Civil liability of prosecutors for judicial errors: exclusive application of special statutory regime vs. general delictual tort law

Decizia nr. 2374/2015

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. x/3/2013, în urma declinării competenţei Judecătoriei sectorului 6 în Dosarul nr. x/303/2012, astfel cum a fost precizată succesiv, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii C., D., E., F., solicitând obligarea pârâților la plata următoarelor sume: 64.700 dolari, despăgubiri civile pentru acoperirea datoriilor reclamanţilor faţă de Statele Unite ale Americii, unde aceştia locuiesc, 500.000 dolari pentru compensarea prejudiciilor materiale şi morale suferite de "săracii României" (bătrânii şi bolnavii lipsiţi de medicamente compensate), cei care trebuie să plătească ceea ce s-a furat, precum şi cheltuieli de judecată (taxe şi impozite potrivii legii, plus 12.000 dolari cheltuieli de apărare şi reprezentare).

Temeiul de drept invocat îl reprezintă art. 1349 alin. (1) C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 942 din 23 iunie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată din oficiu, şi, în consecinţă, a respins acţiunea formulată de reclamanţi, ca inadmisibilă.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată şi precizată, reclamanţii B. şi A. au solicitat în esenţă angajarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor C., E., D. şi a F., pentru abuzurile săvârşite, tergiversarea soluţionării şi modul în care au fost soluţionate Dosarele de urmărire penală nr. x/P/2000 al Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 2 Bucureşti şi nr. x/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.

La originea acestora s-a aflat plângerea penală formulată de reclamant la 27 aprilie 2000 față de G. şi H. Dosarul nr. x/P/2000 al Parchetul sectorului 2 Bucureşti a fost soluționat prin rezoluţia din 25 august 2004. Prin aceasta, în temeiul art. 228 alin. (6) C. Proc. pen. rap la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a fost confirmată propunerea de neîncepere a urmăririi penale faţă de G. şi H., pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 215 alin. (1)-(3) C. pen. întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii. Soluţia a fost dată de procurorul C.

Ulterior reclamantul a formulat plângere penală împotriva procurorului C., care a fost soluţionată prin rezoluţia nr. x/P/2009 din 26 octombrie 2009 (fila 36 Dosar nr. x/303/2012 al Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti) de către procurorul D. din cadrul Parchetului de pe lână Curtea de Apel Bucureşti, dispunându-se neînceperea urmăririi penale faţă de magistratul C. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prev. şi ped. de art. 246 C. pen., reţinându-se că „În speţă, magistratul C., procuror în cadrul Parchetului de pe lingă Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, nu a făcut altceva decât să-și îndeplinească atribuțiile de serviciu în conformitate cu prevederile legale, astfel că, în sarcina acestuia, nu se poate reţine infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzute şi pedepsite de art. 246 C. pen., după cum nu poate fi reţinuta nici o alta faptă de natura penală".

Împotriva acestei rezoluţii a formulat plângere reclamantul B.. Prin rezoluţia nr. x/II-2/2009 din 04 decembrie 2009 a Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti E. (fila 38 Dosar nr. x/303/2012 al Judecătoriei sectorului 6 Bucureşti) a fost respinsă ca neîntemeiată plângerea formulată de către reclamantul B.

Reclamanţii sunt nemulţumiţi de activitatea celor trei procurori şi de neluarea de către F. de măsuri împotriva persoanelor care au instrumentat cauza.

Tribunalul a apreciat că reclamanţii au solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor persoane fizice pentru măsurile luate sau neluate de aceştia în exercitarea activităţii profesionale a acestora, în calitate de procurori, iar în ceea ce priveşte pârâtul F. pentru neluarea unor măsuri împotriva pârâţilor persoane fizice pentru activitatea profesională desfăşurată. Aşadar se solicită angajarea răspunderii patrimoniale pentru activitatea profesională desfăşurată de către procurori în cadrul soluţionării unor dosare penale.

Reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 1349 şi urm. C. civ., art. 1531-1536 C. civ.

