Conflict over "current property" status under Protocol 1 ECHR: Judicial annulment of state seizure without restitution order precludes common-law revindication

Decizia nr. 2434/2015

După deliberare, asupra cauzei de faţă constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 2 martie 2009, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/3/2009, reclamanţii A. şi B. au formulat, în contradictoriu cu pârâţii C. şi D., Consiliul General al Municipiului Bucureşti prin primarul general şi Statul Român prin E.:

1. acţiune în revendicare privind dreptul de proprietate în cotă de 1/2 asupra imobilului situat în Bucureşti, compus din corpul B format din vestibul, hol, 2 camere, bucătărie, baie, iar, la subsol, spălătorie, cămară şi pivniţă, precum şi cota de 1/3 parte indiviză din terenul în suprafaţă totală de 310 mp, pe care este construită clădirea (în contradictoriu cu pârâţii persoane fizice);

2. cerere de obligare a pârâţilor persoane fizice la înapoierea fructelor civile produse de imobil din anul 1997 până la data reintrării bunului în posesie efectivă şi la dobânda civilă legală la aceasta sumă începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată; 3. cerere de obligare a pârâţilor persoane juridice, în solidar, la înapoierea fructelor civile percepute în perioada 27 septembrie 1988 - 23 noiembrie 1998 şi dobânda aferentă; 4. cerere de obligare a pârâţilor persoane juridice la suma reprezentând contravaloarea bunului revendicat dacă este imposibilă restituirea în natură, fără cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că, în data de 03 ianuarie 1955, defuncta K. a asigurat publicitatea imobiliară a proprietăţii sale, dobândită pe cale convenţională prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat de către fostul Notariat de Stat Principal din fostul Raion 1 Mai prin procesul verbal din 30 decembrie 1954, prin care a dobândit de la F şi G, în coproprietate împreună cu sora acesteia, H., imobilul situat în Bucureşti, compus din corpul B format din vestibul, hol, 2 camere, bucătărie, baie, iar, la subsol, spălătorie, cămara şi pivniţa şi cota de 1/3 parte indiviză din terenul de 310 mp pe care este construită clădirea.

Reclamanţii sunt succesorii defunctei K. - legatari cu titlu universal, potrivit testamentului autentificat la 08 aprilie 1983 şi a certificatului de moştenitor din 1984, în care se menţionează, la punctul 1, masa succesorală - bunuri imobile „că de pe urma autoarei lor au rămas cota-parte indiviză de ½ din dreptul de proprietate privind imobilul din Bucureşti, sector 2, format în întregime din corpul B.”

Prin Decizia nr. 1431 din 20 iulie 1988 emisă de fostul Birou Permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti s-a preluat din proprietatea reclamantului B. cota parte indiviză de ¼ din imobilul situat în Bucureşti, sector 2, ca o sancţiune pentru plecarea sa în străinătate fără a se întoarce la termenul stabilit. De asemenea, prin Decizia nr. 1813 din 27 septembrie 1988 şi reclamanta A. a fost deposedată în mod abuziv de cota-parte din imobil de către acelaşi organism şi pentru aceleaşi raţiuni.

Prin sentinţele civile nr. 17062/1998 şi nr. 7503/2006 au fost anulate Deciziile nr. 1813/1988 şi nr. 1431/1988, fiind obligat pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti să recunoască că reclamanţii sunt proprietari ai cotei de câte ¼ din imobil.

Pârâţii C. şi D. justifică în proprietate doar cealaltă parte de ½ din imobil, dobândită prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 13 februarie 1990 încheiat cu H.; cealaltă cotă de ½ asupra imobilului, pentru care aceşti pârâţi pretind un titlu de proprietate, constând în contractul de vânzare-cumpărare din februarie 1997 încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti prin SC I. SA, în temeiul Legii nr. 112/1996, face obiectul cauzei de faţă.

Reclamanţii au subliniat că, prin sentinţa civilă nr. 11554 din 03 decembrie 2001 (Dosar nr. x/2001), Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a admis acţiunea prin care se cerea constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 12 februarie 1997; aceasta sentinţa a fost însă schimbată în tot şi, pe fond, acţiunea a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin Decizia civilă nr. 609/A din 25 martie 2003 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, (Dosar nr. x/2003), rămasă în puterea lucrului judecat prin Decizia civilă nr. 2395 din 12 noiembrie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, (Dosar nr. x/2003).

Astfel, rezultă că pentru acelaşi imobil coexistă, prin directa implicare a Statului Român, două titluri de proprietate, unul al proprietarului originar, având ca autor pe dobânditorul pe cale convenţională a dreptului de proprietate, şi un drept de proprietate al pârâţilor C. şi D., titlul de proprietate al reclamanţilor fiind preferabil.

Cu privire la capătul 2 din cerere, reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor C. şi D. la plata fructelor civile, constând în chiria pe care ar fi obţinut-o dacă aceştia recunoşteau proprietatea reclamanților în cota arătată asupra corpului B, respectiv suma estimată provizoriu la 28.800 dolari SUA, adică 94.512,96 lei (200 dolari SUA/lună) pentru perioada 1997 - 2009.

Referitor la capătul 3 din cerere, reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor Consiliul General al Municipiului Bucureşti prin primarul general şi Statul Român prin E. la plata fructelor civile percepute în perioada începând cu data emiterii Deciziei nr. 1813 a fostului Birou Permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti până la 23 noiembrie 1998, data pronunţării sentinţei civile de către Judecătoria sectorului 2 Bucureşti şi, respectiv începând din 20 iulie 1988 - data emiterii Deciziei nr. 1431 de către fostul Birou Permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Municipiului Bucureşti până la 06 octombrie 2006 - data pronunţării sentinţei civile nr. 7503 de către Judecătoria sectorului 2 Bucureşti. Suma a fost estimată provizoriu, în raport de chiriile percepute de posesorul de rea-credinţă Consiliul General al Municipiului Bucureşti, pentru perioada 1990 - 1997, la un nivel de chirie de 100 dolari SUA/luna (11.800 dolari SUA, adică 39.766 lei, la cursul Băncii Naționale a României de 3,37 lei), iar, pentru perioada 1998 - 2006, conform expertizei care se va efectua.

Cât privește capătul 4 din cerere, reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor persoane juridice la suma reprezentând contravaloarea bunului revendicat, dacă restituirea în natură a imobilului nu mai este posibilă. Reclamanţii au învederat că nu au fost beneficiarii vreunei sume pentru repararea privării de bun şi nu au fost puşi în posesia imobilului după desfiinţarea titlului statului; bunul a fost în mod provizoriu evaluat la suma de 250.000 dolari SUA (825.000 lei).

Prin întâmpinare, pârâţii C. şi D. au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul General al Municipiului Bucureşti pe capătul de cerere având ca obiect revendicarea, întrucât dreptul de proprietate asupra imobilului nu se regăseşte în patrimoniul acestuia, precum şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în cea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect pretenţii; pe fond, au solicitat respingerea cererii, învederând că titlul lor de proprietate a fost menţinut în justiţie și au fost de bună-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, reclamanţii neformulând nicio cerere privind imobilul în temeiul Legii nr. 112/1995 ori al Legii nr. 10/2001.

Prin sentinţa civilă nr. 602 din 22 aprilie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins acţiunea reclamanţilor împotriva pârâtului Consiliul General al Municipiului Bucureşti ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosinţă şi a respins, ca inadmisibilă, acţiunea aceloraşi reclamanţi împotriva pârâţilor D. şi C., prin care s-a solicitat să fie obligaţi aceștia să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită folosinţă cota-parte din imobilul situat în Bucureşti, compus din corp B format din vestibul, hol, două camere, bucătărie, baie, la subsol spălătorie, cămară şi pivniţă, precum şi cota de 1/3 din terenul în suprafaţă de 310 mp. Instanța a disjuns judecarea capetelor de cerere având ca obiect pretenţii îndreptate împotriva pârâţilor C. şi D., Municipiul Bucureşti prin primarul general şi E.

Împotriva acestei sentinţe, inclusiv pe aspectul disjungerii, au declarat apel reclamanţii şi pârâtul E..

Prin Decizia civilă nr. 40/A din 20 ianuarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelurile, a desfiinţat parţial sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe, menţinând dispoziţia privind lipsa capacităţii de folosinţă a Consiliului General al Municipiului Bucureşti.

Pentru a pronunţa această decizie, curtea a reţinut că prima instanţă a interpretat greşit dispoziţiile Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în care se arată că „existența Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie”. În cauză, instanţa de fond a admis în mod greşit excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, în condiţiile în care, potrivit Deciziei menționate, trebuia să purceadă la compararea titlurilor invocate de părţi. Curtea a apreciat ca fiind fondat al doilea motiv de apel, în sensul că, din punct de vedere procedural, nu se impunea disjungerea capetelor de cerere având ca obiect pretenţii, cu atât mai mult cu cât acţiunea în revendicare este admisibilă, putând fi soluţionată odată şi unitar cu restul capetelor de cerere.

Prin Decizia nr. 1331 din 17 februarie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii C., D. şi Statul Român prin E.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub, nr. x/3/2009*.

Acţiunea a fost precizată la data de 27 ianuarie 2012 cu privire la capătul principal de acţiune, în sensul că reclamanţii au solicitat să se constate că titlul lor de proprietate este preferabil titlului pârâţilor şi că sunt proprietari asupra unei cote părţi de ½ din imobilul construcţie din Bucureşti, sector 2 şi de 1/3 din terenul aferent (coproprietari împreună cu pârâţii C. şi D.).

