Civil compensation claims under ECHR Protocol No. 1 barred by mandatory application of special domestic reparation legislation

Decizia nr. 2460/2015

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

Prin acţiunea formulată la 27 octombrie 2011, A. a solicitat instanţei - în contradictoriu cu Statul român prin B. - să oblige pârâtul la plata sumei de 300.000 euro cu titlu de despăgubiri civile pentru imobilul (compus din teren în suprafaţă de 208 mp şi construcţie) situat în Bucureşti, sector 4.

Cererea s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov - Secţia Notarială din 13 iulie 1932, transcris la grefa Tribunalului Ilfov din 1932, autorii C., D., E. şi F. au dobândit imobilul în suprafaţă de 224 mp situat în sector 4 Bucureşti.

În baza acestui contract şi a Autorizaţiei de construire din 29 august 1933 proprietarii imobilului au edificat o construcţie, compusă din casă de locuit în suprafaţă de 68,40 mp şi dependinţe, în suprafaţă utilă totală de 98,15 mp.

Ulterior, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 21 aprilie 1942, C. şi D. au înstrăinat cota lor parte către E. şi F., aceştia din urmă devenind coproprietari asupra terenului şi a construcţiei.

La data de 28 aprilie 1969, a intervenit decesul lui F., acesta fiind moştenit de E., în calitate de soţie supravieţuitoare, şi de G., în calitate de fiu, conform certificatului de moştenitor din 24 octombrie 1969.

La data de 12 ianuarie 1971 a intervenit decesul lui G., acesta fiind moştenit de mama sa, E. şi de H., în calitate de soţie supravieţuitoare, conform certificatului de moştenitor din 14 ianuarie 1971.

Ulterior decesului lui E., la data de 12 august 1980, aceasta a fost moştenită de numita I., în calitate de moştenitor testamentar, conform testamentului autentificat din 01 august 1978 şi a certificatului de moştenitor din 10 decembrie 1980.

Prin Notificările înregistrate din 02 august 2001, succesoarea I., a solicitat restituirea în natură a imobilului în cauză, precum şi acordarea diferenţei de despăgubiri băneşti pentru construcţia care fusese edificată de ascendenţii săi şi demolată ulterior preluării abuzive de către stat.

Prin contractul de cesiune autentificat din 2006 de B.N.P.A., J. şi K., solicitanta-succesoare I. i-a cesionat reclamantei A. toate drepturile relative la imobilul situat în, sector 4, Bucureşti, în suprafaţă de 208 mp, reclamanta acționând pentru recuperarea drepturilor dobândite prin cesiune, privind imobilele preluate abuziv de la autorii cedentei sale.

Faţă de situația nesoluţionării notificărilor din 02 august 2001 şi din 02 august 2001, reclamanta a chemat în judecată Primăria Municipiului Bucureşti prin primarul general, solicitând obligarea acesteia la emiterea unei dispoziţii privind imobilul în cauză.

Prin sentinţa civilă nr. 191 din 12 februarie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis acţiunea şi a obligat pârâta „să soluţioneze notificările din 02 august 2001 şi din 02 august 2001 ce fac obiectul Dosarelor nr. x/2001 şi nr. x/2002 cu privire la imobilul situat în Bucureşti, sector 4”.

Conformându-se obligaţiei stabilite de instanţă, primarul general al Municipiului Bucureşti a emis Dispoziţia nr. 12603 din 30 aprilie 2010 prin care a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, constând în diferenţa dintre suma încasată, actualizată şi valoarea de piaţă, pentru imobilul în cauză, compus din teren în suprafaţă de 208 mp şi construcţia demolată în suprafaţă utilă de 98,15 mp.

Urmând cursul reglementat de Legea nr. 247/2005, Dosarul a fost trimis Instituţiei Prefectului Municipiului Bucureşti sub nr. x din 16 noiembrie 2010, după care a fost înaintat la L.

Potrivit adresei din 11 octombrie 2011, reclamantei i s-a adus însă la cunoştinţă faptul că dosarul a fost returnat Instituţiei Prefectului, de către M., în scopul verificării situaţiei juridice actuale a terenului de 208 mp.

Prin urmare, se arată că, în pofida faptului că au trecut peste 10 ani de la formularea notificărilor în temeiul Legii nr. 10/2001 şi a faptului că reclamanta deţine un bun în sensul art. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta nu a primit până în prezent despăgubirile la care este îndreptăţită.