Potrivit art. 1349 alin. (1) şi (2) C. civ. „Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile sau inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral”.

Astfel, pentru a fi în prezenţa răspunderii civile delictuale trebuie să fie întrunite elementele esenţiale ale răspunderii civile delictuale: fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, prejudiciul, legătura de cauzalitate între fapta săvârşită şi prejudiciu, vinovăţia.

Acest temei legea reprezintă dreptul comun cu privire la instituţia răspunderii civile delictuale.

Însă legea, reglementează şi situaţii particulare, speciale de angajare a răspunderii civile delictuale.

Un astfel de caz special este cel al răspunderii civile delictuale a statului şi a magistraţilor pentru erorile judiciare.

Potrivit art. 52 alin. (3) din Constituţie: ”(3) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.”

Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor reglementează răspunderea statutului, răspunderea magistratului şi repararea prejudiciului.

Art. 94 din Legea nr. 303/2004 stabileşte felurile răspunderii magistraţilor: ”Judecătorii şi procurorii răspund civil, disciplinar şi penal, în condiţiile legii.”

Potrivit prev. art. 96 din Legea nr. 303/2004:

„(1) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

(2) Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea judecătorilor şi procurorilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

(3) Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procese penale sunt stabilite de C. proc. pen.

(4) Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului şi dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.

(5) Nu este îndreptăţită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârşirea erorii judiciare de către judecător sau procuror.

(6) Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acţiune numai împotriva statului, reprezentat prin I.

(7) După ce prejudiciul a fost acoperit de stat în temeiul hotărârii irevocabile date cu respectarea prevederilor alin. (6), statul se poate îndrepta cu o acţiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, a săvârşit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii.

(8) Termenul de prescripţie a dreptului la acţiune în toate cazurile prevăzute de prezentul articol este de un an.”

După cum se poate observa, Constituţia şi Legea nr. 303/2004 stabilesc condiţiile generale ale răspunderii patrimoniale a statului şi a magistraţilor pentru erorile judiciare. Astfel vorbim de două instituţii diferite: răspunderea patrimonială a statului pentru erori judiciare şi răspunderea patrimonială a magistraţilor.

Conform alin. (6) persoana care se pretinde vătămată se poate îndrepta cu acţiune numai împotriva statului reprezentat de I., iar în cazul în care statul a fost obligat la repararea unui prejudiciu în temeiul acestei răspunderi, numai statul se poate îndrepta cu o acţiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului dacă acesta a săvârşit eroarea judiciară cu rea-credinţă sau din gravă neglijenţă.

În acelaşi sens sunt şi prev. art. 506 alin. (3) C. proc. pen. pentru ipoteza erorilor judiciare săvârşite în procesele penale, care prevăd „Pentru obţinerea reparării pagubei, persoana îndreptăţită se poate adresa tribunalului în a cărui circumscripţie domiciliază, chemând în judecată civilă statul, care este citat prin I.”

Aşadar reclamanţii, care se pretind persoane vătămate prin activitatea şi soluţiile date de către pârâţi, nu au dreptul conform legii să formuleze prezenta acţiune în despăgubiri împotriva pârâţilor, din acest punct de vedere acţiunea apărând ca inadmisibilă.

În altă ordine de idei, tribunalul a constatat că dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 303/2004 disting între erorile judiciare săvârşite în procesele penale şi erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale.

În cauză ne aflăm în prima ipoteză, fiind vorba despre soluţionarea unor dosare penale de către procurori.

Însă, pentru răspunderea patrimonială a statului şi a magistraţilor pentru erori judiciare ce au ca izvor procesele penale, aşa cum ne indică art. 96, alin. (3) din Legea nr. 303/2004, cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor sunt stabilite de C. proc. pen.