Pe parcursul judecării dosarului a fost introdusă în cauză, ca reclamantă, J., în calitate de comoştenitor, împreună cu reclamanta A., a reclamantului iniţial B.

A fost ataşat şi reunit prezentei cauze Dosarul nr. x/3/2009, format după disjungere pe capătul de cerere privind pretenţiile pentru despăgubiri decurgând din lipsa de folosinţă.

Cu prilejul rejudecării, s-a formulat o cerere de chemare în garanţie de către pârâţii D. şi C. împotriva Statului Român, a SC I. SA şi a Primăriei Municipiului Bucureşti, cerere care a fost disjunsă la termenul din 27 aprilie 2012.

Prin sentinţa civilă nr. 1495 din 12 iulie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamantele J. şi A., a constatat, în contradictoriu cu pârâţii C. şi D., că reclamantele sunt coproprietare, cu o cotă indiviză de ½ din construcţia corp B din Bucureşti, sector 2, compusă din vestibul, hol, 2 camere, bucătărie, baie, la subsol spălătorie, cămară, pivniţă, respectiv cu o cotă de 1/3 cu privire la terenul de 310 mp de la aceeaşi adresă; i-a obligat pe pârâţii C. şi D. la 9.072,5 euro către reclamante, reprezentând echivalentul lipsei de folosinţă a imobilului şi a respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 1954, construcţia în litigiu a fost vândută de către proprietarii de atunci în cote egale, de câte ½, numitelor K. şi H.

Pârâţii C. şi D. au dobândit o cotă de ½ de la H., prin cumpărare în anul 1990, prin contractul autentificat de Notariatul sectorului 2 Bucureşti. Reclamanţii A. şi B. au dobândit cealaltă cotă de ½ prin moştenire de la defuncta K., conform certificatului din 1984 emis de Notariatul sectorului 2 Bucureşti.

Cota de ¼ din imobil, aparţinând lui B., a fost preluată de către stat în temeiul Decretului nr. 223/1974 în anul 1988, prin Decizia nr. 1431 a Consiliului Popular al Municipiului București. Cota de ¼ din imobil, aparţinând lui A., a fost preluată, de asemenea, de către stat în temeiul Decretului nr. 223/1974 în anul 1988, prin Decizia nr. 1813 a Consiliului Popular al Municipiului București.

Prin sentinţele civile nr. 17067/1998 şi nr. 7503/2006, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a anulat cele două decizii de preluare a cotelor de ¼ din imobilul litigios şi a constatat că reclamanţii A. şi B. sunt proprietarii acestor cote. Preluarea celor două cote de câte ¼ echivalează cu o preluare fără titlu valabil, întrucât însuşi actul normativ în baza căruia a avut loc contravenea dispoziţiilor constituţionale ale epocii, care ocroteau dreptul de proprietate şi permiteau deposedarea doar în condiţiile unei exproprieri valide. Așadar, reclamanţii (inclusiv J.) nu au pierdut niciodată din patrimoniu dreptul de proprietate, deposedarea nefiind una legală, astfel că statul nu a devenit proprietar.

Primăria Municipiului Bucureşti a vândut cotele revendicate prin prezenta acţiune, în temeiul Legii nr. 112/1995, pârâţilor C. şi D., în total ½ din imobil, prin contractul din 12 februarie 1997.

Ca atare, s-a apreciat că atât reclamanţii, cât şi pârâţii C. şi D. justifică, fiecare, câte un titlu asupra imobilului, fiind necesară compararea acestora.

În acest sens, tribunalul a constatat că actul de vânzare-cumpărare din anul 1954, prin care autoarea reclamantelor dobândise o cotă de ½ din imobil şi de 1/3 din teren, unit cu succesiunea constituie un titlu ce este preferabil contractului încheiat de pârâţi conform Legii nr. 112/1995, întrucât acesta din urmă provine de la un neproprietar, nefăcându-se dovada regulatei treceri a dreptului de proprietate în patrimoniul statului şi apoi al pârâţilor, titlul reclamanților având şi o dată mai veche. Posesia pe care o au pârâţii C. şi D. nu constituie un criteriu care să determine preferabilitatea titlului lor, deoarece aceasta capătă relevanţă doar în cazul în care nu se poate stabili din titluri în ce patrimoniu se află dreptul şi atunci când autorii sunt diferiţi, or, în cauză, la originea titlului pârâţilor, anterior statului, se află chiar autorii reclamantelor. În cauză, soluţia nu va fi însă una de obligare la lăsarea posesiei, reclamantele deţinând doar o cotă indiviză şi nu un bun determinat, ci de constatare a întinderii dreptului lor asupra cotei, chestiunea posesiei urmând a fi rezolvată într-un eventual partaj ulterior.

În privinţa criteriilor de admitere a revendicării, tribunalul a mai reținut că ambele părţi deţin (cu referire la imobilul litigios) un „bun actual”, respectiv reclamantele deţin hotărâri judecătoreşti prin care se constată dreptul lor de proprietate asupra bunului, în timp ce pârâţii deţin posesia în temeiul unui contract încheiat cu statul şi nedesfiinţat.

În aceste condiţii, ţinând seama de Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, de vechimea titlului reclamantelor şi de împrejurarea că pârâţii au cumpărat de la un neproprietar, dar şi de faptul că, spre deosebire de reclamante, care au dreptul la măsuri compensatorii prin puncte eşalonate în timp în temeiul Legii nr. 165/2013, pârâţii au posibilitatea de a obţine imediat compensaţii la valoarea de piaţă a bunului în temeiul art. 501 din Legea nr. 10/2001, tribunalul a apreciat că soluţia de admitere a revendicării se impune. În cauză, buna credinţă a pârâţilor este prezumată (revendicarea formulată în 1998 a fost ulterioară cumpărării imobilului de către pârâţi şi nu rezultă că aceştia din urmă ar fi fost înştiinţaţi despre intenţia reclamantelor, chiar dacă părţile locuiseră împreună în imobil anterior preluării de către stat).

Instanța de fond a înlăturat referirile pârâţilor la incidenţa art. 18 lit. c) (fostul art. 18 lit. d) şi a art. 45 alin. (2) (fost art. 46 alin. (2)) din Legea nr. 10/2001. De asemenea, a înlăturat și susţinerile referitoare la lipsa calităţii procesuale active, deoarece sentinţele din 1998 şi 2006 consacră această calitate reclamantelor, iar certificatele de moştenitor sunt în același sens.

În ceea ce priveşte despăgubirile pretinse de reclamante pentru lipsa de folosinţă a imobilului, tribunalul a constatatat că acestea sunt datorate de pârâţii C. şi Veronica doar din momentul la care au devenit de rea-credinţă, adică de la data introducerii acţiunii (02 martie 2009), astfel încât urmează a fi acordată reclamantelor suma de 9.072.5 euro, reprezentând ½ din totalul chiriilor care ar fi putut fi obţinute în perioada martie 2009 - 15 decembrie 2012 (conform anexei la raportul de expertiză de la fila 198 din dosar).

În opinia tribunalului, pentru perioada anterioară pârâţii nu datorează despăgubiri, întrucât eventualele fructe au fost culese de aceştia ca posesori de bună-credinţă în baza unui titlu care le conferea aparenţa dreptului de proprietate, iar pretenţiile împotriva Primăriei Municipiului Bucureşti pentru sume calculate anterior anului 1997 vizează drepturi de mult prescrise şi care ar fi putut fi solicitate, eventual, cu prilejul acţiunii din anul 1998, iar nu în prezent; după anul 1997, Primăria Municipiului Bucureşti nu mai are nicio obligaţie, întrucât cota de ½ din imobil a fost preluată prin cumpărare de către pârâţii C. şi D.

Prin Decizia nr. 90/A din 4 martie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantele A. şi J. împotriva sentinţei civile nr. 1495/12 iulie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu pârâţii D. şi C., Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Statul Român prin E. prin M. a Municipiului București şi SC I. SA; a admis apelul declarat de pârâţii D. şi C. împotriva aceleiaşi sentinţe, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantelor de obligare a pârâţilor C. şi D. la echivalentul lipsei de folosinţă; a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate şi a obligat pe reclamante la 1.800 lei cheltuieli de judecată către pârâţii D. şi C.

În considerentele hotărârii, instanța de apel a reținut următoarele:

Prin sentinţele nr. 17067 din 23 noiembrie 1998 şi nr. 7503 din 06 octombrie 2006, pronunţate de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, definitive şi irevocabile, au fost anulate cele două decizii emise în temeiul Decretului nr. 223/1974, prin care Statul român a preluat cele două cote de 1/4 din imobilul în litigiu şi s-a constatat că reclamanţii (A. şi B.) sunt proprietarii acestor cote.

Aceste hotărâri au ca efect recunoaşterea, indirect şi cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate al reclamantelor asupra cotei ideale de ½ din imobil, ceea ce le conferă „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, ocrotit de această normă. Deşi în speţă nu există autoritate de lucru judecat faţă de sentinţele menționate, deoarece cele două litigii nu s-au purtat în contradictoriu cu pârâţii din prezenta cauză, nu poate fi ignorat faptul că în cadrul acelor litigii s-a recunoscut în mod irevocabil calitatea de proprietar a reclamantelor asupra cotei de ½ din imobilul în litigiu şi dreptul acestora la restituirea în natură a bunului. Prin urmare, aceste statuări nu mai pot fi contrazise sau infirmate în prezentul proces, astfel încât, în mod corect a reţinut instanţa de fond că reclamantele sunt titularele unui „bun actual”.

