Civil liability for unlawful detention during the 1989 revolution: State of necessity as defense to tortious liability and vicarious employer liability

Decizia nr. 2392/2015

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Fondul și soluția instanței de fond:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, secţia I civilă, sub nr. x/85/2012, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. şi M. au chemat în judecată pe pârâţii N. Bucureşti, O. şi Statul Român, prin P., solicitând obligarea acestora la plata următoarelor sume: către A. - 30.000 euro daune morale pentru privare de libertate şi 10.000 euro daune morale pentru încălcarea integrităţii şi sănătăţii, echivalent în lei; către B. - 170.000 euro daune morale pentru privare libertate şi 10.000 euro pentru încălcare integritate; către C. - 45.000 euro daune morale pentru privare de libertate; către D. - 35.000 euro daune morale pentru privare de libertate şi 10.000 euro pentru încălcare integritate şi sănătate; către E. - 165.000 euro daune morale pentru privare de libertate; către F. - 200.000 euro daune morale pentru privare de libertate şi 10.000 euro pentru încălcare integritate şi sănătate; către G. - 18.000 euro daune morale pentru privare de libertate şi 10.000 euro pentru încălcare integritate şi sănătate; către H. - 165.000 euro daune morale pentru privare de libertate; către I. - 170.000 euro daune morale pentru privare de libertate; către J. - 30.000 euro daune morale pentru privare de libertate şi 10.000 euro pentru încălcare integritate şi sănătate; către K. - 160.000 euro daune morale pentru privare de libertate; către L. - 160.000 euro daune morale pentru privare de libertate şi către M. - 50.000 euro daune morale pentru privare de libertate şi 10.000 euro pentru încălcare integritate şi sănătate.

Pârâtul O., prin întâmpinare, a solicitat respingerea acţiunii. Pârâtul N., prin întâmpinare, a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune susţinând că aceasta a început să curgă din luna decembrie 1989, când s-a pus în mişcare acţiunea penală împotriva lui O., astfel că termenul era împlinit la data promovării acţiunii, precum şi excepţia netimbrării acesteia. Pe fond, a solicitat respingerea acţiunii, cu motivarea că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale şi nici ale răspunderii comitentului pentru faptele prepusului.

Prin încheierea de şedinţă din 28 ianuarie 2013, tribunalul a respins excepţiile prescripţiei dreptului material la acţiune şi necompetenţei materiale, invocate în cauză.

Prin sentinţa civilă nr. 1594 din 28 noiembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia I civilă, a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de N. şi Statul Român, prin P. şi a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin P.. Pe fond, a fost respinsă acţiunea şi cererea de intervenţie formulată de R.

Tribunalul, prin încheierea de şedinţă din 28 ianuarie 2013, a apreciat că excepția de prescripție invocată este nefondată întrucât reclamanţii s-au constituit părţi vătămate în Dosarul penal nr. x/P/2007, soluţionat la 01 martie 2010, cu scoaterea de sub urmărire penală, pentru faptele prevăzute de art. 31 C. pen., 174 C. pen., 249 C. pen. şi cu încetarea urmăririi penale faţă de învinuitul O. sub aspectul infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal prev. de art. 189 C. pen. Ca urmare, prescripția acțiunii în răspundere civilă delictuală în repararea pagubei pricinuite prin fapte ilicite începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, iar potrivit art. 16 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia se întrerupe (lit. b) printr-o cerere de chemare în judecată.

Instanța de fond a respins și excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtul N. apreciind că sentinţa penală de scoatere de sub urmărire penală a pârâtului O. nu înlătură incidenţa prevederilor art. 998 și următoarele C. civil.

Descriind pe larg situația de fapt, instanţa de fond a apreciat că nu se poate reţine vreo faptă culpabilă a pârâtului O. constând în privare de libertate sau reţinere abuzivă a reclamanţilor. Dimpotrivă a rezultat că reclamanţii s-au predat singuri unităţii militare tocmai pentru a li se ocroti dreptul la viaţă în condiţiile evenimentelor revoluţionare, când furia manifestanţilor viza cadrele fostelor miliţii şi securităţii. Nu s-a putut reţine vreun ordin al pârâtului O. - prepus - de ”reţinere” a reclamanţilor sau de uzitare a armelor împotriva lor.

Imputarea condiţiilor de „reţinere” în unitatea militară nu constituie o faptă ilicită culpabilă deoarece în zilele revoluţiei situaţia generală era una de haos şi incertitudine astfel că asigurarea hranei se făcea în condiţii de război pentru întreaga populaţie a ţării.

Astfel, s-a reţinut existenţa unei stări de necesitate la momentul reţinerii reclamanţilor, aspect care îl exonerează de răspundere pe pârâtul O., deoarece acesta nu a săvârşit vreo faptă interzisă de lege iar eliberarea acestora s-a făcut în urma comisiilor de anchetă constituite în acele zile, sub conducerea unor procurori.

S-a mai reţinut că nu există nici culpa în vătămarea corporală, imputată pârâtului O., deoarece certificatele medicale de care se prevalează reclamanţii atestă boli de care aceştia au suferit la data reţinerii iar unele certificate medicale au fost eliberate la circa 5 ani de la data evenimentelor.

De altfel, probele solicitate şi administrate nu au atestat săvârşirea violenţelor fizice la ordinul pârâtului O., acesta neabuzând de funcţia lui.

Pârâtul O., prin adresa din 25 ianuarie 1990, a solicitat Comisiei de anchetă, dislocarea persoanelor reţinute pentru că unitatea militară era în imposibilitate de a asigura condiţii de arest, la care a anexat raportul nr. 170 întocmit.

Ca atare, s-a apreciat că pârâtul a încercat prin toate faptele sale să asigure condiţii minime celor care se aflau în bazinul unităţii militare şi nu se poate reţine culpa acestuia în neasigurarea unor condiţii de viaţă normale pe fondul unei revoluţii.

S-a reținut că reclamanţii nu au putut dovedi fapta ilicită a prepusului şi cu atât mai puţin culpa acestuia. Astfel, nefiind întrunite cerinţele răspunderii civile delictuale în persoana prepusului, s-a respins acţiunea reclamanţilor şi pe fond cererea de intervenţie faţă de pârâţii O. şi N.

În ceea ce priveşte răspunderea Statului Român, prin P., s-a reţinut că poate fi antrenată doar în condiţiile art. 504 C. proc. pen. şi numai în ipoteza în care erorile care au condus la lipsirea de libertate a unei persoane au fost săvârşite de organele judiciare, ceea ce nu s-a dovedit. Or, în cauză, nu se poate reţine în sarcina Statului Român, întrunirea cerinţelor răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1000 alin. (3) C. civ., în condiţiile în care nu s-au dovedit raporturile de prepuşenie în raport cu pârâtul O.

Apelul și soluția instanței de apel în primul ciclu procesual:

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii şi pârâtul N.

Curtea de Apel Alba Iulia, prin Decizia civilă nr. 6 din 30 ianuarie 2014, a admis apelul declarat de reclamanţi, a schimbat sentinţa, în sensul că a admis în parte acţiunea în contradictoriu cu pârâţii N. şi O. şi, în consecinţă, a obligat pârâţii în solidar să plătească reclamanţilor, cu titlu de daune morale, următoarele sume: reclamantului A. suma de 3.000 euro sau contravaloarea în lei la data plăţii; reclamantului D., suma de 3.500 euro sau contravaloarea în lei la data plăţii; reclamantului E., suma de 16.500 euro sau contravaloarea în lei la data plăţii; reclamantului F., suma de 2.000 euro sau contravaloarea în lei la data plăţii; reclamantului G., suma de 18.000 euro sau contravaloarea în lei la data plăţii; reclamantului I., suma de 17.000 euro sau contravaloarea în lei la data plăţii; reclamantului J., suma de 3.000 euro sau contravaloarea în lei la data plăţii; reclamantului K., suma de 16.000 euro sau contravaloarea în lei la data plăţii; reclamantului L., suma de 16.000 euro sau contravaloarea în lei la data plăţii şi reclamantului M., suma de 5.000 euro sau contravaloarea în lei la data plăţii. Au fost obligaţi pârâţii și la cheltuieli de judecată. S-a respins acţiunea împotriva pârâtului Statul Român prin P.. S-a respins apelul declarat de reclamanţii B. şi H. și de pârâtul N. împotriva aceleiaşi sentinţe.

Pentru a decide în acest mod, instanţa de apel a constatat următoarele:

Potrivit art. 22 alin. (1) C. proc. pen., în forma de la data promovării acţiunii civile, hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în ce priveşte existenţa faptei, persoana care a săvârşit-o şi vinovăţia acesteia. Prin Rezoluţia din 1 martie 2010 emisă în Dosarul nr. x/P/2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secţia Parchetelor Militare, rămasă definitivă, s-a dispus încetarea urmăririi penale faţă de învinuitul col. (r) O. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal prevăzută de art. 189 alin. (2) C. pen., deoarece s-a împlinit termenul de prescripţie. Faţă de prevederile art. 22 C. proc. pen., această rezoluţie a dobândit autoritate de lucru judecat în ce priveşte faptele săvârşite şi persoana care le-a săvârşit.

În prezenta cauza se vor reţine din hotărârea penală doar aspectele referitoare la cauza pendinte.

În acest sens, s-a reţinut că în data de 21 decembrie 1989, după amiaza, pe fondul tensiunilor iscate de manifestanţii care scandau lozinci antiprezidenţiale şi solicitau eliberarea persoanelor reţinute în sediul miliţiei şi securităţii şi forţau intrarea în sediul miliţiei, folosindu-se de sticle, pietre şi alte obiecte contondente, că din sediul Inspectoratului Judeţean al Ministerului de Interne Sibiu s-au folosit gaze lacrimogene, existând şi situaţii în care s-a făcut uz de armamentul din dotare. Deşi s-au efectuat cercetări, nu s-au descoperit persoanele responsabile de uciderea sau rănirea prin împuşcare a unor manifestanţi. Pârâtul a solicitat manifestanţilor să demonstreze paşnic, asigurându-i că armata nu va trage, iar pe clădirea miliţiei s-a afişat un cearşaf cu textul „Noi, miliţia slujim interesele poporului! Suntem cu voi! Fără violenţă! Organizaţi-vă pentru dialog!”. Pe fondul stării de confuzie creată de anunţul sinuciderii generalului S., manifestanţii au forţat intrarea în sediul miliţiei şi a securităţii, iar declanşarea focurilor în zonă de la unele geamuri ale clădirii securităţii, urmată de rănirea unui elev de la U.M., au declanşat un lanţ de violenţe împotriva lucrătorilor de miliţie şi securitate. Ca urmare, mai mulţi lucrători de miliţie şi securitate au sărit gardul la U.M. sporind starea de confuzie cu privire la intenţia acestora, astfel că militarii din dispozitivul de pază au deschis foc împotriva acestora. Focul a durat până în jurul orelor 16, când manifestanţii au pătruns atât în sediul miliţiei, cât şi al securităţii, reţinând persoanele găsite în interior, agresându-i şi predându-i apoi militarilor de la U.M. La data de 22 decembrie 1989, au fost reţinute în incinta U.M., majoritatea cadrelor Ministerului de Interne În următoarele zile s-au prezentat (în urma comunicatelor radio-tv) sau au fost reţinute şi celelalte cadre, fiind supuse unor cercetări privind uzul de armă şi activitatea anterioară pentru a se stabili dacă au desfăşurat „activităţi teroriste”.

Reclamanţii au ajuns în incinta U.M., în următoarele condiţii: reclamanţii A. şi T. alături de alte persoane, în data de 22 decembrie 1989 orele 17, au fost preluaţi de 2 persoane civile înarmate şi conduşi în arestul U.M., de unde seara au fost duşi în sala de sport, apoi în bazinul unităţii, fiind reţinuţi 6 zile, respectiv 34 zile (T.); reclamantul D., reţinut de persoane civile alături de alte persoane, a fost agresat şi condus la unitatea militară, reţinut până în 27 decembrie 1989; reclamantul C. s-a prezentat la U.M. Sibiu, de unde a fost transferat la U.M. Sibiu şi reţinut până în 01 ianuarie 1990; reclamanţii E. şi U. s-a prezentat alături de alte persoane, ca urmare a comunicatelor radio-tv la U.M. Sibiu, fiind reţinuţi până la data de 26 ianuarie 1990; reclamantul Armenciu Candit împreună cu un terţ au fost găsiţi de un grup de militari şi civili într-un garaj din arestul Inspectoratului de Miliţie Sibiu şi conduşi la U.M., fiind reţinut până în 02 februarie 1990; reclamantul F. s-a prezentat la data de 24 decembrie 1989 la U.M. şi condus la U.M. Sibiu, fiind reţinut până la 28 decembrie 1989; reclamantul J., subofiţer de miliţie, a fost condus de militari la data de 25 decembrie 1989 de la domiciliul mătuşii sale la sediul U.M. şi reţinut până la data de 30 decembrie 1989; reclamantul M., ofiţer de miliţie, s-a prezentat ca urmare a comunicatelor radio-tv la UM, fiind reţinut până în 01 ianuarie 1990; reclamantul L., s-a prezentat în data de 27 decembrie 1989 la U.M., fiind reţinut până în 26 ianuarie 1990; reclamantul R., a fost condus de 4 militari înarmaţi de la domiciliu la U.M. şi reţinut până în 12 ianuarie 1990; reclamantul K., subofiţer de miliţie, s-a prezentat la U.M. la data de 29 decembrie 1989, fiind reţinut până în 26 ianuarie 1990.