Învestit în primă instanţă, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa nr. 951 din 2 septembrie 2014, a respins ca inadmisibilă cererea, reţinând în esenţă că Titlul VII al Legii nr. 247/2005 a fost interpretat, prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, dată de instanţa supremă în soluţionarea unui recurs în interesul legii, ca reprezentând „o lege specială internă” în raport cu art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, invocat de către reclamanta A.

Or, această interpretare dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cadrul recursului în interesul legii prin care s-au dezlegat probleme de drept, este obligatorie pentru instanţe de la data publicării în M. Of., conform cu art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.

Prin urmare, aplicarea Titlului VII al Legii nr. 247/2005, prin care, reclamanta avea la îndemână calea realizării efective a dreptului, era prioritară şi înlătura de la aplicare dispoziţiile „blocului de convenţionalitate” invocat de către reclamantă, constituit din art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi din jurisprudenţa Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, inclusiv referitor la Hotărârea Pilot dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Maria Atanasiu ş.a. contra României, în condiţiile în care, la soluţionarea recursului în interesul legii, Înalta Curte de Casațieși 0ustițieJ a avut în vedere şi această Hotărâre Pilot.

S-a reţinut că art. 13 aşa cum a fost interpretat de organele cu atribuţii jurisdicţionale ale Convenţiei, nu deschide calea unui recurs naţional în convenţionalitate, care ar putea avea ca obiect încălcarea de către o lege naţională, a unui drept ocrotit de Convenţie sau de către protocoalele sale adiţionale, ci garantează o cale de atac care să pună în discuţie modul de aplicare a legii interne în conformitate cu exigenţele Convenţiei.

S-a reţinut astfel, că în baza acestui articol, judecătorul naţional nu poate înlătura o lege sub pretextul că nu corespunde Convenţiei europene, ci, este obligat să aplice legea existentă în lumina principiilor degajate din blocul de convenţionalitate.

Înalta Curte de Casație și Justiție, a reţinut că, controlul de convenţionalitate al sistemului naţional existent, de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent a fost deja realizat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea pilot pronunţată în Cauza Maria Atanasiu ş.a. contra României, prin care s-a stabilit obligaţia statului român de a pune la punct într-un termen determinat, un mecanism adecvat care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 paragraful 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, conform principiilor garantate de Convenţie.

Prin urmare, în cazul dat, tribunalul nu poate ignora sau înlătura de la aplicare, legea internă aşa cum solicită reclamanta.

Reclamanta, conchide prima instanţă, are la îndemână căile de realizare a drepturilor sale conform Legii nr. 165/2013, astfel că acţiunea îndreptată pe dreptul comun şi pe art. l din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, este inadmisibilă.

Soluţia dată asupra fondului de tribunal, a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care, prin Decizia nr. 276/A din 25 mai 2015, în esenţă cu aceeaşi motivare, a respins ca nefondat apelul reclamantei.

În cauză a declarat recurs în termen legal reclamanta A. care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, cu modificările ulterioare, în vigoare la data inițierii demersului judiciar, critică hotărârea dată în apel, după cum urmează:

- s-a reţinut greşit caracterul obligatoriu al Deciziei nr. 27/2011 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi aplicabilitatea prevederilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ. de la 1865, faţă de prevederile art. 20 alin. (2) din Constituţie, act normativ cu forţă superioară.

Se face trimitere, în acest sens, la decizia nr. 206/2013 a Curţii Constituţionale care, a analizat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4145 alin. (4) C. proc. pen. ce reglementează obligativitatea deciziilor pronunţate în recursurile în interesul legii, în materie penală.

- Decizia nr. 27/2011, interpretată în lumina jurisprudenţei Curţii Europene în cauzele Maria Atanasiu şi alţii c. României şi Vermeire c. Belgia, contravine Convenției Europene a Drepturilor Omului, transformându-se într-o „formă de control” a hotărârilor instanţei europene.

- în sistemul de drept românesc, precedentul judiciar nu reprezintă izvor de drept, indiferent dacă ar proveni de la Înalta Curte de Casație și Justiție, iar textele legale care privesc hotărârile date în interesul legii nu-şi pot extinde aplicarea şi la simplele „soluţii jurisprudenţiale”.

- instanţa avea obligaţia să verifice dacă o decizie dată într-un recurs în interesul legii este obligatorie, respectiv dacă dezlegarea dată problemelor de drept, lipseşte de efecte hotărârile Curţii Europene care, se bucură de prioritate.