Pârâţii C. şi D. beneficiază şi ei de protecţia dreptului lor, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţie, întrucât acţiunea promovată de reclamanţii iniţiali, ce a avut ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 12 februarie 1997, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a fost respinsă prin Decizia civilă nr. 609/A din 25 martie 2003 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2395 din 12 noiembrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă. În această situaţie, titlul de proprietate ale acestor pârâţi asupra cotei de ½ din imobilul în litigiu, dobândită prin acest contract, s-a consolidat, conferindu-le un „bun actual”.

În aceste condiţii, rămâne de analizat în ce măsură privarea de proprietate a reclamantelor, prin înstrăinarea bunului lor de către stat chiriaşilor, corespunde cerinţelor primului alineat al art. 1 din Protocolul 1, respectiv dacă această „ingerinţă” a statului este prevăzută de legea internă, este justificată de o cauză de utilitate publică şi dacă există un just echilibru între cerinţele protejării unui interes general al comunităţii şi imperativul protejării dreptului fundamental al individului, în sensul acordării unei compensaţii rezonabile şi efective în schimbul bunului de care a fost deposedat.

Or, această analiză a fost deja făcută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele pilot soluţionate în materia imobilelor preluate de stat (Străin împotriva României, Păduraru împotriva României, Porţeanu împotriva României), ale căror concluzii au fost reluate în hotărârile date în cauzele ulterioare. Elocventă este şi distincţia pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut-o în hotărârea pronunţată în cauza Atanasiu, între situaţia în care reclamantul are o hotărâre judecătorească prin care se dispune expres restituirea bunului, caz în care are în patrimoniul său un „bun actual” care i-ar permite restituirea imobilului în natură, chiar şi în cadrul unei acţiuni în revendicare de felul celei de faţă, şi situaţia în care reclamantul se prevalează de o simplă constatare a nelegalităţii titlului statului, care poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii.

În speţa de faţă, reclamantele deţin în patrimoniu un „bun actual”, constituit prin sentinţele nr. 17067 din 23 noiembrie 1998 şi nr. 7503 din 06 octombrie 2006, prin care le-a fost recunoscut dreptul de proprietate asupra cotei de ½ din imobilul în litigiu. De asemenea, acestea justifică un drept de proprietate şi asupra cotei de 1/3 din terenul aferent construcţiei situate în Bucureşti, sector 2, dobândit de autoarea lor prin actul de vânzare-cumpărare din anul 1954, teren ce a făcut, alături de cota de ½ din construcţie, obiect al celor două decizii de preluare, emise în temeiul Decretului nr. 223/1974.

În acest context, încălcarea dreptului de proprietate al reclamantelor asupra acestor cote nu poate fi remediată efectiv şi eficient în contextul legislaţiei speciale interne, având în vedere procedura greoaie şi de durată pe care acestea ar trebui să o parcurgă în temeiul Legii nr. 165/2013, timp în care se prelungeşte privarea de bunul lor.

În ceea ce priveşte lipsa unui remediu efectiv în dreptul intern, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că deşi Legea nr. 10/2001 le oferă părţilor interesate atât accesul la o procedură administrativă, cât şi, ulterior, dacă este necesar, la o procedură contencioasă, acest acces rămâne teoretic şi iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.

Toate aceste argumente, deduse din practica instanţei europene în domeniul restituirii imobilelor preluate abuziv, justifică concluzia că reclamantele sunt în imposibilitatea de a-şi recupera bunul și, în această situaţie, respingerea acţiunii lor în revendicare ar echivala cu o lipsire de proprietate, combinată cu absenţa unei despăgubiri adecvate.

În lipsa unei despăgubiri, singura soluţie pentru a înlătura privarea de proprietate la care reclamantele sunt supuse în mod continuu este înlăturarea dispoziţiilor legii interne, ca efect al prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituţie şi aplicarea directă a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei instanţei europene.

Cum, în prezenta cauză, reclamantele se găsesc în situaţie similară, deoarece au un „bun actual” în sensul Convenţiei, există o ingerinţă în ceea ce priveşte dreptul acestora, manifestată prin vânzarea de către stat a bunului către chiriaşi, această ingerinţă a rupt echilibrul just dintre protecţia proprietăţii reclamantelor şi cerinţele interesului general, iar repararea acestui dezechilibru nu se poate realiza prin mecanismele legilor speciale interne de reparaţie, instanța de apel a conchis că, în procesul de comparare a titlurilor exhibate de către părţi pentru cota de ½ din construcţie şi de 1/3 din terenul aferent, în mod corect instanţa de fond a dat prevalenţă titlului deţinut de reclamante.

În cauză, pârâţii C. şi D. nu pot invoca încălcarea dreptului lor de proprietate decurgând din contractul de vânzare-cumpărare neanulat, deoarece au la dispoziţie calea dreptului comun pentru recuperarea preţului de piaţă al bunului ce a făcut obiectul acestui contract. Astfel, Legea nr. 1/2009 permite foştilor chiriaşi, cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, să obţină o reparaţie integrală a pierderii bunului, prin obligarea statului, pe calea dreptului comun, la restituirea preţului de piaţă al bunului, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.

Referitor la aplicarea în speţă a Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, instanța de apel a reţinut că în dispozitivul acestei decizii se stabileşte, în caz de neconcordanţă, prioritatea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în raport cu dispoziţiile legii interne. Cât privește partea finală a dispozitivului, care condiţionează această prioritate prin aceea de a nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, curtea de apel a considerat că prin intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009 (ulterioară Deciziei în interesul legii), riscul încălcării dreptului de proprietate al cumpărătorului este eliminat, în condiţiile în care acesta are posibilitatea obţinerii valorii de piaţă a imobilului în cadrul unei proceduri judiciare de drept comun. Astfel, noua reglementare schimbă ipoteza avută în vedere de Curtea Europeană în cauza Raicu împotriva României.

În ceea ce priveşte despăgubirile pretinse de reclamante pentru lipsa de folosinţă a imobilului, constând în chiriile pe care le-ar fi putut obţine, instanța de apel a constatat că dispoziţiile art. 485 C. civ., care prevăd că „Posesorul nu câştigă proprietatea fructelor decât când posedă cu bună-credinţă”, constituie o excepţie de la regula conform căreia fructele aparţin proprietarului bunului frugifer, pe temeiul exercitării fireşti a atributului jus fruendi. Ca urmare, dacă proprietarul bunului frugifer care a pierdut posesia bunului o redobândeşte pe calea acţiunii în revendicare, el va fi îndreptăţit să ceară şi restituirea fructelor de la posesorul de rea-credinţă.

Prin urmare, nu poate fi reţinut refuzul pârâţilor C. şi D. de a preda reclamantelor imobilul în litigiu, întrucât reclamantele nu sunt în posesia unei hotărâri judecătoreşti prin care să se fi dispus restituirea imobilului, ci opun doar o hotărâre judecătorească prin care le-a fost recunoscut dreptul de coproprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 2, în cote de ½ asupra construcţiei şi 1/3 asupra terenului de 310 mp aferent. Cealaltă cotă de 1/2 din construcţie şi terenul în suprafaţă de 51,50 mp sunt deţinute în proprietate de pârâţii C. şi D., în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 13 februarie 1990, încheiat de aceştia cu vânzătoarea H., care dobândise alături de autoarea reclamantelor, în cote egale, în baza contractului de vânzare-cumpărare din 1954, întregul imobil din Bucureşti, sector 2. În speţă, reclamantele nu sunt în situaţia de a le fi fost materializată cota ideală, abstractă pe care o deţin din imobil, prin restituirea în natură a unei anumite părţi din bun, corespunzătoare acestei cote, ci dreptul de proprietate asupra întregului imobil aparţine concomitent şi pârâţilor C. şi D. Aşadar, reclamantele nu pot pretinde lipsa de folosinţă asupra unui bun neindividualizat material.

Instanța de apel a apreciat că punctul de plecare în evaluarea prejudiciului ce le-ar fi fost produs reclamantelor, prin lipsa de folosinţă a cotelor de ½ din construcţie şi 1/3 din terenul aferent acesteia, nu îl poate constitui oferta pieţei închirierii de imobile de aceeaşi natură cu cel în litigiu, întrucât, pe de o parte, nu există certitudinea că fostul proprietar, iar ulterior moştenitorii acestuia (reclamantele din prezenta cauză) ar fi închiriat o fracţie din imobil, începând cu data preluării de către stat şi până în prezent, iar, pe de altă parte, deoarece valoarea locaţiunii este supusă unei marje de negociere, astfel încât ar fi avut caracter cert doar chiria convenită de foştii proprietari cu un eventual locator, chirie pe care nu au putut să o încaseze din vina pârâţilor C. şi D., care i-au lipsit de atributul folosinţei cotei de proprietate din imobilul în litigiu. În acest sens este şi practica Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Radu contra României, cauza Buzatu contra României). Instanța de apel a mai reţinut că dreptul de folosinţă, fiind unul din atributele fundamentale ale proprietăţii, presupune, în principal, exercitarea chiar de către titularul dreptului de proprietate a unei stăpâniri efective a bunului în materialitatea sa, direct şi nemijlocit prin puterea proprie şi în interes propriu. Sigur că proprietarul unui bun poate consimţi ca stăpânirea să fie exercitată, în numele şi interesul său, de către o altă persoană, însă această manifestare de voinţă trebuie concretizată şi dovedită. În lipsa unei dovezi din care să rezulte că foştii proprietari au avut intenţia de a închiria imobilul şi că au demarat negocieri în acest sens, concretizate chiar într-o eventuală înţelegere de locaţiune, prejudiciul constând în lipsa de folosinţă nu este cert.