Cu privire la starea de fapt, în Rezoluţia din 1 martie 2010 s-a mai reţinut, necontestat, că dintre persoanele lipsite de libertate au fost identificate un număr de 391 persoane, reţinute în sala de sport, ulterior în bazinul U.M. Sibiu. La interogatoriul luat de instanţă, pârâtul a declarat că au fost reţinute până la 500 persoane în unitate, însă din ordinul procurorului general al României.

Cu privire la infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 189 alin. (2) C. pen. (…), reţinută în sarcina învinuitului col. (r) O., pentru lipsirea de libertate în mod ilegal în incinta U.M. a lucrătorilor de miliţie şi securitate, precum şi a unor persoane civile şi punerea în primejdie a vieţii acestora prin neasigurarea, cel puţin în primele zile ale evenimentelor din Sibiu, a unor condiţii minime de igienă, hrană şi asistenţă medicală, s-a constatat în sentinţa nr. 17/2011 că s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale, conform art. 124 C. pen. Pe de altă parte, punerea în primejdie a vieţii celor privaţi de libertate la U.M. Sibiu s-a reţinut că nu întruneşte elementele constitutive ale tentativei de omor deosebit de grav, ci intră în conţinutul formei agravate a infracţiunii prevăzute de art. 189 alin. (2) C. pen.

Retragerea, respectiv predarea lucrătorilor Ministerul de Interne, în U.M., a avut loc în contextul în care, anterior, persoanele din conducerea Inspectoratului Judeţean de Miliţie au luat legătura cu comandantul unităţii militare şi au solicitat sprijin şi protecţie. Acest fapt rezultă atât din rechizitoriul întocmit în Dosarul nr. x/P/2008 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Parchetelor Militare, cât şi din interogatoriul luat pârâtului O.

Astfel, în rechizitoriu se reţine că învinuitul O. a declarat că, în contextul evenimentelor din 21 decembrie 1989, şeful Miliţiei, şeful Securităţii şi inspectorul-şef îl sunau aproape la fiecare minut, cerându-i în mod repetat să îi salveze. De asemenea, se reţine că acelaşi învinuit, justificând necesitatea reţinerii persoanelor aduse de manifestanţi, a arătat că avea de ales între a le lăsa pe mâna celor care îi băteau şi a-i opri în unitate, unde li se asigura protecţia. În acelaşi sens s-a reţinut şi declaraţia martorului X., audiat în cursul urmăririi penale, care a arătat că persoanele de la comanda Miliţiei au solicitat protecţia cadrelor de la U.M., care i-au îndrumat să sară gardul, întrucât poarta unităţii era blocată de un T.A.B.

Instanța de apel a reținut că, deşi reclamanţii au fost reţinuţi pentru a fi protejaţi, aceştia au fost consideraţi „elemente teroriste” şi au fost supuşi unor tratamente degradante şi umilitoare, fără a fi acuzaţi de săvârşirea unor fapte concrete şi fără a se emite vreun act de către organele de urmărire penală ori de instanţă cu privire la reţinerea lor. În perioada 22-24 decembrie 1989, aceştia au fost reţinuţi în sala de sport a unităţii, iar ulterior au fost mutaţi în bazinul de înot. Faţă de numărul mare de persoane, este evident că nu se puteau asigura condiţii normale de cazare şi hrană, spaţiul fiind insuficient şi impropriu, resursele de hrană fiind limitate. Aceste condiţii însă nu pot justifica tratamentul la care au fost supuşi reclamanţii. Astfel, iniţial, persoanele reţinute au fost duse în sala de sport, unde au fost legate la mâini şi obligate să stea cu mâinile ridicate timp de mai multe ore. Pe toată durata cât au stat în sala de sport, respectiv 22-24 decembrie, persoanele reţinute nu au primit nici hrană, nici apă. După ce au fost mutate în bazinul de înot, persoanele reţinute au primit pentru prima dată hrană şi apă, fiind folosite câteva gamele şi linguri. Nu au fost asigurate condiţii minime de igienă, persoanele reţinute având acces la o singură toaletă, o dată pe zi. La început, au dormit pe jos, pe ciment, primind după câteva zile un număr insuficient de saltele şi câteva obiecte din vestimentaţia militarilor, pentru a dormi pe ele. Pe toată durata reţinerii, reclamanţilor nu li s-a permis să ia legătura cu familia. Persoanele reţinute au fost păzite în permanenţă de elevii militari înarmaţi cu puşti şi mitraliere, cei care asigurau paza susţinând că armele sunt încărcate şi pregătite pentru a trage. Martorul X. a declarat în faţa instanţelor de urmărire penală că în permanenţă se afla un pluton înarmat în poziţie de trage. Pe perioada reţinerii, reclamanţii au fost acuzaţi că sunt terorişti şi au fost ameninţaţi cu moartea. Începând din 26 decembrie 1989, s-a constituit o comisie de anchetă, care a emis ordonanţe de punere în libertate a reclamanţilor, respectiv a antecesorilor reclamanţilor T. şi U., cu motivarea că nu se fac vinovați de comiterea unor infracţiuni împotriva poporului în timpul acţiunii revoluţionare de răsturnare a dictaturii ceauşiste.

Aceste circumstanţe ale reţinerii reclamanţilor, conchide instanța de apel, nu denotă un tratament de protecţie a acestora, aplicabil refugiaţilor, ci dimpotrivă un tratament asimilat condiţiilor de prizonierat. Protecţia acordată unei persoane este incompatibilă cu aplicarea unui tratament inuman şi degradant. Din această perspectivă, jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie a stabilit că statul trebuie să se asigure că o persoană este deţinută în condiţii care sunt compatibile cu respectul pentru demnitatea umană (cauza Jecius contra Lituaniei). Câtă vreme aceste condiţii trebuie asigurate persoanei deţinute în mod legal, cu atât mai mult statul are o asemenea obligaţie pozitivă în cazul persoanelor faţă de care s-a luat măsura reţinerii fără a exista niciun act emis de o autoritate în drept să ia o asemenea măsură.

S-a mai apreciat că Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că şi în cele mai dificile împrejurări, cum ar fi lupta împotriva terorismului sau a crimei organizate, este interzisă în termeni absoluţi aplicarea unor tratamente degradante şi inumane (cauza Labita contra Italiei). Asemenea tratamente sunt interzise chiar şi în cazul unei stări de urgenţă care pune în pericol viaţa unei naţiuni, natura infracţiunii presupuse a fi comisă de reclamant fiind irelevantă (cauza Selmouni contra Franţei, cauza Assenov şi alţii contra Bulgariei).

Faţă de cele ce preced, Curtea constată că în cauză a fost dovedită existenţa faptei ilicite de lipsire de libertate. Caracterul ilicit al faptei este dat şi de încălcarea prevederilor art. 7 şi art. 9 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, ratificat de România prin Decretul nr. 212/1974, tratat care, potrivit principiilor de drept internaţional public, făcea parte din dreptul intern. Aceste dispoziţii interzic supunerea unei persoane la tratamente crude, inumane sau degradante şi recunosc dreptul oricărui om la libertate şi la securitatea persoanei sale, statuând că nimeni nu poate fi arestat sau deţinut în mod arbitrar, privarea de libertate fiind permisă doar pentru motive legale şi numai în conformitate cu procedura prevăzută de lege.

Aşa cum rezultă din rechizitoriul întocmit în Dosarul nr. x/P/2008, această faptă are un conţinut complex, întrucât persoanele reţinute în mod nelegal au fost supuse unor tratamente inumane şi degradante care le-au provocat suferinţe fizice şi psihice.

Reţinerea primei instanţe în sensul că situaţia concretă la momentul evenimentelor din decembrie 1989 poate fi asimilată cu o stare de necesitate, care înlătură răspunderea civilă delictuală urmează a fi înlăturată. Este adevărat că aceste evenimente au creat o stare de confuzie generală şi un sentiment de ură a revoluţionarilor faţă de cadrele de miliţie. Tocmai de aceea, organele de conducere din cadrul Inspectoratului Judeţean de Miliţie au solicitat sprijin şi protecţie unităţilor militare, iar reclamanţii s-au prezentat ori au fost duşi la U.M. Însă, având în vedere condiţiile în care reclamanţii au fost reţinuţi, tratamentul la care au fost supuşi, lipsa unui act juridic emis de un organ de urmărire penală sau de instanţă care să justifice măsura reţinerii, dovedesc caracterul ilicit al lipsirii de libertate. Solicitarea acestora pentru asigurarea protecţiei nu presupunea în nici un caz, îngrădirea dreptului la libera circulaţie, umilirea sau agresarea lor.

Reţinerea lor fără drept este probată prin chiar actele necesare punerii lor în libertate, respectiv ordonanţele emise de procurori, mai ales că nu existau mandate care să justifice reţinerea lor.

În ce priveşte vinovăţia pârâţilor, Curtea a reţinut că în perioada evenimentelor din decembrie 1989, pârâtul O. era comandantul U.M. Sibiu. Acesta a fost singura persoană care putea să decidă în ceea ce priveşte persoanele reţinute, tratamentul care li s-a aplicat, condiţiile în care au fost reţinute. Aceste aspecte sunt confirmate chiar de pârâtul O. care, în cursul anchetei penale, fiind audiat în calitate de învinuit, a declarat că a informat forurile superioare despre situaţia din unitate şi i s-a transmis că este împuternicit să ia toate măsurile.

În condiţiile în care pârâtul a avut cunoştinţă că lucrătorii Miliţiei se vor retrage în incinta unităţii pentru a fi protejaţi de furia manifestanţilor, iar acesta a avut libertate de deliberare şi de decizie, astfel cum a recunoscut în faţa organelor de urmărire penală, instanța de apel a constatat că pârâtul se face responsabil de lipsirea de libertate a reclamaţilor şi de tratamentul la care au fost supuşi aceştia pe durata reţinerii. Chiar dacă o parte dintre reclamanţi s-au predat de buna voie la unitatea militară, aceasta nu înseamnă că pârâtul O. trebuia să-i reţină în incintă, fără a le permite să plece decât în baza unei ordonanţe de punere în libertate. Acordarea protecţiei presupune libertatea celui protejat de a renunţa în orice moment la această protecţie, pe riscul său, ori în cauză - din momentul în care au intrat în unitatea militară - reclamanţii nu au mai avut posibilitatea de a alege să plece acasă sau să rămână în incintă, fiind reţinuţi.

Afirmaţia pârâtului că nu a fost de faţă la momentul la care s-au săvârşit agresiunile faţă de reclamanţi nu are relevanţă, în condiţiile în care la acel moment era comandantul U.M. Sibiu, deci responsabil, în virtutea regulamentelor militare, de toate acţiunile care au loc în unitate, desfăşurate de subordonaţii săi.

Prin Ordinul nr. 303/1989 s-a stabilit o Comisie de ancheta care să efectueze cercetări faţă de persoanele reţinute, din dispoziţia procurorului general al României. Însă, din acest act nu rezultă dispoziţia Procurorului de a reţine în unitate persoanele care au cerut protecţie, astfel că va fi înlăturată afirmaţia pârâtului O. în sensul că a avut dispoziţie în acest sens.

Pârâtul a raportat Consiliului Judeţean al Frontului Salvării Naționale faptul că sunt reţinute un număr mare de persoane în unitate în condiţii improprii, existând riscul unor îmbolnăviri şi solicită a fi transferate, doar în 25 ianuarie 1990 cu adresa nr. 168. Or, la acea dată, o parte din reclamanţi erau deja eliberaţi, iar pe de altă parte, cererea sa este formulată după mai mult de o lună de la data la care au început reţinerile ilegale, perioadă pentru care îi revine în exclusivitate responsabilitatea reţinerii şi a condiţiilor în care s-a făcut această reţinere.

Ca urmare, s-a reţinut că în cauză s-a făcut dovada vinovăţiei pârâtului O. în condiţiile art. 998-999 din C. civ. de la 1864, aplicabil în cauză.

În ce priveşte răspunderea pârâtului N., în calitate de comitent, Curtea de apel a constatat că, la momentul săvârşirii faptei ilicite, pârâtul O. era angajat al N., iar fapta a fost săvârşită în exercitarea atribuţiilor de comandant al U.M. Sibiu, astfel că sunt îndeplinite cerinţele pentru angajarea răspunderii pârâtului N., în calitate de comitent, în conformitate cu dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ.

În privinţa pârâtului Statul Român, prin P., se constată că reclamaţii şi-au întemeiat acţiunea împotriva acestui pârât pe dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ., care reglementează răspunderea comitentului pentru fapta prepusului. În cauză, nu s-a făcut dovada că între acest pârât şi pârâtul O. există un raport de prepuşenie, astfel că nu poate fi atrasă o astfel de răspundere în sarcina pârâtului Statul Român, prin P., motiv pentru care se respinge acţiunea faţă de acest pârât.

Referitor la prejudiciul produs reclamanţilor, Curtea a constatat că lipsirea de libertate, imposibilitatea de a lua legătura cu familia, supunerea la tratamente inumane şi degradante pe durata reţinerii nelegale sunt de natură să provoace victimelor unei asemenea fapte, suferinţe morale, aducând o gravă atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale, dar şi valorilor care definesc personalitatea umană, respectiv onoarei, demnităţii, reputaţiei în plan profesional şi social.

Curtea a reţinut că reclamanţii, cu excepţia reclamantelor B. şi H., au calitate de victime ale infracţiunii de lipsire de libertate. Cele două reclamante sunt succesoare ale persoanelor lipsite de libertate, iar prejudiciul moral este personal şi nu poate fi transmis pe cale succesorală.