Or, concluzia desprinsă din decizia dată în R.I.L. este evident contrară jurisprudenţei instanţei europene care a constatat existenţa unei „disfuncţionalităţi sistemice” generată de redactarea defectuoasă a legislaţiei cu privire la restituirea imobilelor naţionalizate şi din aplicarea sa defectuoasă de autoritățile administrative.

Se continuă, în susţinerea motivelor de recurs, cu analiza practicii recente a Curţii Europene potrivit căreia deşi, în dreptul intern, se deschide - în favoarea persoanelor îndreptăţite - accesul la o procedură administrativă urmată, dacă este cazul, de una contencioasă, acest acces rămâne teoretic şi iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să asigure, într-un termen rezonabil, restituirea imobilului sau plata unei indemnizaţii în beneficiul acestora.

Or, se conchide, acest caracter teoretic şi iluzoriu al drepturilor prevăzute de Legea nr. 10/2001 rezultă chiar din speţa dedusă judecăţii, în condiţiile în care reclamanta şi autorii săi au urmat procedura specială prevăzută de această lege şi deşi au obţinut o hotărâre judecătorească de obligare a entităţii învestite la soluţionarea notificărilor, nici până în prezent nu şi-au văzut realizate dreptul de restituire în natură sau la despăgubiri.

Ca atare, se apreciază că dreptul de proprietate al reclamantei este „violat” prin „ingerinţa neproporţională” şi că nu există altă cale în dreptul intern de înlăturare a acestei violări şi de reparare a prejudiciului.

Recursul se priveşte ca nefondat, în considerarea argumentelor ce succed.

Este de remarcat, dintru început, că recursul vizează, în principal, statuările Deciziei nr. 27 din 14 noiembrie 2011, dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii prin care s-a stabilit lipsa calităţii procesuale pasive a Statului român, în acţiunile întemeiate pe dispoziţiile art. 26 (3) al Legii nr. 10/2001, prin care se solicită obligarea acestuia la plata unor despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv.

Prin aceeaşi decizie, s-a mai stabilit că sunt inadmisibile acţiunile în acordarea despăgubirilor băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul protocol adiţional la Curtea Europeanăa Drepturilor Omului şi ale art. 13 din Convenţie.

Se susţine, în esenţă, că în condiţiile în care respectiva decizie este contrară jurisprudenţei Curții Europene a Drepturilor Omului în mod greşit instanţele au dat eficienţă prevederilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ. de la 1865, aplicabil cauzei, afirmându-se că în contextul acestor statuări contrare instanţei europene, recursul în interesul legii s-a transformat într-o „formă de control” a hotărârilor date de aceasta.

Niciuna din criticile formulate de recurentă, nu poate fi primită.

Astfel, fără a relua, statuările doctrinare legate de rolul şi locul acestui mecanism procedural (apreciat unanim ca unicul instrument eficace în menţinerea unităţii jurisprudenţei şi interpretarea corectă a normelor legale) este important a sublinia că rolul practicii statornicite de instanţa supremă, în general, nu poate fi ignorat în niciun sistem de drept, jurisprudenţa creată de aceasta trebuind să constituie „un ghid şi o călăuză” pentru judecătorii instanţelor inferioare în interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept substanţial şi procesual.

În considerarea caracterului lor obligatoriu, deciziile pronunţate asupra recursurilor în interesul legii au valoarea unui izvor de drept secundar, apropiat actelor normative, dezlegarea dată problemelor de drept judecate impunându-se astfel instanţelor.

Prin recursurile în interesul legii a căror soluţionare a fost finalizată prin Decizia în interesul legii invocată de către recurentă (nr. 27 din 14 noiembrie 2011) instanţa supremă a fost chemată să analizeze şi să se pronunţe asupra posibilităţii pe care o au persoanele îndreptăţite de a beneficia de despăgubiri, în alte condiţii şi în altă procedură decât cea instituită de legea specială.

Toate considerentele reţinute prin această decizie au avut în vedere şi s-au raportat la dispoziţiile Curții Europene a Drepturilor Omului şi la jurisprudenţa instanţei europene care, a lăsat la latitudinea statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăţilor preluate abuziv sau acordarea de despăgubiri.