Au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

În baza art. 274 C. proc. civ., instanța de apel le-a obligat pe reclamante, ca părţi căzute în pretenţii, la plata sumei de 1.800 lei cheltuieli de judecată către pârâţii D. şi C., reprezentând onorariu avocat, acordate potrivit art. 276 C. proc. civ., proporţional cu pretenţiile încuviinţate.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele J. şi A. şi pârâţii C. şi D.

1. Recurentele-reclamante au solicitat modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul obligării pârâților C. şi D. la înapoierea fructelor civile produse de imobilul în litigiu, aferente cotei indicate prin precizarea la acţiunea (de la 27 ianuarie 2012), în rejudecare, pentru perioada 12 februarie 1997 (data întocmirii expertizei imobiliare) - 15 decembrie 2012, conform expertizei omologate de instanţa de fond, de 42.514 euro, la cursul în lei al Băncii Naționalr a României de la data efectivă a plăţii. În subsidiar, în măsura în care se va aprecia că plata acestor fructe civile are un caracter de drept de creanţă supus prescripţiei, au solicitat modificarea sub acest aspect a Deciziei recurate și menținerea soluţiei instanţei de fond, care a acordat pentru perioada martie 2009 - 15 decembrie 2012 suma de 9.072,5 euro. De asemenea, pentru perioada 27 septembrie 1988 - 12 februarie 1997 urmează a fi obligaţi, în solidar, pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Statul Roman prin E. la suma de 15.308 euro, în lei la data efectivă a plăţii.

În motivarea recursului, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., au arătat că instanţa de apel leagă în mod greşit faptul juridic al refuzului pârâților persoane fizice de a preda reclamantelor imobilul în litigiu de aspectul că ultimii nu sunt în posesia unei hotărâri judecătoreşti prin care să se fi dispus restituirea imobilului, ci opun doar o sentință civilă prin care le-a fost recunoscut dreptul de coproprietate asupra bunulului împreună cu pârâţii C. şi D.. Ceea ce este criticabil, așadar, este raţionamentul greşit al instanței de apel care deduce, din caracterul şi natura coproprietății şi din faptul că nu a fost solicitată încetarea coproprietății prin partaj, o concluzie logico-juridică de respingere a „lipsei de folosinţa”.

Critica unui asemenea raţionament a fost exprimată încă din 1979 de către fosta instanţă supremă prin Decizia nr. 737/1979, când s-a recunoscut ca „fructele dobândesc din momentul culegerii lor o existență proprie şi de sine-stătătoare în raport de lucrul care le-a produs”. Recunoscând acest fapt, înseamnă ca fiecare proprietar este îndreptăţit să le şi culeagă potrivit cotei sale de coproprietate. Astfel, s-a admis de multă vreme că împărţirea fructelor între coproprietari nu este condiţionată de partajarea bunului frugifer (în același sens este și Decizia nr. 818/1980 a fostului Tribunal Suprem şi încheierea pronunţată la 03 martie 2009, în Dosarul nr. x/300/2007, aflat în faza procesuală de apel, dosar având ca obiect partaj judiciar - ieșire din indiviziune între aceleaşi părți persoane fizice din cauza pendinte şi privitor la acelaşi imobil, prin care s-a dispus, în baza art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecaţii apelului declarat de reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 5916 din 20 iunie 2008 pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti).

Privite fructele civile ca echivalent al folosinţei, în ipoteza în care un coproprietar a folosit bunul mai mult decât se cuvenea potrivit cotei sale părți din drept, s-a acceptat, prin Decizia nr. 108/1969 a fostului Tribunal Suprem, că împărţeala fructelor poate avea loc chiar anterior partajului, apreciindu-se „că, dacă un singur coproprietar a cules fructele, nu numai acţiunea în restituirea fructelor, ci şi acţiunea de restituire a echivalentului acestora, formulată de ceilalţi coproprietari, este imprescriptibilă”.

Doctrina în materie a acceptat, de asemenea, în acord cu practica judecătorească majoritară, că „fructele civile, fiind dobândite prin mecanismul exercitării unor drepturi de creanţă, se împart de drept între coproprietari, întrucât creanţele având ca obiect sume de bani se divid de drept între creditori, astfel încât fiecare va putea să ceară doar partea sa de la debitor, cu excepţia cazului în care în contract s-a prevăzut solidaritatea ori indivizibilitatea acţiunii”. Dacă fructele civile au fost culese doar de unul dintre coproprietari, el are obligaţia să restituie celorlalţi sumele cuvenite potrivit cotelor lor părți din dreptul de proprietate asupra bunului frugifer. Chiar şi atunci când un coproprietar culege toate fructele civile, el restituie partea cuvenită celorlalţi nu ca o formă de partaj, ci pe temeiul gestiunii de afaceri, al mandatului, al îmbogățirii fără justa cauză sau al răspunderii civile delictuale, după caz.

Recurentele-reclamante au susţinut că instanţa de apel în mod greșit a statuat în sensul că dreptul de folosinţă, ca atribut fundamental al proprietăţii, poate fi recunoscut numai prin stăpânirea efectivă a bunului în materialitatea sa, direct şi nemijlocit prin putere proprie şi în interes propriu. Instanţa de apel a reţinut şi alternativa ca stăpânirea efectivă asupra bunului să se facă prin altă persoană și a adăugat ca imperativ necesitatea unei dovezi din care să rezulte că foştii proprietari au avut intenţia de a închiria imobilul şi că au demarat negocieri în acest sens, concretizate chiar într-o eventuală înţelegere de locațiune. În sprijinul tezei necertitudinii prejudiciului s-a indicat cauza Radu contra României şi cauza Buzatu contra României, ambele consacrând în practica judiciară caracterul speculativ al acordării unei sume pentru perioada de nefolosinţă a imobilului calculate în funcţie de preţul de locaţie al acestuia.

Or, în acest context, instanţa de apel a încălcat ceea ce a afirmat ca temei de drept fundamental atunci când a dezlegat chestiunea privitoare la „bun actual”, respectiv la soluţia privitoare la despăgubiri prin înlăturarea dispoziţiilor legii interne ca efect al prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituţie şi aplicarea directă a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a jurisprudenței instanţei europene. Logica de aplicare a textului menționat este tocmai în sens invers faţă de logica desfăşurată în cuprinsul Deciziei civile nr. 90/A/2014. Invocarea jurisprudenței europene ar fi fost justificată numai dacă în plan intern, inclusiv în sentinţa civilă nr. 1495 din 12 iulie 2008, protecţia dreptului la respectarea proprietăţii, incluzând dreptul de a culege fructele civile produse de „bun”, ar fi beneficiat de o protecţie normativă inferioară celei conferite prin jurisprudența europeană. Doctrina şi practica judecătorească interne sunt în acord că dobândirea fructelor produse de „bun” este „un rezultat al exercitării normale a dreptului de proprietate asupra bunului frugifer, respectiv a atributului folosinţei”, nefiind recunoscută ca „un rezultat al dreptului de accesiune”. În speță, nu se poate nega că pârâţii C. şi D., prin folosinţa exclusivă asupra întregului bun, au exercitat şi provocat o discesiune (care semnifică faptul că „fructele se despart de lucru, pleacă din lucru”) asupra fructelor civile pe care reclamantele le puteau culege în toată perioada reclamată ca privare de „bun”.

Recurentele-reclamante au mai susținut că mențin argumentele avute în cererea de apel privitoare la buna-credinţă şi reaua-credinţă a soţilor Miron, chestiune văzută însă diferit atât faţă de sentinţa primei instanțe, cât şi faţă de Decizia ce formează obiectul recursului de față.

Astfel, în cauză, instanţa a reţinut greşit că momentul intervenirii relei-credințe a pârâţilor C. şi D. este cel de la data introducerii acţiunii, 02 martie 2009. În cererea introductivă s-a făcut un scurt istoric al demersurilor procesuale în dobândirea şi apărarea proprietăţii din sector 2 Bucureşti (construcţia corp B şi terenul aferent). Prin sentinţa civilă nr. 11554 din 3 decembrie 2001, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a admis acţiunea prin care se cerea constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 12 februarie 1997, însă această sentinţă a fost schimbată în tot şi, pe fond, s-a respins acţiunea, ca neîntemeiată, prin Decizia civilă nr. 609/A din 25 martie 2003 pronunțată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, rămasă în puterea lucrului judecat prin Decizia civilă nr. 2395 din 12 noiembrie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă. În consecinţă, de la data introducerii acţiunii în anulare (25 iunie 2001), prin care s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 12 februarie 1997, pârâţii C. şi D. au devenit posesori de rea-credință ai imobilului, la această dată cunoşteau viciile posesiei lor şi faptul că reclamantele le-au învederat un „just titlu”. Deci, cel puţin din 03 decembrie 2001, data pronunţării sentinţei civile nr. 11554, se poate considera că aceştia nu mai pot invoca buna-credință în încredinţarea asupra valabilităţii justului lor titlu şi în culegerea fructelor civile ca efect al accesiunii prezumate ca drept al proprietarului, potrivit dispoziţiilor art. 483 C. civ.