Referitor la cuantumul prejudiciului, prin acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de reclamanţii reţinuţi nelegal în timpul evenimentelor din decembrie 1989 nu se urmăreşte repararea prejudiciului suferit, care ar impune repunerea acestora într-o situaţie similară cu cea avută anterior - ceea ce este imposibil, ci finalitatea acordării acestor despăgubiri este de a produce o satisfacţie de ordin moral. De altfel, fiind vorba de prejudicii morale, ele nu pot fi reparate strict prin echivalentul lor în bani, întrucât valorile ocrotite nu pot fi evaluate în bani, existând practic o incompatibilitate între natura nepatrimonială a prejudiciului şi caracterul patrimonial al despăgubirii.

La cuantificarea daunelor ce urmează a fi acordate reclamanţilor instanţa are în vedere importanţa valorilor cărora li s-a adus atingere şi măsura în care au fost lezate, intensitatea percepţiei consecinţelor vătămării, durata în timp a încălcării drepturilor ocrotite, imaginea reclamanţilor faţă de sine şi în societate, consecinţele produse ulterior pe plan social şi profesional.

Curtea a apreciat că o sumă de 500 euro pentru fiecare zi de lipsire de libertate şi suferinţă cauzată de umilinţa la care au fost supuşi, suferinţele îndurate, reprezintă o reparaţie echitabilă şi respectă principiul proporţionalităţii şi justului echilibru între natura valorilor lezate şi sumele acordate.

Apelul pârâtului N. a fost respins, ca nefondat, din următoarele considerente:

Acţiunea în răspundere delictuală promovată este prescriptibilă în termen de 3 ani. Termenul de prescripţie începe să curgă, potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea. În cauză, paguba a fost cunoscută de reclamanţi de la data producerii faptei. În schimb, în ce priveşte cea de-a doua cerinţă impusă de art. 8, aceea ca cel vătămat să-l cunoască pe făptuitor, Curtea reţine că prescripția a început să curgă de la data pronunțării soluției penale, respectiv rezoluția din 1 martie 2010, menţinută prin sentinţa nr. 17/2011 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti.

Recursul și soluția instanței de recurs în primul ciclu procesual:

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanţii şi pârâţii N. şi O.

Prin Decizia nr. 2721 din 15 octombrie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secţia I civilă, în Dosar nr. x/85/2012, s-au admis recursurile şi s-a casat decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Alba - Iulia.

Cât privește prescripția, s-a reţinut că ambele instanţe de fond au respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune fundamentându-şi soluţia pe argumente legate de incidenţa dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, normă legală ce a fost interpretată şi corelată cu existenţa Dosarului penal nr. x/p/2007 al parchetului de pe lângă înalta curte de casaţie şi justiţie, secţia parchetelor militare, finalizat prin Rezoluţia din 1 martie 2010 prin care s-a dispus încetarea urmăririi penale faţă de recurentul-pârât O., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 189 alin. (2) C. pen., ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale (rămasă definitivă prin sentinţa penală nr. 17 din 10 mai 2011 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti).

Dacă prima instanţă a identificat în existenţa acestui dosar o cauză de întrerupere a cursului prescripţiei (prin trimiterea făcută la prevederile art. 16 din Decretul nr. 167/1958), instanţa de apel nu a explicat în nici un fel relevanţa urmăririi penale desfăşurate în respectivul dosar asupra instituţiei prescripţiei extinctive.

Răspunzând criticilor de nelegalitate invocate de apelantul-pârât N., vizând modul de soluţionare de către prima instanţă a excepţiei de prescripţie a dreptului material la acţiune (exercitat prin introducerea acţiunii la 02 iulie 2012 pentru faptele ilicite acuzate ca săvârşite în perioada 21 decembrie 1989 - sfârşitul lunii ianuarie 1990), instanţa de apel a apreciat, în acord cu conţinutul art. 8 din Decretul nr. 167/1958, că prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuită prin faptele ilicite reclamate nu putea începe să curgă decât de la data la care păgubiţii au cunoscut atât paguba, cât şi pe cel ce răspunde de ea. În acest sens, ea a acceptat că reclamanţii au cunoscut paguba produsă încă de la data săvârşirii faptelor ilicite însă, deşi toţi reclamanţii făceau parte dintr-un ordin miliar iar din descrierea faptelor imputate se înţelege că aceştia au avut în permanenţă reprezentarea împrejurării că, de starea şi tratamentul aplicat lor în intervalul de timp sus arătat, responsabil este chiar comandatul unităţii în care s-au produs faptele, a apreciat că prescripţia nu putea începe să curgă chiar de la data faptelor întrucât cei vătămaţi nu l-au cunoscut pe făptuitor. Or, în opinia instanței, această cerinţă a devenit îndeplinită abia prin rezoluţia din 1 martie 2010 dată în Dosarul nr. x/P/2007, care totuşi nu stabileşte calitatea de făptuitor a celui cercetat.

Înalta Curte apreciază că raportarea pe care Curtea de Apel Alba-Iulia o face la Dosarul penal nr. x/P/2007 în analiza instituţiei prescripţiei extinctive a fost insuficient descrisă sub aspectul incidenţei ori relevanţei sale şi care ar fi trebuit, în mod necesar, pusă în legătură cu eventuala calitate de părţi civile sau măcar aceea de părţi vătămate a reclamanţilor din prezentul litigiu, în acea cauză penală.

Înalta Curte a constatat şi că, pe baza probatoriilor administrate până în prezent în faţa instanţelor de fond, această împrejurare, respectiv - dobândirea/deţinerea calităţii de parte vătămată/parte civilă în procesul penal - nu se verifică pe baza rezoluţiei din 1 martie 2010, ce a finalizat Dosarul de urmărire penală nr. x/P/2007 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Doar în privinţa reclamantului M., a cărui declaraţie de constituire de parte civilă în procesul penal se regăseşte la fila 315 vol. dosar primă instanţă, există informaţii sub acest aspect, în timp ce despre restul reclamanţilor se regăsesc făcute referiri doar în descrierea situaţiei de fapt.

Modul în care instanţa de apel a răspuns criticilor pârâtului N., ce au vizat respingerea excepţiei prescripţiei este vag şi insuficient fundamentată prin simpla trimitere la existenţa dosarului de urmărire penală, în lipsa unei verificări concrete a situaţiei fiecăruia dintre reclamanţi, din perspectiva calităţii lor de parte civilă sau, cel puţin, de parte vătămată, pentru a se putea reţine, de o manieră similară Deciziei civile nr. 271 din 29 ianuarie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, că nesoluţionarea laturii civile a procesului penal - încetat pentru motivul intervenirii prescripţiei răspunderii penale - reprezintă o limitare a accesului efectiv la o instanţă.

În consecinţă, Înalta Curte a admis recursul acestei părţi şi a casat decizia instanţei de apel, urmând, cu ocazia rejudecării, ca instanţa de apel să facă verificările necesare, să administreze, eventual, probatorii suplimentare şi să reia cercetarea judecătorească în primul rând, sub aspectul instituţiei prescripţiei extinctive.

Doar în măsura în care cerinţele expuse în cele de mai sus se vor verifica în privinţa reclamanţilor, instanţa de apel va putea proceda la soluţionarea cauzei pe fond.

Cu referire la cea de-a doua critică a reclamanţilor, Înalta Curte a apreciat însă, în raport de pretenţiile de despăgubire invocate de reclamantele B. şi H., că instanţa de apel a dezlegat corect această problemă, aspect ce urmează a fi, de asemenea, avut în vedere la rejudecare. Spre deosebire de ceilalţi reclamanţi, B. şi H. nu au fost dintre cei ce au suferit faptele ilicite acuzate prin cererea de chemare în judecată, ci sunt succesoarele în drepturi ale numiţilor T. şi U., care au participat la evenimentele Revoluţiei din Sibiu şi care au decedat la 01 septembrie 1997, respectiv 01 martie 2007. Prejudiciul de ordin moral, dat fiind caracterul său personal, nu se transmite pe cale succesorală, aşa încât succesorii în drepturi ai celor ce au fost victimele unui atare prejudiciu nu dispun de o acţiune proprie în repararea acestuia, chiar dacă reparaţia solicitată şi implicit, acţiunea iniţiată au caracter patrimonial. Or, acţiunea de faţă, distinctă, şi care nu constituie continuarea vreunui demers al autorilor acestor reclamante din procesul penal, a fost exercitată chiar de acestea. Pe cale de consecinţă, în mod corect instanţa de apel a stabilit că, pentru aceste motive, celor două reclamante nu li se poate recunoaşte calitatea de victime şi, implicit, îndreptăţirea la obţinerea vreunei despăgubiri.

În ce priveşte recursul recurentului - pârât O., date fiind descrierile ample ale situaţiei de fapt şi ale istoricului anchetelor la care a fost suspus titularul acestuia, instanţa de recurs a ridicat chestiunea încadrării juridice a motivelor dezvoltate în criticile legale permise limitativ prin dispoziţiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. Întrucât memoriul de recurs al acestei părţi cuprinde şi susţinerea referitoare la nesocotirea puterii de lucru judecat a sentinţei penale nr. 1 din 15 martie 2000 a Curţii Militare de Apel, pronunţată în Dosar nr. x/2000, situaţie ce permite încadrarea recursului în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa de recurs a apreciat că în rejudecare, urmează să fie analizată această apărare a pârâtului, în măsura în care pricina va putea fi soluţionată pe fond.

Apelul și soluția instanței de apel în rejudecare.

Instanţa de apel, în rejudecare, a administrat probele necesare pentru a verifica aspectele impuse prin decizia de casare.

Curtea, analizând legalitatea şi temeinicia sentinţei atacate, prin prisma celor statute prin decizia de casare a Înaltei Curții de Casație și Justiție precum şi a criticilor formulate de apelanţi, constată următoarele:

I. Apelul pârâtului N., vizând greşita respingere a excepţiei prescripţiei este nefondat urmând să fie respins, pentru următoarele motive:

Acţiunea reclamanţilor este o acţiune în răspundere civilă delictuală şi are un caracter patrimonial, fiind supusă termenului general de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 1 şi 3 din Decretul nr. 167/1958. Potrivit art. 8, termenul prescripţie începe să curgă de la data când persoana păgubită a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel răspunzător de ea. Reclamanţii au cunoscut paguba la data producerii faptei ilicite.

Din cuprinsul adresei din 27 martie 2015 emisă de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secţia Parchetelor Militare rezultă că reclamanţii s-au constituit părţi vătămate/părţi civile în procesul penal. Termenul de prescripţie de 3 ani începe să curgă de la data la care reclamanţii au cunoscut persoana vinovată de paguba care le-a fost produsă, fiind incidente în acest sens prevederile art. 22 C. proc. pen. Prin urmare, introducerea acţiunii civile la data de 04 iulie 2012 s-a făcut cu respectarea termenului general de prescripţie de 3 ani, raportat la data emiterii Rezoluţiei din 1 martie 2010, menţinută prin sentinţa penală nr. 17 din 10 mai 2011 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, rămasă definitivă.

II. Referitor la apelul formulat de reclamanţi, Curtea constată că acesta este fondat, pentru următoarele motive:

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, instanţa de apel constată că a fost corect respinsă câtă vreme prima instanţă a constatat că, pe fond, sunt îndeplinite condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale şi a înlăturat apărarea pârâtului O., potrivit căreia sentinţa penală de scoatere de sub urmărire penală a acestuia înlătură incidenţa prevederilor art. 998 C. civ., vinovăţia neputând fi reţinută.

Curtea constată că nu poate fi primită apărarea vizând încălcarea puterii lucrului judecat a sentinţei penale nr. 1 din 15 martie 2000 a Curţii Militare de Apel deoarece cele statuate prin această hotărâre se referă la săvârşirea altor infracţiuni (art. 25 raportat la art. 31 alin. (2) C. pen. combinat cu art. 174 C. pen. raportat la art. 176 lit. b) C. pen., art. 217 alin. (4) C. pen. raportat la art. 218 alin. (1) C. pen., art. 174 C. pen., art. 249 alin. (2) C. pen. şi art. 358 alin. (2) lit. d) şi alin. (3) C. pen. cu aplicarea art. 33 lit. a) şi art. 13 C. pen.).

În prezenta cauză, acţiunea reclamanţilor are ca obiect acordarea de despăgubiri civile raportat la soluţia pronunţată în Dosar penal nr. x/P/2007, menţinută prin sentinţa penală nr. 17 din 10 mai 2011 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, în care s-a constatat că, deşi pârâtul O. se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută şi pedepsită de art. 189 alin. (2) C. pen. de la 1969, răspunderea penală a acestuia nu mai poate fi antrenată deoarece a intervenit prescripţia răspunderii penale, în condiţiile art. 122 alin. (1) lit. c) C. pen. de la 1969.

Prin urmare, acest aspect nu împiedică instanţa civilă să se pronunţe asupra temeiniciei acţiunii în răspundere civilă delictuală formulată de reclamanţi.

Pe fondul cauzei, instanţa de apel constată că aspectele critice invocate de apelanţii reclamanţi sunt întemeiate.

