Restitution of religious properties confiscated in 1948: application of the "majority of believers" criterion under Decree-Law 126/1990 vs. property rights under Protocol No. 1 to the ECHR

Decizia nr. 2453/2015

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Bistriţa Năsăud sub nr. x/112/2009 reclamantele A. Bistriţa I, B. Bistriţa II şi C. Bistriţa III, în contradictoriu cu pârâţii D. Bistriţa, E. Bistriţa, F. Bistriţa şi G. Bistriţa, au solicitat a se constata nulitatea contractului de donaţie autentificat din 1997 de H.; a se dispune rectificarea înscrierilor de sub B+19, 23, 24, 25 din C.F. Bistriţa, în sensul radierii dreptului de proprietate înscris în favoarea pârâtelor şi a înscrierii dreptului de proprietate al reclamantelor; a fi obligate pârâtele să predea reclamantelor în deplină proprietate şi posesie imobilele înscrise în C.F. Bistriţa sub A+9, (Biserică şi 523 stj. pătr.); A + 11, (teren în suprafaţă 39 stj. pătr.); A + 13, (grădină în suprafaţă 71 stj.pătr.); A+14, (grădină în suprafaţă 44 stj. pătr.); A + 15, (grădină în suprafaţă 73 stj. pătr.); A + 16, (casă de piatră cu 1 etaj şi 13 camere în suprafaţă 690 stj. pătr.); A + 18, (grădină în suprafaţă 8 stj. pătr.); precum şi obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acţiunii reclamantele au arătat următoarele:

În anul 1948, I. a fost desfiinţată prin art. 1 al Decretului nr. 358/1948, şi ca atare a fost retrasă recunoaşterea cultului J. în temeiul art. 13 alin. (2) din Decretul - Lege nr. 177/1948.

S-a învederat că Statul Român a dispus, fără consimţământul enoriaşilor, de bunurile I., în temeiul art. 2 al Decretului nr. 358/1948.

Reclamantele au arătat că în anul 1989, Decretul nr. 358/1948 a fost abrogat prin Decretul - Lege nr. 9/1989 şi că ulterior a fost adoptat Decretul - Lege nr. 126/1990, care la art. 1 arată: „că urmare a abrogării Decretului nr. 358/1948, prin Decretul - Lege nr. 9 din 31 decembrie 1989, I. este recunoscută oficial (…)”.

S-a arătat că, prin înlăturarea efectului de interzicere a cultului J., I. din Bistriţa îşi manifestă public credinţa, fiind organizată structural, legal şi canonic în: A., I; B., II; C., III, şi ca atare se impune şi înlăturarea celui de al doilea efect, acela al atribuirii bunurilor unui alt cult. Abrogarea Decretului nr. 358/1948, cu menţinerea efectelor sale, reprezintă o încălcare a art. 9, art. 14 şi art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, sens în care se invocă, în mod concret, Decizia din 17 ianuarie 2008 pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Dosar nr. x/02 publicată în M. Of. Partea I nr. 748 din 05 noiembrie 2008.

În aceeaşi idee se susţine că abrogarea Decretului nr. 358/1948 prin Decretul - Lege nr. 9/1989 a făcut ca izvorul dreptului de proprietate al pârâtei de rândul 1 asupra bunurilor înscrise în C.F. subiectul de drept) al dreptului de proprietate, ci însuşi actul translativ de proprietate, deoarece a fost un act normativ individual, o normă juridică care transfera expres şi limitativ, prin voinţa statului, bunurile de la cultul greco-catolic la cultul ortodox). Dispărând însuşi actul izvor al dreptului de proprietate al pârâtei de rândul 1, tocmai pentru că a reprezentat un act abuziv, reclamantele au solicitat înlăturarea efectelor sale negative prin restituirea bunurilor.

S-a arătat că fără a mai avea un drept de proprietate pârâta de rândul 1 a înstrăinat cu titlu gratuit pârâtelor de rândul 2 şi 3 cote din imobilele înscrise în C.F. Bistriţa asupra cărora nu mai avea nici un drept, iar contractul de donaţie autentificat din 1997 de H., este nul deoarece se tranzacţionează bunurile altuia.

Înscrierea dreptului de proprietate al pârâtei de rândul 1 în C.F. Bistriţa sub B + 19 în temeiul Decretului nr. 1998 din 1 decembrie 1948, inexistenţa acestui Decret, reprezintă dovada lipsei vreunui drept de proprietate al pârâtei de rândul 1 asupra imobilelor înscrise în C.F. Bistriţa şi, în consecinţă, imposibilitatea transmiterii unei cote din acest drept prin Contractul de Donaţie autentificat din 1997 de H.. S-a mai arătat că, nevalabilitatea titlului face imperativă rectificarea înscrierii în temeiul art. 34 pct. 1 din Decretul - Lege nr. 115/1938; art. 34. pct. 1 din Legea nr. 7/1996, în sensul radierii dreptului pârâtei de rândul 1 şi, înscrierii dreptului reclamanţilor.

De asemenea, rectificarea înscrierii de sub B+19, în sensul radierii dreptului pârâtei de rândul 1 şi înscrierii dreptului subsemnaţilor, se impune şi în temeiul art. 34 pct. 3 din Decretul - Lege nr. 115/1938; art. 34. pct. 3 din Legea nr. 7/1996, deoarece prin abrogarea Decretului nr. 358/1948: „nu mai sunt întrunite condiţiile de existenţă a dreptului înscris” întrucât au încetat efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea”.

În ceea ce priveşte radierea dreptului de proprietate al pârâtelor de rândul 2 şi 3, înscrise sub B+24, B+25, s-a învederat că se impune în temeiul art. 34 pct. 1 din Decretul - Lege nr. 115/1938; art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, datorită nulităţii Contractului de Donaţie sus menţionat.

Reclamantele au învederat şi faptul că în temeiul art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990, le-a invitat pe pârâte, la 29 mai 2006, la orele 14,00, în Bistriţa, pentru soluţionarea pe cale amiabilă a revendicării imobilelor şi, că nesoluţionare revendicării imobilelor pe cale amiabilă a determinat înaintarea prezentei acţiuni.

În drept, reclamantele au invocat prevederile art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990, art. 480 C. civ., art. 34 pct. 1 şi 3 din Decretul - Lege nr. 115/1938 şi Legea nr. 7/1996; art. 9, 14 şi art. 1 din Primul Protocol al Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Pârâtele C. Bistriţa, E. Bistriţa, D. Bistriţa şi G. Bistriţa, prin întâmpinare, au solicitat instanţei să pună în vedere reclamantelor să precizeze obiectul acţiunii şi temeiul juridic al acesteia, pentru a putea stabili cui revine competenţa de soluţionare ca instanţă de fond. Pe fondul cauzei au solicitat respingerea acţiunii, în principal, ca fiind prescris dreptul la acţiune, iar în subsidiar, ca neîntemeiată, totodată invocând pe cale de excepţia prescripţia achizitivă prevăzută de dispoziţiile art. 27 din Decretul Lege nr. 115/1938, privind publicitatea imobilfără, precum şi dobândirea dreptului de proprietate „ope legis” în baza dispoziţiilor art. 37 raportat la art. 55 din Decretul Lege nr. 177/1948, privind regimul general al cultelor, pentru următoarele motive:

Astfel, pârâtele au învederat că în fapt, prin acţiunea introductivă se solicită într-un mod confuz şi cu o motivare sumară anularea unui contract de donaţie, rectificarea unor înscrieri din C.F. 424 Bistriţa, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtelor şi în final predarea către reclamantă „en gros” a bisericii din Bistriţa, cu celelalte terenuri indicate din C.F. Bistriţa, din care cea mai mare parte sunt trecute în domeniul public al municipiului Bistriţa.

În ceea ce priveşte prescrierea dreptului la acţiune pentru anularea contractului de donaţie din 1997, au solicitat a se observa dispoziţiile art. 6 alin. (3) şi (4) din O.U.G. nr. 184/2002 de modificare şi completare a nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile ce au aparţinut cultelor religioase din România. Astfel, s-a arătat că, prin Legea nr. 48/2004 privind aprobarea O.U.G. nr. 184/2002, termenul de exercitare a acţiunii prevăzut de art. 6 din O.U.G. nr. 184/2002 a fost prelungit cu încă 6 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 48/2004, respectiv până la 28 septembrie 2004, motiv pentru care se invocă prescrierea dreptului la acţiune în condiţiile în care acţiunea a fost înaintată în luna martie 2009.

Pârâtele au mai învederat că, de altfel actul de donaţie în discuţie nu constituie un act de înstrăinare, ci un act de partaj între parohiile ce slujesc în acelaşi locaş de cult, astfel că anularea lui nu ar face altceva decât să aducă bunul în patrimoniul unei singure parohii şi nu în cel al reclamantelor.

Aceleaşi pârâte au invocat prescripţia achizitivă şi dobândirea dreptului de proprietate în baza legii, respectiv a dispoziţiilor art. 37 din Decretul nr. 177/1948 de către parohiile ortodoxe. În aceeaşi idee pârâtele au invocat Decizia Înaltei Curții de Casație și Justiție nr. 4315 din 29 mai 2007.

Pârâtele au mai arătat că în ceea ce priveşte susţinerea făcută în sensul că potrivit dispoziţiile art. 37 alin. (3) din Decretul - Lege nr. 177/1948 „lăcaşurile de cult sunt exceptate şi, nu se includ în categoria bunurilor care se transferă noului cult", este o interpretare total eronată şi potrivnică conţinutului acestui articol. După ce în alin. alin. (1) al art. 37 din Decretul - Lege nr. 177/1948 se menţionează expres că „dacă cel puţin 10% din numărul credincioşilor comunităţii locale a unui cult trec la alt cult, comunitatea locală religioasă a cultului părăsit, pierde de drept o parte din patrimoniul sau, proporţională cu numărul credincioşilor care au părăsit-o şi aceasta parte proporţională se strămută de drept în patrimoniul comunităţii locale a cultului adoptat de noii credincioşi”, în alin. (2) se face o menţiune cu totul aparte în sensul că:„dacă cei care părăsesc comunitatea locală alcătuiesc majoritatea, biserica (locaşul de închinăciune, casa de rugăciuni), precum şi edificiile anexe, aparţin de drept comunităţii locale a cultului nou adoptat.

Prin urmare, în alin. (2) a art. 37 din Decretul - Lege nr. 177/1948 se arată că lăcaşul de cult (casa de rugăciuni) şi edificiile anexe, revin de drept în proprietate cultului majoritar fără vreun drept de despăgubire pentru cultul minoritar.

Tocmai, raportat la primele două aliniate şi, în completarea acestora s-a edictat şi alin. (3) care prevede ipoteza în care numărul credincioşilor trecuţi la noul cult (ortodox) este de peste 75% din numărul credincioşilor a cultului părăsit, întreaga avere se strămută de drept în patrimoniul cultului adoptat cu drept de despăgubire pentru vechiul cult doar din cealaltă avere - fără a se socoti biserica (locaşul de închinăciune, casa de rugăciuni) şi edificiile anexe care revin de drept potrivit alin. (2) cultului majoritar, fără drept de despăgubire din acestea. Astfel, potrivit acestui aliniat vechiul cult părăsit, nu are dreptul de a primi bunuri în natură, în materialitatea lor, ci doar o despăgubire bănească ce se va plăti în cel mult 3 ani de la stabilirea ei.

Prin urmare, pârâtele au arătat că, dispoziţiile art. 37 alin. (3) din Decretul - Lege nr. 177/1948, nu exclud lăcaşurile de cult de a fi transferate noului cult aşa cum susţin reclamantele, ci dimpotrivă, transferă de drept proprietatea acestor edificii în favoarea noului cult când, peste 75% din credincioşii au trecut la noul cult, chiar fără drept de despăgubire din lăcaşul de cult şi edificiile anexe, pentru vechiul cult, astfel că susţinerea reclamantelor nu are nici un temei.

