Romanian court upholds remand on 2001 restitution notification; annulment claim time-barred under special prescription.

Decizia nr. 2370/2015

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 31 martie 2010, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii: Municipiul Bucureşti, reprezentat prin primarul general; Statul român prin B., C. şi D., solicitând, în principal, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate nulitatea absolută a titlului de proprietate al statului, a preluării fără titlu valabil a apartamentului situat în Bucureşti sector 4; să i se recunoască păstrarea calităţii de proprietar de la data luării fără titlu valabil a imobilului; să fie obligat primarul municipiului Bucureşti la restituirea în natură a imobilului; să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 23 decembrie 1996, încheiat în baza Legii nr. 112/1995; să fie obligaţi pârâţii C. şi D. să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul în litigiu.

În subsidiar, reclamanta a solicitat obligarea Statului român prin B. la plata de despăgubiri la preţul pieţei pentru apartament şi cota indiviza de 45,99%, din părţile de folosinţa comună a imobilului şi 51,97 mp. teren situat sub construcţie, plus 80 mp neclădiţi aflaţi în indiviziune cu ceilalţi coproprietari.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. d); art. 16 şi art. 20 din Legea nr. 10/2001; art. 4,16,17 şi 18 din Decretul nr. 224/1951; art. 480 şi 481 C. civ.

La data de 3 mai 2011, reclamanta A. a chemat în judecată pe intervenienta forţată E., solicitând ca hotărârea ce se va pronunţa, sa-i fie opozabilă acesteia, cu motivarea că, după introducerea acţiunii principale, a aflat că soţii C. şi D. care au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995 apartamentul cu contractul de vânzare-cumpărare din 23 decembrie 1996, l-au vândut la data de 2 februarie 2007, soţilor F. şi E. Ulterior, soţii F. au divorţat, iar în urma partajului, apartamentul i-a revenit intervenientei E.

Având în vedere că intervenienta E. deţine în prezent apartamentul în litigiu, reclamanta a solicitat introducerea acesteia în cauză, pentru ca hotărârea ce se va pronunţa să-i fie opozabilă, în drept, invocând dispoziţiile art. 57 C. proc. civ.

Statul român, reprezentat de B., prin G. a Municipiului Bucureşti, a invocat următoarele excepţii: excepţia netimbrării acţiunii; excepţia inadmisibilităţii acţiunii; excepţia lipsei de interes în ceea ce priveşte nevalabilitatea titlului statului şi excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive în cererea prin care se solicită plata de despăgubiri la preţul pieţii.

Prin încheierea de şedinţă din 31 ianuarie 2012,Tribunalul Bucureşti a respins, ca neîntemeiată, excepţia netimbrării acţiunii, invocată de Statul român, reprezentat de B., prin G. a Municipiului Bucureşti.

Intervenienta forţată E. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, în principal, prin admiterea excepţiilor invocate, şi anume excepţia prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune, excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtului C., arătând că acţiunea reclamantei a fost introdusă şi împotriva pârâtului C. care a decedat la data de 15 martie 2009, excepţia inadmisibilității capătului de cerere privind obligarea pârâţilor să-i lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul care face obiectul litigiului, faţă de Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.

Pârâta D., a formulat cerere de chemare în garanţie împotriva următoarelor instituţii chemate în garanţie: SC H. SA Bucureşti, Primăria Municipiului Bucureşti prin primarul general, Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Statul român prin B., solicitând ca, în cazul în care se va admite cererea reclamantei de restituire în natură a imobilului revendicat în baza Legii nr. 10/2001, chemaţii în garanţie, în calitate de vânzători, să fie obligaţi să o despăgubească, cu suma echivalând preţul pieţei aferent acestui imobil.

Prin încheierea de şedinţă din 16 februarie 2012, tribunalul a unit cu fondul cauzei, excepţiile inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, lipsei de interes în promovarea acţiunii şi lipsei calităţii procesuale pasive invocate de Statul român prin B. A unit cu fondul cauzei, excepţiile inadmisibilităţii acţiunii în revendicare şi lipsei calităţii procesuale pasive invocate de intervenienta E.

Instanţa a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă invocată de către intervenienta E. şi de către pârâta D., privind întreaga acţiune a reclamantei A., îndreptată împotriva pârâtului C., decedat la 15 martie 2009 şi a respins pe cale de excepţie, acţiunea reclamantei, îndreptată împotriva acestui pârât.

A admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiunea în constatarea nulităţii absolute a Contractului de vânzare-cumpărare din 23 decembrie 1996, invocată de către intervenienta E. şi de către pârâta D. şi a respins pe cale de excepţie, această cerere a reclamantei A.

Instanţa a dispus citarea în cauză, în calitate de chemate în garanţie a: SC H. SA, Municipiului Bucureşti, reprezentat prin primarul general, Consiliului General al Municipiului Bucureşti, Statului român reprezentat prin B. şi a B.

Analizând cu precădere excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtului C. şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ., tribunalul a constatat că sunt întemeiate şi au fost admise.

Referitor la excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtului C., tribunalul a constatat că acesta a decedat la data de 15 martie 2009, iar acţiunea reclamantei a fost introdusă şi împotriva sa, după deces, la data de 31 martie 2010.

În raport de dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954, în vigoare la data introducerii acţiunii, tribunalul a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă invocată de către intervenienta E. şi de către pârâta D., privind întreaga acţiune a reclamantei A., îndreptată împotriva pârâtului C., decedat la 15 martie 2009 şi a respins pe cale de excepţie, acţiunea reclamantei, îndreptată împotriva acestui pârât.

Referitor la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, în sens material, privind cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1233/23 decembrie 1996, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, tribunalul a constatat că prin art. 45 alin. (5) din Legea 10/2001 s-a instituit un termen special de prescripţie, potrivit căruia legiuitorul a prevăzut că: "prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi".

Legea nr. 10/2001 a intrat în vigoare la data de 14 februarie 2001, iar termenul reglementat de art. 45 alin. (5) în prezent, a fost prelungit succesiv cu câte 3 luni prin O.U.G. nr. 109/2001 şi prin O.U.G. nr. 145/2001, astfel că s-a împlinit la data de 14 iulie 2002.

Asupra constituţionalităţii acestui text s-a pronunţat şi Curtea Constituţională, reţinând că legiuitorul este îndreptăţit să stabilească conţinutul şi limitele exercitării dreptului de proprietate în temeiul art. 44 alin. (1) teza a II-a şi art. 136 alin. (5) din Constituţie şi are drept scop evitarea unor stări de incertitudine prelungite în ceea ce priveşte securitatea raporturilor juridice.

Astfel, s-a reţinut că instituţia prescripţiei extinctive şi termenele generale sau speciale de prescripţie nu pot fi interpretate ca îngrădiri abuzive ale accesului liber la justiţie, măsura limitării în timp a exerciţiului unei astfel de acţiuni, fiind prevăzută de lege şi necesară într-o societate democratică, în care, printre altele, trebuie să fie asigurată stabilitatea şi securitatea raporturilor juridice civile.

Potrivit principiului “nemo censetur ignorare legem” (nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii), s-a reţinut că se prezumă că reclamanta A., ca titular al dreptului de a exercita acţiunea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a avut cunoştinţă de reglementarea care prevedea că posibilitatea de valorificare a dreptului său este limitată de termenul de prescripţie special de un an de zile.

Tribunalul a constatat că reclamanta A., după împlinirea termenului de prescripţie, la 31 martie 2010, a solicitat constatarea nulităţii acestui contract, invocând nulitatea care ar deriva din nulitatea titlului vânzătorului, prin care imobilul a fost preluat de stat, dreptul material la acţiune fiind prescris.

În consecinţă, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 23 decembrie 1996, invocată de către intervenienta E. şi de către pârâta D. şi s-a respins pe cale de excepţie, această cerere a reclamantei A.

Prin cererea de la filele 291-296 vol. I dosar, intervenienta E. a înțeles să formuleze intervenţie în interesul Statului român, reprezentat prin B., în această calitate solicitând respingerea cererii de chemare în judecată formulată împotriva acestui pârât, în principal, ca inadmisibilă cât priveşte al doilea capăt de cerere şi, în subsidiar, ca inadmisibilă cât priveşte capătul de cerere subsidiar.

Prin cererea de la filele 297-301 vol. I dosar, intervenienta E. a înţeles să formuleze intervenţie şi în interesul Municipiului Bucureşti, reprezentat prin primarul general, în această calitate solicitând respingerea cererii de chemare în judecată formulată împotriva acestui pârât, ca inadmisibilă.