Potrivit celor reţinute în Rezoluţia din 1 martie 2010 întocmită de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în contextul evenimentelor din decembrie 1989 care au culminat cu pătrunderea manifestanţilor în curtea Inspectoratului Judeţean al Ministerului de Interne Sibiu, o parte dintre cadrele de miliţie şi securitate au părăsit sediul Inspectoratului intrând în incinta U.M. Sibiu, altele au reuşit să se deplaseze la domiciliu. Au existat însă şi lucrători de miliţie şi securitate care, încercând să se deplaseze la domiciliu au fost imobilizaţi, agresaţi, conduşi de manifestanţi la U.M. Sibiu sau la alte unităţi militare din Sibiu unde au fost reţinuţi diferite perioade de timp, până când Comisia de Anchetă care a funcţionat în cadrul U.M. Sibiu a dispus punerea lor în libertate, constatându-se că nu au efectuat uz de armă şi nu au acţionat împotriva manifestanţilor. Retragerea, respectiv predarea lucrătorilor Ministerului de Interne în U.M. a avut loc în contextul în care, anterior, persoanele din conducerea Inspectoratului Judeţean de Miliţie au luat legătura cu comandantul unităţii militare şi au solicitat sprijin şi protecţie. Prin aceeaşi rezoluţie s-a constat că pârâtul (învinuit) O. a declarat că, în contextul evenimentelor din 21 decembrie 1989, şeful Miliţiei, şeful Securităţii şi inspectorul-şef îl sunau aproape la fiecare minut, cerându-i în mod repetat să îi salveze. De asemenea, se reţine că acelaşi învinuit, justificând necesitatea reţinerii persoanelor aduse de manifestanţi, a arătat că avea de ales între a le lăsa pe mâna celor care îi băteau şi a-i opri în unitate, unde li se asigura protecţia.

Deşi reclamanţii au fost reţinuţi pentru a fi protejaţi, aceştia au fost consideraţi „elemente teroriste” şi au fost supuşi unor tratamente degradante şi umilitoare, fără a fi acuzaţi de săvârşirea unor fapte concrete şi fără a se emite vreun act de către organele de urmărire penală ori de instanţă cu privire la reţinerea lor. Astfel, în perioada 22-24 decembrie 1989, aceştia au fost reţinuţi în sala de sport a unităţii, iar ulterior au fost mutaţi în bazinul de înot. Faţă de numărul mare de persoane reținute, este evident că nu se puteau asigura condiţii normale de cazare şi hrană. Însă, aceste condiţii nu pot justifica tratamentul la care au fost supuşi reclamanţii. Astfel, iniţial, persoanele reţinute au fost duse în sala de sport, unde au fost legate la mâini şi obligate să stea cu mâinile ridicate timp de mai multe ore. Pe toată durata cât au stat în sala de sport, respectiv 22-24 decembrie, persoanele reţinute nu au primit nici hrană, nici apă. După ce au fost mutate în bazinul de înot, persoanele reţinute au primit pentru prima dată hrană şi apă, fiind folosite câteva gamele şi linguri. Nu au fost asigurate condiţii minime de igienă, persoanele reţinute având acces la o singură toaletă, o dată pe zi. La început au dormit pe jos, pe ciment, primind după câteva zile un număr insuficient de saltele şi câteva obiecte din vestimentaţia militarilor, pentru a dormi pe ele. Pe toată durata reţinerii, reclamanţilor nu li s-a permis să ia legătura cu familia. Persoanele reţinute au fost păzite în permanenţă de elevii militari înarmaţi cu puşti şi mitraliere, cei care asigurau paza susţinând că armele sunt încărcate şi pregătite pentru a trage. Reclamantul X. a declarat în faţa instanţelor de urmărire penală că în permanenţă se afla un pluton înarmat în poziţie de tragere. Pe perioada reţinerii, reclamanţii au fost acuzaţi că sunt terorişti şi au fost ameninţaţi cu moartea.

Faţă de aceste considerente, Curtea constată că în cauză au calitate de victime ale faptei de lipsire de libertate reclamanţii A.-Ioan, D., E., F., G., I., J., K., L. şi M.

Toate aceste circumstanţe ale reţinerii reclamanţilor denotă cu evidenţă că nu au fost reţinute pentru a fi protejate, ci dimpotrivă, au fost lipsite de libertate în mod nelegal.

Protecţia acordată unei persoane este incompatibilă cu aplicarea unui tratament inuman şi degradant. Din această perspectivă, jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie a stabilit că statul trebuie să se asigure că o persoană este deţinută în condiţii care sunt compatibile cu respectul pentru demnitatea umană (cauza Jecius contra Lituaniei). Câtă vreme aceste condiţii trebuie asigurate persoanei deţinute în mod legal, cu atât mai mult statul are o asemenea obligaţie pozitivă în cazul persoanelor faţă de care s-a luat măsura reţinerii fără a exista un act emis de o autoritate în drept să ia o asemenea măsură. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că şi în cele mai dificile împrejurări, cum ar fi lupta împotriva terorismului sau a crimei organizate, este interzisă în termeni absoluţi aplicarea unor tratamente degradante şi inumane (cauza Labita contra Italiei). Asemenea tratamente sunt interzise chiar şi în cazul unei stări de urgenţă care pune în pericol viaţa unei naţiuni, natura infracţiunii presupuse a fi comisă de reclamant fiind irelevantă (cauza Selmouni contra Franşei, cauza Assenov şi alţii contra Bulgariei).

Faţă de cele ce preced, Curtea constată că în cauză a fost dovedită existenţa faptei ilicite de lipsire de libertate. Caracterul ilicit al faptei este dat şi de încălcarea prevederilor art. 7 şi art. 9 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, ratificat de România prin Decretul nr. 212/1974, tratat care, potrivit principiilor de drept internaţional public, făcea parte din dreptul intern. Aceste dispoziţii interzic supunerea unei persoane la tratamente crude, inumane sau degradante şi recunosc dreptul oricărui om la libertate şi la securitatea persoanei sale, statuând că nimeni nu poate fi arestat sau deţinut în mod arbitrar, privarea de libertate fiind permisă doar pentru motive legale şi numai în conformitate cu procedura prevăzută de lege.

Reţinerea primei instanţe în sensul că situaţia concretă la momentul evenimentelor din decembrie 1989 poate fi asimilată cu o stare de necesitate, care înlătură răspunderea civilă delictuală, urmează a fi înlăturată. Este adevărat că aceste evenimente au creat o stare de confuzie generală şi un sentiment de ură a revoluţionarilor faţă de cadrele de miliţie. Tocmai de aceea, organele de conducere din cadrul Inspectoratului Judeţean de Miliţie au solicitat sprijin şi protecţie unităţilor militare iar reclamanţii s-au prezentat ori au fost duşi la U.M. Însă, având în vedere condiţiile în care reclamanţii au fost reţinuţi, tratamentul la care au fost supuşi, lipsa unui act juridic emis de un organ de urmărire penală sau de o instanţă care să justifice măsura reţinerii, dovedesc caracterul ilicit al lipsirii de libertate.

În ce priveşte vinovăţia pârâţilor, Curtea reţine că în perioada evenimentelor din decembrie 1989, pârâtul O. era comandantul U.M. Sibiu. Acesta a fost singura persoană care putea să decidă în ceea ce priveşte persoanele reţinute, tratamentul care li s-a aplicat, condiţiile în care au fost reţinute.

În condiţiile în care pârâtul a avut cunoştinţă că lucrătorii Miliţiei se vor retrage în incinta unităţii pentru a fi protejaţi de furia manifestanţilor, iar acesta a avut libertate de deliberare şi de decizie, astfel cum a recunoscut în faţa organelor de urmărire penală, Curtea constată că pârâtul se face responsabil de lipsirea de libertate a reclamaţilor şi de tratamentul la care au fost supuşi aceştia pe durata reţinerii.

Ca urmare, se reţine că în cauză s-a făcut dovada vinovăţiei pârâtului O. în condiţiile art. 998-999 C. civ. 1864, aplicabile în cauză.

În ce priveşte răspunderea pârâtului N., în calitate de comitent, Curtea reţine că, la momentul săvârşirii faptei ilicite, pârâtul O. era angajat al N., iar fapta a fost săvârşită în exercitarea atribuţiilor de comandant al U.M. Sibiu, astfel că sunt îndeplinite cerinţele pentru angajarea răspunderii pârâtului N., în calitate de comitent, în conformitate cu dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ.

În privinţa pârâtului Statul Român, prin P., se constată că reclamaţii şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ., care reglementează răspunderea comitentului pentru fapta prepusului și că nu s-a făcut dovada că între acest pârât şi pârâtul O. există un raport de prepuşenie.

Referitor la prejudiciul produs reclamanţilor, Curtea constată că lipsirea de libertate, imposibilitatea de a lua legătura cu familia, supunerea la tratamente inumane şi degradante pe durata reţinerii nelegale sunt de natură să provoace victimelor suferinţe morale, aducând o gravă atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale, dar şi valorilor care definesc personalitatea umană, respectiv onoarei, demnităţii, reputaţiei în plan profesional şi social. Referitor la cuantumul prejudiciului, este de precizat că prin acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de reclamanţii reţinuţi nelegal în timpul evenimentelor din decembrie 1989 nu se urmăreşte repararea prejudiciului suferit, care ar impune repunerea acestora într-o situaţie similară cu cea avută anterior - ceea ce este imposibil, ci finalitatea acordării acestor despăgubiri este de a produce o satisfacţie de ordin moral. La stabilirea cuantumului daunelor morale instanţa trebuie să statueze în echitate, respectând principiul justului echilibru între natura valorilor lezate şi sumele acordate, între interesul particular şi cel general. La cuantificarea daunelor, instanţa are în vedere importanţa valorilor cărora li s-a adus atingere şi măsura în care au fost lezate, intensitatea percepţiei consecinţelor vătămării, durata în timp a încălcării drepturilor ocrotite, imaginea reclamanţilor faţă de sine şi în societate, consecinţele produse ulterior pe plan social şi profesional.

În raport de toate aceste criterii, ţinând seama de durata reţinerii nelegale şi consecinţele pe care aceasta le-a avut asupra reclamanţilor, sub toate aspectele avute în vedere mai sus, instanța de apel apreciază că o sumă de 300 euro pentru fiecare zi de lipsire de libertate reprezintă o reparaţie echitabilă şi respectă principiul proporţionalităţii şi justului echilibru între natura valorilor lezate şi sumele acordate.

Apelul reclamantelor Z., Y., ambele în calitate de moştenitoare legale ale defunctului C., B. în calitate de moştenitoare a defunctului T. şi H. în calitate de moştenitoare a defunctului U., urmează să fie respins ca nefondat având în vede faptul că acestea sunt succesoarele în drepturi ale defuncţilor C. decedat, T. decedat la 01 septembrie 1997 şi U. decedat.

Spre deosebire de ceilalţi reclamanţi, apelantele Z., Y., B. şi H. nu au fost dintre cei ce au suferit faptele ilicite acuzate prin cererea de chemare în judecată, ci sunt succesoarele în drepturi ale numiţilor C., T. şi U.

Prejudiciul de ordin moral, având un caracter personal, nu se transmite pe cale succesorală, aşa încât succesorii în drepturi ai unora care au fost victimele unui atare prejudiciu nu dispun de o acţiune proprie în repararea acestuia, chiar dacă reparaţia solicitată şi implicit, acţiunea iniţiată au caracter patrimonial.

Recursul și soluția instanței de recurs în al doilea ciclu procesual:

Împotriva Deciziei nr. 240 din 5 mai 2015 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, au declarat recurs reclamanţii, pârâtul O. şi pârâtul N.

Recursul reclamanților:

Reclamanții, invocând ca motiv de nelegalitate încălcarea sau aplicarea greşită a legii în materia răspunderii civile delictuale, care consacră principiul reparaţiei integrale a prejudiciului produs, a normelor procesual-civile în materia administrării şi aprecierii probelor și indicând ca temei juridic art. 304 pct. 9 C. proc. civ., raportat la art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, solicită admiterea recursului, modificarea în parte deciziei atacate şi admiterea în totalitate a acţiunii, cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru acoperirea integrală a prejudiciului solicită instanţei de recurs să aibă în vedere următoarele:

Atingerea adusă libertăţii fizice a reclamanţilor prin luarea măsurii arestării în lipsa unui temei legal, de către organe care nu erau abilitate în acest sens, vătămarea gravă a integrităţii corporale şi a sănătăţii, prin lovire sau prin tratamentele neomenoase aplicate, precum şi atingerea adusă demnităţii şi onoarei reclamanţilor au dus la producerea unui prejudiciu moral semnificativ.

Arată că au fost reţinuţi abuziv în condiţii mai grele decât cele ale unui arest normal, similare cu cele ale unui lagăr de concentrare nazist, că primele două zile nu au primit apă şi mâncare, că au fost ţinuţi în sala de sport, legaţi la mâini, răniţi, bătuţi, plini de sânge, fără ajutor medical şi fără a putea dormi, că erau în permanenţă insultaţi, jigniţi, ameninţaţi că vor fi împuşcaţi, că erau păziţi de militari ce aveau asupra lor puşti şi mitraliere, fapt ce făcea să crească încărcătura nervoasă şi frica, că pe 24 decembrie au fost mutaţi în bazinul U.M. unde au fost nevoiţi să doarmă pe ciment, să mănânce din 3 sau 4 gamele toate persoanele, fără a fi spălate, că pentru nevoile personale se aşezau la coadă şi sub escortă militară erau duşi la toalete. De asemenea, arată că atmosfera de teroare era întreţinută în permanenţă, că pe rând erau duşi la anchetă şi tot pe rând au fost eliberaţi, că nu aveau posibilitatea să ia legătura cu exteriorul pentru a transmite vreun mesaj familiilor sau pentru a afla dacă acestea sunt în siguranţă. Mai arată că au fost catalogați ca şi terorişti, ceea a generat poate consecinţa cea mai gravă, deoarece ani de zile în comunitate au fost stigmatizaţi pe acest motiv.