S-a mai susţinut că, după abrogarea Decretului 358/1948 şi adoptarea Legii nr. 126/1990 de recunoaştere a cultului greco- catolic în condiţii de deplină libertate şi democraţie, comunităţile locale au hotărât să rămână la cultul ortodox cu foarte mici excepţii. Astfel, potrivit situaţiei statistice oficiale a credincioşilor ortodocşi şi greco-catolici din România, conform rezultatelor recensământului din ianuarie 1992, respectiv martie 2002 s-a stabilit că în anul 1992 din totalul populaţiei României de 22.810.035 persoane, erau ortodocşi un număr de 19.802.385, adică 86,8%, iar greco-catolici un număr de 223.327 persoane, adică 0,98% din totalul populaţiei. În anul 2002 din totalul populaţiei României de 21.680.974 persoane, erau 18.817.975 ortodocşi, adică 86,79%, iar greco-catolici erau 191.556, adică 0,88%.

În acelaşi sens, s-a arătat că, potrivit aceleaşi situaţii statistice, în K. Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului - L. Vadului, Feleacului şi Clujului s-au constatat următoarele situaţii: - în anul 1992 din totalul populaţiei de 1.063.121, erau ortodocşi 787.680, adică 74%, iar greco-catolici erau 46.861, adică 4,4%;- în anul 2002 din totalul populaţiei de 1.014.412 persoane erau ortodocşi 766.598, adică 75,5%, iar 37.137 persoane erau greco-catolici, adică 3,6%.

S-a mai învederat că, în judeţul Bistriţa-Năsăud, cu ocazia recensămintelor din 1992 şi 2002, situaţia se prezenta astfel: în anul 1992 din totalul populaţiei de 326.820, erau ortodocşi 272.721, adică 83,4%), iar 9.267 erau greco-catolici, adică 2,8%; în anul 2002 din totalul populaţiei de 311.657, erau ortodocşi 258.838, adică 83%) şi, 7.125 persoane erau greco-catolici, adică 2,2%. În sensul celor susţinute au fost anexate: - adresa M. din 30 octombrie 1948 (vizată în 1948) privitoare la

aderarea credincioşilor greco-catolici la cultul ortodox; - adresa din 02 decembrie 1948 prin care reprezentanţii unui nr. de 6 protopopiate greco-catolice din judeţul Bistriţa-Năsăud trecute la ortodoxie solicită Ministerului Cultelor înfiinţarea unui institut teologic la Cluj;-procesele-verbale întocmite în parohiile pârâte la 21 mai 1990, 16 septembrie 1990 şi la 12 ianuarie 1991 cu privire la raporturile stabilite în această perioadă între credincioşii ortodocşi şi cei greco-catolici din cadrul parohiilor ortodoxe din care rezultă că dintr-un număr de 42.000 credincioşi arondaţi acestor parohii doar 13 persoane s-au declarat greco-catolice, dar nici acestea nu au formulat cerere de trecere la acest cult;-adresa din 30 octombrie 2006 a N. Bistriţa-Năsăud prin care se comunică oficial structura confesională a populaţiei la nivelul municipiului Bistriţa la recensământul populaţiei din 1992 şi 2002, din care rezultă că în 2002 erau ortodocşi 82,6%, iar catolici 3,3%; - adresa M. Bistriţa din 10 noiembrie 2006 privitoare tot la structura confesională a populaţiei din municipiul Bistriţa şi parohiile în cauză, care confirmă acelaşi procent al ortodocşilor şi greco-catolicilor.

Faţă de cele expuse, pârâtele au solicitat respingerea acţiunii -introductive ca neîntemeiată, având în vedere dispoziţiile:- art. 55 din Decretul nr. 177/1948 privind regimul general al cultelor religioase în care se arată că „toate chestiunile cu privire la împărţirea bunurilor între diferitele comunităţi religioase locale ale cultelor, nerezolvate încă, se vor rezolva potrivit dispoziţiunilor art. 37 din legea de faţă"; - dispoziţiile art. 37 alin. (3) din Decretul nr. 177/1948, potrivit cărora „Dacă cei trecuţi de la un cult la altul reprezintă cel puţin 75% din numărul credincioşilor comunităţii locale a cultului părăsit, întreaga avere se strămută de drept în patrimoniul comunităţii locale a cultului adoptat, cu drept de despăgubire pentru comunitatea locală părăsită, proporţional cu numărul celor rămaşi fără a se socoti biserica (lăcaşul de închinăciune, casă de rugăciuni) şi edificiile anexe; - dispoziţiile art. 2 din Decretul nr. 358/1948 privind stabilirea situaţiei de drept a fostul cult greco-catolici potrivit cărora averea fostelor parohii (lăcaşurile de cult şi casele parohiale) nu au fost preluate la stat ci, au rămas comunităţilor de enoriaşi din parohii;-dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare lai I., potrivit cărora situaţia juridică a lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale care au aparţinut I. şi au fost preluate de O., se va stabili ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri; -dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 115/1938 potrivit cărora „în cazul în care s-au înscris tară cauză legitimă drepturi reale, care pot fi dobândite în temeiul uzucapiunii, ele vor rămâne valabil dobândite dacă titularul dreptului le-a posedat cu bună credinţă, potrivit legii, timp de 10 ani; -faptul că pârâtele posedă acest imobil ca proprietar tabular din anul 1950 şi, evident şi după apariţia Legii nr. 26/1990, privind unele măsuri privitoare la I., mai mult de 17 ani: -toate coroborate cu numărul credincioşilor ortodocşi şi respectiv greco-catolici arondaţi parohiilor ortodoxe.

Pârâtele au solicitat a se observa că în xerocopia colii de C.F. Bistriţa anexată acţiunii, lipseşte copia feţei de la partea A, unde apare ca proprietar iniţial Convertul Minoriţilor din Bistriţa şi, nu reclamantele. în traducerea copiei de C.F. Bistriţa depusă de reclamante în dreptul menţiunilor de sub A+9, apare menţiunea trimiterii la B 10 deşi în xerocopia colii originale, trimiterea este făcută la evidenţele de sub B 20-21, în menţiunea de sub B 1 (încheierea din 19 ianuarie 1895) doar cota de Vi părţi din imobil a revenit Bisericii greco-catolice Bistriţa şi, nu întregul imobil. Biserica greco-catolică apare proprietară tabulară sub Bll, ulterior radiată, dar menţiunile de aici se referă la imobilele cumpărate din C.F. Bistriţa şi, nu la imobilele din prezentul litigiu.

Reclamantele prin răspunsul la întâmpinare, au arătat că temeiul de drept al petitului principal al acţiunii îl constituie art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990,că restul petitelor fiind accesorii, se judecă împreună cu cererea principală, în temeiul art. 17 C. proc. civ. S-a învederat că, O.U.G. nr. 94/2000 reprezintă dreptul comun aplicabil tuturor cultelor în raporturile lor cu Statul Român şi, că Decretul - Lege nr. 126/1990 este dreptul special derogator aplicabil cultului J. în general şi, în special în raporturile cu cultul ortodox.S-a precizat că, nu invocă dreptul comun, deoarece nu revendică de la Statul Român, ci de la pârâte, motiv pentru care temeiul de drept al acţiunii vizează dispoziţiile legii speciale Decretul - Lege nr. 126/1990, care, nu prevede nici un termen, în care ar trebui exercitată acţiunea în revendicare.

Mai mult decât atât, arată reclamantele, Legea nr. 182 din 13 iunie 2005 de modificare a Decretului - Lege nr. 126/1990, prin care se recunoaşte dreptul de a revendica bunurile aflate în posesia cultului ortodox, fără nici o restricţie temporară, este ulterioară Legii nr. 48/2004 de modificare a O.U.G. nr. 94/2000, prin care se permitea revendicarea bunurilor de la Statul Român.

Pe fondul cauzei, reclamantele au reluat motivarea în fapt şi în drept a cererii de revendicare şi, au invocat excepţia puterii de lucru judecat a Deciziei din 6 mai 2009 pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud în Dosarul nr. x/190/2007, în ceea ce priveşte nepreluarea bunurilor şi netrecerea enoriaşilor de la un cult la altul în temeiul Decretului nr. 177/1948.

Pe fondul cauzei, reclamantele au reluat motivarea în fapt şi în drept a cererii de revendicare şi, au invocat excepţia puterii de lucru judecat a Deciziei din 6 mai 2009 pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud în Dosarul nr. x/190/2007, în ceea ce priveşte nepreluarea bunurilor şi netrecerea enoriaşilor de la un cult la altul în temeiul Decretului nr. 177/1948.

Cauza a fost suspendată în intervalul 15 octombrie 2009 - 26 februarie 2010, în temeiul art. 244 C. proc. civ., până la soluţionarea irevocabilă a celei înregistrată sub nr. x/190/2007 la Tribunalul Bistriţa-Năsăud.

După reluarea cursului judecăţii cauzei, în raport de fundamentarea demersului juridic pe prevederile art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990 modificat prin O.G. nr. 64/2004, aprobată prin Legea nr. 182/2005, instanţa de fond s-a declarat competentă să soluţioneze pricina, respingând prin încheierea de şedinţă din 26 martie 2010 excepţia prematuri taţii acţiunii având ca petit principal revendicarea lăcaşului de cult şi a casei parohiale, precum şi a petitelor accesorii privind rectificarea înscrierilor din cartea funcfără şi anularea contractului de donaţie dintre bisericile ortodoxe, astfel cum a fost precizată.

În intervalul 23 aprilie 2010 - 21 septembrie 2012, cursul judecăţii cauzei a fost din nou suspendat până la soluţionarea de către Curtea Constituţională a excepţiei de nelegalitate a Decretului nr. 358/1948, invocată de reclamante, excepţie respinsă de instanţa constituţională.

Instanţa de fond a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată în apărare de pârâte şi, a unit cu fondul cauzei excepţiile prescripţiei achizitive invocată de pârâte şi, excepţia dobândirii de către pârâte a dreptului de proprietate „ope legis" în baza dispoziţiilor art. 37 raportat la art. 55 din Decretul - Lege nr. 177/1948, precum şi excepţia puterii de lucru judecat a considerentelor Deciziei civile nr. 43/2009 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud pronunţată în Dosarul nr. x/190/2007, în ce priveşte nepreluarea bunurilor şi netrecerea enoriaşilor de la un cult la altul în temeiul Decretului nr. 177/1948.

Pârâtele au formulat o cerere de chemare în judecată a altor persoane, în baza dispoziţiilor art. 1 alin. (2) al Legii nr. 455/2006, pentru stabilirea unor măsuri privind acţiunile şi cererile în justiţie formulate de cultele religioase recunoscute în România, în calitate de interveniente în interes propriu participând la proces Municipiul Bistriţa, prin primar, şi Consiliul Judeţean Bistriţa-Năsăud, prin Preşedinte.

După depunerea la dosar a raportului de expertiză tehnică topometrică, reclamantele au formulat la 27 mai 2014 precizare de acţiune, prin care şi-au restrâns pretenţiile, acestea vizând doar revendicarea imobilelor situate în Municipiul Bistriţa, jud. Bistriţa-Năsăud, în suprafaţă faptică totală de 4.227 mp, înscrise în C.F. Bistriţa, (Biserică şi 523 sţjp.); (grădină în sup. 25 stjp.); (casă de piatră cu 1 etaj şi 13 camere în sup. 690 stjp.); (grădină în suprafaţă de 8 stjp.), constatarea nulităţii Contractului de Donaţie autentificat din 1997 de H. şi, rectificarea înscrierilor de sub B+19, 23, 24, 25 din C.F. Bistriţa, în sensul radierii dreptului de proprietate înscris în favoarea pârâtelor şi, înscrierii dreptului de proprietate al reclamantelor.