Prin raportul de expertiză întocmit în cauză, expertul L. a constatat că după cumpărarea apartamentului în litigiu de către intervenienta E., podul construcţiei a fost demolat în totalitate, inclusiv compartimentările anterioare, accesul anterior în pod, a fost desfiinţat, fiind realizat un nou acces de la etajul I; întrucât la inspecţia de la faţa locului, din data de 17 mai 2012 nu a fost prezent niciun reprezentant al SC H. SA Bucureşti, a revenit cu o adresă prin care a solicitat o copie de pe planul pod - mansardă, pentru Corpul B, situat în, sectorul 4, Bucureşti, pe care a anexat-o în copie.

Expertul a constatat că terenul de amplasament cotă indiviză, de sub Corpul B, în suprafaţă de 51,97 mp şi terenul curţi construcţii în suprafaţă de 80,00 mp, în prezent sunt ocupate de către intervenienta forţată E.

Referitor la situaţia actuală a imobilului, expertul a constatat că imobilul apartament nr. 2, parter, din Corpul B, în suprafaţă utilă de 75,32 mp, pivniţa în suprafaţă utilă de = 20,56 mp, terenul de amplasament cotă indiviză, de sub corpul B, în suprafaţă de 51,97 mp şi terenul curţi construcţii în suprafaţă de 80,00 mp, la acea dată nu erau afectate de utilităţi publice.

Privind valoarea de circulaţie a acestor imobile (teren şi construcţie), conform preţurilor de circulaţie în zonă şi în funcţie de Standardele Internaţionale de evaluare a imobilelor, expertul a constatat că: valoarea apartamentului 2, parter, corpul B, este de 328.566 lei (la un curs de 4,4870 lei/euro, la data de 24 august 2012), rezultând 73.226 euro; valoarea terenului de amplasament, cotă indiviză de sub corpul B, în suprafaţă de 51,97 mp, este de 162.586 lei (la un curs de 4,4870 lei/euro, la data de 24 august 2012), rezultând 36.235 euro și valoarea terenului curţi construcţii intravilan, pentru corpul B, în suprafaţă de 80,00 mp, este de 250.276 lei (la un curs de 4,4870 lei/euro, la data de 24 august 2012), rezultând 55.778 euro.

Expertul a menţionat că valoarea separată a camerei de serviciu din podul imobilului, în suprafaţă utilă de 9 mp, este de 28.142 lei (la un curs de 4,4870 lei/euro, la data de 24 august 2012 rezultând rotund 6.272 euro).

S-a constatat că valoarea terenului în suprafaţă de 80 mp, curţi construcţii intravilan, pentru corpul B, situat în, sectorul 4, Bucureşti, este de 250.276,00 lei, echivalent a 55.778 euro.

La 16 octombrie 2012 reclamanta A., invocând situaţiile evidenţiate în timpul dezbaterilor, după introducerea acţiunii şi după administrarea probelor cu înscrisuri şi cu expertiza iniţială, a susţinut că au apărut unele aspecte neconforme cu realitatea, considerând că este în drept să formuleze o precizare şi completare a acţiunii principale.

Astfel, reclamanta a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, sectorul 4, preluat abuziv pentru neplata impozitelor, considerând că acest aspect nu a fost dovedit, imobil care a fost cumpărat de intervenientă, nu pentru necesitatea de spaţiu locativ, ci, pentru a fi folosit în alte scopuri.

A solicitat restituirea în natură a camerei de serviciu din podul imobilului, susţinând că acest spaţiu nu a fost vândut în baza Legii nr. 112/1995.

A solicitat şi restituirea suprafeţei de teren de 80 mp neconstruibil şi nevândut, precum şi a cotei de 1/2 din podul imobilului, care a fost comun cu apartamentul de la etaj şi nu a fost vândut, aşa cum rezultă din contractul de vânzare cumpărare încheiat între I. şi J. în anul 1947.

De asemenea, a solicitat anularea contractului de vânzare cumpărare încheiat de SC H. SA cu soţii C. şi D., sub acest aspect invocând şi adresa din 20 octombrie 2003, comunicată numitului F., din care ar rezulta că imobilul a fost preluat de Stat în proporţie de 50% în baza Decretului nr. 224/1951, de la foştii proprietari K. şi A., susţinând că nu a cunoscut acest aspect până la data formulării acestei cereri, situaţie care impune, cu atât mai mult, anularea contractului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

Înţelegând să completeze acţiunea principală, reclamanta A. a formulat o cerere prin care a solicitat anularea contractului de vânzare cumpărare încheiat la 02 februarie 2007 de soţii C. şi D., cu soţii F. şi E., menţionând că prin răspunsurile la întâmpinările formulate de către pârâta D. şi intervenienta E., faţă de cuprinsul adresei din 24 octombrie 2009 emisă de Direcţia Juridic, Contencios şi legislaţie a Primăriei Municipiului Bucureşti, şi faţă de Dispoziţia nr. 4033 din 07 martie 2005 a primarului general al Municipiului Bucureşti, care au stat la baza încheierii contractului, nu au nicio legătură cu Dosarul nr. x/2001, formulat în baza notificării din 14 august 2001.