Cunoaşterea acestor vicii ale titlului a continuat şi prin intermediul următorului demers procesual, în Dosarul nr. x/300/2007 fiind formulată cererea de ieşire din indiviziune faţă de pârâţii C. şi D., introdusă la 07 septembrie 2007. Prin sentința civilă nr. 5916/20 iunie 2008 s-a respins acţiunea în partaj, însă în hotârâre se reţine că „atât reclamanţii, cât şi pârâţii se prevalează de titluri legale asupra cotei de 1/2 din imobilul corp B, situat în Bucureşti, str. Vasile Lascar nr. 115, sector 2, motiv pentru care nu rezultă că se află în indiviziune. În acest sens, instanţa constată că reclamanţii sunt proprietari asupra cotei de 1/2 din imobilul în litigiu, conform sentinţelor civile nr. 17062/1998 şi nr. 7503/2006 pronunţate de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, definitive şi irevocabile, cotă asupra căreia şi pârâţii din prezentul din litigiu deţin un titlu, respectiv contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti, reprezentată de SC I. SA, contract care, fiind supus analizei instanţei judecătoreşti, a fost considerat ca fiind legal”.

Prin încheierea de şedinţă din 03 martie 2009, pronunţată în soluţionarea apelului declarat de reclamante împotriva sentinţei nr. 5916, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a suspendat judecata până la soluţionarea irevocabilă a Dosarului nr. x/3/2009. În această şedinţă s-a reţinut şi punctul de vedere al pârâtului C. - „chiar dacă s-ar anula contractul, apelanții-reclamanți nu pot intra în apartament, acesta nefiind partajabil”, de unde rezultă reaua-credință constantă care i-a animat pe pârâții C. şi D. în posesia acestui imobil încă de la data de 25 iunie 2001, de la prima cerere de anulare a titlului acestora, formulată de reclamanții A. şi B.

La argumentul susţinut de către pârâţii C. şi D., că acest bun nu a fost niciodată închiriat şi că l-au folosit ca locuinţă proprie, se poate reține că „proprietarul are dreptul la restituirea fructelor percepute de posesor după momentul în care acesta din urmă a luat cunoştinţă de viciile titlului său. Cu atât mai mult după acest moment, fructele se cuvin proprietarului dacă nu au fost percepute de către posesor”, cum se arată în doctrină.

Recurentele-reclamante au mai învederat că obligarea Statului Român prin E. la fructele civile ce le-ar fi putut obţine pentru perioada 1988 - 1997 este dispusă chiar de lege şi se impune soluţiei faţă de datele cauzei pendinte şi, mai ales, ale dispoziţiilor Deciziei civile nr 40/A din 20 ianuarie 2010 pronunţată în Dosarul nr. x/3/2009, prin care s-a menţinut dispoziţia privind admiterea excepţiei lipsei capacităţii procesuale civile de folosinţă a Consiliului General al Municipiului Bucureşti. Altfel spus, se aplică ipoteza prevăzută de art. 224 alin. (1) din Legea nr. 287/2009, prin care se instituie răspunderea subsidiară a statului pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice care sunt persoane juridice şi niciuna dintre acestea nu răspunde pentru obligaţiile statului.

2. Recurenţii-pârâţii C. şi D. (ulterior D. şi L.) au solicitat admiterea recursului, modificarea, în parte, a hotărârii atacate, în sensul admiterii apelului şi schimbării sentinţei civile nr. 1495 din 12 iulie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în ceea ce priveşte constatarea „că reclamantele sunt coproprietare, cu o cotă indiviză de 1/2 din construcţia corp B din Bucureşti, sectorul 2” şi constatarea „că reclamantele sunt coproprietare, cu o cotă de 1/3, cu privire la terenul de 310 mp de la aceeaşi adresă”, cu consecinţa respingerii acestor constatări ca fiind lipsite de interes, inadmisibile şi nefondate.

În motivarea recursului, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., recurenţii-pârâţii au arătat următoarele:

În ceea ce privește noţiunea de „bun actual”, instanţa de apel motivează eronat în sensul că „deşi în speţă nu există autoritate de lucru judecat faţă de sentinţele civile nr. 17067 din 23 noiembrie 1998 şi nr. 7503 din 06 octombrie 2006, pronunţate de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, deoarece cele două litigii nu s-au purtat în contradictoriu cu pârâţii din prezenta cauză, nu poate fi ignorat faptul că în cadrul acelor litigii s-a recunoscut în mod irevocabil calitatea de proprietar a reclamanţilor asupra cotei de 1/2 din imobilul în litigiu şi dreptul acestora la restituirea în natură a bunului”, iar ulterior, în contradicţie cu cele de mai sus, că „reclamanţii nu sunt în posesia unei hotărâri judecătoreşti prin care să se fi dispus restituirea imobilului.”. Or, în cauză, dacă se analizează cele două sentinţe invocate, se constată că nu există nicio dispoziţie de restituire în natură. Dacă se admite că nu există autoritate de lucru judecat, atunci cele două hotărâri nu pot statua, în prezentul proces, faptul că reclamantele sunt titularele unui „bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

Potrivit Hotărârii (pilot) din 12 octombrie 2010, în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului arată, în parag. 143-144, că „hotărârile invocate de reclamante, deşi toate constată că naţionalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala”. Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv, explicitează această sintagmă, în sensul că „la data de 12 octombrie 2010, prin hotărârea-pilot pronunţată în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea a analizat din nou noţiunile de bun actual şi valoare patrimonială şi a statuat că existenţa unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. Prin urmare, Curtea a dus mai departe raţionamentul în ceea ce priveşte existenţa unui bun actual şi a statuat că nu este suficient să existe o hotărâre irevocabilă anterioară prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului, ci trebuie să existe şi o dispoziţie în sensul restituirii bunului către reclamant”.

Față de aceste clarificări, este greşită ideea că reclamantele deţin un „bun actual”. Pârâţii, fiind în posesia imobilului, dar şi a unui titlu de proprietate valid, sunt titularii unui „bun actual”, ce se află în sfera de protecţie a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.

Referitor la titlurile reclamantelor şi la autoritatea de lucru judecat, trebuie reținut că cele două hotărâri judecătoreşti indicate de instanța de apel (referitoare la anularea deciziilor de trecere a imobilului în proprietatea statului), pronunţate în soluţionarea unor acţiuni în constatare, şi nu în realizare, nu au efect constitutiv de drepturi şi nu pot fi opuse decât părţilor care au stat în acele litigii. În mod corect se motivează în primul ciclu procesual, prin Decizia civilă nr. 40A/2010, în sensul că „.cele două sentinţe nu au putere de lucru judecat faţă de prezenta acţiune”, cu atât mai mult cu cât acestea au intervenit după ce a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 12 februarie 1997, aşadar după ce Primăria Municipiului București nu mai era proprietară asupra imobilului în litigiu. O hotărâre judecătorească nu-şi poate extinde efectele asupra terţilor, întrucât, deşi provine de la o autoritate publică, această autoritate a fost învestită de părţi, sub semnul principiului disponibilităţii şi, astfel învestită, ea pronunţă hotărârea numai în limitele a ceea ce părţile au cerut, prin alegarea faptelor şi a drepturilor sau intereselor legitime. Pe de altă parte, în considerarea principiului contradictorialităţii, de care terţii n-au beneficiat, acestora nu numai că nu li s-ar putea opune hotărârea, dar, mai mult, ei ar trebui să aibă posibilitatea de a o contesta, dacă aceasta le este prejudiciabilă. În altă ordine de idei, prin Decizia civilă nr. 609/A din 25 martie 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost confirmat, ca valabil încheiat, contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 1997. Justiţia a confirmat validitatea titlului pârâților şi, implicit, posesia de bună-credinţă asupra imobilului.

Recurenţii-pârâţii au mai arătat că preferabilitatea titlului unei părţi trebuie raportată la criteriile stabilite de instanţa supremă prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată în interesul legii. Astfel, se impun a fi analizate următoarele aspecte: securitatea şi stabilitatea circuitului juridic civil, să nu se aducă atingere unui alt drept de proprietate ce aparţine altei persoane, de asemenea, protejat de lege, precum şi necesitatea protejării bunei-credinţe a dobânditorului cu titlu oneros.

În cauză, pârâţii au, ca titlu de proprietate, un contract de vânzare-cumpărare ce nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, bucurându-se astfel de prezumţia de valabilitate. Aşadar, sunt proprietarii acestui imobil, astfel că beneficiază de un „bun actual” în sensul Convenţiei, pentru că este vorba de un „bun existent în patrimoniul acestora” în acest moment. În aceste condiții, admiterea acţiunii în revendicare aduce atingere dreptului de proprietate al pârâților, precum şi principiului securităţii raporturilor juridice. Prin admiterea acţiunii în revendicare, chiar presupunând că instanţele ar repara o nedreptate, nu trebuie create prejudicii nemeritate unor persoane nevinovate (așa cum rezultă și din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Pincova şi Pinc împotriva Republicii Cehe, cauza Raicu împotriva României).

În speță, instanţa de apel nu a ţinut cont de aceste aspecte și a motivat în sensul că „.prin intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009 (ulterioară Deciziei în interesul legii), riscul încălcării dreptului de proprietate al cumpărătorului este eliminat, în condiţiile în care acesta are posibilitatea obţinerii valorii de piaţă a imobilului în cadrul unei proceduri judiciare de drept comun. Or, Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, reglementează tocmai o asemenea cale, pe care pârâţii din prezenta cauză o pot urma pentru a obţine valoarea actuală de piaţă a bunului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 12 februarie 1997”. Or, o astfel de abordare, de tip speculativ (întrucât un proces nu îţi conferă certitudinea câştigării lui), de către instanţa de apel, este una eronată, fiind în totală contradicţie cu o justiţie echitabilă. Potrivit Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Piersack contra Belgiei), este necesar ca jurisdicţia să confere orice aparenţă de garanţie organică pentru a exclude orice îndoială legitimă în spiritul publicului, conform adagiului din dreptul englez „nu este suficient ca justiţia să fie făcută, ci trebuie să creeze şi aparenţa că a fost bine făcută”.