Este de netăgăduit că orice arestare pe nedrept şi orice agresiune fizică produce suferinţe pe plan psihic şi fizic, în cauză nefiind vorba doar de o simplă arestare pe nedrept, reclamanţii fiind supuşi şi altor suferinţe sau umilinţe. Cel mai prejudiciant aspect a fost acela de a fi deţinuţi sub ameninţarea armei, sub ameninţarea că vor fi omorâţi ca terorişti.

De aceea, în stabilirea cuantumului daunelor morale solicitate, instanţele trebuie să analizeze situaţia reclamanţilor şi prin comparaţie cu alte situaţii. Susțin că, la cuantificarea daunelor morale, au avut în vedere ca şi punct de reper daunele acordate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia civilă nr. 10211 din 17 decembrie 2009, în care, pentru mai puţin de 24 de ore de arestare nelegală în noaptea de 21/22 decembrie, a unui manifestant din Bucureşti la Penitenciarul Jilava, instanţa a acordat 5.000 euro cu titlu de daune morale, pentru privare de libertate şi suma de 5.000 euro, cu titlu de daune morale pentru încălcarea integrităţii şi sănătăţii reclamantului. Mai mult, beneficiarul daunelor acordate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost deţinut o perioada scurtă de timp de numai 24 de ore, în condiţii normale de arest, a beneficiat de o încăpere cu pat, cu toaletă şi nu a fost păzit şi ameninţat cu arma în permanenţă.

Recurenții reclamanți mai susțin că în situaţia în care ar fi fost prizonieri de război, ceea ce nu este cazul, deoarece România nu a fost în decembrie 1989 în război, trebuiau să beneficieze de mai multe drepturi sau condiţii, aşa cum sunt ele prevăzute în Convenţia a III-a de la Geneva la care România este parte, din anul 1954. Nici măcar pe timp de război nu este permis a degrada un militar, a-i rupe însemnele gradaţiei, aşa cum s-a întâmplat în speţă. De asemenea, prizonierii de război trebuie protejaţi tot timpul contra oricăror acte de violenţă, sau de intimidare şi trebuie să beneficieze de îngrijiri medicale.

Cu privire la daunele solicitate pentru încălcarea integrității și sănătății lor, recurenții arată că numai unii dintre ei au fost bătuți de militari și aceștia trebuie să beneficieze de daune individualizat pentru fiecare faptă. Aceste traume fizice au fost dovedite cu certificate medico-legale care, deși au fost eliberate la 1 an de la data faptelor, sunt necontestate.

În ce privește pe apelantele B. şi H., instanţa de apel îşi motivează decizia de respingere prin faptul că, aceşti reclamantele au formulat acţiune în calitate de succesori ai defuncţilor deținuți T. şi U. Invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. și susținând că instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, că deși dreptul la viaţă este un drept nepatrimonial, netransmisibil şi cu caracter imprescriptibil, recurenții arată că s-a făcut o confuzie între dreptul valorificat prin acţiune (instanţa fiind investită cu un petit evaluabil în bani) şi ceea ce a generat naşterea acestui drept. Este patrimonial dreptul subiectiv al cărui conţinut poate fi exprimat băneşte şi este nepatrimonial dreptul subiectiv care nu poate fi exprimat în bani.

Moştenitorii defuncţilor T. şi U. au solicitat obligarea pârâţilor la plata de despăgubiri băneşti, iar instanța de apel nu a reţinut faptul că autorii reclamanţilor, respectiv T. şi U. au fost părţi vătămate în Dosarul penal nr. x/P/2007, poziţiile 100 - pag. 231, respectiv poziţia 292 - pag. 259. Aşadar, pe timpul vieţii lor, aceştia au făcut demersurile necesare obţinerii despăgubirilor. Faptul că dosarul penal s-a soluţionat cu încetarea urmăririi penale faţă de învinuitul O., deoarece s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale, a determinat părţile vătămate din acel dosar să promoveze acţiune separată pe latura civilă. Aşadar, practic, demersurile în obţinerea despăgubirilor ca urmare a privării de libertate în mod nelegal sunt promovate de antecesorii reclamanţilor T. şi U.

În ceea ce priveşte pe recurentele reclamante Z. şi Y., ele nu au promovat direct acţiunea, ci au fost introduse în cauză ca urmare a decesului antecesorului lor, în cursul derulării prezentului proces, respectiv a reclamantului C. - decedat. Cele două recurente sunt continuatoare a acţiunii civile formulate de către antecesorul lor, calitate care le permite să beneficieze de acţiunea promovată de acesta.

Recursul recurentului pârât O.:

Recurentul O., invocând ca temei dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicită admiterea recursului și modificarea hotărârii pronunțate de instanța de apel în sensul respingerii în totalitate a apelului declarat de reclamanţi și menţinerii sentinţei civile nr. 1594 din 28 noiembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia I civilă.

Susține că sentinţa civilă nr. 1594 din 28 noiembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia I civilă, este justă, legală şi temeinică, că acţiunea formulată de reclamanţi este nedreaptă, ilegală şi nefondată, de rea-credinţă, transformând prin răsturnare tot adevărul şi întreaga realitate a evenimentelor din decembrie 1989, de la Sibiu.

Cu privire la reala stare de fapt/stare de drept, arată că prin rezoluţia din 1 martie 2010 dată în Dosarul penal nr. x/P/2007 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secţia parchetelor Militare, rămasă definitivă prin Rezoluţia nr. x/11-2/2010 din 21 iulie 2010, iar ulterior, prin sentinţa nr. 17 din 10 mai 2011 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti s-a dispus scoaterea sa de sub urmărire penală pentru neglijenţă în serviciu şi încetarea urmăririi penale, pentru lipsire de libertate în mod nelegal, cu motivarea că s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale. Prin aceeaşi rezoluţie, s-a dispus scoaterea sa de sub urmărire penală pentru infracţiunile: participaţie improprie la infracţiunea de omor, omor, distrugere calificată, neglijenţă în serviciu, tentativă la infracţiunea de omor deosebit de grav; neînceperea urmăririi penale pentru infracţiunile de omor, omor calificat, omor deosebit de grav, ucidere din culpă, loviri sau alte violenţe, vătămare corporală, vătămare corporală gravă, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, vătămare corporală din culpă, lipsire de libertate în mod ilegal, distrugere, distrugere calificată, distrugere din culpă, purtare abuzivă, arestare nelegală şi cercetare abuzivă. Toate infracţiunile cercetate s-au referit la fapte comise de militari în contextul evenimentelor din decembrie 1989 din Municipiul Sibiu. În continuare, pe mai multe pagini, recurentul descrie constatările reținute de organele penale precum și modul în care s-au derulat evenimentele din timpul revoluției din decembrie de la Sibiu.

Susține că decizia Curţii de Apel nu contestă realitatea faptică, dar îi denaturează sensul şi semnificaţia, continuând cu descrierea în continuare a evenimentelor, arătând că starea de fapt descrisă este reţinută în considerentele mai multor sentinţe penale definitive, care au intrat în puterea de lucru judecat iar probele administrate în cauză nu au dovedit noi aspecte, neavute în vedere la pronunţarea sentinţei penale, astfel încât instanţa civilă să ajungă la altă concluzie.

Recurentul continuă de asemenea cu descrierea evenimentelor și cu indicarea probelor ce atestă starea de fapt reală arătând că reclamanţii nu dovedesc că au fost lipsiţi de libertate nelegal și supuși la tratamente inumane de către cadrele militare din acea vreme, pe perioada cât au fost ţinuţi la bazinul şcolii militare, cât timp chiar lucrătorii MI s-au deplasat la U.M., în dorinţa de a se proteja de furia mulţimii şi de a demonstra că nu se fac vinovaţi de acţiuni antirevoluţionare.

Reluând în continuare probatoriul și constatările din cadrul dosarului penal, recurentul pârât arată că Tribunalului Sibiu a reținut corect situația de fapt și de drept și a aplicat corect jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie și Curtea Europeană a Drepturilor Omului precum și Reglementările Convenţiilor de la Geneva.

Reluând iarăși descrierea faptelor, recurentul O. arată că întreaga stare de fapt şi de drept probează fără putinţă de tăgadă că:nu exista faptă ilicită dovedită şi dovedibilă; nu rezultă un eventual raport de cauzalitate; nu reiese un eventual prejudiciu cauzat; nu s-a stabilit nicio vinovăţie; că nu sunt întrunite elementele constitutive ale răspunderii delictuale, folosind în acest sens o analiză comparativă a faptelor reținute de instanța de apel și a considerentelor și aprecierilor proprii considerate ca realitate de fapt și de drept (pag. 9-15 din recurs).

Recursul recurentului pârât N.:

Recurentul N., invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicită admiterea recursului şi modificarea în parte a hotărârii atacate în sensul respingerii în totalitate a apelului declarat de reclamanţi şi admiterii apelului său.

În declarația de recurs (pag. 1-8), recurentul reia descrierea stării de fapt privind evenimentele din decembrie 1989 desfăşurate în localitatea Sibiu, așa cum rezultă din dosarul penal și din probele administrate în prezenta cauză.

Concluzionând, arată că se pot identifica patru circumstanţe care au condus la reţinerea reclamanţilor în incinta U.M. Sibiu: fie urmare a faptului că aceştia au escaladat gardul încercând să pătrundă in interiorul unităţii militare şi astfel au fost reţinuţi de militarii care asigurau paza obiectivului militar, fie aceştia "s-au predat" urmare a comunicatelor radio/tv la sediul unităţii militare, fie au fost prinşi de manifestanţi şi predaţi unităţii militare şi în fine, fie au fost reţinuţi de patrulele militare sau de gărzi patriotice şi ulterior predaţi unităţii militare.

Raportat la cele arătate, consideră că instanţa de fond, Tribunalul Sibiu, corect a reţinut faptul că „în cauză din probele administrate nu s-a putut reţine fapta culpabilă a pârâtului O. de privare de libertate sau reţinere abuzivă a reclamanţilor", „(…) aceştia s-au predat singuri unităţii militare tocmai pentru a li se ocroti dreptul la viaţă în condiţiile evenimentelor revoluţionare când furia manifestanţilor viza cadrele fostelor miliţii şi securităţii" neputându-se „reţine vreun ordin al pârâtului O. - prepus - de reţinere a reclamanţilor sau de uzitare a armelor împotriva lor". Prima instanţă, mai constată că pe timpul reţinerii în incinta U.M. Sibiu, „reclamanţii au fost audiaţi de procurori şi ulterior au fost eliberaţi".

La punctul II din recurs (pag. 8-17), recurentul arată că soluţia adoptată de instanţa de apel în rejudecarea apelului este nelegală, având în vedere următoarele considerente:

Conform doctrinei şi jurisprudenţei, pentru ca răspunderea comitentului să fie angajată în temeiul art. 1000 alin. (3) C. civ., este necesar ca, în persoana prepusului, să fie întrunite condiţiile răspunderii pentru fapta proprie, prevăzute de art. 998 şi 999 C. civ.: existenţa prejudiciului, existenţa faptei ilicite a prepusului; existenţa raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu şi existenţa vinovăției prepusului în comiterea faptei ilicite. Pe lângă condiţiile generale şi împreună cu acestea, pentru angajarea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului său, în temeiul art. 1000 alin. (3) C. civ., se cer a fi întrunit cumulativ şi două condiţii speciale: existenţa raportului de prepuşenie şi prepuşii să fi săvârşit fapta în funcţiile ce li s-au încredinţat.

II.1. Recurentul N. susține că instanța de apel, în mod nelegal, a dispus antrenarea răspunderii delictuale în sarcina prepusului, nefiind întrunite condițiile art. 998-999 C. civ.

Instanţa de apel, analizând într-un mod netemeinic şi părtinitor starea de fapt privind evenimentele din decembrie 1989, a constatat că în cauză a fost dovedită existenţa faptei ilicite de lipsire de libertate şi că s-a făcut dovada vinovăţiei pârâtului O. în condiţiile art. 998-999 C. civ., prejudiciul produs reclamanţilor constând în „lipsirea de libertate, imposibilitatea de a lua legătura cu familia, supunerea la tratamente inumane şi degradante pe durata reţinerii nelegale".

Or, susține recurentul, reţinerea intimaţilor - reclamanţi în incinta U.M. Sibiu, a fost impusă de circumstanţele concrete ale evenimentelor petrecute în decembrie 1989: încercarea pătrunderii lucrătorilor Ministerului de Interne în incinta unei unităţii militare prin escaladarea gardului, în situaţia în care toate structurile N. executau activităţi specifice indicativului de alarmă parţială de luptă şi în situaţia în care, urmare a focului executat dinspre sediul Inspectoratului de Miliţie s-au înregistrat victime în rândul militarilor şi ai manifestanţilor, încât temeinic şi legal acțiunea s-a soldat cu reţinerea acestora, având în vedere şi dispoziţiile regulamentelor militare în vigoare la acea dată.

Astfel, conform dispoziţiilor art. 1 din R.G.-2 Regulamentul serviciului de gardă şi de garnizoană, „serviciul de gardă constituie o misiune de luptă şi include totalitatea acţiunilor ce se desfăşoară pentru paza şi apărarea unui obiectiv", acest serviciu înfiinţând-se de comandantul unităţii care răspunde de paza şi apărarea obiectivului respectiv. În temeiul art. 26 din Regulament, comandantul gărzii, în situaţia în care în apropierea perimetrului obiectivului au loc aglomerări de oameni care pun în pericol paza şi apărarea acestuia, după ce raportează ofiţerului de serviciu, „scoate garda din corpul de gardă cu armamentul şi muniţia", iar dacă primeşte ordin, „întăreşte paza şi apărarea obiectivului pe latura afectată cu o patrulă.