A considerat că acele informaţii se referă la Dosarul nr. x/2001 conexat cu Dosarul nr. x/2003 şi a invocat faptul că s-ar furniza date neconforme cu realitatea printr-un înscris oficial, fiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale prevăzut de art. 288 C. pen.

Tot sub forma completării acţiunii principale, prin aceeaşi cerere din 16 octombrie 2012, reclamanta A. a solicitat anularea actului de partaj voluntar intervenit între soţii C. şi D., pe de o parte şi soţii F. şi intervenienta E., pe de altă parte, considerând că soţii C. nu aveau niciun drept de proprietate cu privire la podul imobilului şi la scara de acces către acesta, întrucât în contractul de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, nu există nicio menţiune cu privire la pod, scara de acces ori camera de serviciu din pod, în legătură cu care intervenienta E. invocă un drept de proprietate.

Prin încheierea de şedinţă din 2 aprilie 2013 tribunalul a constatat că cererile de precizare de la filele 202-203 vol. II dosar, referitoare la restituirea în natură a imobilului cumpărat de chemata în garanţie, la camera de serviciu din pod şi la terenul de 80 mp, la revendicarea cotei de 1/2 din podul clădirii şi la anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între SC H. SA şi chiriaşii-cumpărători C. şi D., nu constituie modificări ale acţiunii principale ci, se circumscriu obiectului acţiunii, astfel că cererea nu se socoteşte modificată sub aceste aspecte.

A constatat că cererile completatoare ale acţiunii, având ca obiect: anularea contractului de vânzare-cumpărare din 2 februarie 2007 încheiat între pârâţii C. şi pârâţii F. şi E. şi anularea actului de partaj voluntar intervenit între foştii soţi F. şi foştii soţi C. constituie modificări ale acţiunii principale, făcute după prima zi de înfăţişare, astfel că a respins în principiu cererea de judecare a acestora alături de acţiunea principală, apreciind că cererea de judecare a acestora alături de acţiunea principală, a fost formulată tardiv în această cauză.

În aceste condiţii, Tribunalul a continuat cercetarea judecătorească sub aspectul acţiunii principale cu completările menţionate mai sus, care nu au fost apreciate ca fiind cereri noi, făcute după prima zi de înfăţişare.

Prin sentinţa civilă nr. 179 din 11 februarie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins ca neîntemeiate excepţiile inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, lipsei de interes în promovarea acţiunii în revendicare şi lipsei calităţii procesuale pasive invocate de Statul român, prin B. A respins, ca neîntemeiate, excepţiile inadmisibilităţii acţiunii în revendicare şi lipsei calităţii procesuale pasive invocate de intervenienta E., privind acţiunea reclamantei A. A respins, ca neîntemeiată, acţiunea în revendicare imobiliară, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată a altei persoane, formulată de reclamanta A. împotriva intervenientei E. şi a respins, ca inadmisibilă, cererea subsidiară formulată de reclamanta A. de acordare a unor despăgubiri echivalente valorii de piaţă a imobilului, îndreptată împotriva Statului român, reprezentat prin B.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, că, în cazul în speţă, din motivarea în fapt şi în drept a acţiunii, astfel cum au şi fost administrate probele în cauză, reclamanta A. a înţeles să sesizeze instanţa cu o acţiune în revendicare imobiliară, invocând deposedarea abuzivă din 1958, faptul că autorităţile abilitate nu i-au rezolvat notificarea din 14 august 2001 timp de peste 9 ani de la înregistrarea cererii de restituire în natură a imobilului, în timp ce pârâţii şi instituţiile pârâte ar fi dispus abuziv de proprietatea sa.

În aceste condiţii, reclamanta a invocat "compararea titlurilor de proprietate" ale părţilor implicate în conflict, respectiv, contractul de vânzare cumpărare din 7 ianuarie 1950 transcris la grefa Tribunalului Ilfov, prin care soţii Levarda au dobândit imobilul cu contractul de vânzare-cumpărare din 23 decembrie 1996 încheiat în baza Legii nr. 112/1995 în favoarea foştilor chiriaşi C. şi D., faţă de care au solicitat constatarea nulităţii, respectiv, cu lipsa titlului autorităţilor asupra imobilului, pe care l-ar fi preluat cu încălcarea dispoziţiilor legale prevăzute de Decretul nr. 224/1951.