Astfel, art. 504, alin. (1)-(4) C. proc. pen. în vigoare în anul 2009 prevede cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale. Art. 505, alin. (1)-(4) C. proc. pen. prevede felul şi întinderea reparaţiei. Art. 506 alin. (1)-(4) din acelaşi cod reglementează acţiunea pentru repararea pagubei, care poate fi pornită de către persoana ”îndreptăţită”. Iar art. 507 C. proc. pen. reglementează acţiunea în regres.

Potrivit art. 504 C. proc. pen.„

(1) Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.

(2) Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

(3) Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j).

(4) Are drept la repararea pagubei suferite şi persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripţia, amnistia sau dezincriminarea faptei”.

Rezultă din prev. art. 504 alin. (1), (2) şi (4) C. proc. pen. că poate fi angajată răspunderea pentru erori judiciare săvârşite în procesele penale numai în situaţiile în care persoana îndreptăţită a fost condamnată definitiv şi ulterior achitată şi în situaţia în care persoana îndreptăţită a fost privată de libertate sau i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Reclamanţii nu se găsesc în nici una dintre aceste situaţii, nesuferind vreo condamnare definitivă sau vreo restrângere sau privare a libertăţii, ci sunt persoane care au formulat plângeri penale împotriva altor persoane, plângeri soluţionate în sensul neînceperii urmăririi penale.

Şi din acest punct de vedere, întrucât cazurile în care se angajează răspunderea statului pentru erorile judiciare săvârşite în procesele penale sunt expres şi limitativ prevăzute de disp. art. 504 C. proc. pen., cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi apare ca inadmisibilă.

Conform art. 97 din Legea nr. 303/2004 „Orice persoană poate sesiza F., direct sau prin conducătorii instanţelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuţie soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti, care sunt supuse căilor legale de atac”.

De asemenea, potrivit principiului legalităţii care guvernează şi procesul penal, soluţiile date în soluţionarea dosarelor penale ca şi activitatea şi modul de îndeplinire a actelor procedurale care au condus la emiterea acelor soluţii nu pot fi cenzurate decât în cadrul căilor de atac prevăzute de lege împotriva acestor soluţii.

În consecinţă, actele procedurale şi soluţiile date de către pârâţi în soluţionarea dosarelor de urmărire penală au putut fi criticate de către reclamanţi prin formularea căii de atac a plângerii faţă de soluţiile de neîncepere a urmăririi penale, la procurorul ierarhic superior şi respectiv la instanţa de judecată, conform procedurii prev. de art. 278 şi urm. C. proc. pen., în vigoare la data emiterii soluţiilor contestate.

De asemenea, împotriva activităţii sau conduite magistraţilor procurori, reclamanţii au avut deschisă calea formulării unei sesizări către F., iar acesta prin intermediul Inspecţiei Judiciare poate iniţia acţiunea disciplinară împotriva magistraţilor şi poate aplica sancţiuni acestora.

Acestea sunt însă căile legale pe care reclamanţii le aveau la dispoziţie pentru valorificarea nemulţumirilor lor şi nu calea procedurală aleasă prin formularea prezentei cereri de chemare în judecată, care este inadmisibilă.

Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs (calificat apel în şedinţa din 27 mai 2015) reclamanţii A. şi B., solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ.

Intimatul pârât E. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Intimatul pârât F. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Prin Decizia nr. 279/A din data de 27 mai 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi B., împotriva Deciziei civile nr. 942 din 23 iunie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2013, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi D. şi C., E., F. şi, a anulat decizia apelată şi a trimis cauza Tribunalului Bucureşti, spre rejudecare.

Pentru a pronunţa această hotărâre, curtea de apel a reţinut următoarele.

Tribunalul a constatat în mod corect că a fost învestit cu o cerere de angajare a răspunderii civile delictuale a pârâţilor, pentru prejudiciile pe care reclamanţii pretind că le-au suferit prin modul în care au fost soluţionate Dosarele de urmărire penală nr. x/P/2000 al Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 2 Bucureşti şi nr. x/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi a sesizărilor adresate Inspecţiei Judiciare cu privire la activitatea celor trei procurori. S-a mai reţinut că cei trei pârâţi persoane fizice, în calitate de procurori ai Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 2 Bucureşti sau de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, au soluţionat dosarele penale formate în baza plângerilor reclamantului B., prin rezoluţii de neîncepere a urmăririi penale, respectiv de respingere a plângerii împotriva soluţiei de neîncepere a urmăririi penale.