Examinând - în lumina art. 13 din Convenţie - posibilitatea existenţei unui „recurs intern” care să permită invocarea, în substanţă, a drepturilor şi libertăţilor consacrate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, s-a decis (avându-se în vedere de asemenea jurisprudenţa instanţei europene şi făcându-se trimitere la cauzele Rotaru împotriva României, James şi alţii împotriva Regatului Unit, Roche împotriva Regatului Unit, Murray împotriva Regatului Unit, Kudla împotriva Poloniei, Maria Atanasiu şi alţii împotriva României etc.) că garanţiile prevăzute de respectivele prevederi ale Convenţiei, nu pot merge atât de departe încât să asigure o cale care să permită combaterea unei legi, pe motiv că este contrară Convenţiei, sau să atace conţinutul unei anumite reglementări în faţa unei autorităţi naţionale.

În cauza de faţă, după parcurgerea procedurilor speciale instituite prin Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005, reclamantei i s-a recunoscut prin hotărâre judecătorească irevocabilă, dreptul la despăgubiri (măsuri reparatorii prin echivalent) în modalitatea emiterii de către M. a unui titlu de despăgubire, procedura derulată ulterior fiind una execuţională care, nu implică achitarea acestor despăgubiri, direct de la bugetul de stat, avându-se în vedere „sarcina importantă” ce ar plana asupra acestuia - impusă, dacă s-ar accepta această modalitate de despăgubire, de cazuistica impresionantă din materia legilor de reparaţie imobiliară - aspect reţinut chiar de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea pilot Maria Atanasiu şi alţii împotriva României.

Nu în ultimul rând, în această materie, trebuie avut în vedere şi un alt criteriu, propriu jurisprudenţei Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi anume acela al proporţionalităţii, al echilibrului ce trebuie să existe între protecţia dreptului individual de proprietate şi exigenţele apărării unor interese generale (a se vedea cauza Saggio contra Italiei).

Or, lipsa de resurse financiare ale Statului, în raport de amploarea numărului de solicitări, este de natură a „explica” întârzierea emiterii titlului de despăgubire care, urmează de altfel un calendar stabilit prin mai multe reglementări guvernamentale, ce ţin seama în primul rând de ordinea cronologică a înregistrării cererilor, pentru a se asigura egalitatea de tratament a persoanelor aflate în aceeaşi situaţie şi a evita înfrângerea echilibrului dintre dreptul individual şi interesul general.

În respectarea aceluiaşi echilibru, se impune a da eficienţă principiului specialia generalibus derogant, ca o consecinţă a recunoaşterii „marjei de apreciere” de care beneficiază statele în a implementa procedurile necesare care să conducă la rezultatul final al unei despăgubiri efective.

Cât priveşte prevederile constituţionale invocate de recurentă - art. 20 din legea fundamentală - obligaţia judecătorului naţional, ca prim judecător al Convenţiei Europene, de a aplica cu prioritate prevederile acesteia, nu poate fi contestată.

Ipoteza vizată este însă aceea în care normele interne, nu sunt în concordanţă cu prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Or, aşa cum s-a arătat, normele în discuţie - care, de altfel, au fost supuse examinării instanţei de contencios constituţional, atât din perspectiva conformităţii lor cu legea fundamentală cât şi a convenţionalităţii - nu pot fi apreciate ca fiind contrare reglementărilor Convenţiei.

Astfel, cu referire la prevederile art. 329 C. proc. civ. anterior, atacate în contenciosul constituțional şi invocate în prezenta cauză - prin raportare la prevederile art. 3307 alin. (4) din acelaşi cod - ca fiind greşit aplicate de către instanţe, Curtea Constituțională a reţinut, prin Decizia nr. 212 din 29 aprilie 2013 că, prin decizia în interesul Legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011 (care a făcut, şi în acel cadru, obiect al criticilor autoarei excepţiei ) cea mai înaltă instanţă de control judiciar, în exercitarea competenței sale specifice reglementată de art. 126 alin. (3) din Constituţie, a dat dezlegare unei probleme de drept care nu se circumscrie unei veritabile operațiuni de interpretare stricto sensu a conţinutului normativ al Titlului VII din Legea nr. 247/2005 ci constituie o soluţie jurisprudenţială obligatorie pentru instanţele judecătoreşti, a aplicării legii speciale în virtutea principiului specialia generalibus derogant.

Tot astfel, se mai arată, instituirea caracterului obligatoriu al dezlegării date problemelor de drept, judecate pe calea recursului în interesul legii, nu face decât să dea eficienţă rolului constituţional al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, contribuind la consolidarea statului de drept.

Aşa fiind, faţă de cele ce preced, recursul urmează a se respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 276/A din 25 mai 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 noiembrie 2015.