţii de Sus, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ, criticând decizia pentru următoarele motive;

1. Decizia pronunţată a fost dată cu nesocotirea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cărora, hotărârile instanţei de recurs (apel) asupra problemelor de drept dezlegate, precum si asupra necesitaţii administrării unor probe, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului şi ai instanţelor de control judiciar, în speţă dispoziţiile Deciziei civile nr. 141/A/2013, pronunţată de Curtea de Apel Cluj în primul ciclu procesual, decizie ce nu a fost recurată.

Astfel, deşi hotărârea de desfiinţare a stabilit că acţiunea are ca obiect principal revendicare, întemeiata pe dispoziţiile dreptului comun, cu aplicaţie specială, instanţa de apel trece peste limitele rejudecării şi dă o noua interpretare dispoziţiilor legale aplicabile speţei, stabilind că acţiunea în revendicare este una subsecventă celei de anulare a actului de intabulare, întemeiată exclusiv pe dispoziţiile dreptului comun, iar analizarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute în art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990 nu este admisibilă în faza judiciară.

De asemenea, instanţa de apel reţine lipsa folosinţei lăcaşului, urmare a utilizării subsidiare a bisericii, reţinere în contradicţie cu probaţiunea administrată.

2. Prin al doilea motiv de recurs se invocă faptul că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 295 C. proc. civ., referitoare la efectul devolutiv al apelului şi la limitele acestuia.

Considerând că judecata trebuia făcută numai în temeiul dispoziţiilor dreptului comun, tară aplicabilitatea dispoziţiilor speciale, instanţa de apel a schimbat hotărârea instanţei de fond, pronunţată pe alte temeiuri legale, deşi prin apelul declarat s-a susţinut netemeinicia şi neîegalitatea hotărârii pe considerentul că instanţa de fond nu a analizat acţiunea prin prisma art. 4 din Decretul - Lege nr. 126/1990 şi pe cel potrivit căruia au fost încălcate prevederile art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 şi art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

3. Curtea de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea principiilor contradictorialităţii şi dreptului la apărare, motivat de faptul că, deşi a pronunţat o hotărâre întemeiată pe alte dispoziţii legale decât cele avute în vedere la judecarea în prima instanţă, nu a fost pusă în discuţia părţilor problema aplicabilităţii dispoziţiilor art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990.

4. Hotărârea pronunţată în apel este si netemeinică, întrucât a fost declarată, ca nelegală, adresa din 1971 a D. Tăuții de Sus, pe considerentul ca aceasta se întemeia pe Decretul nr. 358/1948, declarat abuziv, deşi întabularea dreptului de proprietate al pârâtei s-a realizat în temeiul dispoziţiilor art. 37 din Decretul - Lege nr. 177/1948 privind regimul general al cultelor, act normativ ce nu a fost declarat abuziv niciodată, ci a fost abrogat prin Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasa şi regimul general al cultelor. înscrierea dreptului de proprietate al parohiei ortodoxe a fost realizată în baza unui titlu valabil, cu respectarea principiul legalităţii cărţilor funciare.

Existând un titlu valabil, în mod greşit s-au admis acţiunile în rectificare şi de revendicare imobiliară.

5. Hotărârea instanţei de apel este netemeinică şi nelegaiă întrucât a schimbat în tot hotărârea pronunţata în limitele investirii şi eu examinarea şi probarea întregului îndrumar dat prin decizia de desfiinţare.

Astfel, instanţa de fond a reţinut, corect, existenţa titlului valabil, în raport de dispoziţiile art. 37 din Decretul nr. 177/1948, motiv pentru care nu este admisibilă acţiunea de carte funciară, cu atât mai mult cu cât, din probele administrate, a rezultat şi îndeplinirea cerinţelor art. 3 din Decretul - Lege nr, 177/1948, referitoare la „dorinţa" credincioşilor.