Recurenţii-pârâţii au mai susţinut că, în cauză, instanţa de apel porneşte de la o premisă eronată, şi anume că încălcarea dreptului de proprietate al reclamantelor nu poate fi remediată efectiv şi eficient în contextul legislaţiei speciale interne, având în vedere procedura greoaie şi de durată pe care acestea ar trebui să o parcurgă în temeiul Legii nr. 165/2013. Or, în situația de față, reclamantele au ascuns faptul că au iniţiat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001. Dovada notificării a fost depusă de pârâţi. În perioada 2001-2014, reclamantele au stat în pasivitate în ceea ce priveşte nesoluţionarea notificării, deşi aveau la dispoziţie căi juridice împotriva refuzului nejustificat al entităţii notificate de a răspunde la notificare, potrivit Deciziei nr. 20 din 19 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. În speță, trebuie avută în vedere și Decizia Curţii Constituţionale nr. 88 din 27 februarie 2014, care a stabilit că termenele prevăzute la art. 33 din Legea nr. 165/2013 nu se aplică cauzelor aflate pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a legii, 20 mai 2013 (art. 33 se referă la obligaţia entităţilor de a soluţiona notificările formulate potrivit Legii nr. 10/2001 şi de a emite decizie de admitere sau de respingere a acestora în termenele de 12, 24, 36 de luni, termene care curg de la data de 1 ianuarie 2014).

În aceste condiţii, concluzia instanţei de apel, cum că respingerea acţiunii în revendicare ar echivala cu o lipsire de proprietate, combinată cu absenţa unei despăgubiri adecvate, nu este corectă. Decizia nr. 1813/1988, în ceea ce o priveşte pe reclamanta A., prevede că se preia, cu plată, în proprietatea statului cota parte indiviză de 1/4 din apartament. Potrivit Legii nr. 165/2013, în procedura iniţiată de către reclamante pe Legea nr. 10/2001 acestea pot obţine măsuri reparatorii în echivalent, pe cale administrativă.

Recurenţii-pârâţii au precizat că instanţa de apel, dacă dorea să aplice jurisprudenţa instanţei europene, atunci ar fi trebuit să ia în considerare, în primul rând, cauza Maria Atanasiu, care este singura hotărâre pilot privind România, ulterioară celorlalte cauze la care instanţa de apel face referire. Procedând în sens contrar, instanța de apel a încălcat dreptul pârâților la un proces echitabil, ce nu poate fi considerat drept unul efectiv decât dacă cererile şi observaţiile părţilor sunt cu adevărat reţinute, adică analizate corespunzător de către instanţa sesizată. Art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la o analiză efectivă a motivelor, argumentelor şi mijloacelor de probă ale părţilor, cu condiţia să le aprecieze relevanţa şi fără ca asta să implice un răspuns detaliat pentru fiecare argument în parte.

În opinia recurenţilor-pârâților, în prezenta speţă se aplică legislaţia specială în domeniu (Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 165/2013). Regimul acestei revendicări este guvernat de aceste norme, incidenţa legilor menţionate fiind cerută de situaţia imobilului în litigiu - preluat de stat în perioada 1945 - 1989.

Au învederat că, în prezent, reclamantele figurează înregistrate cu Dosarul nr. x/2001 în evidenţa Primăriei Municipiului București cu o cerere de restituire în natură/acordare de măsuri reparatorii în echivalent, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru acest imobil. Aplicarea acestei legi este obligatorie în speţă, deoarece art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede, în mod expres, că bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie. Or, Legea nr. 10/2001, precum şi Legea nr. 165/2013 sunt tocmai legi speciale de reparaţie. Formularea acţiunii în revendicare de faţă nu exclude incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, deoarece regimul revendicării bunurilor imobile preluate de stat în perioada de referință este cel prevăzut de legea specială, cale administrativă folosită, de altfel, de către A. şi B. prin depunerea notificării.

Acest aspect este în acord cu Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în care s-a stabilit că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării. Pe de altă parte, Legea nr. 165/2013 prevede, la art. 4, că dispoziţiile prezentei legi se aplică cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor.

În cauză, ideea de a trimite doar pe pârâţii C. şi D. la legea specială, nu şi pe reclamante este inechitabilă, cu atât mai mult cu cât prin art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 s-a urmărit nu numai menţinerea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu bună-credinţă, ci şi preferabilitatea lor în considerarea principiului ocrotirii bunei-credinţe a dobânditorului unor astfel de imobile şi a stabilităţii actelor juridic civile încheiate (principiul securităţii raporturilor juridice).

În virtutea voinţei legiuitorului român este preferabil titlul dobânditorului de bună-credinţă, statut întrunit în cauză, deoarece contractul de vânzare-cumpărare al pârâţilor nu a fost anulat, iar buna-credinţă a acestora se prezumă şi a fost recunoscută chiar de instanţa de fond.

Recurenţii-pârâţii au făcut trimitere la deciziile pronunţate în materie de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv Decizia nr. 1831 din 2 martie 2011, nr. 4250 din 20 mai 2011, nr. 6008 din 11 noiembrie 2010, nr. 4156 din 18 mai 2011 şi nr. 5909 din 8 iulie 2011 şi au susţinut că în cauză se impune a fi respectată Decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în cauza Maria Atanasiu contra României, care marchează o nouă viziune a instanţei de contencios european în materia imobilelor naţionalizate.

Prin întâmpinare, recurenţii-pârâţi au solicitat respingerea recursului declarat de recurentele-reclamante, susţinând, în esenţă, că posesia pe care aceştia o exercită este fondată pe un titlu validat de instanțele judecătoreşti, este de bună-credinţă, sens în care nu pot fi obligaţi să restituie contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului revendicat de reclamante. Au mai arătat că instanţa de fond, în al doilea ciclu procesual, face două constatări lipsite de interes şi inadmisibile în raport de dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., că, în cauză, acţiunea în revendicare a fost respinsă, or, în atare condiţii, nu se mai poate pune problema încetării bunei-credinţe a pârâţilor sau obligarea acestora la plata vreunui fruct civil şi că, în prezenta speţă, se aplică legislaţia specială în domeniu, aşa cum rezultă şi din practica instanţei supreme.

Recurentele-reclamante au solicitat, prin întâmpinarea depusă în cauză, respingerea recursului formulat de recurenţii-pârâţii. Au precizat, referitor la noţiunea de „bun actual”, că în mod greşit pârâţii aplică sintagma în cauză sentinţelor nr. 1706 din 23 noiembrie 1998 şi nr. 7503 din 6 octombrie 2006. Or, din interpretarea intertemporală a hotărârilor Curţii Europene, cele două hotărâri se apropie cel mai mult de vechea jurisprudenţă, deoarece numai aşa s-ar realiza coerenţa jurisprudenţei ca o condiţie fundamentală a securităţii juridice. Revirimentul de jurisprudenţă nu poate pune în discuţie hotărâri definitive. În speţă, reclamantele deţin un „bun actual” în sensul Convenţiei potrivit jurisprudenței anterioare anului pronunţării hotărârii Curţii Europene a Dreptului Omului în cauza Maria Atanasiu contra României, dezvoltată în cauzele Străin contra Românie şi Davidescu contra României. De altfel, prin Decizia nr. 40/2010 pronunţată în Dosarul nr. x/3/2009 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a dezlegat, cu autoritatea conferită de art. 1201 C. civ., problema existenţiale unui „bun actual” în patrimoniul reclamanţilor iniţiali. Pe de altă parte, cele două hotărâri de care se prevalează reclamantele sunt opozabile pârâţilor într-o manieră indirectă, doar cu privire la efectele legate de modificarea ordinii juridice pe care acestea au creat-o. În plus, se poate observa la o simplă lecturare a contractului de vânzare-cumpărare, că una din părţile semnatare a convenţiei este Primăria Municipiului Bucureşti, ceea ce înseamnă că în raport de această parte există efectul autorităţii de lucru judecat, de natură a înlătura principiul erorii comune şi invincibile, care numai prin ea însăşi ar fi avut darul să paralizeze acţiunea în revendicare.

În cauză a formulat întâmpinare şi pârâta SC I. SA, invocând excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive în ceea ce priveşte acţiunea în revendicare. Această excepţie a fost calificată de instanța de recurs ca o apărare de fond, ce urmează a fi analizată la momentul soluţionării cererilor de recurs.

La data de 30 octombrie 2015, s-a dispus introducerea în cauză a recurentei-pârâte L., moştenitoarea defunctului C., decedat la data de 14 august 2014.

Examinând Decizia recurată în raport de criticile formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

1. Prioritar analizării recursului declarat de recurentele-reclamante J. şi A., Înalta Curte apreciază că se impune, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., verificarea criticilor expuse prin recursul formulat de recurenţii-pârâţii C. şi D. şi continuat de recurentele-pârâtele D. şi L.