Prin sentinţa civilă nr. 1364/F din 3 noiembrie 2014 Tribunalul Bistriţa Năsăud, a respins acţiunea reclamantelor ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

S-a reţinut că, atât reclamantele A. Bistriţa I, B. Bistriţa II şi C. Bistriţa III, cât şi pârâţii D. Bistriţa, E. Bistriţa, C. Bistriţa şi G. Bistriţa, îşi dispută conform precizării de acţiune depusă la 27 mai 2014, proprietatea corpului funciar în suprafaţa de 4.227 mp format din biserică casă parohială şi teren situate în municipiul Bistriţa, jud. Bistriţa-Năsăud, înscris în C.F. Bistriţa în coala A sub poziţia A +9, 16, 18 şi 19, având configuraţia stabilită de expertul tehnic topometru P. în raportul de expertiză tehnică completat şi în planul de. situaţie, cu reconstituirea amplasamentelor numerelor topografice, fosta proprietate tabulară a antecesoarei reclamantelor, înscrise în prezent în favoarea antecesoarei pârâtelor şi, aflate în posesia acestora.

S-a constatat că, Dosarele acvirate cu nr. x/112/2006 (cu nr. vechi x/C/2006) al Tribunalului Bistriţa-Năsăud şi nr. x/190/2007 al Judecătoriei Bistriţa, atestă existenţa unor litigii anterioare, având fie participanţi distincţi, fie obiecte diferite, controversele nevizând toate imobilele ce fac obiectul prezentei cauze.

Prin urmare, instanţa de fond a reţinut că, puterea de lucru judecat a considerentelor Deciziei civile nr. 43/A/2009 pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud în Dosarul nr. x/190/2007, la care fac trimitere reclamantele nu poate fi primită, pentru că în acea hotărâre se statuează expres că acţiunea promovată nu este întemeiată pe prevederile art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/9190, ca în prezentul litigiu, iar pe de altă parte obiectul examinării viza doar în top.

S-a apreciat că, sunt neîntemeiate şi apărările de fond ale pârâtelor referitoare la dobândirea dreptului de proprietate asupra corpului funciar în litigiu, prin efectul uzucapiunii tabulare prevăzută de art. 27 din Decretul - Lege nr. 115/1938, ori „ope legis" în baza dispoziţiilor art. 37 raportat la art. 55 din Decretul - Lege nr. 177/1948 privind regimul general al cultelor. S-a reţinut că, din prima perspectivă, textul legal ce fundamentează uzucapiunea tabulară instituie două condiţii ce trebuie cumulativ îndeplinite: pe de o parte înscrierea fără cauză legitimă a dreptului de proprietate, iar pe de altă parte să fi existat posesia de bună-credinţă timp de 10 ani. S-a constatat că, exercitarea posesiei pârâtei asupra lăcaşului de cult şi terenului pe care era edificat, a debutat şi continuat în circumstanţele desfiinţării abuzive a cultului J. prin efectul legii, respectiv Decretul nr. 358/2 decembrie 1948, abrogat abia prin Decretul - Lege nr. 9/1989. Caracterul public al îngrădirii libertăţii religioase şi de conştiinţă, legiferată prin actul normativ indicat, în detrimentul prevederilor art. 27 din Constituţia ţării în vigoare în anul 1948 şi, al art. 1 alin. (1) şi (5) din Decretul nr. 177 din 4 august 1948, exclude orice bună credinţă a cultului ortodox care, cu caracter exclusiv, a preluat imobilele proprietatea cultului J. desfiinţat, parohiile reclamante fiind puse în imposibilitatea de a se apăra şi manifesta dezacordul faţă de posesia parohiilor pârâte. Pasivitatea nu se poate imputa reclamantelor nici după intrarea în vigoare a Decretului - Lege nr. 126/1990, ce explicit caracterizează drept abuziv Decretul nr. 358/1948, legiuitorul impunând parcurgerea unei proceduri prealabile, în termenii căreia reclamantele au acţionat, manifestându-şi neechivoc intenţia de redobândire a bunurilor sacre, locaş de cult, casă parohială şi teren aferent.

Din a doua perspectivă, preluarea imobilului din patrimoniul comunităţii greco-catolice şi, transferarea lui în cel al bisericii ortodoxe, în baza art. 37 din Decretul - Lege nr. 177/1948 şi, a adresei din 1971 a Parohiei ortodoxe române, are un caracter abuziv. Textul legal evocat impunea constatarea, prin hotărâre judecătorească, a liberei treceri a adepţilor unui cult la altul, în proporţia prevăzută, caz în care opera şi transmiterea proprietăţii bunului sacru aparţinând cultului părăsit. Or, schimbarea voluntară a confesiunii religioase, trecerea liberă a credincioşilor de la greco-catolicism la ortodoxie, nu a fost probată, în anul 1950 cultul greco-catolic fiind practic desfiinţat, transferul dreptului de proprietate înscris în cartea funcfără nu a putut opera ex lege. Este adevărat că hotărârea judecătorească, la care legiuitorul a făcut trimitere ar fi avut un caracter declarativ şi, nu constitutiv de drepturi, întrucât transferul proprietăţii ar fi avut loc ca urmare a schimbării religiei şi, nu a hotărârii judecătoreşti, însă constatarea, pentru acest considerent, a dobândirii de către parohia ortodoxă a dreptului de proprietate asupra corpului funciar litigios, nu poate fi rezolvată favorabil pentru argumentele expuse. Pe de altă parte instanţa de fond a mai reţinut că legea şi uzucapiunea, reprezintă modalităţi distincte de dobândire a dreptului de proprietate, care se exclud una pe cealaltă.

Examinând fondul cauzei, tribunalul a reţinut că pretenţia principal dedusă judecăţii este neîntemeiată, modul de soluţionare impunând rezolvarea identică a cererilor subsecvente şi, în final respingerea în tot a acţiunii precizate.

S-a constatat că, disputa poartă asupra corpului funciar ce formează un tot unitar, format din construcţiile reabilitate biserică, casa parohială, anexe şi, teren aferent de 4.227 mp, situate în municipiul Bistriţa, cu datele de carte funcfără sus menţionate (pe parcursul derulării procesului, după efectuarea raportului de expertiză topometrică s-a renunţat la revendicarea, de la pârâţi a terenurilor aparţinând domeniului public al localităţii).

Cadrul normativ în care sunt valorificate pretenţiile reclamantei este dat de Decretul - Lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la I., prin care a fost reglementată modalitatea de restituire a bunurilor preluate de Stat prin efectul Decretului nr. 358/1948, distingându-se între două situaţii: a) aceea în care bunurile se află în patrimoniul Statului, restituibile (cu excepţia moşiilor) în starea lor actuală şi, b) situaţia lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale, preluate de O., pentru care restituirea se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanţii clericali ai celor două culte religioase, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunitate, care deţin aceste bunuri.

Astfel, raţiunea pentru care la art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990 au fost adăugate trei alineate noi, respectiv alin. (2) - (4), prin O.G. nr. 64/2004,(aprobată ulterior prin Legea nr. 182/2005), rezultă din Expunerea de motive a Guvernului, care a avut în vedere deblocarea accesului la justiţie, în condiţiile în care unele instanţe apreciau la acel moment că nefinalizarea procedurii în faţa comisiilor clericale nu deschide calea acţiunii în instanţă. De aceea, adăugarea la art. 3 a alineatului 3, conform căruia „dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei aceasta nu se întruneşte, sau dacă nu se ajunge la nici un rezultat în cadrul comisiei, ori Decizia nemulţumeşte una dintre părţi, partea interesată are deschisă calea acţiunii în justiţie, potrivit dreptului comun”, nu poate avea semnificaţia transformării cererii în retrocedare reglementată de norma specială într-o cerere în revendicare de drept comun.

S-a reţinut că, învestită cu o astfel de cerere, instanţa de judecată nu poate ignora reglementarea specială în materie, care impune drept criteriu de care să se ţină seama, în rezolvarea unor asemenea pretenţii, dorinţa credincioşilor din comunitatea care deţine bunurile. Cum, negocierile au eşuat, fapt ce rezultă din procesul-verbal încheiat la 29 mai 2006, acest criteriu îşi păstrează aplicabilitatea şi judiciar.

S-a apreciat că, în condiţiile în care instituirea criteriului preferenţial în rezolvarea conflictului dintre cel două biserici, cea greco-catolică şi cea ortodoxă, ca fiind dorinţa credincioşilor, este un aspect de politică legislativă, legiuitorul înţelegând să reglementeze astfel materia ce vizează modalitatea reconstituire a averii comunităţilor religioase, privind imobilele cu o anumită afectaţiune (lăcaşuri de cult),instanţa de judecată nu poate cenzura oportunitatea legii.

Instanţa de fond a mai constatat că, pronunţându-se asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate cu referire la art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990 şi, la criteriul voinţei credincioşilor în retrocedarea lăcaşurilor de cult, Curtea Constituţională a apreciat că. textul nu încalcă principiul după care Statul Român este un stat democratic şi, nici pe cel al libertăţii cultelor religioase (Decizia Curții Constituționale nr. 23/1993, Decizia Curții Constituționale nr. 49/1995), reţinând că:„libertatea cultelor religioase implică nu numai autonomia lor faţă de stat, dar şi libertatea credinţelor religioase", iar în condiţiile în care „în aceeaşi comunitate locală există credincioşi ortodocşi şi greco-catolici, criteriul social al majorităţii enoriaşilor pentru determinarea destinaţiei lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale, corespunde principiului democratic al determinării folosinţei religioase a acestui bun, în funcţie de voinţa majoritară a celor care sunt beneficiarii acestei folosinţe”.

S-a mai reţinut că, în ceea ce priveşte raportul dintre dreptul intern şi dreptul internaţional, de asemenea, nu se poate reţine o contradicţie în privinţa art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990, faţă de pactele internaţionale. Constituţia României, prin art. 20, asigură receptarea în dreptul intern a normelor internaţionale cu privire la drepturile omului, care au prioritate. Or, prin art. 3, nu se face altceva decât se pune norma internă în consonanţă cu normele internaţionale, care consacră principiul libertăţii omului de a opta la o religie sau cult religios, principiul toleranţei între culte, interzicând statului să exercite orice acţiuni de natură a îngrădi libertatea religioasă.

Astfel, o măsură abuzivă, cum a fost aceea a preluării de către stat a lăcaşurilor de cult în anul 1948, într-un stat de drept nu poate fi reparată printr-un abuz în sens invers, întrucât ar nesocoti opţiunea majorităţii credincioşilor la data adoptării acelei măsuri şi, ar destabiliza substanţial raporturile juridice, în dezacord cu prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, nu impune statelor contractante o obligaţie generală de restituire a bunurilor ce le-au fost transferate înainte să ratifice convenţia, acestea păstrând libertatea de a determina domeniul de aplicare a legislaţiei, condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească persoanele cărora li se restituie dreptul de proprietate (cauza Raicu împotriva României; cauza Jantner contra Slovaciei).

S-a apreciat de către instanţa de fond că, în cauză se impune, consolidarea situaţiei de fapt prin punerea în acord cu cea juridică, conform celor expuse în favoarea noului proprietar, al cărui număr de adepţi a crescut prin păstrarea, după anul 1990, a confesiunii ortodoxe de către foştii greco-catolici, involuntar „migranţi” în anii 1948-1950, în condiţiile în care potrivit datelor statistice privind recensământul oficial efectuat în anul 2011, în municipiul Bistriţa s- au declarat ortodocşi un număr de 57.831 persoane (82,03% din populaţie), iar greco-catolice un număr de 2044 persoane (2,89%).