Prin întâmpinarea depusă, intimata A. Tăuții de Sus a susţinut caracterul nefondat al recursului motivat de faptul că instanţa de apel a respectat îndrumările instanţei de trimitere în sensul că trebuia analizată legalitatea/valabilitatea titlului pârâtei şi, respectiv admisibilitatea revendicării, în condiţiile prescrise de art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990, fiind respectate prevederile legale privind efectul devolutiv al apelului, precum şi principiile contradictorialităţii şi dreptului la apărare.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate în motivele de recurs, Înalta Curte constată caracterul fondat al recursului, având în vedere următoarele considerente:

Cu caracter prealabil, Înalta Curte observă că recurenta a invocat atât motive de recurs ce pot fi subsumate dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar şi motive ce privesc aprecierea probelor administrate în cauză, ce exced cadrului stabilit de art. 3021 alin. (1) pct. c) şi art. 304 C. proc. civ., motiv pentru care nu vor fi avute în vedere în considerentele ce succed.

Înalta Curte constată că este fondat primul motiv de recurs.

Se reţine că, prin primul motiv al recursului, recurenta a invocat încălcarea prevederilor art. 315 C. proc. civ., urmare a faptului că instanţa de apel, în al doilea ciclu procesual, în rejudecare, nu a respectat îndrumările date prin hotărârea irevocabilă, Decizia nr. 141 din 7 noiembrie 2013, pronunţată de instanţa de apel în primul ciclu procesual.

Înalta Curte observă că, în raport de criticile formulate prin motivul de recurs, sunt relevante în cauză dispoziţiile art. 297 aiin. (1) teza finală C. proc. civ., ce cuprind dispoziţii similare celor cuprinse în art. 315 C. proc. civ., dar pentru situaţia desfiinţării de către instanţa de apel a hotărârilor primei instanţe, cu trimiterea spre rejudecare a cauzei, potrivit cărora „Dezlegarea dată problemelor de drept de către instanţa de apel, ca şi necesitatea administrării unor probe suni obligatorii pentru judecătorii fondului".

În consecinţă, având în vedere şi dispoziţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., analiza motivului de recurs se va face din perspectiva art. 297 alin. (1) teza finală C. proc. civ.

Înalta Curte constată că, în primul ciclu procesual, cererea formulată de reclamanta A. a fost soluţionată prin sentinţa civilă nr. 574, pronunţată de Tribunalul Maramureş la data de 10 aprilie 2013.

Împotriva sentinţei arătate a declarat recurs A. Tăuţii de Sus, apelul fiind admis prin Decizia nr. 141 din 7 noiembrie 2013, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare la instanţa de fond pe considerentul că instanţa nu a făcut o reală cercetare a fondului, nu a clarificat cadrul procesual şi nici nu a stabilit motivul admiterii acţiunii, respectiv al nulităţii sau nevalabilităţii înscrierii.

Instanţa de apel a reţinut că acţiunea reclamantei, astfel cum acesta a fost formulată şi motivată, reprezintă o acţiune în revendicare specifică, întemeiată pe prevederile art. 3 din Decretul Lege nr. 126/1990, instanţa urmând a administra probe pentru a determina dacă sunt sau nu îndeplinite cerinţele textului de lege menţionat, respectiv care este dorinţa credincioşilor în legătură cu restituirea imobilului, dublată de o acţiune în rectificare de carte funciară, fundamentată pe dispoziţiile art. 34 pct. 1 din Decretul - Lege nr. 115/1938, cu caracter subsidiar faţă de o acţiune principală ce are ca obiect ne! egalitatea/ne valabilitatea titlului statului şi revendicare.

În considerarea acestor aspecte, dar şi a celor invocate prin cererea introductivă de instanţă, s-a apreciat că instanţa de fond, în rejudecare, urmează să stabilească şi dacă au fost respectate prevederile art. 37 din Decretul nr. 177/1948, respectiv motivul pentru care actul care a stat la baza întabulării şi respectiv încheierea de carte funciară sunt nevalabile sau nule.