Îndatoririle santinelei sunt expuse în art. 43, printre altele, acesteia fiindu-i interzis a permite apropierea vreunei persoane de post la o distanţă mai mică decât cea fixată prin consemnul particular. În art. 49 este arătat şi modul de acţiune al santinelei, când la unul din posturi este reţinută o persoană necunoscută, situaţie în care persoana reţinută este condusă în apropierea corpului de gardă sau la locul stabilit de comandantul obiectivului (în speţă, avându-se în vedere numărul mare de persoane reţinute, iniţial la sala de sport şi ulterior la bazinul de înot), sub escortă, conform dispoziţiilor anexei 2 din regulament.

În conformitate cu prevederile anexei 2, efectivul necesar pentru constituirea escortelor se calculează, de regulă, funcţie de numărul celor reţinuţi, escortele fiind dotate cu mijloace de imobilizare, legătură, semnalizare şi iluminare, pe timpul îndeplinirii misiunii escorta purtând arma cu încărcătorul cu cartuşe în locaşul său, fără a se introduce cartuş pe ţeava, având baioneta pusă. Una dintre atribuţiile comandantului escortei este şi aceea de a percheziţiona pe cei ce urmează să fie escortaţi. Toate prevederile regulamentului anterior arătat, în situaţia primirii unui indicativ de luptă, în speţă T. cel Frumos, sunt completate cu prevederile ordinelor militare în vigoare care reglementează algoritmul activităţilor specifice indicativului primit privind întărirea pazei şi apărării obiectivului militar.

Pe de altă parte, unii dintre reclamanţi, urmare a comunicatelor radio/tv., din proprie iniţiativă, s-au „predat" la sediul U.M. Sibiu iar altă parte dintre reclamanţi au fost prinşi de către manifestanţi/militari/gărzi patriotice şi duşi la sediul U.M.

În calitatea sa de comandant al unei unităţi militare, pârâtul O. avea posibilitatea să dispună „să-i dea afară pe lucrătorii Miliţiei", astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, dar raportat la circumstanţele concrete ale momentului, la faptul că în urma focului executat dinspre Inspectoratul de Miliţie au rezultat victime atât din rândul militarilor cât şi din rândul manifestanţilor, opţiunea sa, sub presiunea evenimentelor, a fost aceea de reţinere şi punere a intimaţilor-reclamanţi la dispoziţia unei Comisii de anchetă care să-i cerceteze cu privire la acţiunile lor, paza acestora făcându-se cu aplicarea prevederilor regulamentelor militare în vigoare la acel moment.

Recurentul apreciază că instanța de apel s-a aflat în prezenţa unui viciu de raţionament atunci când a statuat că, deşi reclamanţii au fost reţinuţi pentru a fi protejaţi, au fost consideraţi elemente teroriste şi au fost supuşi unor tratamente degradante şi umilitoare, motiv pentru care, având în vedere condiţiile grele în care au fost reţinuţi, lipsirea de libertate este considerată a fi fost nelegală. Consideră că lipsirea de libertate oare ar fi fost mai puţin nelegală în situaţia în care, odată reţinuţi în incinta U.M., lucrătorii de miliţie ar fi fost cazaţi conform standardelor la care aceştia se aşteptau şi care fără doar şi poate erau imposibil de asigurat în condiţiile date? Evident că nu se poate constata faptul că reţinerea a fost nelegală, având ca premisă condiţiile grele de reţinere. De altfel, raportat strict la acţiunile reclamanţilor din timpul evenimentelor din decembrie 1989, ce act normativ, ce regulament în vigoare în acel moment, justifică legalitatea acţiunilor lor de a se preda la U.M. Sibiu sau de a escalada gardurile acestei unităţi, în vederea pătrunderii într-un obiectiv militar aflat în situaţie de alarmă de luptă.

Instanţa de apel, interpretând părtinitor probatoriul administrat, a reţinut faptul că, condiţiile grele în care au fost reţinuţi reclamanţii „nu poate justifica tratamentul la care au fost supuşi". Or, reclamanții s-au raportat la evenimentele din decembrie 1989 şi la circumstanţele privind reţinerea lucrătorilor de miliţie în incinta U.M. Sibiu. Nici un martor sau reclamant interogat nu a putut afirma că relele tratamente suferite pe timpul reţinerii s-au datorat direct pârâtului O., înţelegând totuşi să susţină faptul că acesta este răspunzător de producerea lor în calitatea sa de comandant. Reclamanții nu au putut arăta ce norme legale a încălcat prepusul N. în timpul evenimentelor din decembrie 1989, cu atât mai mult cu cât, instanţa penală a constatat nevinovăţia acestuia cu privire la săvârşirea infracţiunilor de distrugere calificată, neglijenţă în serviciu şi participaţie improprie la infracţiunea de omor deosebit de grav în forma tentativei.

Cu privire la reţinerea de către instanţa de apel a prevederilor art. 7 şi 9 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, ratificat de România prin Decretul nr. 212/1974, recurentul N. susține că nu sunt incidente în speță. Mai mult, răspunzător de paza celor reţinuţi şi escortaţi, este comandantul escortei care se subordonează şefului de stat major al unităţii, funcţie pe care pârâtul O. nu a îndeplinit-o, acesta fiind comandantul U.M. Sibiu, astfel încât acestuia nu i se poate reţine vreo culpă raportat la presupusele „tratamente degradante şi umilitoare", reţinute de instanţa de apel.

Susține că, instanţa de fond a reţinut corect că „situaţia concretă la momentul evenimentelor din decembrie 1898 poate fi asimilată cu o stare de necesitate, ceea ce înlătură răspunderea civilă delictuală", iar instanţa de apel, în mod nelegal, a înlăturat considerentele primei instanţe.

Doctrina defineşte starea de necesitate ca fiind cauză generală care înlătură caracterul penal al faptei constând în existenţa unui pericol iminent care, neputând fi înlăturat altfel, constrânge o persoană să comită o faptă prevăzută de legea penală, pentru a salva astfel, de la acel pericol, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes public.

Este evident că, în contextul evenimentelor din decembrie 1989, reţinerea lucrătorilor Ministerului de Interne în sediul diferitelor unităţi militare, s-a făcut sub comandamentul unei stări de necesitate care a guvernat acele momente. Fapta privind reţinerea acestora în sediul unităţilor militare, este justificată şi de un interes public, având în vedere faptul că lucrătorii Ministerului de Interne au fost asociaţi de populaţia insurgentă ca fiind simboluri exponente ale regimului comunist, ale căror acţiuni erau contrare voinţei manifestanţilor.

Doctrina unanim reţine ca şi cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei, în cazul răspunderii civile delictuale, starea de necesitate. Sub aspect civil, „salvarea valorilor aparţinând cuiva se face cu preţul distrugerii ori deteriorării unor valori aparţinând unei terţe persoane, căreia nu i se poate imputa nici o faptă culpabilă". Prin înlăturarea caracterului ilicit al faptei, ca efect al stării de necesitate, se înlătură posibilitatea unei acţiuni în răspundere civilă, opinându-se totuşi în sensul recunoaşterii, în favoarea celui prejudiciat, a unei acţiuni de recuperare a pierderii împotriva celui a cărui valori au fost salvate. Valorile salvate şi apărate prin reţinerea reclamanţilor în sediul unităţilor militare sunt de natură nepatrimonială, aceste valori reprezintă idealurile populaţiei care au determinat manifestările violente din decembrie 1989, lucrătorii ministerului de interne fiind asimilaţi de populaţie ca susţinători ai simbolurilor şi ai valorilor comunismului şi ca forţă care a susţinut regimul comunist. În aceste circumstanţe, dacă intimaţii se consideră prejudiciaţi prin reţinerea lor, acţiunea de recuperare a pierderilor suferite trebuie îndreptată împotriva celui ale cărui valori au fost salvate, respectiv poporul român.

În stabilirea vinovăţiei pârâtului O., instanţa de apel reţine faptul că în calitatea sa de comandant al unității în timpul evenimentelor din decembrie 1989, a fost singura persoană care putea să decidă în ceea ce priveşte persoanele reţinute, tratamentul care li s-a aplicat celor reținuți, condiţiile în care persoanele au fost reţinute.

În ceea ce priveşte tratamentul aplicat lucrătorilor Ministerului de Interne reţinuţi, prin Rezoluţia din 1 martie 2010, pronunţată în Dosarul de cercetare penală nr. x/P/2007 şi menţinută prin sentinţa penală definitivă nr. 17 din 10 mai 2011 pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti în Dosarul penal nr. x/RJ/753/2010, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului O., printre altele, pentru infracţiunea de neglijenţă în serviciu. Raportat la conţinutul acestei infracţiuni, organele de cercetare penală şi instanţa penală au constatat că pârâtul O., în timpul evenimentelor din decembrie 1989, şi-a îndeplinit îndatoririle de serviciu în mod corect şi legal, iar în urma acţiunilor întreprinse de acesta nu s-a cauzat o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau instituţii de stat, sau o pagubă a patrimoniului acesteia, ori o vătămare importantă a intereselor legale a unei persoane. Cum, raportat la prevederile art. 22 C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia, instanţa de apel, în mod nelegal, în pronunţarea soluţiei, a eludat prevederile acestui text de lege.

Referitor la prejudiciul produs reclamanţilor, ignorând circumstanţele concrete ale momentului în care aceştia au fost reţinuţi, instanţa de apel constată că lipsirea de libertate, imposibilitatea de a lua legătura cu familia, supunerea la tratamente inumane şi degradante pe durata reţinerii nelegale au fost de natură să provoace victimelor suferinţe morale, aducând o gravă atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale, dar şi valorilor care definesc personalitatea umană. Or, instanţa de apel, în mod nelegal a reţinut în sarcina pârâtului O. vinovăţia asupra faptelor imputate de reclamanţi privind reţinerea ilegală, astfel încât nu se poate reţine existenţa unui prejudiciu produs direct şi nemijlocit de către acesta persoanelor reţinute.

În concluzie, instanţa de apel, interpretând eronat probatoriul administrat în cauză raportat la prevederile art. 998-999 C. civ., în mod nelegal a constatat existenţa prejudiciului, a faptei ilicite de lipsire de libertate, a vinovăţiei pârâtului O. şi a legăturii de cauzalitate dintre prejudiciul produs şi fapta ilicită de reţinere a intimaţilor - reclamanţi în sediul U.M.

II.2. Pe de altă parte, instanţa de apel, interpretând în mod nelegal prevederile art. 1000 alin. (3) C. civ., a constatat că sunt îndeplinite cerinţele pentru angajarea răspunderii pârâtului N., în calitate de comitent, pentru faptele prepusului său.

Raportat la cele anterior arătate la pct. II. 1 din prezentul recurs, nu sunt îndeplinite condiţiile generale necesare antrenării răspunderii comitentului, respectiv nu sunt probate condiţiile răspunderii civile delictuale ale prepusului N., pârâtul O. Pe de altă parte, comitentul este ţinut să răspundă pentru tot ceea ce prepusul săvârşeşte în cadrul normal al funcţiei, când a lucrat pentru comitent. Instanţa de apel nu a ţinut cont nici de puterea de lucru judecat în ce priveşte culpa recurentului - pârât O., din sentinţa penală nr. 10 din 29 octombrie 2010 a Curţii Militare de Apel cât şi din sentinţa penală nr. 17 din 10 mai 2011 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, rezultând că acesta nu a acţionat cu vinovăţie în împrejurările respective, ci cu respectarea regulamentelor militare, rezultând că reţinerea lucrătorilor de miliţie şi securitate s-a făcut în baza stării de necesitate, rezultată din derularea evenimentelor revoluţionare din zilele de 21 şi 22 decembrie 1989 la Sibiu".

În ce privește cuantumul prejudiciului, este total nepotrivită comparaţia pe care au făcut-o reclamanții recurenți cu despăgubirile acordate unui manifestant revoluţionar, reţinut în noaptea de 21/22 decembrie 1989, acesta aflându-se în acele împrejurări, de cealaltă parte a baricadei, dorind să răstoarne regimul pe care reclamanţii, în opinia manifestanţilor din Sibiu, îl reprezentau.

În ce priveşte raportarea Curţii de Apel Alba Iulia la jurisprudenţa Curții Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii Europene de Justiţie, susține că „nu se poate face o referire la jurisprudenţa Curții de Justiție a Uniunii Europene şi nici la cea a Curții Europene a Drepturilor Omului, deoarece la acea dată România nu era parte a A.A. şi nici a Uniunii Europene, dispoziţiile acestor tratate fiind aplicabile după parafarea lor de către statul român.

Analizând recursurile cu care a fost învestită, Înalta Curte constată următoarele:

Recursul recurentului pârât O. va fi constatat nul, excepția de nulitate invocată din oficiu și pusă în discuția părților în cadrul dezbaterilor, urmând a fi admisă, pentru următoarele considerente:

Deşi recurentul-pârât a invocat, drept temei juridic al recursului, prevederile art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă potrivit cărora hotărârea atacată ar fi lipsită de temei legal sau dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, din cuprinsul declarației de recurs nu rezultă vreo critică de nelegalitate a deciziei recurate, ci doar o descriere amănunțită a situaţiei de fapt (pct. 1 din recurs), a concluziilor cercetărilor penale la care acesta a fost suspus cu privire la constituirea sau neconstituirea reclamanților ca părți civile în procesul penal (pct. 2 din recurs), a conţinutului probelor administrate în cauză - înscrisuri și declarații de martori - apreciate din perspectivă proprie printr-o analiză comparativă punctuală a considerentelor deciziei recurate și a propriei realități de fapt/de drept (pct. 3 din recurs) și cu indicarea în anexa a înscrisurilor din dosarul penal eludate. Fără vreo critică efectivă de nelegalitate a deciziei recurate și doar cu aprecieri pozitive față de soluția primei instanțe, recurentul pârât O. își exprimă doar nemulţumirea faţă de soluţia pronunţată de instanța de apel. Susținerea recurentului că decizia Curţii de Apel nu contestă realitatea faptică, dar îi denaturează sensul şi semnificaţia nu constituie o critică reală de nelegalitate în sensul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1864, ci poate fi eventual considerată ca un motiv de netemeinicie, ce excede controlului recursului, ca și cale de atac extraordinară.