În cauză, prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 2 martie 2009, reclamanţii A. şi B. au formulat, în temeiul art. 480 C. civ., o acţiune în revendicare privind dreptul de proprietate în cotă de ½ asupra imobilului din București, şi în cotă de 1/3 parte indiviză din terenul în suprafaţă de 310 mp, pe care este construită clădirea corp B. Reclamanţii au arătat, în contradictoriu cu pârâţii C. şi D., că titlul lor de proprietate este preferabil, constituit în cotele precizate prin contractul de vânzare-cumpărare transcris la 3 ianuarie 1955 pe numele autoarei lor, K., faţă de titlul de proprietate opus de pârâţi, constând în contractul de vânzare-cumpărare cu plată în rate din 12 februarie 1997, încheiat de aceștia cu Primăria Municipiului Bucureşti prin SC I. SA pentru cota revendicată de ½ din imobilul de la adresa indicată, cealaltă cotă de ½ din imobil fiind deţinută de aceiaşi pârâţi în baza contractului de vânzare-cumpărare din 13 februarie 1990 încheiat cu H. (sora autoarei reclamanţilor).

Anterior, prin sentinţa civilă nr. 17062 din 23 noiembrie 1998 pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti (Dosar nr. x/1998), nemotivată, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., a fost anulată Decizia nr. 1813 din 27 septembrie 1988 emisă de fostul Birou Permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti privind trecerea în proprietatea statului a cotei de ¼ din apartamentul situat în imobilul din Bucureşti, sector 2 (în speţă, imobilul în litigiu). Instanţa a constatat, în dispozitivul hotărârii, că reclamanţii sunt proprietari ai cotei de ¼ din imobilul arătat mai sus, compus din vestibul, hol, două camere, bucătărie, baie la parter şi spălătorie, cămară şi pivniţă la subsol.

De asemenea, prin sentinţa civilă nr. 7503 din 6 octombrie 2006 pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti (Dosar nr. x/300/2006), a fost admisă acţiunea promovată de reclamanţii A. şi B., s-a constatat nulitatea absolută a Deciziei nr. 1431 din 20 iulie 1988 emisă de fostul birou permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti privind trecerea în proprietatea statului a cotei de ¼ din imobilul situat în Bucureşti, precum şi faptul că reclamanţii sunt şi proprietarii cotei de ¼ din imobilul anterior menţionat.

Acţiunea în revendicare pendinte, astfel formulată de reclamanţi a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin sentinţa civilă nr. 602 din 22 aprilie 2009 pronunţată de Tribunalul București, secţia a IV-a civilă.

Prin Decizia civilă nr. 40 din 20 ianuarie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureştil, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, rămasă irevocabilă Prin Decizia nr. 1331 din 17 februarie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, s-a reţinut că acţiunea în revendicare îndreptată împotriva chiriaşilor cumpărători C. şi D. este admisibilă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în raport de dispoziţiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în situaţia în care ambele părţi invocă existenţa unui „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Cum în speţă „reclamanţii au invocat că dreptul de proprietate asupra cotei de ½ din imobilul în litigiu le-a fost recunoscut irevocabil prin cele două sentinţe nr. 7503/2006 şi nr. 17067/1998 ale Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, făcând astfel dovada că au un bun în sensul Convenţiei, iar pârâţii, la rândul lor, invocă dreptul lor de proprietate asupra imobilului în litigiu prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, contract confirmat ca valabil prin Decizia civilă nr. 609/2003 a Tribunalului București, secţia a IV-a civilă, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2395 din 12 noiembrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care s-a respins acțiunea reclamanţilor în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare din 1997, dovedind, la rândul lor, că au un bun”, instanța de apel a considerat că prima instanţă trebuia să purceadă la compararea titlurilor invocate de părţi. Potrivit Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, „existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiunea să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie”.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că prin Decizia de mai sus, de desfiinţare a hotărârii primei instanțe, instanța de apel nu a statuat în mod irevocabil în sensul existenţei unui „bun actual” în patrimoniul fiecărei părţi litigante, ci doar a constatat că se impune a se analiza, în cazul în care instanţa este sesizată cu o acţiune în revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.

Ca atare, instanța de rejudecare avea obligaţia de a verifica, atât în cazul reclamanţilor, cât şi al pârâţilor persoane fizice, dacă aceştia au un „bun” în sensul Convenţiei, respectiv o hotărâre judecătorească anterioară prin care să li se fi recunoscut dreptul de a păstra imobilul, o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect -, dacă acţiunea în revendicare împotriva terţului dobânditor de bună-credinţă poate fi admisă fără despăgubirea terţului la valoarea actuală de circulație a imobilului, etc., toate aceste chestiuni prin raportare la jurisprudența constantă în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului ce vizează noţiunile de „bun actual” ori „speranţă legitimă”.

Or, în speţă, prima instanţă, pronunţând sentința civilă nr. 1495 din 12 iulie 2013, a admis în parte cererea reclamantelor J. (succesoarea defunctului B.) şi A., a constatat, ţinând seama de precizarea de acţiune formulată la data de 27 ianuarie 2012 cu privire la capătul principal de acţiune (în sensul că reclamanţii au solicitat să se constate că titlul lor de proprietate este preferabil titlului pârâţilor şi să se constate că sunt proprietari asupra unei cote părţi de ½ din imobilul construcţie din sectoulr 2 şi de 1/3 din terenul aferent, în coproprietate cu pârâţii), că reclamantele sunt coproprietare, cu o cotă indiviză de ½ din construcția corp B din Bucureşti, sector 2, compusă din vestibul, hol, 2 camere, bucătărie, baie, la subsol spălătorie, cămară, pivniţă şi coproprietare, cu o cotă de1/3, cu privire la terenul de 310 mp de la această adresă.

Înalta Curte reţine că această instanţă, deşi a arătat în considerente că „atât reclamanţii, cât şi pârâţii justifică, fiecare, câte un titlu asupra imobilului, fiind necesară compararea acestora”, nu a verificat, prin prisma dispoziţiilor Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi raportat la jurisprudenţa recentă în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv la principiile ce decurg din această jurisprudenţă, dacă părţile în litigiu pot reclama o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În situaţia de faţă, instanța de fond a comparat titlurile de proprietate opuse de părţi ţinând seama de criteriile recunoscute de doctrină şi jurisprudenţă pentru compararea titlurilor în cadrul unei acţiuni în revendicare de drept comun. În plus, în speţă, prima instanţă a apreciat că, nefiind vorba de o acţiune în revendicare a unui bun individual determinat, ci a unei cote indivize, soluţia ce se impune nu va fi una de obligare la lăsarea posesiei. Această instanţă a analizat problema bunei sau relei-credinţe a pârâţilor prin prisma art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi a înlăturat de la aplicare dispoziţiile art. 18 lit. c din acelaşi act normativ.

Prin Decizia civilă nr. 90 din 4 martie 2014, obiect al prezentului recurs, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, conformându-se celor statuate în ciclul procesual anterior, reţine că, „pentru a exista o protecţie a unui drept subiectiv al persoanei îndreptăţite în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenţie, este necesar, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (obligatorie pentru statele semnatare ale Convenţiei, în egală măsură ca şi normele acesteia), să fie vorba de un bun actual al acesteia, aflat în patrimoniul său, calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând, în patrimoniul părţi, existenţa unei speranţe legitime de redobândire a bunului în materialitatea sa”.

Or, în situaţia de faţă, acest raţionament este parţial corect, cu excepţia menţiunii privind împrejurarea că recunoaşterea calităţii de titular al dreptului concretizează, în patrimoniul părţii, existenţa unei speranţe legitime de redobândire a bunului în materialitatea sa.

Înalta Curte constată că aprecierea existenţei unui „bun” în patrimoniul recurentelor-reclamante implică recunoaşterea în conţinutul noţiunii explicitate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual”, cât şi a unei „speranţe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate.

În cadrul unei acţiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuşi dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acţiuni de recunoaştere a posesiei, ca stare de fapt.

Se observă, în jurisprudenţa actuală a Curţii, o schimbare în raţionamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu, pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce priveşte conţinutul noţiunii de „bun”.

În practica anterior conturată, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, din cauza imposibilităţii exercitării dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra bunurilor lor vândute de stat unor terţi care le ocupau în calitate de chiriaşi, privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piaţă a bunului, era incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Străin; cauza Porţeanu; cauza Andreescu Murăreţ şi alţii). S-a apreciat că reclamanţii au chiar un „bun actual” în măsura în care vânzarea către chiriaşi a unor apartamente din imobil s-a realizat ulterior ori doar un „interes patrimonial” de a obţine restituirea în natură, însă cu aceeaşi valoare ca şi un „bun actual” în ceea ce priveşte cerinţa legală a existenţei unui „bun”, ca „drept efectiv”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti (cauza Păduraru, cauza Porţeanu).

Dacă s-ar fi menţinut această practică a Curţii, ar fi trebuit să se aprecieze în speţă că recunoaşterea, în cauza de faţă, a caracterului necontestat abuziv al preluării imobilului de către stat (în baza Decretului nr. 223/1974) este suficientă pentru existenţa unui „bun actual” în patrimoniul recurentelor-reclamante, nefiind necesară pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună restituirea bunului.

Or, în cauza Atanasiu şi alţii contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010, ulterioară celor reţinute mai sus), se arată, însă, că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului - parag. 140 şi 144 - 140. Astfel, Curţii îi este suficient să constate, ţinând cont de sensul autonom al noţiunii „bunuri” şi de criteriile reţinute în jurisprudenţa Curţii, că existenţa unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, care ţine de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Păduraru, menţionată mai sus, && 65 şi 75). 141. Curtea constată că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 şi nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. 142. Prin urmare, Curtea apreciază că transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. 143. În speţă, Curtea observă că nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor A şi P în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante, deşi toate constată că naţionalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament. 144. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un „bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala.