Decizia Curţii de Apel Cluj nu a fost atacată cu recurs, astfel că dezlegările date prin Decizia nr. 141 din 7 noiembrie 2013 au devenit irevocabile.

În urma rejudecării, prin sentinţa civilă nr. 1089 din 19 septembrie 2014, pronunţată de Tribunalul Maramureş, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantă.

Prin Decizia nr. 388/A din 6 martie 2015 a Curţii de Apel Cluj, secţia l civilă, fost modificată sentinţa civilă nr. 1089 din 19 septembrie 2014, pronunţată de Tribunalul Maramureş, în sensul admiterii în tot a acţiunii formulate.

Instanţa de apel în rejudecare, deşi a reţinut caracterul obligatoriu, pentru instanţa de fond, a dezlegărilor date de instanţa de apel în primul ciclu procesual, a motivat că, pentru soluţionarea acţiunii în revendicare, în faţa instanţei de judecată nu prezintă relevanţă prevederile art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990 referitoare la dorinţa majorităţii credincioşilor, acestea fiind avute în vedere doar în procedura prealabilă, cu roiul de a face admisibil demersul în faţa instanţei de judecată.

Mai mult, instanţa de apel apreciază că în cauză poate fi introdus un criteriu suplimentar de analiză a temeiniciei acţiunii în revendicare, ce derivă din folosinţa efectivă/lipsa de folosinţă a imobilului pentru comunitatea ortodoxă.

Totodată, instanţa de apel a apreciat că, urmare a admiterii capetelor de cerere privind valabilitatea titlului şi rectificarea de carte funciară, urmează a considera că este întemeiat şi petitul de revendicare, admiterea acţiunii în revendicare fiind astfel o consecinţă subsidiară a admiterii primelor două acţiuni.

Procedând astfel, instanţa de apel a încălcat limitele rejudecării, astfel cum sunt determinate de prevederile art. 297 alin. (3) teza finală C. proc. civ.

Se reţine că soluţia consacrată de art. 297 alin. (1) teza finală C. proc. civ. are o justificare deplină şi o legitimare incontestabila ce decurge din însăşi raţiunea controlului judiciar, dispoziţiile citate circumscriind obligativitatea deciziei instanţei de apel la problemele de drept dezlegate şi la necesitatea administrării unor probe. Prin urmare, modul de interpretare a unui anumit text de lege, temeiul juridic al acţiunii formulate ori aplicarea unui anumit principiu de drept, în condiţiile determinate de instanţa de apel, este obligatorie pentru judecătorii fondului, instanţa care rejudeeă cauza având o deplină putere de apreciere, ce derivă din regula că stabilirea stării de fapt este de atributul exclusiv al instanţei de fond.

De dispoziţia legală menţionată este ţinută şi instanţa de rejudecare, atât în temeiul principiului puterii de lucru judecat a dispoziţiilor irevocabile din hotărârea pronunţata de instanţa de apei în primul ciclu procesual, dar şi în temeiul dispoziţiile art. 294 C. proc. civ. potrivit cărora în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cererii noi".

Înalta Curte constată că, potrivit cererii introductive de instanţă şi dezlegărilor cu caracter irevocabil date prin Decizia nr. 141 din 7 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Cluj, cadrul normativ în care trebuie să fie soluţionate pretenţiile reclamantei este reprezentat de Decretul - Lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la F., prin care a fost reglementată modalitatea de restituire a bunurilor preluate de stat ca efect ai Decretului nr. 358/1948, de desfiinţare a cultului greco-catolic, distingându-se două situaţii: cea a bunurilor care se află în patrimoniul statului, redistribuibile în starea lor actuală şi, respectiv, cea a iăcaşelor de cult şi a celor parohiale, preluate de B., pentru care restituirea se realizează ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunitatea care deţine respectivele bunuri.

În schimb, instanţa de apel a analizat cererea ca fiind reprezentată de o acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile materiale ale dreptului comun, fiind introduse, nelegal, criterii suplimentare de apreciere, precum cel ai folosirii efective a imobilului.