Instanţa de fond a reţinut că, în cauza Pincova şi Pine vs. Republica Cehă Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a statuat că „atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporţionate".

S-a constatat că, în cauză nu s-a contestat nici existenţa unei majorităţi ortodoxe în comunitate şi, nici disproporţia evidentă între numărul credincioşilor ortodocşi şi cei greco-catolici, că martorii R. şi S. ascultaţi în instanţă, au învederat faptul că după anul 1990 doar 7 persoane au dorit să revină la ritul greco-catolic.

Instanţa de fond a mai apreciat că, nu poate fi însuşită nici susţinerile reclamantelor, potrivit cărora s-ar bucura de protecţia dreptului lor de proprietate în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, beneficiul protecţiei fiind condiţionat de deţinerea unui „bun” în sensul acestei norme. Contrar susţinerilor reclamantelor, în ceea ce priveşte noţiunea de „bun”, Curtea Europeană a decis că poate cuprinde atât bunurile existente cât şi valori patrimoniale, respectiv creanţe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a le vedea concretizate. Conform principiilor ce se degajă din jurisprudenţa Curții Europene a Drepturilor Omului, bunul actual presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (cauza Străin şi alţii împotriva României hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 30 iunie 2005, cauza Sebastian Taub împotriva României, cauza Athanasiu Marshall împotriva României hotărârea Curții Europe a Dnerepturilor Omului din 23 iunie 2009).

Prin urmare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin hotărârea pilot în cauza Maria Athanasiu şi alţii împotriva României, a analizat noţiunile de „bun actual” şi „valoare patrimonială" şi, a statuat că existenţa unui „bun actual” este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele au recunoscut calitatea de proprietar al persoanei în discuţie şi dacă, în dispozitivul hotărârii, au dispus în mod expres restituirea bunului. In schimb, Curtea Europeană a statuat că, nu vor fi considerate bunuri, în sensul articolului menţionat, speranţa de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp, ori o creanţă condiţională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiţiei (cauza Penţia şi Penţia împotriva României, hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 23 martie 2006, cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 13 decembrie 2000 cauza Lindner şi Hammermeyer împotriva României, hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 3 decembrie 2002 cauza Ionescu şi Mihăilă împotriva României, hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 14 decembrie 2006).

Faţă de aceste considerente, tribunalul a reţinut că reclamantele nu deţin un „bun" şi nici un drept pentru restituirea în natură, astfel cum pretind pe calea acţiunii în revendicare pendinte, pentru a putea beneficia de garanţiile oferite de Convenţie.

Astfel, instanţa de fond a constatat că toate argumentele de fapt şi drept expuse, confirmă din perspectiva art. 480 C. civ. raportat la art. 3 din Decretul nr. 126/1990, netemeinicia cererii principale de revendicare şi, implicit, caracterul nefondat al celor accesorii.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantele A., Bistriţa I, B., Bistriţa II, C. Bistriţa III, solicitând schimbarea ei în parte, în sensul admiterii excepţiei puterii de lucru judecat a considerentelor Deciziei civile nr. 43/2009, precum şi admiterea acţiunii, deoarece din punct de vedere juridic, A. a fost absorbită, în anul 1948, de F. printr-o cerere a enoriaşilor greco- catolici la cultul ortodox în baza art. 37 din Decretul - Lege nr. 177/1948, şi, i s-a retras recunoaşterea juridică prin Decretul nr. 358/1948.

Mai mult, au arătat reclamantele, argumentul primei instanţe potrivit căruia recensămintele din anii 1992, 2002, 2011, dovedesc că membri aceleaşi comunităţi, foştii enoriaşi greco-catolici, au preferat după 1990 să rămână la cultul ortodox, iar nu să revină la cultul greco-catolic, a fost fundamentul acţiunii înaintate de pârâte în Dosarul nr. x/190/2007al judecătoriei Bistriţa, în care s-a solicitat constatarea unui drept de proprietate asupra imobilelor din prezentul litigiu, tocmai cu motivarea că foştii greco-catolici vor să rămână ortodocşi. Acesta a fost motivul în raport de care Judecătoria Bistriţa a admis acţiunea, însă Tribunalul Bistriţa Năsăud, prin Decizia civilă nr. 43/2009, a desfiinţat sentinţa.

S-a arătat că, prin încheierea din 15 octombrie 2009, prima instanţă a stabilit că soluţionarea prezentului litigiu depinde de soluţia din Dosarul nr. x/190/2007 al Tribunalului Bistriţa-Năsăud, motiv pentru care reclamantele au invocat excepţia autorităţii de lucru judecat a considerentelor Deciziei civile nr. 43/2009,pronunţată în menţionatul dosar.

Reclamantele au învederat că, trebuie avut în vedere că cei 57.381 credincioşi ortodocşi, indicaţi de recensământul din anul 2011, nu sunt doar enoriaşi ai pârâtelor, ci ai tuturor celor 22 parohii ortodoxe din Municipiul Bistriţa, având bisericile lor.

S-a susţinut că, în cauză au fost încălcate art. 6 art. 13, art. 14 şi art. 46 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului., prin nerespectarea celor statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Parohia Greco-Catolică Sâmbăta Bihor contra României şi, Parohia Greco-Catolică Sf. Vasile cel Mare din Bucureşti contra României, prin lipsa accesului efectiv la o instanţă de judecată. S-a arătat că, în mod greşit prima instanţă a respins acţiunea cu motivarea că, politica statului este să nu intervină în domeniul bunurilor sacre, sens în care soluţia legislativă a fost să opteze pentru criteriul majorităţii religioase. Or, acesta este motivul pentru care România a fost condamnată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cele două cauze susmenţionate, reţinându-se că instanţele naţionale au refuzat să judece cauzele parohiilor greco-catolice, deoarece soluţionarea litigiilor cu privire la bunurile sacre nu este de competenţa statului.

În aceeaşi idee, reclamantele au arătat că în cauza Lungoci contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a statuat că accesul la instanţa de judecată trebuie să fie unul efectiv, în sensul de a nu se recunoaşteun simplu acces formal la o instanţă. Or, se învederează că prima instanţă nu le-a asigurat un asemenea acces efectiv la judecată, mărginindu-se la a stabili doar caracterul minoritar al cultului J.

S-a mai susţinut că, în temeiul actelor normative adoptate după 1989 în vederea restituirii bunurilor confiscate, s-a născut în beneficiul reclamantelor un nou drept de proprietate, sau cel puţin o speranţă legitimă, care intră sub protecţia art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Cum, prima instanţă a apreciat că nu revendică un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reclamantele au susţinut că au fost lipsite de un acces efectiv la justiţie.

Instanţa de apel, în şedinţa de judecată din 3 martie 2015 a stabilit, după ascultarea părţilor prezente, că întrucât valoarea imobilelor în litigiu este de cea. 3 milioane lei, calea de atac recunoscută de lege împotriva sentinţei este, prin raportare şi la prevederile art. 282 alin. (1) C. proc. civ., atât apelul, cât şi recursul.

Prin Decizia civilă nr. 481 din 17 martie 2015, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a respins ca nefondat apelul reclamantelor pentru următoarele considerente:

Atât înaintea primei instanţe, cât şi în apel, reclamantele au invocat puterea de lucru judecat a unor statuări din considerentele Deciziei civile nr. 43 din 06 mai 2009 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, pronunţată în apel şi, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului declarat în contra ei. În aprecierea reclamantelor, prin Decizia evocată, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că enoriaşii greco-catolici nu au trecut voluntar la cultul ortodox şi, că proprietatea nu a trecut de la A. la F. în baza art. 37 din Decretul nr. 177/1948.

Instanţa de apel a constatat că într-adevăr, în cuprinsul considerentelor Deciziei susmenţionate s-a statuat, între altele, că solicitarea reclamantelor din respectivul proces, respectiv F. Bistriţa, E. Bistriţa şi D. Bistriţa, de a se constata că au dobândit dreptul de proprietate asupra lăcaşului de cult (biserica situat în municipiul Bistriţa, înscris în C.F. Bistriţa, în baza dispoziţiilor art. 37 raportat la art. 55 din Decretul nr. 117/1948, nu poate fi primită.

Argumentele întrebuinţate în motivarea Deciziei sus evocate, au fost, în principal următoarele: că dispoziţiile art. 37 din Decretul nr. 177/1948 puteau fi aplicate numai în cazul în care Decretul nr. 358/1948 nu ar fi fost adoptat; că prin adoptarea acestui din urmă decret, care a scos în afara legii cultul greco-catolic, fost înlăturat dreptul credincioşilor de a opta pentru acest cult; că nu s-a dovedit că, în sensul prevederilor art. 37 din Decretul nr. 177/1998, între momentul intrării în vigoare a acestui decret şi acela al intrării în vigoare a Decretului nr. 358/1948, a trecut în mod liber la cultul ortodox cel puţin 75% din numărul credincioşilor greco - catolici.

Instanţa de apel a constatat că aceste statuări au, tară îndoială, o pertinentă legătură cu „prezentul litigiu", chiar dacă în acest proces pretenţiile deduse judecăţii vizează nu doar imobilul biserică, întrucât alcătuiesc un ansamblu imobiliar care cuprinde, pe lângă biserică, şi casa parohială şi terenul aferent. Cu toate acestea, statuările în discuţie nu pot conduce la o altă soluţie decât aceea de respingere a acţiunii reclamantelor, la care prima instanţă s-a oprit, ele nefiind de natura să modifice raţionamentul juridic pe care s-a întemeiat soluţia dată acţiunii. Este de observat, de altfel şi, că în considerentele aceleiaşi decizii invocate de reclamante, s-a arătat că Decretul nr. 358/1948, considerat temei al dobândirii imobilului în litigiu de către O., a constituit o realitate a vremii, producând consecinţe juridice în sensul trecerii lăcaşului de cult din proprietatea comunităţii greco-catolice în proprietatea O.

Ca atare, reţine instanţa de apel, inclusiv această statuare trebuie înţeleasă ca impunându-se cu putere de lucru judecat, în înţelesul de efect pozitiv al lucrului judecat, în prezentul litigiu astfel că, analiza jurisdicţională specifică procesului de faţă trebuie să ţină seama de ea.

S-a reţinut că, prin Decretul nr. 358/1948, s-a dispus că organizaţiile centrale şi statutare ale cultului J., precum şi orice alte instituţii şi organizaţii ale acestuia, indiferent de denumire, încetează să mai existe (art. 1), precum şi că, averea mobilă şi imobilă a acestora, cu excepţia expresă a averii fostelor parohii, revine Statului Român, care o va lua în primire imediat.

În acord cu statuările făcute prin Decizia civilă nr. 43/A din 06 mai 2009 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, instanţa de apel a observat că, în pofida caracterului său abuziv, acest act normativ a produs efecte juridice, orice înlăturare, modificare, atenuare ori menţinere a acestora, rămânând la dispoziţia legiuitorului de după căderea regimului comunist.

Or, sub acest aspect trebuie avut în vedere, că prin dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Decretul - Lege nr. 126/1990,s-a stabilit că situaţia juridică a lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale care au aparţinut I. şi au fost preluate de O., se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanţii clericali ai celor două culte religioase, „ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri”.

În sensul alin. (1) şi (3) ale aceluiaşi articol, în cazul în care comisia mixtă nu se întruneşte sau dacă nu se ajunge la nici un rezultat în cadrul comisiei, ori decizia nemulţumeşte una dintre părţi, partea interesată are deschisă calea acţiunii în justiţie, potrivit dreptului comun, acţiunea fiind de competenţa tribunalelor.