Ca atare, în caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, precum în speţă, poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii.

În situaţia de faţă, prin cele două hotărâri judecătoreşti invocate de recurentele-reclamante se recunoaşte faptul că naţionalizarea imobilului preluat de la autoarea lor a fost ilegală, fără însă a se statua în mod imperativ asupra restituirii în natură a acestui imobil. Hotărârile în cauză nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea bunului preluat abuziv, nu au ca efect readucerea imobilului în litigiu în patrimoniul recurentelor-reclamante, prin acestea fiind soluţionate doar cele două acţiuni în constatare formulate de A. şi B. privind recunoaşterea unor cote indivize din imobilul în litigiu, iar nu acţiunii în realizare, translative de drepturi. În speţă, de altfel, nici instanţa de fond şi nici cea de apel nu au constatat a fi admisibilă o acţiune în revendicare a unei cote indivize dintr-un imobil (cotă preluată de stat în baza Decretului nr. 223/1974 de la autoarea reclamantelor), instanţa de apel reţinând, în plus, că reclamantele nu sunt în posesia unei hotărâri judecătoreşti prin care să se fi dispus restituirea imobilului, ci acestea opun pârâţilor o hotărâre judecătorească prin care le-a fost recunoscut dreptul de coproprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, str. Vasile Lascăr nr. 115, sector 2, în cote de ½ asupra construcţiei şi de 1/3 asupra terenului de 310 mp aferent.

În aceste condiţii,Înalta Curte constată că, în cauză, în mod greşit s-a reţinut că recurentele-reclamante au un „bun actual” şi acestea pot reclama o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Totodată, Înalta Curte apreciază că în mod eronat cererea privind constatarea calităţii de coproprietar asupra construcţiei, în cotă de ½, respectiv asupra terenului de 310 mp aferent, în cotă de 1/3, a fost admisă, reclamantele de faţă nejustificând un interes pentru soluţionarea acestui petit în condiţiile în care, anterior, prin sentinţele civile nr. 17062/1998 şi nr. 7503/2006, Judecătoria sector 2 București s-a pronunţat în acelaşi sens.

Aşadar, în speţă, nu poate fi recunoscută recurentelor-reclamante decât o creanţă, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 165/2013, recunoaştere care, de altfel, s-ar fi produs direct în procedura Legii nr. 10/2001, dată fiind îndeplinirea condiţiilor legale pentru obţinerea de măsuri reparatorii în echivalent, fără a fi fost necesară constatarea dreptului pe cale judecătorească. De altfel, din datele aflate în Dosarul nr. x/3/2009* al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă (filele 51-52), rezultă că reclamantele au demarat procedura administrativă prevăzută de legile speciale mai sus arătate.

Înalta Curte reţine că diferenţa esenţială de abordare în cauza Atanasiu, faţă de practica anterioară, a cerinţei din art. 1 din Protocolul nr. 1, referitoare la existenţa bunului în patrimoniul reclamantului, produce consecinţe asupra evaluării cerinţei - premisă a admiterii cererii în revendicare imobiliară.

Urmare a hotărârii Curţii din cauza Atanasiu, circumstanţele factuale de natura celor din speţă nu permit recunoaşterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanţă valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, iniţiată de către reclamantele de faţă. Acest drept la despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncţionalitatea Fondului Proprietatea, ce reprezenta, până la acel moment, un element esenţial în recunoaşterea dreptului la restituire.

Stabilirea obligaţiei statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire existent şi instituirea de proceduri simplificate şi eficiente (cauza Atanasiu, parag. 232) echivalează, în acelaşi timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situaţia vânzării imobilului către fostul chiriaş.

Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii - pilot din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

Aşadar, proprietarul care nu deţine un „bun actual” nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speţă, că recurentele-reclamante nu au un drept la restituire care să le îndreptăţească la redobândirea posesiei, motiv pentru care este inutilă evaluarea cerinţei existenţei unui „bun actual” şi în patrimoniul pârâţilor, precum şi compararea titlurilor pe baza criteriilor arătate în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În speţă, instanţa de apel a considerat că, în situaţia în care nu s-ar reţine statuările existente în dispozitivul celor două sentinţe civile opuse de reclamante, s-ar încălca dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 şi principiul securităţii raporturilor juridice. A citat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului exprimată în cauza Amurăriţei contra României din septembrie 2008, în sensul că, pentru respectarea acestor principii, statele trebuie să depună diligenţe pentru a putea fi identificate procedurile judiciare conexe şi să interzică redeschiderea unor noi proceduri judiciare referitoare la aceeaşi problemă. În cauza menţionată, Curtea a apreciat că prin repunerea în discuţie a soluţiei soluţionate prin hotărâri judecătoreşti definitive, instanţele nu au respectat prevederile art. 6 parag. 1 din Convenţie.

Înalta Curte consideră că aceste considerente nu pot fi avute în vedere, întrucât problema de drept dedusă judecăţii nu a presupus reanalizarea acelorași cereri, pe care reclamanţii A. şi B. le-au formulat în Dosarele nr. x/1998 şi nr. x/300/2006 ale Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, deşi instanţa de fond a procedat în acest sens, soluția fiind validată de instanţa de apel, ci implica, conform statuărilor din primul ciclu procesual, o verificare a titlurilor opuse de părţi şi o comparare a acestora pe baza criteriilor indicate în Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cum s-a arătat anterior.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenţii-pârâţii C. si D., continuat de recurentele-pârâte D. şi L. este fondat şi îl va admite ca atare, în temeiul art. 312 alin. (1) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În consecinţă, va modifica în parte Decizia atacată, va schimba în tot sentinţa civilă nr. 1495 din 12 iulie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în sensul că va respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele J. şi A., ca neîntemeiată.

Înalta Curte reţine că, în cauză, cât priveşte recursul exercitat de recurenţii-pârâţii C. si D., nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ.

Astfel, în ceea ce priveşte motivul de recurs bazat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenţii-pârâţii invocă contradicţii între ceea ce a reţinut instanţa de apel în considerente cu referire la noţiunea de „bun actual” dedusă din analiza cele două sentinţe invocate de titularele cererii de chemare în judecată.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că această susţinere nu atrage incidenţa motivului de nelegalitate invocat, din considerentele Deciziei atacate rezultând că ceea ce a verificat instanţa de apel, în rejudecare, în acord cu recomandarea instanţei de casare, vizează interpretarea noţiunii de „bun actual”, iar nu chestiuni ce ţin de aplicarea art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit art. 304 pct. 8 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate cere „când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia”.

Înalta Curte constată că prin motivul de recurs prevăzut de textul citat se invocă încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. Ca atare, pentru a fi incident acesta este necesar ca „interpretarea greşită” făcută de instanţă să vizeze un act juridic supus judecăţii, iar nu şi modalitatea de interpretare a probelor administrate ori aplicarea legii de către instanţa de judecată, ca în cazul de faţă.

Înalta Curte, în raport de soluţia dată asupra cererii de chemare în judecată, constată că orice altă critică din recursul declarat de recurentele-reclamante J. şi A. împotriva Deciziei nr. 90/A din 4 martie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, este inutil a fi analizată, instanţa de judecată nerecunoscând vreun drept acestor părţi reclamante. Prin urmare, faţă de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulate de aceste recurentele.

Înalta Curte observă că, la momentul rejudecării pricinii pe fond, s-a formulat o cerere de chemare în garanţie de către pârâţii D. şi C. împotriva Statului Român, a SC I. SA şi a Primăriei Municipiului Bucureşti, cerere ce a fost disjunsă la termenul din 27 aprilie 2012.

Prin întâmpinarea depusă de SC I. SA s-a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive în ceea ce priveşte acţiunea în revendicare, or, Înalta Curte constată că în litigiul de faţă o astfel de calitate nu a fost recunoscută în persoana acestei părţi, societatea în cauză fiind chemată în judecată doar cât priveşte soluţionarea cererii de chemare în garanţie formulată de pârâţii D. şi C., cerere, care, de altfel, a fost disjunsă şi nu face obiectul analizei prezentului recurs.

Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale Deciziei recurate, referitoare la respingerea apelului declarat de reclamantele A. şi J. împotriva sentinţei civile nr. 1495 din 12 iulie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, admiterea apelului declarat de pârâţii D. şi C. împotriva aceleiaşi sentinţe, păstrarea celorlalte dispoziţii ale sentinţei apelate şi obligarea reclamantelor la 1.800 lei cheltuieli de judecată către pârâţii D. şi C..

Având în vedere că reclamantele J. şi A. au căzut în pretenţii, Înalta Curte, potrivit art. 274 C. proc. civ., va obliga pe acestea la plata către pârâtele D. şi L. a sumei de 3.600 lei, reprezentând cheltuieli de judecată - onorariu de avocat, conform chitanţei din 15 mai 2014 (fila 122 Dosar nr. x/3/2009* al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentele-reclamante J. şi A. împotriva Deciziei nr. 90/A din 4 martie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Admite recursul declarat de recurenţii-pârâţi C. si D. şi continuat de D. şi L. împotriva aceleiași decizii şi, în consecinţă:

Modifică în parte Decizia recurată.

Schimbă în tot sentinţa civilă nr. 1495 din 12 iulie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în sensul că respinge cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Menţine celelalte dispoziţii ale Deciziei recurate.

Obligă pe recurentele-reclamante J. şi A. la plata către recurentele-pârâte D. şi L. a sumei de 3.600 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 octombrie 2015.