Întrucât cercetarea recursului declarat de această parte nu a relevat aspecte concrete de nelegalitate a soluției recurate, care să poată fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1864, Înalta Curte va face aplicarea dispozițiilor art. 306 alin. (1) C. proc. civ. și va constata nul recursul pârâtului O.

Recursul pârâtului N. este însă fondat şi va fi admis, profitând indirect și recurentului O. în calitate de prepus, ca efect al caracterului solidar al răspunderii comitentului și prepusului, pentru următoarele considerente:

Reclamanţii au învestit instanţa de judecată cu o acţiune în răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie, întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 C. civ. de la 1864, împotriva pârâtului O., pentru repararea prejudiciului produs de acesta prin pretinsele fapte ilicite săvârșite în contextul evenimentelor din decembrie 1989, în circumstanţele reţinerii foştilor lucrători de miliţie și securitate în incinta U.M. Sibiu și, totodată, cu o acţiune în răspundere civilă delictuală pentru fapta prepusului, împotriva comitentului N., întemeiată pe dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ. de la 1864.

Antrenarea răspunderii presupune să se constate că în persoana pârâtului O., în calitate de prepus, sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie și că în privinţa pârâtului N., în calitate de comitent, sunt îndeplinite condiţiile răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, ceea ce presupune obligaţia de răspundere solidară a acestor pârâţi pentru repararea prejudiciului cauzat reclamanților prin cele două fapte imputate, respectiv privarea nelegală de libertate şi supunerea reclamanţilor la condiții inadecvate prin care li s-a încălcat integritatea şi afectat sănătatea.

I. Deși recurentul nu a indicat în declarația de recurs greșita soluționare a excepției prescripției ca motiv de nelegalitate, ci doar oral, cu ocazia dezbaterilor, Înalta Curte va cerceta această critică potrivit art. 306 C. proc. civ. de la 1864, fiind un motiv de nelegalitate de ordine publică, reclamanții făcându-și apărarea pe acest aspect în cadrul cuvântului pe fond, această excepţie făcând obiectul cercetării şi în instanţa de fond şi de apel. În vechea reglementare, excepția de prescripție era considerată o excepție de ordine publică care putea fi invocată chiar și din oficiu, în orice stare a judecății, chiar și după intrarea în vigoare a N.C.C., conform Deciziei nr. 1 din 17 februarie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.

Înalta Curte apreciază că instanța de apel a dat o dezlegare corectă excepției de prescripție, după efectuarea cercetărilor conform deciziei de casare însă, motivarea instanței de apel va fi completată cu următoarele argumente:

Acţiunea reclamanţilor este o acţiune în răspundere civilă delictuală şi are fără îndoială un caracter patrimonial, fiind supusă termenului general de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 1 şi art. 3 din Decretul nr. 167/1958. Potrivit art. 8 din același act normativ, termenul de prescripţie începe să curgă de la data când persoana păgubită a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel răspunzător de ea. S-a reținut corect că reclamanţii au cunoscut paguba precum şi persoana răspunzătoare la data producerii faptei pretins ilicite.

Reclamanții din cauza de față s-au constituit părți vătămate și părți civile în procesul penal ce a vizat cercetarea acelorași fapte ce se impută în procesul de față, așa cum rezultă din probele administrate în rejudecare, optând pentru alăturarea acțiunii civile laturii penale, conform legii penale. Cât timp reclamanții au ales alăturarea acțiunii civile laturii penale, ei nu puteau promova acțiunea civilă separat, căci s-ar fi opus principiul ”electa una via”. Instanța penală urma să de o soluție la această cerere de reparare a pagubei și deci reclamanții au folosit posibilitățile oferite de dreptul intern - alăturând o cerere în despăgubiri acțiunii penale - astfel încât se puteau aștepta în mod legitim ca cererea lor să fie examinată, având așadar o speranță legitimă că instanța se va pronunța asupra cererii lor. În condițiile în care în faza de urmărire penală, organul de urmărire penală a dat soluția de încetare a procesului penal ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale, mai ales în contextul în care cercetarea a durat o perioada foarte mare de timp, iar acțiunea civilă a rămas nesoluționată, se ridică problema dreptului de acces la instanță privit prin prisma art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În cauza Atanasova, Dinchev și Toncev contra Bulgariei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că pretențiile civile ale reclamanților constituiți parte civilă într-o procedură penală nu fuseseră examinate ca rezultat al intervenirii prescripției răspunderii penale încât reclamanții nu s-au bucurat de accesul efectiv la justiție și acest lucru nu putea fi atenuat de faptul că aveau posibilitatea de a introduce o acțiune civilă separată. Totodată, având în vedere cauza Anagnostopoulos contra Greciei în care s-a statuat că în situația în care dreptul intern oferă o cale de atac justițiabililor, statul are obligația de a se asigura că aceștia se bucură de garanțiile fundamentale prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se poate aprecia că în speță nu a operat prescripția dreptului la acțiune. Prin urmare, termenul de prescripție pentru introducerea acţiunii civile în instanța civilă a început să curgă la momentul la care soluția în dosarul penal a rămas definitivă, prin sentinţa penală nr. 17 din 10 mai 2011 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti. Ca urmare, raportat la această dată, 10 mai 2011, introducerea acțiunii la data de 04 iulie 2012 s-a făcut cu respectarea termenului general de prescripţie de 3 ani.

Critica recurentului potrivit căreia demararea procesului penal suspendă numai o eventuală cauză civilă, iar nu termenul de prescripţie al dreptului de formulare a unei acţiuni civile nu poate fi primită. Cât timp reclamanții au ales alăturarea acțiunii civile laturii penale, în condițiile codului de procedură penală, ei nu puteau promova acțiunea civilă separat cât timp acţiunea penală nu era finalizată. Ea a putut fi promovată numai după finalizarea procesului penal care a lăsat nesoluţionată latura civilă.

II.1. Cât privește criticile de nelegalitate menționate la pct. II.1 din recursul N., se reține că reclamanţii s-au constituit părţi vătămate și civile în procesul penal ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/P/2007, care s-a finalizat cu rezoluţia din 1 martie 2010 pronunţată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Parchetelor Militare, faţă de pârâtul O., cu soluţia de scoatere de sub urmărire penală pentru infracţiunile de participaţie improprie la infracţiunea de omor deosebit de grav, omor, distrugere calificată, neglijenţă în serviciu, participaţie improprie la infracţiunea de omor deosebit de grav în forma tentativei și cu soluţia de încetare a urmăririi penale pentru infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, cu motivarea că în raport de această faptă s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale.

Urmare a acestei soluţii, rămasă definitivă, în care latura civilă a rămas nefinalizată, reclamanţii a promovat prezenta acţiune în răspundere civilă delictuală.

Pentru ca răspunderea comitentului să fie angajată în temeiul art. 1000 alin. (3) C. civ. de la 1864, este necesar ca, pe lângă raportul de prepușenie și ca fapta să fi fost săvârșită în cadrul acestui raport, în persoana prepusului să fie întrunite condiţiile răspunderii pentru fapta proprie, potrivit art. 998 şi art. 999 din același C. civ.

Pentru antrenarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie trebuie întrunite cumulativ următoarele condiţii: existenţa prejudiciului, a faptei ilicite, a raportului de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi a vinovăţiei celui care a săvârşit fapta, fie sub forma intenției, fie sub forma culpei, prin aceasta din urmă înţelegându-se şi simpla neglijenţă sau imprudenţă a făptuitorului.

Analizând condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale în circumstanţele particulare ale speței, în ce priveşte persoana pârâtului O., Înalta Curte apreciază că instanța de apel, printr-o interpretare eronată a faptelor și a condițiilor în care acestea s-au produs, a pronunțat o soluție cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, în timp ce instanța de fond a concluzionat în mod legal că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru antrenarea răspunderii civile delictuale întrucât, în situaţia concretă de la momentul evenimentelor din decembrie 1989, reţinerea reclamanţilor în incinta unităţii militare poate fi asimilată cu starea de necesitate, element care înlătură caracterul ilicit al faptei și vinovăția și deci răspunderea civilă delictuală a făptuitorului.

Chemarea în judecată a pârâtului O. a avut la bază, pur și simplu, faptul că acesta îndeplinea funcţia de comandant al garnizoanei Sibiu, unitate în care reclamanții au fost reținuți, fără a li se permite plecarea în afara unui ordin al procurorului, dar fără a i se imputa acestuia vreo agresiune concretă și directă.

Fapta de reținere a reclamanților:

Este pe deplin dovedit și de netăgăduit faptul că reţinerea reclamanţilor în incinta U.M. Sibiu s-a produs în contextul evenimentelor din decembrie 1989 când populaţia civilă a ieşit în stradă pentru a protesta contra regimului comunist iar miliţienii şi agenții de securitate din clădirea Ministerului de Interne, cuprinşi de panică întrucât s-a început tragerea cu arme de război către această clădire, ulterior distrusă, şi urmare a unui ordin neoficial de a se preda, au cerut protecția unității militare. Unii dintre ei au fost prinşi şi bătuţi de populaţie și predați unității militare, alții s-au ”refugiat” de bună voie, sărind gardul în curtea unității militare unde au fost reţinuţi de militarii care asigurau paza obiectivului militar iar alții "s-au predat" voluntar la sediul unităţii militare ca urmare a comunicatelor radio/tv. Rezoluţia din 1 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Parchetelor Militare, pronunțată în Dosarul nr. x/P/2007, menţinută prin sentinţa penală nr. 17 din 10 mai 2011, definitivă, a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, în Dosarul nr. x/RJ/753/2010, și probele administrate în cauza de față în instanța de fond și de apel atestă această situație.

Fapta de reţinere a reclamanţilor, în condițiile anterior descrise, s-a realizat într-o unitate militară, loc care se organizează și conduce după ordine stricte, ce nu pot fi nesocotite decât în condițiile în care sunt vădit ilegale, și după regulamente, după reguli de subordonare clare. ”Ordinul”, este definit de art. 13 din Regulamentul de ordine interioară, ca acea prevedere imperativă, dată în conformitate cu actele normative şi stă la baza oricărei acţiuni militare. Este cel mai important act al funcţionării unităţii militare, fiind premisa obligatorie a oricărui tip de acţiune militară. Personalul militar are obligația să execute ordinele superiorilor, cu excepția cazului în care contravin legilor interne, normelor conflictelor armate şi convenţiilor internaţionale la care România a aderat. Personalul militar se poate sustrage îndeplinirii ordinului doar dacă a fost vădit ilegal.

În raport de situaţia de fapt reţinută prin Rezoluţia pronunţată în Dosarul de cercetare penală nr. x/P/2007, definitivă, prin care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului O., printre altele, pentru infracţiunea de neglijenţă în serviciu, stabilindu-se că pârâtul O., în timpul evenimentelor din decembrie 1989, şi-a îndeplinit îndatoririle de serviciu în mod corect şi legal, iar în urma acţiunilor întreprinse de acesta nu s-a cauzat o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau instituţii de stat, sau o pagubă a patrimoniului acestora, ori o vătămare importantă intereselor legale ale vreunei persoane, instanța de fond a ajuns la o concluzie judicioasă și anume că ordinele date de pârât - vizând apărarea unităţii militare şi asigurarea securităţii acesteia - se încadrează în aceste limite, nefiind astfel ordine abuzive sau vădit greşite. Soluția penală are autoritate de lucru judecat în ce privește faptele pentru care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală sub aspectul existenței faptelor, persoanei făptuitorului și vinovăției acestuia.

Hotărârea penală (ordonanța procurorului confirmată de instanța penală) nu are autoritate de lucru judecat în procesul de față în ce privește existența faptei de lipsire de libertate în mod ilegal, persoana făptuitorului și vinovăției acestuia, potrivit art. 22 din V.C.P.P. întrucât pentru această faptă organele de cercetare penală și instanța de judecată care a verificat legalitatea soluției procurorului au dat soluția de încetare a urmăririi penale pentru infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, cu motivarea că în raport de această faptă s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale.