S-a observat că, modalitatea de reglementare a situaţiei juridice a lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale, care au aparţinut Bisericii Greco-Catolice, foloseşte drept criteriu unic şi decisiv dorinţa credincioşilor din comunităţile care, în prezent, deţin aceste bunuri. Prin urmare, s-a reţinut că este irelevant care era numărul şi voinţa credincioşilor greco-catolici, respectiv ortodocşi, la data preluării bisericilor şi caselor parohiale sub regimul comunist, prezentând însemnătate exclusiv dorinţa credincioşilor la data soluţionării cererii de restituire formulate de Biserica Greco-Catolică.

Ca atare, reţine instanţa de apel, acesta fiind criteriul legal, rămâne a se considera că, atunci când numărul credincioşilor ortodocşi dintr-o comunitate este mai mare decât al credincioşilor greco-catolici (ceea ce implică, în mod necesar şi constatarea că dorinţa acestora vizează apartenenţa imobilelor la biserica ortodoxă), lăcaşurile de cult, casele parohiale şi terenul aferent lor trebuie să rămână cultului ortodox. Dimpotrivă, dacă numărul credincioşilor greco-catolici ar fi mai mare, bunurile în discuţie li se cuvin acestora.

S-a apreciat că, este util a remarca, sub acest aspect că, prin Decizia nr. 23/1993 Curtea Constituţională a statuat, cu privire la prevederile art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990, că atunci când „în aceeaşi comunitate locală există credincioşi ortodocşi şi greco- catolici, criteriul social al majorităţii enoriaşilor pentru determinarea destinaţiei lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale, corespunde principiului democratic al determinării folosinţei religioase a acestui bun, în funcţie de voinţa majoritară a celor care sunt beneficiarii acestei folosinţe”.

Prin urmare, criteriul voinţei majoritare apare ca fiind constituţional, ceea ce înseamnă că dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Decretul - Lege nr. 126/1990 îşi găsesc aplicare, având puterea de a guverna inclusiv situaţia juridică din prezentul litigiu.

S-a constatat că, în sensul celor reţinute şi de către prima instanţă, la recensământul oficial efectuat în anul 2011 în municipiul Bistriţa, din totalul de 70.493 persoane reprezentând populaţia oraşului, s-au declarat ortodoxe 5.7831 persoane, iar greco-catolice 2044.

S-a mai observat că, potrivit celor menţionate de pârâte în întâmpinare şi necontestate de reclamante, cei 57.831 credincioşi ortodocşi sunt enoriaşi ai unui număr de 17 parohii din Municipiul Bistriţa, între care se cuprind şi parohiile pârâte, însă numărul lăcaşelor de cult aferente acestor parohii este de 6, ceea ce înseamnă că fiecare lăcaş de cult deserveşte două sau trei parohii ortodoxe. În ce-i priveşte pe credincioşii greco-catolici, numărul de 2.044 credincioşi în anul 2011 din Municipiul Bistriţa, este arondat unui număr de patru parohii, deservite de 3 lăcaşe de cult.

Ca atare, reţine instanţa de apel, toate aceste elemente de fapt conduc la concluzia că, în aplicarea prevederilor art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990, nu se poate dispune admiterea acţiunii reclamantelor. Contrar celor afirmate de reclamante, aplicarea prevederilor art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990, nu are semnificaţia instituirii unui acces pur formal şi, nu efectiv la justiţie, câtă vreme prin alin. (1), se impune un criteriu obiectiv şi rezonabil în raport de care acţiunea reclamantelor ar putea fi admisă, anume acela al dorinţelor credincioşilor care deţin bunurile în litigiu.

Or, atâta vreme cât este posibil ca, în concret, credincioşii deţinători să opteze, majoritar, pentru revenirea acestor bunuri la I., trebuie considerat că ne aflăm în faţa unui criteriu legal, ce are vocaţia reală de a genera o modificare a stării de fapt şi juridice existente.

S-a apreciat că, doar în măsura în care criteriul impus de lege nu ar fi putut conduce, în nici o situaţie, la revenirea bunurilor în patrimoniul I., s-ar putea accepta că accesul la justiţie este formal şi iluzoriu, respectiv inapt să antreneze, în condiţii rezonabile, o schimbare a soluţiei existente.

Instanţa de apel a mai reţinut că, nu poate fi considerat întemeiat nici motivul de apel prin care se susţine nerecunoaşterea de către prima instanţă a dreptului de proprietate al reclamantelor conform art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, adică a unui bun protejat de Convenţie.

Contrar susţinerilor reclamantelor, simplul drept de a solicita inclusiv în justiţie restituirea unor bunuri nu poate avea, prin el însuşi semnificaţia unui bun în înţelesul art. 1 din Primul Protocol Adiţional. Atâta vreme cât admiterea unei cereri de restituire a bunurilor formulată de reclamante, se află supusă unei condiţii aceea a dorinţei credincioşilor care folosesc bunurile,şi de a cărei îndeplinire depinde faptul restituirii, nu s-ar putea considera că reclamantele erau titularele uni bun în sensul Primului Protocol Adiţional, nici măcar în forma unei speranţe legitime.

Instanţa de apel a constatat că Statul Român s-a obligat, într-adevăr, la restituire, însă numai sub condiţia esenţială de a exista o dorinţă a majorităţii credincioşilor care deţine lăcaşurile de cult şi casele parohiale în sensul restituirii.

Sub acest aspect, instanţa de apel a observat că în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că în măsura în care cel interesat nu îndeplineşte condiţiile esenţiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferenţă evidentă între „simpla speranţă de restituire", oricât ar fi ea de îndreptăţită din punct de vedere moral, şi o „speranţă legitimă”, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziţie legală sau pe o decizie judicfără (hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului, 10 iulie 2002 Gratzinger şi Gratzingerova contra Republicii Cehe, parag. 73).

S-a mai reţinut că, neîntemeiat sunt invocate de către reclamante şi hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului, pronunţate în cauzele Parohia Greco-Catolică Sâmbăta Bihor din 12 ianuarie 20102 şi Parohia Greco-Catolică Sfântul Vasile cel Mare din str. Polonă din 07 iulie 2009 contra României, întrucât în cuprinsul acestora nu se recunoaşte un acces la justiţie în sensul învederat de reclamante.

Astfel, în cauza Parohia Greco-Catolică Sfântul Vasile cel Mare din str. Polonă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a declarat admisibilă cererea reclamantelor în ceea ce priveşte durata rezonabilă a procedurilor iniţiate de reclamantă şi cu privire la un recurs efectiv în această privinţă. Or, în prezentul litigiu reclamantele nu reclamă durata procedurilor administrative sau judiciare privitoare la cererea lor de restituire.

S-a constatat că, nici statuările făcute în hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Parohia Greco-Catolică Sâmbăta Bihor contra României, nu sunt de natură a conduce, în prezentul litigiu, la o altă soluţie decât aceea a respingerii acţiunii reclamantelor, în condiţiile în care în cuprinsul acestei hotărâri nu există dezlegări care să se afle în contradicţie cu cele decise de Tribunalul Bistriţa Năsăud.

Reclamantelor nu le-a fost refuzat accesul la justiţie, în condiţiile în care au beneficiat de o cercetare pe fond a temeiniciei acţiunii, în acord cu legislaţia naţională şi europeană incidenţă. Nu este, prin urmare, vorba despre un refuz al accesului la justiţie, ori despre un tratament diferenţiat,care să conducă la discriminarea reclamantelor, în sensul hotărârii pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Parohia Greco-Catolică Sâmbăta Bihor contra României.

Împotriva hotărârii instanţei de apel au declarat recurs reclamantele, solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat.

Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează următoarele aspecte de nelegalitate prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

Primul motiv de recurs vizează nerecunoaşterea dreptului de proprietate conform art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie.

S-a arătat că, jurisprudenţa Curții Europene a Drepturilor Omului este expresă în domeniul retrocedării bunurilor cultului J., sens în care au fost invocate hotărârile în cauza Parohia Greco-Catolică Sâmbăta Bihor - 48107/99 şi Parohia Greco - Catolică Sf. Vasile cel Mare din Str. Polonă- 65965/01. Se susţine că unităţile de cult greco-catolice care revendică, în baza art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990, bunuri preluate abuziv în 1948 în temeiul Decretului nr. 358/1948, au un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie şi, că de altfel în acest sens s-au pronunţai şi alte instanţe respectiv Curtea de Apel Bucureşti prin Decizia nr. 1522/2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Deciziile nr. 5903/2006; nr. 1502/2010; nr. 5847 din 02 octombrie 2012; nr. 7143 din 21 noiembrie 2012; Decizia nr. 168 din 21 ianuarie 2015.

Reclamantele au arătat că prin Decretul - Lege nr. 9/1989 fiind abrogat Decretul nr. 358/1948, Statul Român şi-a asumat obligaţia, atât prin Decretul - Lege nr. 126/1990, cât şi după Legea nr. 30/1994 de ratificare a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prin Legea nr. 182/2005, de a restitui bunurile confiscate.

Prin această posibilitate de restituire, reclamantele susţin că li s-a născut „un nou drept de proprietate" sau cel puţin „o speranţă legitimă" care intră sub garanţia art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului.

Se mai susţine că, unităţile de cult greco-catolice care revendică, în baza art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990, bunuri preluate abuziv în 1948 în temeiul Decretului nr. 358/1948, au un „bun" drept de proprietate, sau speranţă legitimă în sensul Art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie.

Se mai arată că, din punct de vedere juridic, Parohia greco- catolică, nu a fost absorbită de Parohia ortodoxă în 1948 printr-o trecere a enoriaşilor greco-catolici la cultul ortodox în baza art. 37 din Decretul - Lege nr. 177/1948, ci pur si simplu i s-a retras recunoaşterea juridică prin Decretul - Lege nr. 358/1948, fiindu-i recunoscută ulterior personalitatea juridică prin art. 1 din Decretul - Lege nr. 126/1990.

Se învederează că, din punctul de vedere al enoriaşilor, martorul pârâtelor S., a cărui depoziţie este invocată de instanţa de judecată, a arătat că el şi familia sa, au fost ortodocşi şi înainte de 1948, adică, nu foşti greco-catolici trecuţi la cultul ortodox, au utilizat Biserica după 1948, iar după 1990 doar 7 persoane au revenit la cultul greco-catolic (adică, ceilalţi 2044 de enoriaşi greco-catolici, invocaţi de instanţa de judecată, nu au trecut la cultul ortodox în 1948 şi au revenit în 1990, ci au reprezentat o comunitate religioasă aparte, dar nerecunoscută juridic).

Mai mult decât atât, se arată că argumentul instanţei de fond că recensămintele din anii 1992, 2002, 2011 dovedesc că membrii aceleiaşi comunităţi foşti enoriaşi greco-catolici, au preferat după 1990 să rămână la cultul ortodox şi, nu să revină la cultul greco - catolic, a fost de altfel chiar fundamentul acţiunii pârâtelor în Dosarul nr. x/190/2007 al Judecătoriei Bistriţa, în care pârâtele au solicitat constatarea unui drept de proprietate asupra imobilelor din prezentul litigiu,cu motivarea,că foştii greco-catolici vor să rămână ortodocşi, dovadă recensămintele din 1992 şi 2002.

Cum, prin încheierea din 15 octombrie 2009 instanţa de fond a stabilit că soluţionarea prezentului dosar depinde de soluţia din Dosarul nr. x/190/2007al Tribunalului Bistriţa-Năsăud, reclamantele au invocat excepţia puterii de lucru judecat a considerentelor Deciziei nr. 43/2009 pronunţată în dosarul sus menţionat, susţinând că acestea sunt obligatorii, chiar dacă acest litigiu nu are acelaşi obiect şi aceeaşi cauză.

O altă critică de nelegalitate a hotărârii instanţei de apel vizează lipsa accesului efectiv la instanţa de judecată, garantat de art. 6 și 13 din Convenţie.