Totodată, instanţa de apel a modificat raportul dintre capetele de cerere, apreciind, implicit, că admiterea acţiunii în revendicare are caracter subsidiar, admiterea sa fiind o consecinţă a admiterii primelor două capete de cerere.

Înalta Curte observă, în concordanţă cu decizia curţii de apel, pronunţată în primul ciclu procesual, că sintagma „potrivit dreptului comun" cuprinsă în conţinutul art. 3 alin. (2) din Decretul - Lege nr. 126/1990 nu are semnificaţia transformării cererii în retrocedare reglementată de norma specială într-o cerere în revendicare de drept comun, iar instanţa Investită cu o astfel de cerere nu poate ignora reglementarea specială care stabileşte drept criteriu de preferinţă dorinţa credincioşilor din comunitatea care deţine bunurile.

De altfel, aşa cum rezultă din expunerea de motive a actului normativ de modificare, raţiunea pentru care au fost adăugate două noî alineate textului art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990, prin O.G. nr. 64/2004, aprobată prin Legea nr. 182/2005, a fost aceea de a debloca accesul la justiţie, în condiţiile în care unele instanţe apreciau că nefamializarea procedurii în faţa comisiei are ca efect inadmisibititatea acţiunii în revendicare, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat România pentru încălcarea accesului la justiţie prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenţie.

În acest context, alineatul potrivit căruia „dacă ia termenul stabilit pentru convocarea comisiei, aceasta nu se întruneşte sau dacă nu se ajunge ia nici un rezultat în cadrul comisiei, or decizia nemulţumeşte una dintre părţi, partea are deschisă calea unei acţiuni în justiţie, potrivit dreptului comun" nu presupune transformarea cererii de restituire într-o acţiune de revendicare pe dreptul comun.

Sintagma „potrivii dreptului comun", nu se referă în realitate la „dreptul comun" material ci la „ dreptul comun" procesual, aplicabil demersului de restituire, respectiv la instanţele şi etapele procesuale ce urmează a fi parcurse,

În consecinţă, având în vedere solicitarea de restituire a unui locaş de cult, urmează a fi aplicată reglementarea specială în materie criteriile pe care aceasta le impune în rezolvarea unor astfel de pretenţii, după cum, de altfel a reţinut curtea de apel în primul ciclu procesual.

Este de reţinut, de altfel, că introducerea drept criteriu de preferinţă a dorinţei credincioşilor, reprezintă opţiunea legiuitorului care a înţeles să reglementeze astfel materia retrocedării unor imobile cu afectaţiune specială, respectiv cea de lăcaşe de cult, motiv pentru care instanţele nu pot cenzura oportunitatea adoptării unor astfel de norme, apreciate, de altfel, ca fiind constituţionale prin Deciziile nr. 23/1993, nr. 127/1994, nr. 49/1995 şi nr. 804/2012 ale Curţii Constituţionale.

Curtea Constituţională a reţinut, prin deciziile evocate, că prevederile art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990 respectă principiul general înscris în art. 1 alin. (3) din Constituţia României, conform căruia statul român este un stat de drept, democratic şi social, cât şi principiul libertăţii cultelor religioase consacrat de dispoziţiile constituţionale ale art. 29 alin. (3).

A motivat instanţa constituţională în sensul că democraţia presupune şi aplicarea principiului majorităţii, iar teza ultima a art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990 „ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri" ilustrează aplicarea principiului arătat, prin instituirea unui criteriu social, cel al opţiunii majorităţii enoriaşilor.

Totodată, o atare opţiune este în concordanţă şi cu jurisprudenţa Curţii Europene care a admis că nu poate fi contestată marja de apreciere a statelor în reglementarea restituirii imobilelor preluate abuziv.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., raportat la art. 312 alin. (5) C. proc. civ., având în vedere că, prin. încălcarea art. 297 alin. (1) teza finală, instanţa de apel a soluţionat procesul fără a se realiza o efectivă cercetarea fondului, se impune casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Înalta Curte mai reţine că soluţia casării este motivată şi de incidenţa m cauză a prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., dat fiind caracterul confuz şi contradictoriu al considerentelor hotărârii instanţei de apel referitoare la cadrul juridic în care acţiunea a fost analizată.