De asemenea, tribunalul a reţinut că pârâţii au invocat dispoziţiile art. 1349 şi urm. din noul C. civ., care reprezintă dreptul comun în materie de răspundere civilă delictuală, fără a observa că rezoluţiile invocate drept cauză a pretenţiilor reclamanţilor au fost emise înainte de intrarea în vigoare a N.C.C.

A mai apreciat tribunalul că răspunderea pentru erorile judiciare reprezintă o formă specială a răspunderii delictuale şi, în urma expunerii întregii reglementări cuprinse în Legea nr. 303/2004 şi C. proc. pen., privind răspunderea statului şi a magistraţilor pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, a concluzionat că în cauză se invocă erori judiciare săvârşite în procese penale, dar reclamanţii nu se găsesc în nici una dintre situaţiile reglementate de art. 504 C. proc. pen., nesuferind vreo condamnare definitivă sau vreo restrângere sau privare a libertăţii, ci sunt persoane care au formulat plângeri penale împotriva altor persoane, plângeri soluţionate în sensul neînceperii urmăririi penale.

Or, în acest stadiu al raţionamentului, prima instanţă era datoare să constate că, nefiind invocată o ipoteză de natură să angajeze o formă specială a răspunderii civile delictuale, se impunea analiza cauzei prin prisma regulilor şi principiilor generale ale răspunderii, consacrate prin dispoziţiile art. 998-999 din V.C.C.

În sprijinul acestei concluzii vin dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţia României, care stabilesc drept singură condiţie a răspunderii magistraţilor, exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, fără a restrânge sfera răspunderii în funcţie de soluţiile date de magistrat sau de poziţia procesuală a persoanei ce se consideră vătămată.

Curtea de apel a mai reţinut că soluţiile date în căile de atac exercitate conform legii împotriva rezoluţiilor invocate de reclamanţi sau soluţiile date de Inspecţia Judiciară plângerilor ce i-au fost adresate nu pot constitui argumente în sprijinul refuzului de a analiza fondul cauzei, ci urmează a fi valorificate în cadrul examinării cerinţelor răspunderii civile delictuale.

În raport de considerentele expuse, curtea de apel a constatat că în mod nelegal prima instanţă a admis excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, soluţionând cauza fără a intra în judecata fondului.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul F.

În motivarea recursului s-au arătat următoarele.

Recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 din V.C.P.C., hotărârea atacată fiind dată cu aplicarea greşită a legii. Astfel, instanţa de apel a interpretat greşit legea atunci când a apreciat că prima instanţă era datoare să constate că, nefiind invocată o ipoteză de natură să angajeze o formă specială a răspunderii civile delictuale, se impunea analiza cauzei prin prisma regulilor şi principiilor generale ale răspunderii, consacrate prin dispoziţiile art. 998-999 din V.C.C.

Instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, motivată corespunzător şi în care au fost interpretate corect dispoziţiile legii incidente în cauză.

În mod judicios instanţa de fond a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, având în vedere dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţie, raportat la dispoziţiile art. 94, 96 şi 97 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi la dispoziţiile art. 504, 505 şi 507 din V.C.P.P.

În mod corect instanţa de fond a reţinut că nu sunt incidente în speţă dispoziţiile art. 1349 C. civ. întrucât există dispoziţii legale care reglementează situaţii particulare, speciale, de angajare a răspunderii civile delictuale, cum este răspunderea civilă delictuală a statului şi a magistraţilor pentru erori judiciare.

Dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţie sunt preluate şi detaliate în art. 96 şi 97 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările ulterioare.