Se arată că, pentru protejarea unui „bun” (drept de proprietate sau speranţă legitimă) în sensul Art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, unităţile de cult greco-catolice au dreptul la accesul efectiv la instanţa naţională în baza art. 6 şi 13 din Convenţie. Mai mult decât atât, arată reclamantele, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a explicitat instanţelor naţionale ce înseamnă accesul efectiv la instanţă în cauza Lungoci c/a României 2006 şi, anume faptul că reclamantul a avut acces la o instanţă doar pentru ca acţiunea să poată fi respinsă ca inadmisibilă, ca urmare a unor dispoziţii legale, nu îndeplineşte exigenţele stabilite prin dispoziţiile art. 6 parag. 1 din Convenţie.”

Se susţine că instanţa de apel, recunoaşte dreptul de a înregistra acţiunea la registratura instanţei, dar reţine că acţiunea este inadmisibilă întrucât reclamantele nu au un bun protejat de Art. 1 al Primului Protocol adiţional la Convenţie şi, că dreptul de proprietate depinde totuşi de numărul enoriaşilor greco - catolici.

Ca atare, se învederează că în viziunea instanţei de apel, există dreptul de a solicita revendicarea imobilelor preluate abuziv prin Decretul nr. 358/1948, pentru că au un drept procesual prevăzut expres de art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990, dar dreptul procesual este doar unul formal, deoarece cererea trebuie respinsă pentru că nu ar avea un drept material, întrucât este unitate de cult minoritară în Bistriţa. în această accepţiune, se susţine că toate cererile de revendicare a imobilelor preluate abuziv prin Decretul nr. 358/1948 sunt inadmisibile de plano,.deoarece conform recensămintelor din 1992, 2001, 2011 I. este minoritară în toate localităţile.

O altă critică de nelegalitate vizează încălcarea art. 14, 46 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Faţă de obiectul dedus judecăţii, cadrul normativ ce vizează pretenţiile reclamantelor este dat de Decretul - Lege nr. 126/1990

privind unele măsuri referitoare la I., prin care a fost reglementată modalitatea de restituire a bunurilor preluate de Stat prin efectul Decretului nr. 358/1948.

Prin Decrelul-Legenr. 126/1990,a fost reglementată modalitatea de restituire a bunurilor preluate de stat prin efectul Decretului nr. 358/1948, prevăzându-se că „situaţia juridică a lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale, care au aparţinut I. şi au fost preluate de O., se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanţii clericali ai celor două culte religioase, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri” (art. 3 al Decretului-Lege nr. 126/1990).

Astfel, din interpretarea normelor menţionate rezultă că, instanţa are obligaţia de a analiza pe fond o pretenţie, pentru a nu împiedica accesul la justiţie, dar în acelaşi timp, fără a putea depăşi limitele impuse de cadrul normativ special, în condiţiile în care procedura prealabilă nu a fost definitivată prin emiterea unei decizii de către Comisia mixtă clericală.

De aceea, în raport de această reglementare cu caracter special, fiind învestită cu o acţiune în retrocedarea lăcaşului de cult, instanţa nu poate efectua o simplă comparare a titlurilor ce se opun, ignorând criteriul instituit printr-o normă specială şi, anume acela referitor la dorinţa credincioşilor din comunitatea care deţine bunul.

Art. 3 alin. (1) din Decretul - Lege nr. 126/1990 stipulează expres şi Fără a distinge, după cum este vorba despre rezolvarea pretenţiilor în faţa comisiei mixte, ori în faţa instanţei de judecată, că restituirea lăcaşelor de cult şi a caselor parohiale care au aparţinut I. şi au fost preluate de O. se va face „ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri, instituind prin aceasta un criteriu special de preferinţă în examinarea cererilor în restituire vizând astfel de bunuri.

Pe de altă parte, trebuie avute în vedere şi prevederile alin. (2) al art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990 (adăugate prin O.G. nr. 64/2004 aprobată prin Legea nr. 182/2005), conform cărora:„dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei aceasta nu se întruneşte sau dacă nu. se ajunge la nici un rezultat în cadrul comisiei ori Decizia nemulţumeşte una dintre părţi, partea interesată are deschisă calea acţiunii injustiţie, potrivit dreptului comun”.

Trimiterea pe care art. 3 alin. (2) din Decretul - Lege nr. 126/1990, o face la acţiunea în justiţie „potrivit dreptului comun” nu poate fi văzută decât ca referindu-se la condiţiile procedurale de judecare a acesteia, nu însă şi la cele de ordin material, care sunt cele ale legii speciale, respectiv Decretul - Lege nr. 126/1990, prin care s-a instituit un criteriu special, ce obligă ca la soluţionarea pretenţiilor vizând restituirea bunurilor - lăcaşuri de cult şi case parohiale - care au aparţinut cultului J., să se ţină seama de dorinţa majorităţii credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri.

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte apreciază că, soluţionarea acţiunii în justiţie ce succede fazei amiabile de rezolvare a pretenţiilor părţilor în faţa comisiei mixte prevăzute de art. 3 alin. (2) din Decretul - Lege nr. 126/1990, nu poate avea loc într-un alt cadru legal decât cel oferit de acest act normativ special. Eşuarea negocierilor dintre părţi în faţa comisiei mixte ori neparcurgerea procedurii prealabile reglementate de art. 3 alin. (2) din decret, nu poate avea ca efect transformarea cererii în restituire reglementată de un act normativ special într-o cerere în revendicare supusă dreptului comun, a cărei judecare să aibă loc în raport de prevederile art. 480 C. civ., aşadar cu ignorarea condiţiilor şi criteriilor speciale instituite prin legea specială.

Dispoziţiile art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990 au făcut obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, respinsă prin Deciziile nr. 23/1993; nr. 127/1994 şi, nr. 804/2012 prin care Curtea Constituţională a statuat următoarele: „criteriul social al majorităţii enoriaşilor pentru determinarea destinaţiei lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale, corespunde principiului democratic al determinării folosinţei religioase a acestui bun, în funcţie de voinţa majoritară a celor care sunt beneficiarii acestei folosinţe”.

Prin Decizia nr. 804/2012 publicată în M. Of. al României nr. 805 din 29 noiembrie 2012, Curtea Constituţională (respingând excepţia de neconstituţionalitate a art. 3 din Decretul Lege nr. 126/1990) a reţinut că: „în ceea ce priveşte lăcaşurile de cult, deci bunurile care, prin însăşi construcţie, sunt destinate folosinţei credincioşilor, fiind în uzul public al acestora, precum şi casele parohiale ca accesoriu al lăcaşurilor de cult, legiuitorul postrevoluţionar, mai întâi, a desfiinţat reglementarea din anul 1948 Decretul nr. 358/1948, iar în al doilea rând a stabilit principiile reconstituirii dreptului de proprietate.”

Prin aceleaşi decizii Curtea Constituţională, a mai stabilit că acţiunea în revendicare privind lăcaşurile de cult şi casele parohiale, nu ar putea fi soluţionată numai pe baza înregistrărilor din cartea funciară, fără a se ţine seama de actele normative speciale: Decretul nr. 358/1948, Decretul nr. 9/1989 şi Decretul - Lege nr. 126/1990, iar „soluţionarea problemei titularului dreptului de proprietate asupra bunurilor sau stabilirea situaţiei juridice a acestora, nu s-ar putea face cu nesocotirea actelor normative arătate, deci fără aplicarea lor”.

Potrivit dezlegărilor Curţii Constituţionale, „este vorba de o reconstituire a dreptului de proprietate printr-o modalitate diferită, de cea referitoare la bunurile ce constituiau proprietate de stat întrucât, pe de o parte, această reconstituire este în dauna altui cult, cultul ortodox, iar nu a statului şi, pe de altă parte, reconstituirea are ca obiect bunurile care, prin natura lor, sunt în uzul public al credincioşilor. Deci, cu referire la aceste bunuri, reconstituirea se poate face numai cu respectarea principiului libertăţii cultelor religioase". Aceeaşi instanţă constituţională a mai statuat că, „acordând prioritate principiului dorinţei majorităţii credincioşilor, art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990, nu încalcă principiul democratic al Statului român sau libertatea cultelor religioase, deoarece democraţia presupune şi aplicarea principiul majorităţii, instituind un criteriu social, acela al opţiunii majorităţii enoriaşilor. Or, din ultima parte a art. 3 „ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri", rezultă chiar aplicarea acestui principiu, prin instituirea unui criteriu social, acela al opţiunii majorităţii enoriaşilor.

Din perspectiva celor expuse, rezultă că în condiţiile în care în aceeaşi comunitate locală există credincioşi ortodocşi şi greco-catolici, criteriul social al majorităţii pentru determinarea destinaţiei lăcaşelor de cult şi a caselor parohiale, corespunde principiului democratic al determinării folosinţei religioase a acestui bun, în funcţie de voinţa majoritară a celor care sunt beneficiarii acestei folosinţe.

Abrogarea Decretului nr. 358/1948 prin Decretul - Lege nr. 9/1989 şi, recunoaşterea oficială a I. nu înseamnă renaşterea automată în patrimoniul reclamantelor a vechiului drept de proprietate şi, nu constituie un argument suficient care să justifice admitere prezentei acţiuni în revendicare, în absenţa verificării criteriului special al voinţei credincioşilor, instituit prin art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990, întrucât cererea principală de chemare în judecată vizează redobândirea dreptului de proprietate asupra unui bun imobil -biserica - ce face obiectul unei reglementări speciale, sub aspectul condiţiilor de restituire.

Curtea Constituţională a mai reţinut că „libertatea cultelor religioase, implică nu numai autonomia lor faţă de stat, prevăzută la art. 29 alin. (5) din Constituţie dar şi libertatea credinţelor religioase prevăzută la alin. (1) al aceluiaşi articol. În condiţiile în care în aceeaşi comunitate locală există credincioşi ortodocşi şi greco-catolici, criteriul social al opţiunii majorităţii enoriaşilor pentru determinarea destinaţiei lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale corespunde principiului democratic al determinării folosinţei religioase a acestui bun, în funcţie de voinţa majoritară a celor care sunt beneficiarii acestei folosinţe. Altminteri ar însemna că, în mod nejustificat, credincioşii ortodocşi majoritari să fie împiedicaţi să-şi poată practica religia, dacă nu trec la cultul greco-catolic, printr-o măsură luată împotriva voinţei lor. Or, un asemenea punct de vedere ar fi contrar dispoziţiilor art. 57 din Constituţie, potrivit cărora cetăţenii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile cu bună-credinţă, tară să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi. Dacă, în ipoteza reconstituirii proprietăţii, s-ar face abstracţie de opţiunea majorităţii, aceasta ar însemna încălcarea bunei-credinţe şi a respectului drepturilor altora, care au fost ridicate la rangul de principii constituţionale.”

S-a mai statuat că,"o asemenea măsură ar încălca şi dispoziţiile art. 29 din Constituţie, care consacră libertatea cultelor religioase, cu cele două accepţiuni ale sale - cult ca asociaţie, organizaţie religioasă şi cea privind ritualul practicat, precum şi dispoziţiile constituţionale referitoare la raporturile dintre religii, astfel cum acestea sunt reglementate prin alin. (2) al art. 29, potrivit cărora: „Libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc”- şi alin. (4) al aceluiaşi articol - „în relaţiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire religioasă”, întrucât altfel ar fi de natură a se impune majorităţii, voinţa unei minorităţi.”

Prin urmare, este de observat că, introducerea drept criteriu de preferinţă dorinţa credincioşilor, reprezintă opţiunea legiuitorului, care a înţeles să reglementeze astfel materia retrocedărilor unor imobile cu afectaţiune specială lăcaşurile de cult, motiv pentru care într-adevăr, instanţa nu poate cenzura oportunitatea adoptării acestor norme.