Astfel, deşi reţine incidenţa deciziei de desfiinţare pronunţate în primul ciclu procesual şi a Decretului - Lege nr. 126/1990, prin considerente ulterioare le înlătură de la aplicare. De asemenea, după ce afirmă validitatea formală a titlului care a stat ia baza intabulării şi a încheierii de intabulare, în considerente ulterioare se concluzionează că adresa din 1971 şi încheierea de intabulareau fost emise cu încălcarea prevederilor art. 37, 38 şi 39 din Decretul nr. 177/1948.

În rejudecare, instanţa de apel urmează să aibă în vedere dezlegările obligatorii cuprinse în Decizia nr. 141 din 7 noiembrie 2013, precum şi exigenţele art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990, potrivit căruia situaţia juridică a lăcaşurilor şi caselor parohiale ce au aparţinut A. şi au fost preluate de B. se va stabili de reprezentanţii clericali ai celor dona culte religioase, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri, pe fondul cauzei.

Sub acest aspect, instanţa de apel urmează a analiza înscrisurile aflate la dosarul instanţei de fond, referitoare la stabilirea numărului de credincioşi catolici, respectiv ortodocşi şi a voinţei acestora de a păstra biserica, precum şi de a o folosi în continuare, coroborat cu alte probe ce vor fi administrate în cauză în vederea determinării „dorinţei credincioşilor din comunitatea care deţine bunurile" în sensul prevederilor art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990.

Totodată, având în vedere faptul că acţiunea principală este reprezentată de capătul de cerere de revendicare şi în considerarea caracterul special al acţiunii în revendicare formulate, întemeiată pe prevederile legii speciale, Decretul - Lege nr. 126/1990, instanţa de apel urmează a se pronunţa în ce măsură eventuala constatare a nevalabiîităţii/nulităţii titlului în temeiul căruia imobilul în litigiu este deţinut şi intabulat de recurenta-pârâtă, precum şi a încheierii de intabulare, are drept consecinţă necesară admiterea acţiunii în revendicare.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, Înalta Curte urmează a reţine caracterul fondat al acestuia.

Astfel, în temeiul art. 295 alin. (1) C. proc. civ. „Instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă".

Înalta Curte reţine că, prin motivele de apel, reclamanta a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 4 din Decretul - Lege nr. 126/1990, precum şi ale art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ale art. 6 alin. (1) şi ale art. 9 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, caracterul abuziv al preluării, precum şi faptul că biserica nu este folosită potrivit destinaţiei sale principale, Iară a pune însă în discuţie temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990.

În consecinţă, în analiza motivelor de apel, instanţa de apel a depăşit limitele investirii realizate prin cererea de apel, impuse de dispoziţiile art. 295 C. proc. civ., precum şi principiul caracterului devolutiv al apelului, ce derivă din acestea, realizând analiza apelului pe motive suplimentare celor invocate de apelanta-reclamantă.

Înalta Curte, având în vedere cele expuse anterior, constată că nu se mai impune, în această fază procesuală, analiza celorlalte motive de recurs, urmând ca, faţă de prevederile art. 312 alin. (5) C. proc. civ., raportat la art. 295 C. proc. civ. şi art. 297 C. proc. civ., să admită recursul, să caseze decizia recurată şi să trimită cauza spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel, în vederea analizării motivelor de apel invocate de reclamantă, cu observarea prevederilor legale care reglementează judecata in apel, a limitelor rejudecării determinate în primul ciclu procesul şi a îndmmărilor date prin prezenta decizie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta B. Tăuţii de Sus împotriva Deciziei nr. 388/A din 6 martie 2015 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 noiembrie 2015.