În ceea ce priveşte răspunderea patrimonială a statului şi a magistraţilor pentru erori judiciare care au ca izvor procesele penale, cum este în cauza pendinte, V.C.P.P. (în vigoare până la data de 01 februarie 2014) reglementa în cap. IV (art. 504-507) repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal.

Având în vedere aceste dispoziţii legale, se observă că reclamanții-intimați nu se găsesc în niciuna dintre aceste situaţii, nesuferind vreo condamnare definitivă sau vreo restrângere sau privare a libertăţii, ci au formulat plângeri penale împotriva altor persoane, plângeri soluţionate în sensul neînceperii urmăririi penale.

Din interpretarea dispoziţiilor legale sus-menţionate, reiese fără putinţă de tăgadă că este inadmisibilă o acţiune în răspundere civilă delictuală, aşa cum a fost formulată de către intimaţii-reclamanţi, întrucât cenzurarea soluţiilor date în dosarele penale, ca şi activitatea şi modul de îndeplinire a actelor procedurale care au condus la emiterea acelor soluţii, se poate face doar în cadrul căilor de atac prevăzute de lege.

De asemenea, împotriva conduitei procurorilor, se pot face sesizări la F. (în prezent la Inspecţia Judiciară), care poate iniţia acţiune disciplinară împotriva magistraţilor şi poate aplica sancţiuni acestora (Legea nr. 317/2004 privind F., cu modificările ulterioare).

Prin urmare, acordarea despăgubirilor urmare a activităţii desfăşurate de magistraţi se face potrivit legii speciale, dreptul comun în materie (art. 1349 C. civ.) nefiind incident în speţă, motiv pentru care apreciem că instanţa de fond a admis în mod corect excepţia inadmisibilităţii acţiunii.

Se desprinde cu certitudine ideea că în sistemul nostru de drept nu există o formă de răspundere materială a magistraţilor bazată pe dispoziţiile art. 998-999 din V.C.C., singura cale de reparare a erorilor judiciare fiind reglementată de textele legale speciale sus-menţionate. Astfel, în acest caz, nu este deschisă calea unei acţiuni directe împotriva magistraţilor şi, implicit, împotriva F., statul având posibilitatea promovării unei acţiuni în regres, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege.

În concluzie, în raport de cele în precedent inserate, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea în totalitate a decizia recurate, cu consecinţa menţinerii ca legală şi temeinică a sentinţei civile nr. 942 din 3 iunie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti.

Intimații reclamanți nu au formulat întâmpinare.

Înalta Curte a constatat fondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

Curtea de apel a confirmat cele reținute de către prima instanță ca făcând obiectul litigiului, și anume că în cauză se pretinde repararea unui prejudiciu cauzat prin erori judiciare săvârșite în procese penale și că reclamanţii nu se găsesc în nici una dintre situaţiile reglementate de art. 504 C. proc. pen., în care ar interveni răspunderea specială a statului, nesuferind vreo condamnare definitivă sau vreo restrângere sau privare a libertăţii, ci sunt persoane care au formulat plângeri penale împotriva altor persoane, plângeri soluţionate în sensul neînceperii urmăririi penale.

În aceste condiții, curtea de apel a apreciat că prima instanţă era datoare să constate că, nefiind invocată o ipoteză de natură să angajeze o formă specială a răspunderii civile delictuale, se impunea analiza cauzei prin prisma regulilor şi principiilor generale ale răspunderii, consacrate prin dispoziţiile art. 998, 999 C. civ. de la 1864.

Curtea de apel a mai reținut că în sprijinul acestei concluzii ar veni dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţia României, care stabilesc drept singură condiţie a răspunderii magistraţilor, exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, fără a restrânge sfera răspunderii în funcţie de soluţiile date de magistrat sau de poziţia procesuală a persoanei ce se consideră vătămată.

În speță, problema care trebuie lămurită raportat la fapta imputată prin cererea de chemare în judecată, așa cum a fost reținută anterior, este aceea dacă reclamantul are posibilitatea de a recurge la dreptul comun (răspunderea civilă delictuală), în situația în care fapta imputată nu se regăsește printre cazurile reglementate expres pentru a atrage răspunderea specială pentru erori judiciare reglementată de lege în sarcina statului, atât din perspectiva subiectului pasiv al cererii, cât și din perspectiva domeniului aplicării legii.