Or,faţă de dispoziţiile exprese ale legii speciale, incidentă în cauză, criteriul dorinţei majorităţii credincioşilor, nu poate fi înlăturat, întrucât s-ar încălca principiul „specialia generalibus derogant” potrivit căruia raportul dintre legea generală şi cea specială, se rezolvă în favoarea reglementării speciale.

Prin urmare, în condiţiile în care cadrul normativ special impune drept criteriu dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin bunurile în litigiu, în prezenta cauză trebuie avute în vedere datele statistice privind recensământul oficial efectuat în anul 2011 în municipiul Bistriţa, din care rezultă că din totalul populaţiei de 70.493 persoane s-au declarat ortodocşi 57.831 ce reprezintă un procent de 82,03% din populaţie, iar greco-catolice 2044 persoane ce reprezintă un procent de 2,89%din totalul populaţiei.

Or, din perspectiva celor expuse este de reţinut că instanţa de apel a tăcut o corectă şi legală interpretare a dispoziţiilor art. 3 . din Decretul Lege nr. 126/1990, având în vedere împrejurarea că marea majoritate a credincioşilor din municipiul Bistriţa, sunt ortodocşi, ceea ce conduce la prezumţia că dorinţa credincioşilor este ca biserica să continue să le rămână în proprietate, prezumţie ce nu a fost răsturnată de reclamante cu nici o probă.

Argumentul că, prin utilizarea criteriului voinţei credincioşilor s-ar ajunge la o situaţie de încălcare a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, deoarece dreptul unei persoane la respectarea proprietăţii ar fi subordonat dorinţei unui terţ, iar dreptul aparţinând unor persoane juridice (unităţile de cult) ar fi garantat acestora proporţional cu numărul de membri care o alcătuiesc, nu poate fi reţinut, deoarece ignoră fundamentul reglementării din art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990.

În ceea ce priveşte susţinerea reclamantelor legat de încălcarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, Înalta Curte apreciază că, instituirea prin legea specială a criteriului voinţei credincioşilor, contrar susţinerilor reclamantelor, nu reprezintă o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, acest element înscriindu-se în condiţiile legale impuse de legiuitorul intern în care acesta a decis să reglementeze printr-un act normativ special Decretul - Lege nr. 126/1990, situaţia juridică, condiţiile de restituire a lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale, care au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma şi care au fost preluate de O.

În jurisprudenţa sa, în mod constant Curtea Europeană Drepturilor Omului, în ceea ce priveşte art. 1 din Protocol I Adiţional la Convenţie, a statuat că: „aşa cum art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept de a dobândi bunuri, el nu le impune statelor contractante nici o restricţie cu privire la libertatea lor de a stabili domeniul de aplicare legilor pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor şi, de a alege condiţiile în care acceptă să restituie drepturile de proprietate persoanele deposedate (hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele Van der Musele împotriva Belgiei şi, Slivenko împotriva Letoniei).

Pe de altă parte, pentru a putea promova o acţiune în revendicare, reclamantele trebuiau să se prevaleze de existenţa unui „bun”, a unui drept de proprietate în patrimoniul lor, în accepţiunea dată de normele convenţionale şi, de jurisprudenţa instanţei europene, acestei noţiuni.

Or, este de observat că reclamantele nu se pot prevala de existenţa unui bun în accepţiunea dată de normele convenţionale şi de jurisprudenţa instanţei europene, acestei noţiuni. Existenţa unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi, dacă în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului (parag. 140 din hotărârea pilot în cauza Atanasiu ş.a. contra României), aspect reţinut în mod corect şi de instanţele anterioare.

De asemenea, transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, a interesului patrimonial ce ar rezulta din simpla constatare a ilegalităţii preluării bunului de către stat este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie (în speţă, O.G. nr. 126/1990, cu modificările ulterioare), astfel cum rezultă din hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunţată în cauza Atanasiu, parag. 142.

Or, prin Decretul nr. 358/1948 cultul greco-catolic a fost desfiinţat,iar bunurile din patrimoniul Bisericii greco-catolice au fost preluate de stat. Faptul că prin Decretul - Lege nr. 9/1989 a fost recunoscută oficial I., urmare a abrogării Decretului nr. 358/1948, nu înseamnă că a renăscut în patrimoniul acesteia vechiul drept de proprietate, câtă vreme reconstituirea proprietăţii este supusă unei proceduri speciale reprezentată de dispoziţiile Decretului-Lege nr. 126/1990, cu modificările ulterioare.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, nu vor fi considerate bunuri, în sensul articolului menţionat, speranţa de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp, ori o creanţă condiţională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiţiei (cauza Penţia şi Penţia împotriva României, hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 23 martie 2006, cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 13 decembrie 2000 cauza Lindner şi Hammermeyer împotriva României, hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 3 decembrie 2002 cauza Ionescu şi Mihăilă împotriva României, hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 14 decembrie 2006).

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte constată că simplul drept de a solicita inclusiv în justiţie restituirea unor bunuri, nu poate avea, prin el însuşi, semnificaţia unui bun în înţelesul art. 1 din Primul Protocol Adiţional, cu atât mai mult cu cât admiterea unei cereri de restituire a bunurilor formulată de reclamante în prezentul litigiu, se află supusă unei condiţii, aceea a dorinţei credincioşilor care folosesc bunurile, condiţie de a cărei îndeplinire depinde în exclusivitate faptul restituirii.

Ca atare, susţinerile reclamantelor legate de nerecunoaşterea de către instanţele anterioare a dreptului de proprietate conform art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Curtea Europeneană a Drepturilor Omului, sunt nefondate.

Este real că, Statul Român s-a obligat, la restituire, însă numai sub condiţia esenţială de a exista o dorinţă a majorităţii credincioşilor care deţine lăcaşurile de cult şi casele parohiale, în sensul restituirii, condiţie expres şi imperativ prevăzută de dispoziţiile art. 3 din Decretul- Lege nr. 126/1990.

Sub acest aspect, în mod corect şi legal instanţa de apel a observat că în jurisprudenţa sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a apreciat că în măsura în care cel interesat nu îndeplineşte condiţiile esenţiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferenţă evidentă între „simpla speranţă de restituire", oricât ar fi ea de îndreptăţită din punct de vedere moral, şi o „speranţă legitimă", de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziţie legală sau pe o decizie judiciară (Hotârârârea Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauzele Gratzinger şi Gratzingerova contra Republicii Cehe, 10 iulie 2002 parag. 73).

„Simpla speranţă de restituire" (terminologie uzitată în jurisprudenţa Curţii Europene), în absenţa îndeplinirii condiţiilor legale esenţiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului în regimul politic anterior, nu reprezintă o „speranţă legitimă", privită ca „valoare patrimonială" şi, în consecinţă, ca „bun", în înţelesul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie.

Din perspectiva celor expuse sunt nefondate implicit şi, susţinerile reclamantelor legate de faptul că unităţile de cult greco-catolice care revendică, în baza art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990, bunuri preluate abuziv în 1948 în temeiul Decretului nr. 358/1948, au un „bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie.

Nefondate sunt şi criticile ce vizează lipsa accesului efectiv la instanţa de judecată şi, respectiv încălcarea art. 13, 14 şi 46 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în condiţiile în care accesul liber la justiţie este compatibil cu reglementarea unor proceduri speciale, pentru situaţii deosebite, cu condiţia asigurării neîngrădite a tuturor celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi modalităţile prevăzute de lege, precum şi a asigurării caracterului efectiv al acestui drept.

Este real că, potrivit art. 21 din Constituţia României cuprins în Titlul II consacrat drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale prevede că „ orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.”

Aceasta, nu înseamnă însă că accesul liber la justiţie este un drept absolut ci, aşa cum Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mai multe decizii (hotărârea Golder împotriva Regatului Unit al Marii Britanii 1975, Ashingdane împotriva Regatului Unit 1985), dreptul de acces la justiţie poate face obiectul unor limitări. Aceste limitări sunt implicit permise, deoarece dreptul de acces la justiţie necesită, prin însăşi natura sa, o reglementare din partea statelor, care poate să varieze în timp şi spaţiu, în funcţie de nevoile şi resursele de care dispune comunitatea. Gradul de acces permis de legislaţia naţională, trebuie să fie însă suficient pentru a asigura accesul individual la instanţă, în lumina principiului supremaţiei dreptului într-o societate democratică.

Nu se poate susţine că ar fi avut loc o încălcare a dreptului la un proces echitabil şi, o îngrădire a accesului la justiţie, câtă vreme instanţa a analizat fondul pretenţiei reclamantelor şi, constatând că nu este justificat dreptul pretins, în contextul reglementării speciale, a confirmat soluţia de respingere a acţiuni ca nefondată.

Trimiterea pe care o fac reclamantele la hotărârile Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Parohia Greco - Catolică Sâmbăta şi respectiv în cauza Parohia Greco-Catolică Sfântul Vasile cel Mare din 07 iulie 2009 contra României, prin care s-a constatat încălcarea art. 6 parag. 1, din Convenţie, determinată de soluţia de respingere a acţiunii ca inadmisibilă, nu este de natură să sprijine critica întrucât în prezenta cauză reclamantelor nu le-a fost opus un fine de neprimire, ci a fost analizat fondul pretenţiilor în raport de temeiul de drept precizat şi, de dispoziţiile legii speciale.

În acelaşi sens, Curtea Constituţională prin Decizia nr. 894/2006 publicată în M. Of. nr. 54 din 24 ianuarie 2007 a statuat că „ dreptul de acces la justiţie nu este un drept absolut, orice restricţie fiind admisă atât timp cât nu se aduce atingere dreptului de acces la un tribunal în substanţa sa, statul dispunând în acest sens de o marjă de apreciere".

Din această perspectivă, este de observat că având a răspunde la întrebarea dacă liberul acces la justiţie este compatibil cu instituirea unor proceduri speciale pentru situaţii deosebite, sau dimpotrivă, implică existenţa unei unice proceduri, indiferent de asemenea situaţii, inclusiv în ceea ce priveşte exercitarea căilor de atac, Curtea Constituţională prin Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994 a statuat:„că este de competenţa exclusivă a legiuitorului instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, soluţie care rezultă din dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie.

Astfel, „legiuitorul poate institui în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură ca şi modalităţi de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a tuturor celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri în formele şi în modalităţile instituite de lege, nici o lege neputând exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale astfel instituite, vreo categorie sau grup social”.

Din perspectiva celor expuse, rezultă că accesul liber la justiţie este compatibil cu reglementarea unor proceduri speciale (pentru situaţii deosebite),ca a celei prevăzute de Decretul - Lege nr. 126/1990, în condiţiile în care cei interesaţi pot utiliza efectiv aceste proceduri, în formele şi modalităţile prevăzute de lege.

Ca atare, aplicarea prevederilor art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990, contrar susţinerilor reclamantelor, nu are semnificaţia instituirii unui acces pur formal, câtă vreme prin alin. (1) se impune un criteriu obiectiv şi rezonabil în raport de care acţiunea reclamantelor ar putea fi admisă, anume acela al dorinţei majorităţii credincioşilor care deţin bunurile în litigiu.

Or, atâta vreme cât este posibil ca, în concret, credincioşii deţinători să opteze, majoritar, pentru revenirea acestor bunuri la I., este fără posibilitate de echivoc că suntem în prezenţa unui criteriu legal expres şi imperativ prevăzut de dispoziţiile legii speciale, de a cărui îndeplinire depinde schimbarea atât a stării de fapt, cât şi juridice existente.

Din această perspectivă, instanţa de apel în mod legal şi corect a reţinut că doar în măsura în care criteriul impus de lege nu ar fi putut conduce, în nici o situaţie, la revenirea bunurilor în patrimoniul I., s-ar putea aprecia că accesul la justiţie este formal şi iluzoriu şi, implicit inapt să antreneze, în condiţii rezonabile, o schimbare a situaţiei existente.