Acest lucru nu împiedică instanța civilă să cerceteze caracterul ilicit sau licit al faptei de reținere a reclamanților în sediul unității militare, în cadrul unei acțiuni în răspundere civilă delictuală. Pe baza probelor administrate, instanța de fond a apreciat că nu se poate reţine fapta imputabilă pârâtului O., de privare de libertate sau reţinere abuzivă a reclamanţilor, în condiţiile în care aceştia s-au predat singuri unităţii militare, la solicitarea conducătorilor Miliţiei și Securităţii adresată pârâtului O., ori ca urmare a comunicatelor neoficiale radio/Tv, pentru a li se ocroti dreptul la viaţă în timpul evenimentelor revoluţionare, când furia manifestanţilor viza cadrele fostelor miliţii şi securităţii sau în condițiile în care aceștia au escaladat fraudulos gardul unității militare - unitate cu un regim special de protecție, ori au fost prinși și predați de manifestanți. Cercetarea penală a stabilit în mod neechivoc că, în acea perioadă, exista o stare de confuzie generală, de incertitudine și haos, că reprezentanții miliției și securității erau considerate ”elemente teroriste” care apărau regimul comunist, că în timpul evenimentelor s-au executat focuri de armă care au avut ca rezultat rănirea unor manifestanți și militari, că agresiunea populației era în mod real îndreptată împotriva acestora încât faptul că pârâtul O. a ales să-i rețină în unitate, pe de o parte, pentru a se cerceta de comisia de anchetă care dintre aceștia au făcut uz de armă și, pe de altă parte, pentru a li se asigura protecţia, în detrimentul deciziei de a-i lăsa pe mâna revoluționarilor nu poate fi imputat acestuia ca o faptă ilicită de natură a atrage răspunderea civilă delictuală. Între apărarea valorii dreptului la viață și la integritate fizică în fața agresiunii generale a populației și reținerea în condiții improprii, de stare specială, prima valoare este mai importantă.

Deși situația de fapt a fost reținută în mod unitar de cele două instanțe, instanța de apel a dat evenimentelor o conotație diferită printr-un raționament juridic greșit.

Fapta de lezare a integrității și a sănătății reclamanților:

Nici una dintre instanţe nu a reţinut existenţa vreunei fapte concrete de agresiune fizică la adresa persoanelor reţinute, din partea pârâtului O., nici direct, nici prin intermediul ordinelor date de acesta. S-a reținut din ordonanța procurorului și din declarațiile martorilor, de către instanța de fond, că unii dintre reclamanți au fost bătuţi de populaţia civilă, mai înainte de ajungerea acestora în unitatea militară și că certificatele medico legale prezentate de aceștia nu pot face dovada pretinselor agresiuni în cadrul unității militare, fiind obținute la perioade foarte îndelungate de timp în raport cu data evenimentelor ce stau la baza acțiunii în răspundere.

Cât privește agresiunea psihică nu s-a dovedit traumatizarea sau intenţia reală de ucidere a reclamanţilor, suferinţa acestora nerezultând din acţiunea directă a pârâtului, ci din situaţia de stare specială existentă, aceștia fiind considerați de populația civilă, ”elemente teroriste”, în contextul de la acel moment. Faptul că ulterior, în cadrul anchetării acestora de către procuror nu s-a dovedit acest lucru și s-a dispus eliberarea, nu conduce la vreo vină a pârâtului, nici măcar în forma cea mai ușoară, acesta dând dovadă de precauție în apărarea revoluției, rol pe care armata și l-a asumat. În cadrul dosarului penal s-a reţinut că pârâtul O. a acţionat conform Regulamentului serviciului de gardă şi garnizoană în vigoare la acel moment, pentru fapta de neglijență în serviciu dispunându-se scoaterea de sub urmărire penală iar instanța de fond a reținut că nicio o probă a dosarului nu a demonstrat că relele tratamente suferite de reclamanţi ar fi imputabile acestui pârât. Condițiile improprii de reținere și paza permanentă a acestora de către militarii înarmați s-au datorat stării concrete speciale de la acel moment, stării generale speciale, consemnelor, indicativului transmis tuturor unităților militare ”T. cel Frumos” care însemna alarmă de luptă parțială, elemente a căror semnificație putea fi înțeleasă de către reclamanți ca lucrători ai miliției și securității. Este și motivul pentru care persoanele reținute au fost păzite de militari înarmați. S-au dovedit și demersurile pârâtului O. pentru punerea cât mai urgentă în liberate a persoanelor reținute. Chiar din 26 decembrie 1989 s-au luat măsuri pentru constituirea comisiei de anchetă care și-a îndeplinit activitatea dispunând eliberarea treptată a celor anchetați. În urma acestei acțiuni toți reclamanții din cauza de față au fost eliberați. De asemenea, prin adresa din 25 ianuarie 1990 la care era anexat raportul nr. 170, pârâtul a solicitat comisiei de anchetă dislocarea persoanelor reţinute pentru că unitatea militară era în imposibilitate de a asigura condiţii de arest, dovedindu-se că acesta a încercat prin toate mijloacele să asigure condiţii minime celor reținuți, pe fondul unei situaţii de fapt excepţionale.

Circumstanţele concrete ale evenimentelor de la acel moment au îndreptăţit justificat instanța de fond să asimileze stării de necesitate faptul reţinerii reclamanţilor și condițiile în care aceștia au fost reținuți, cu efectele exoneratoare de răspundere pentru pârâtul O., instanța de apel ajungând la o concluzie eronată pe baza acelorași fapte, printr-un raționament juridic greșit. Starea de necesitate este definită drept cauză generală care înlătură caracterul penal al faptei, constând în existenţa unui pericol iminent care, neputând fi înlăturat altfel, constrânge o persoană să comită o faptă prevăzută de legea penală, pentru a salva astfel, de la acel pericol, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes public. Starea de necesitate înlătură de fapt caracterul ilicit al faptei și culpa persoanei care săvârșește fapta respectivă și deci înlătură răspunderea acesteia, inclusiv răspunderea civilă.

În raport de toate circumstanţele de fapt, stabilite pe deplin în faţa instanţelor de fond și apel, se poate concluziona cu deplin temei că, în împrejurările concrete ale evenimentelor din decembrie 1989, reclamanţilor li s-a salvat de fapt viaţa, chiar dacă condițiile de realizare a acestui deziderat au fost improprii, neadecvate, diferite de condițiile normale de cazare într-o unitate militară, de care de altfel persoanele străine nici nu puteau beneficia. Traumele fizice și psihice pe care reclamanții le-au trăit în acele momente sunt consecința condiţiilor speciale în care au fost reţinuţi în cadrul unităţii militare, independente însă de culpa pârâtului dar dependente de starea generală specială de la momentul respectiv dar și a stigmatului social dat de funcțiile pe care reclamanții le dețineau la data respectivă.

Instanţa de apel, deşi înlătură în termen expres starea de necesitate (pag. 30 din decizie), reținută justificat de instanța de fond, nu aduce nici un argument hotărâtor de natură să susţină o astfel de concluzie. Instanța de apel reține doar condițiile precare în care au fost reținuți reclamanții în unitatea militară și lipsa unui act de reținere emis de organul abilitat dar, omite nejustificat contextul social de la acel moment și din acel loc, nevoia de intervenţie a armatei pentru salvarea efectivă a valorilor sociale, dar și a vieții și integrității reclamanților în fața furiei populației.

Sub aspectul vinovăţiei pârâtului O., instanţa de apel a reţinut că, în perioada evenimentelor din decembrie 1989, pârâtul în calitate de comandant al U.M. Sibiu a fost singura persoană în măsură să decidă în ceea ce priveşte persoanele reţinute, având libertatea de a lua toate măsurile necesare pentru punerea în libertate sau reținerea persoanelor aflate în incinta unității. Deși este necontestat acest fapt, în circumstanţele momentului, nu poate fi ignorat scopul reținerii, salvarea valorilor democrației care era scopul revoluției în condițiile în care implicarea sau neimplicarea organelor de miliţie în actul revoluţionar era incert și, totodată, salvarea vieţii reclamanţilor, chiar dacă condițiile și mijloacele de realizare au fost improprii. Eliberarea reclamanților în condițiile date nu putea fi asumată de către pârât încât a fost justificată fapta acestuia de punere de îndată a reclamanţilor la dispoziţia unei comisii de anchetă care să-i cerceteze cu privire la acţiunile lor și să decidă asupra punerii în libertate, până la acel moment fiind cazați sub pază cu aplicarea prevederilor regulamentelor militare.

Raportarea instanței de apel la jurisprudenţa Curții Europene a Drepturilor Omului, cât privește condițiile de reținere nu putea fi făcută deoarece la acea dată România nu aderase la convenție, aderând la Convenția pentru apărarea drepturilor omului la 20 iunie 1994.

Cât privește raportarea instanței de apel la art. 7 şi art. 9 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice la care România a aderat prin Decretul nr. 212 din 1974 este de menționat că aceste dispoziţii interzic supunerea unei persoane la tratamente crude, inumane sau degradante şi recunosc dreptul oricărui om la libertate şi la securitatea persoanei sale, statuând că nimeni nu poate fi arestat sau deţinut în mod arbitrar, privarea de libertate fiind permisă doar pentru motive legale şi numai în conformitate cu procedura prevăzută de lege. Or, în cauză nu s-a făcut dovada supunerii reclamanților la tratamente crude, inumane sau degradante, ci doar a reținerii lor în vederea cercetării condițiilor în care s-a executat foc de armă în contextul revoluției, în condiții improprii datorită stării speciale de la momentul respectiv și aglomerării spațiului în contextul în care unitatea militară a primit aproximativ 500 de persoane. Totodată, reclamanții nu au fost arestați ci doar reținuți până la momentul când comisia de anchetă abilitată a dispus eliberarea lor în contextul aceleiași stări speciale de necesitate și în contextul în care unii dintre reprezentanții Ministerului de Interne au pătruns fraudulos în incinta unității militare.

II.2. În ce priveşte răspunderea delictuală a comitentului N., pentru fapta prepusului său, pârâtul O., deși se reține raportul de prepușenie la data faptelor ce stau la baza acțiunii de față, răspunderea prepusului nu poate fi antrenată potrivit art. 1000 alin. (3) C. civ., cât timp nu sunt îndeplinite condițiile pentru antrenarea răspunderii prepusului pentru fapta proprie, potrivit art. 998 -999 C. civ. Câtă vreme s-a constatat, conform considerentelor expuse anterior, că nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală în sarcina prepusului O., nu se poate reţine nici răspunderea comitentului.

Pentru toate argumentele expuse, Înalta Curte apreciază că decizia instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a dispozițiilor art. 998-999 și art. 1000 alin. (3) C. civ. de la 1865 care reglementează instituţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie şi a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului său și în consecință, va admite recursul pârâtului N. va modifica, în parte, decizia recurată, în sensul că va respinge apelul reclamanţilor și va menține soluția instanței de fond de respingere a acțiunii reclamanților ca nefondată. Va menţine dispoziţiile deciziei apelate cu privire la soluţionarea excepţiilor inadmisibilităţii acţiunii şi lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, ce nu au făcut obiectul criticilor în prezentele recursuri, şi cu privire la respingerea apelului declarat de pârâtul N., ce a vizat doar prescripția, față de soluția primei instanțe de respingere a excepției și de respingere pe fond a acțiunii.

Recursul reclamanţilor, care vizează nerespectarea principiului reparaţiei integrale a prejudiciului produs și greșita soluționare a cauzei referitor la persoanele moștenitori ai celor reținuți care între timp au decedat, va fi analizat în mod rațional ultimul, față de criticile aduse de N., ce vizează îndeplinirea condițiilor răspunderii delictuale. Acesta este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare:

În contextul argumentelor expuse anterior cu privire la lipsa vinovăției pârâtului O., apare evident că recursul reclamanţilor se impune a fi respins, întrucât nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile răspunderii delictuale civile.

Într-adevăr, este de netăgăduit că reclamanții au fost reținuți în condiții improprii, fapt de natură a le produce anumite traume și un anumit prejudiciu însă, așa cum s-a demonstrat anterior, reţinerea lor în incinta unităţii militare a fost impusă de circumstanţele concrete ale evenimentelor din decembrie 1989, sub comandamentul unei stări de necesitate ce a guvernat acele momente și care înlătură vinovăția făptuitorului și caracterul ilicit al faptei și deci înlătură posibilitatea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală.

Chiar dacă reclamanţii au susţinut că cele două fapte ilicite - lipsirea de libertate şi încălcarea integrităţii şi sănătăţii - sunt fiecare în parte cauzatoare de prejudicii, ceea ce presupune că prejudiciul trebuie individualizat distinct pentru fiecare fapta ilicită și că nu s-a făcut o evaluare corectă a prejudiciului și prin raportare la situații similare, o astfel de apărare nu poate fi primită în cauza de față, întrucât acţiunea în răspundere civilă delictuală în ansamblul său se impune a fi respinsă pentru neîndeplinirea cumulativă a condițiilor răspunderii civile delictuale, faptele fiind săvârșite, cum s-a reținut în cele ce preced în contextul unei reale stări de necesitate. Evaluarea prejudiciului este o chestiune subsecventă, subsumată constatării că sunt îndeplinite condițiile pentru antrenarea răspunderii, ceea ce nu este cazul în speță.

Nu poate fi analizată în acest context și pentru aceleași argumente nici modul în care persoanele moștenitoare sunt sau nu îndreptățite la despăgubiri în raport de modul în care acestea s-au constituit sau nu părți vătămate/civile în procesul penal.

Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul reclamanţilor împotriva Deciziei civile nr. 123 din 11 decembrie 2014 a Curţii de Apel Alba Iulia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A., B., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., Z., Y. împotriva Deciziei civile nr. 240 din 5 mai 2015 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Constată nul recursul declarat de pârâtul O. împotriva Deciziei nr. 240 din 5 mai 2015 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Admite recursul declarat de pârâtul N., împotriva Deciziei civile nr. 240 din 5 mai 2015 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Modifică, în parte, decizia recurată, în sensul că respinge apelul reclamanţilor.

Menţine dispoziţiile deciziei apelate cu privire la soluţionarea excepţiilor inadmisibilităţii acţiunii şi lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român şi cu privire la respingerea apelului declarat de pârâtul N..

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 octombrie 2015.