Primul argument invocat de către instanța de apel în susținerea soluției sale este eronat având în vedere următoarele considerente.

Potrivit art. 52 alin. (3) din Constituţie (Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică) ”Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.”

În interpretarea art. art. 96 alin. (4) şi (8) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor prin raportare la art. 52 alin. (3) din Constituţie, Curtea Constituțională a statuat în Decizia nr. 60 din 11 februarie 2014 că ”în vederea protejării independenţei judecătorului şi a evitării supunerii activităţii acestuia unor presiuni nejustificate, în cazul reparării prejudiciilor cauzate prin erori judiciare nu poate fi angajată răspunderea personală şi directă a judecătorului pentru fapte săvârşite în exerciţiul funcţiei publice, în aceste situaţii intervenind răspunderea statului, în virtutea rolului acestuia de garant al activităţii autorităţii judecătoreşti. Aşadar, răspunderea judecătorului sau procurorului care şi-a exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă este subsidiară răspunderii statului şi indirectă, statul având drept de regres împotriva magistraţilor, care se exercită ulterior acţiunii în despăgubiri formulate de parte.”

Astfel, referirea din teza finală a art. 52 alin. (3) din Constituție la răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă se face raportat la dreptul de regres al statului, iar nu al vreunei răspunderi a magistraților în mod direct față de persoana care se pretinde victima unei erori judiciare.

Mai mult, în interpretarea art. 52 alin. (3) din Constituție, răspunderea față de stat a magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă față de stat nu poate avea loc decât dacă s-a săvârșit o eroare judiciară conform reglementărilor legale și statul a fost obligat să repare prejudiciul produs, deci dacă s-a constatat că sunt îndeplinite condițiile răspunderii speciale pentru erori judiciare.

În aceeași decizie a Curții Constituționale, menționate anterior, s-a mai reținut, în contextul raportării criticilor de neconstituţionalitate la dispoziţiile constituţionale referitoare la accesul liber la justiţie, că ”exerciţiul niciunui drept fundamental recunoscut de Constituţie sau de tratatele internaţionale privind drepturile omului nu trebuie absolutizat, astfel încât instituirea prin lege a unor condiţii procesuale de valorificare a respectivului drept, (…), prealabile dreptului la acţiune pentru repararea prejudiciului produs prin eroarea judiciară, nu este incompatibilă cu exigenţele constituţionale care se circumscriu principiului liberului acces la justiţie.”

În ceea ce privește argumentul curții de apel că în interpretarea art. 52 alin. (3) din Constituţie nu se poate restrânge sfera răspunderii pentru erori judiciare în funcţie de soluţiile date de magistrat sau de poziţia procesuală a persoanei ce se consideră vătămată, acesta este, de asemenea eronat, pentru următoarele considerente.

Referitor la domeniul răspunderii pentru erori judiciare (răspundere specială față de dreptul comun al răspunderii civile delictuale), așa cum rezultă din prima teză, art. 52 alin. (3) din Constituţie reglementează răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. De asemenea, în cadrul acestui articol se arată expres că răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii.

Ca atare, pentru a se determina condițiile răspunderii speciale a statului în cazul erorilor judiciare trebuie să se analizeze legea care reglementează o astfel de răspundere.

O astfel de lege este reprezentată de art. 94 și urm. din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor și de art. 504 și urm. din C. proc. pen.

Prin aceste prevederi se conturează domeniul erorilor judiciare prin menționarea cazurilor în care se consideră că a avut loc o eroare judiciară.

Răspunderea specială vizează domeniul erorilor judiciare, în general. Răspunderea pentru erori judiciare este o răspundere specială în întregul său, atât sub aspectul domeniului cât și sub aspectul persoanelor care pot avea calitate procesuală pasivă.