Faţă de dispoziţiile legii speciale, de faptul că aşa cum s-a arătat deja, accesul liber la justiţie este compatibil cu reglementarea unor proceduri speciale pentru situaţii deosebite, Înalta Curte apreciază ca nefondate şi susţinerile reclamantelor legate încălcarea art. 13 din Convenţie, text ce reglementează dreptul la un recurs efectiv, ca drept subiectiv de natură procesuală.

În cauză nu se poate reţine încălcarea acestei dispoziţii convenţionale câtă vreme dispoziţiile legii speciale, îndeplinesc această exigenţă esenţială şi, anume posibilitatea persoanei de a se adresa unei instanţe de judecată în examinarea unei plângeri întemeiate pe o dispoziţie a Convenţiei.

Dreptul la un recurs efectiv prevăzut de art. 13 din Convenţie, înseamnă că orice persoană ale - cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de Convenţie, au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale pentru a obţine înlăturarea completă a consecinţelor acestei încălcări.

În acest sens este de observat că, referitor la invocarea încălcării dispoziţiilor art. 13 - "Dreptul la un recurs efectiv ”din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor funndamentale, Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa prin Deciziile: nr. 967 din 20 noiembrie 2012 publicată în M. Of. nr. 853 din 12 decembrie 2012; nr. 66 din 27 feb 2001 publicată în M. Of. nr. 169 din 4 aprilie 20001; nr. 499 din 20 aprilie 2010 publicată în M. Of. nr. 387 din 11 iunie 2010 ; nr. 1122 din 23 septembrie 2010 publicată în M. Of. nr. 738 din 4 noiembrie 2010 sau nr. 1460 din 9 noiembrie 2010 publicată în M. Of. nr. 33 din 13 ianuarie 2011, a statuat că, această prevedere convenţională nu impune un anumit număr al gradelor de jurisdicţie, sau un anumit număr al căilor de atac, ci presupune existenţa posibilităţii efective de a supune unei instanţe naţionale cazul violării unui drept consacrat de Convenţie.

Astfel, cum reiese din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, dezvoltată în această materie, art. 13 din Convenţie, impune o cale internă de atac în faţa unei autorităţi naţionale competente" care să examineze o cerere întemeiată pe dispoziţiile Convenţiei, numai pentru plângerile care pot fi apreciate ca fiind posibil de susţinut în raport de dispoziţiile Convenţiei.

Astfel, în ceea ce priveşte dreptul la un recurs efectiv, prevăzut de art. 13 din Convenţie, se impun câteva precizări desprinse din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în condiţiile în care dispoziţiile legale sus-evocate impun statelor contractante o obligaţie pozitivă, ce are ca obiect tocmai reglementarea în cadrul legislaţiei interne a unui asemenea „recurs” care să permită înlăturarea eventualelor încălcări ale dispoziţiilor Convenţiei, ca reparaţie subsecventă, indiferent de autorul acesteia şi, anume:-că absenţa unui asemenea”recurs” în dreptul intern constituie în concepţia instanţei europene, o încălcare a acestei obligaţii, deci a dispoziţiilor Convenţiei; -că„eficacitatea recursului” nu depinde de certitudinea unei soluţii favorabile pentru reclamant, „ceea ce interesează pe temeiul art. 13 din Convenţie este însăşi existenţa lui( hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Rotam împotriva României. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai reţinut că” exigenţele art. 13 ca şi cele ale oricărei alte dispoziţii din Convenţie, au în vedere întotdeauna o garanţie efectivă şi, nu un simplu act de voinţă sau un angajament practic"); - că principiul preeminenţei dreptului ca principiu fundamental al unei societăţi democratice, se impune a fi observat şi în privinţa „examinării eficacităţii „ recursului analizat;- că recursul reglementat de art. 13 trebuie să fie efectiv atât în „ teorie cât şi în practică", în special în sensul că exerciţiul său nu trebuie să fie obstrucţionat în mod nejustificat prin acte sau omisiuni ale autorităţilor statului; - că în măsura în care legislaţia naţională reglementează mai multe „ recursuri” (căi de atac ) în sensul art. 13 din Convenţie şi, nici unul dintre ele, luate separat, nu îndeplineşte exigenţele acestui text, dar, dacă prin luarea în considerare a ansamblului acestor recursuri, cerinţele textului sunt îndeplinite, se poate admite că persoana interesată dispune de un „ recurs efectiv” în sensul Convenţiei.

Ca atare, în condiţiile în care reclamantele au beneficiat de o cercetare pe fond a temeiniciei acţiunii, susţinerile şi apărările reclamantelor fiind examinate în cadrul unei proceduri speciale, ce a parcurs deja gradele de jurisdicţie prevăzute de lege, cu respectarea garanţiilor reglementate de art. 6 din Convenţie privind dreptul la un proces echitabil, prin raportare şi la prevederile Convenţiei menţionate anterior, sunt nefondate susţinerile reclamantelor legate de încălcarea dispoziţiilor prevăzute de art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În ceea ce priveşte susţinerile legate de existenţa unei discriminări şi, respectiv de încălcarea art. 14 din Convenţie, în raport de dispoziţia cuprinsă în art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990, cât şi în raport de hotărârile Curții Europene Drepturilor Omului în cauzele Parohia Greco-Catolică Sâmbăta Bihor din 12 ianuarie 20102 şi Parohia Greco-Catolică Sfântul Vasile cel Mare din str. Polonă din 07 iulie 2009 contra României, este de observat că o astfel de discriminare, nu poate fi reţinută, întrucât această formă de discriminare nu se circumscrie în nici unul din criteriile prevăzute în Protocolul nr. 12 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în condiţiile în care discriminarea presupune a trata diferit, fără nici o specificare obiectivă şi raţională, persoane aflate în situaţii asemănătoare, aspect evidenţiat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza D.H. şi alţii împotriva Republicii Cehe (MC), nr. 57325/00, pct. 175, Curtea Europeană a Drepturilor Omului 2007-IV.

În acest sens, este de reţinut practica constantă a Curţii Constituţionale, care a statuat că, nu se poate constata pe cale judecătorească, existenţa unei discriminări din lege, având în vedere că Parlamentul şi, prin derogare legislativă (în condiţiile art. 115 din Constituţie), Guvernul, are competenţa de a institui, modifica şi abroga norme juridice de aplicare generală. Or, instanţele nu au o astfel de competenţă, aşa cum rezultă de altfel şi din Deciziile Curţii Constituţionale nr. 820 din 3 iulie 2008 publicate în M. Of. al României nr. 537 din 16 iulie 2008 şi, respectiv Decizia nr. 1394 din 16 decembrie 2008 publicată în M. Of. nr. 82/11 februarie 2009.

În ceea ce priveşte art. 14 din Convenţie, este de observat că, acesta completează celelalte prevederi normative ale Convenţiei şi protocoalelor la aceasta şi că, acest articol nu are o existenţă independentă deoarece este valabil numai pentru „a beneficia de drepturile şi libertăţile" pe care acestea le garantează. În mod cert, acesta poate fi luat în considerare chiar şi tară să existe încălcarea cerinţelor prevăzute de acestea şi, în această măsură, are o sferă de aplicare autonomă, dar „ nu ar trebui să se aplice dacă situaţia de fapt din litigiu nu intră sub incidenţa a cel puţin uneia dintre aceste prevederi" (hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza, E.B. împotriva Franţei (MC), nr. 43546/02, pct. 47-48, 22 ianuarie 2008).

Totuşi, art. 14 nu interzice unui stat membru să trateze grupurile într-un mod diferit pentru a corecta „inegalităţile faptice” dintre acestea; într-adevăr, în anumite circumstanţe, absenţa unui tratament diferenţiat în vederea corectării unei inegalităţi este cea care poate, fără justificare obiectivă şi rezonabilă, să atragă după sine încălcarea dispoziţiei în cauză (Thlimmenos împotriva Greciei (MC), nr. 34369/97, pct. 44, Curtea Europeană a Drepturilor Omului 2000-IV; Stec şi alţii împotriva Regatului Unit (MC), nr. 65731/01, pct. 51, Curtea Europeană a Drepturilor Omului 2006-VI).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa, a mai statuat că statele contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă şi, în ce măsură diferenţele între situaţii similare în alte privinţe justifică diferenţe de tratament (Stec şi alţii împotriva Regatului Unit 2006 parag. 51). De regulă, statul dispune de o marjă largă de apreciere în ceea ce priveşte măsurile economice ori sociale de ordin general, datorită unei cunoaşteri directe a propriei societăţi şi a nevoilor acesteia.

Astfel, din perspectiva celor expuse, nu poate fi reţinută existenţa unei discriminări în sensul învederat de reclamante, întrucât această formă de discriminare nu se circumscrie în nici unul din criteriile prevăzute în Protocolul nr. 12 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, motiv pentru care criticile legate de încălcarea art. 14 din Convenţie, sunt nefondate.

De asemenea, susţinerile reclamantelor legate de ignorarea jurisprudenţei Curții Europene a Drepturilor Omului, cu referire expresă la hotărârile pronunţate în cauzele Parohia Greco-Catolică Sâmbăta Bihor din 12 ianuarie 20102 şi Parohia Greco-Catolică Sfântul Vasile cel Mare din 07 iulie 2009 contra României, sunt nefondate, întrucât aşa cum s-a arătat deja prin aceste hotărâri nu se recunoaşte un acces la justiţie în sensul susţinut de reclamante, întrucât prin aceste hotărâri s-a constatat încălcarea art. 6 par. 1,din Convenţie, determinată de soluţia de respingere a acţiunii ca inadmisibilă, or, aşa cum s-a arătat deja, în prezenta cauză reclamantelor nu le-a fost opus un fine de neprimire, ci a fost analizat fondul pretenţiilor în raport de temeiul de drept invocat.

Nefondate sunt şi susţinerile reclamantelor legate de încălcarea art. 46 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului,în condiţiile în care aceste dispoziţii nu sunt incidente în cauză, ele vizând angajamentul statelor contractante în ce priveşte executarea hotărârilor definitive pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în care statele sunt părţi.

Nefondate sunt şi susţinerile reclamantelor legate puterea de lucru judecat a considerentelor Deciziei nr. 43/2009 pronunţată în Dosarul nr. x/190/2007 al Tribunalului Bistriţa, în condiţiile în care acest litigiu nu are acelaşi obiect şi aceeaşi cauză, aspect recunoscut de altfel chiar de reclamante în cererea de recurs, nefiind întrunite cerinţele art. 1201 C. civ. şi art. 166 C. proc. civ., ce vizează existenţa triplei identităţi de obiect, cauză şi părţi, pentru admisibilitatea excepţiei dirimante şi absolute a puterii de lucru judecat.

Din perspectiva celor expuse, cum nici una din criticile aduse hotărârii instanţei de apel, nu se circumscrie dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul declarat de reclamante urmează a fi respins ca nefondat.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., recurentele-reclamante urmează a fi obligate la plata sumei de 4.095,90 lei către intimaţii-pârâţi D. Bistriţa, E. Bistriţa, F. Bistriţa şi G. Bistriţa, cheltuieli de judecată în recurs reprezentând onorariu de avocat 3.000 lei şi 1.095,90 lei cheltuieli de deplasare la instanţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele A. Bistriţa I, B. Bistriţa II şi C. Bistriţa III împotriva Deciziei nr. 481 din 17 martie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Obligă pe recurentele-reclamante la plata sumei de 4.095,90 lei către intimaţii-pârâţi D. Bistriţa, E. Bistriţa, F. Bistriţa şi G. Bistriţa, reprezentând cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 octombrie 2015.