Potrivit literaturii de specialitate dreptul comun reprezintă norma juridică sau gruparea de norme juridice prin care se înfăptuieşte reglementarea legală generală, de principiu, a unui raport social sau a unui domeniu de raporturi sociale, reglementare care primeşte aplicare într-un anumit domeniu, ori de câte ori acel domeniu nu este supus unei reglementări legale speciale, derogatorii.

Răspunderea civilă delictuală reprezintă dreptul comun, astfel că se poate susține că se aplică unui anumit domeniu doar dacă acel domeniu nu este supus unei reglementări legale speciale, derogatorii.

Or, în speță, domeniul răspunderii pentru erori judiciare are o reglementare specială.

Dacă o anume faptă săvârşită în exerciţiul funcţiei publice de către magistrați nu se încadrează în definiția erorilor judiciare dată de lege nu înseamnă că se aplică dreptul comun al răspunderii civile delictuale, legea specială fiind de imediată aplicare și derogatorie de la dreptul comun.

Curtea Constituțională a avut de soluționat și excepții prin care se susținea neconstituționalitatea art. 504 alin. (1) din C. proc. pen. prin raportare la prevederile art. 52 alin. (3) din Constituție întrucât ar limita răspunderea statului doar la anumite cazuri, altfel spus ar limita domeniul erorilor judiciare doar la anumite cazuri.

Având de analizat o astfel de excepție, prin Decizia nr. 152 din 12 martie 2013 Curtea Constituțională a reținut că (…) autorul excepţiei tinde, însă, la completarea prevederilor art. 504 alin. (1) C. proc. pen., criticând lipsa din cuprinsul acestora a unei reglementări care să dea dreptul persoanelor faţă de care urmărirea penală a fost finalizată printr-o soluţie de netrimitere în judecată să solicite repararea de către stat a pagubei suferite. Din această perspectivă, excepţia de neconstituţionalitate apare ca inadmisibilă, prin raportare la art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

O soluţie similară a fost pronunţată prin Decizia nr. 927 din 13 noiembrie 2012, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 16 din 9 ianuarie 2013, când Curtea a observat că autorul unei excepţii de neconstituţionalitate având ca obiect prevederile art. 504 C. proc. pen. solicita completarea acestora în sensul ca acest text de lege să prevadă dreptul la repararea de către stat a pagubei materiale sau a daunei morale suferite de o persoană şi în alte cazuri decât condamnarea pe nedrept sau privarea ori restrângerea de libertate în mod nelegal, cum ar fi, de exemplu, urmărirea penală, punerea în mişcare a acţiunii penale sau trimiterea în judecată, atunci când procesul penal nu se finalizează printr-o hotărâre definitivă de condamnare. Curtea a constatat că o asemenea solicitare nu intră în competenţa de soluţionare a instanţei de contencios constituţional, întrucât, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, "Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului". În consecinţă, Curtea a respins excepţia ca inadmisibilă.

În acelaşi sens este şi Decizia nr. 78 din 5 februarie 2008, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 152 din 28 februarie 2008, prin care Curtea a statuat, în acord cu jurisprudenţa sa constantă, că nu îşi poate asuma rolul de a crea, de a abroga sau de a modifica o normă juridică, spre a îndeplini rolul de legislator pozitiv.

În speță aceeași problemă se pune, dar cu referire la posibilitatea instanței de judecată de a-și ”asuma rolul de a crea, de a abroga sau de a modifica o normă juridică, spre a îndeplini rolul de legislator pozitiv”.

Fapta care face obiectul litigiului, pretinsa soluționare nelegală sau cu întârziere a plângerilor penale și a plângerilor disciplinare care îi vizau pe procurori se circumscrie domeniului răspunderii speciale, fiind activități săvârșite în cadrul atribuțiilor magistraților.

Or, prin trimiterea la dreptul comun al răspunderii civile delictuale pentru situația în care o anume faptă săvârşită în exerciţiul funcţiei publice de către magistrați nu se încadrează în definiția erorilor judiciare dată de reglementarea specială nu se face altceva decât să se eludeze legea, prin crearea unui alt caz de răspundere pentru erori judiciare, și să se transforme instanța de judecată în legislator pozitiv, cu depășirea limitelor puterii judecătorești.

În consecință, în mod nelegal curtea de apel a apreciat că prima instanţă era datoare să constate că, nefiind invocată o ipoteză de natură să angajeze o formă specială a răspunderii civile delictuale, se impunea analiza cauzei prin prisma regulilor şi principiilor generale ale răspunderii, consacrate prin dispoziţiile art. 998, 999 C. civ. de la 1864.

Prima instanță a reținut inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată sub două aspecte, atât al faptului că reclamantul nu se putea îndrepta direct împotriva magistraților pentru repararea prejudiciilor rezultate din pretinsa eroare judiciară, cât și din perspectiva faptului că nu sunt îndeplinite condițiile pentru a interveni răspunderea specială pentru săvârșirea unei erori judiciare.

Contrar susținerilor reclamanților din apel situația în speță reprezintă o problemă de admisibilitate, iar nu de calitate procesuală pasivă, întrucât se pune problema, pe de o parte, a posibilității formulării unei astfel de cereri direct împotriva magistraților, iar pe de altă parte a formulării unei astfel de cereri într-un alt cadru decât cel reglementat de prevederile speciale, prin invocarea dreptului comun.

Mai mult, contrar susținerilor reclamanților din apel prima instanță de fond nu avea obligația de a pune în discuția părților introducerea în cauză a unui alt pârât, întrucât potrivit dispozițiilor Codului de procedură civilă de la 1865 modificarea cererii nu privește înlocuirea pârâtului, introducerea unei alte persoane în cauză putându-se face doar în condițiile art. 49 și urm.

În speță se pretinde săvârșirea unei erori judiciare în procese penale pentru un caz concret (faptă săvârşită în exerciţiul funcţiei publice) pe care legea specială nu îl califică drept o eroare judiciară, cererea fiind formulată direct împotriva magistraților, în această categorie intrând și membrii F., pe care reclamanții i-au chemat în judecată, conform precizărilor succesive formulate în fața primei instanțe, în raport de răspunsul Ministerului Justiției, care a înaintat sesizarea făcută de către aceștia la F., față de obligația acestuia de a asigura respectarea legii și a criteriilor de competență și etică profesională în desfășurarea carierei profesionale a judecătorilor și procurorilor.

Fapta imputată față de toți pârâții este aceea că, prin acțiunile sau inacțiunile lor succesive ar fi tergiversat soluționarea plângerii sale în mod abuziv, reclamanții fiind nemulțumit și de modul, apreciat ca fiind nelegal, de soluționare a plângerilor și sesizărilor sale succesive, prejudiciul fiind, de asemenea, nedistribuit față de fiecare pârât.

Astfel, deși este vorba despre o coparticipare facultativă, prin natura raportului juridic dintre părți, așa cum a fost configurat în cererea de chemare în judecată, efectele hotărârii privind inadmisibilitatea cererii se întind asupra tuturor pârâților, conform art. 48 alin. (2) C. proc. civ., neputându-se concepe ca acțiunea să fie admisibilă în temeiul dreptului comun față de unii pârâți și inadmisibilă față de alții, în baza aceleiași calificări juridice. Aceasta se impune cu atât mai mult cu cât s-a constatat că prin interpretarea legii de către instanța de apel, cu consecința constatării admisibilității cererii de chemare în judecată, se tinde la provocarea depășirii limitelor puterii judecătorești.

În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1)-3 raportat la art. 304 pct. 9, Înalta Curte va admite recursul, va modifica decizia recurată, în sensul că va respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul F. împotriva Deciziei nr. 279/A din data de 27 mai 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Modifică decizia recurată în sensul că respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii B. şi A. împotriva sentinţei nr. 942 din data de 23 iunie 2014 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 octombrie 2015.