În raport cu starea de fapt menţionată, cu caracterul absolut al dreptului de proprietate apărat prin acţiunea în revendicare, caracterul imprescriptibil al acţiunii petitorii şi faptul că autorităţile abilitate nu au rezolvat cererea reclamantei pe calea legii speciale reparatorii, tribunalul a apreciat că nu se poate reţine excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare imobiliară, atâta timp cât reclamanta nu are la îndemână efectiv, o acţiune de realizare a dreptului pretins pe calea legii speciale, căreia autorităţile să-i fi dat curs.

Faţă de lipsa unui răspuns rezonabil al autorităţilor pe calea legii speciale, s-a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare imobiliară, iar din această perspectivă, s-a statuat că acţiunea trebuie rezolvată pe fondul cauzei.

Referitor la excepţia lipsei de interes în ceea ce priveşte nevalabilitatea titlului statului, Tribunalul a constatat că prin contractul de vânzare cumpărare din 7 ianuarie 1950 transcris la grefa Tribunalului Ilfov, prin care soţii Levarda au dobândit imobilul ce formează obiectul litigiului, reclamanta A. a dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului deţinut anterior actului de preluare pe care l-a apreciaat ca fiind abuziv.

Atâta timp cât nu a fost rezolvată notificarea din 14 august 2001 prin care să se stabilească dacă actul de preluare este abuziv, iar actul administrativ şi hotărârea judecătorească din 1958 nu au fost cenzurate sub acest aspect prin procedura aplicării legii speciale, iar preluarea concretă nu a fost declarată prin lege ca fiind abuzivă, reclamanta deposedată de imobil are atât dreptul, cât şi interesul personal, legitim şi actual pentru a promova acţiunea în revendicare.

În consecinţă, excepţia lipsei de interes în promovarea acţiunii invocată de Statul român, prin B. a fost respinsă, ca neîntemeiată.

În ceea ce privește excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Statul român prin B., tribunalul a constatat că prin acte administrative şi printr-o hotărâre judecătorească emise de autorităţile statului, reclamanta şi soţul său au fost deposedaţi de bunurile ce fac obiectul revendicării de faţă.

Aceleaşi autorităţi ale statului au vândut imobilele revendicate către foştii chiriaşi D. şi C., care la rândul lor, le-au vândut foştilor soţi F., imobilul ajungând ulterior în proprietatea exclusivă a pârâtei E., prin partajul bunurilor comune.

Fiind legat de acte de dispoziţie şi de administrare care au condus la situaţia de fapt ca imobilul revendicat (teren şi construcţie), să ajungă în posesia actualului deţinător, Statul român prin B. are calitate procesuală pasivă în cadrul acţiunii de revendicare imobiliară, astfel că s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, ca neîntemeiată.

Aceeaşi excepţie a lipsei calităţii procesuale pasive a fost invocată şi de intervenienta E., privind acţiunea reclamantei A.

Tribunalul a constatat că intervenienta forţată E. este actualul posesor al imobilului revendicat, că aceasta deţine un titlu de proprietate privind imobilul asupra căruia reclamanta A. a invocat propriul drept de proprietate, astfel că intervenienta forţată are calitate procesuală pasivă în cauză, respingând excepţia ca neîntemeiată.

Analizând acţiunea în revendicare pe fondul său, tribunalul a constatat că reclamanta A. a dovedit că prin contractul de vânzare cumpărare din 7 ianuarie 1950, împreună cu fostul soţ K. au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului ce formează obiectul litigiului, apartamentul situat în Bucureşti sector 4 şi asupra terenului aferent.

Prin sentinţa civilă nr. 7320 din 20 decembrie 1958 pronunţată de Tribunalul Popular al Raionului Nicolae Bălcescu în Dosarul nr. x/1958, s-a admis cererea formulată de Sfatul Popular al Raionului Nicolae Bălcescu împotriva soţilor K. şi A. şi s-a dispus vânzarea imobilului: apartament situat în Bucureşti, sector 4, compus din doua camere, hol, bucătărie, baie, vestibul, pivniţă şi dependinţe, precum şi a terenului de 140 mp, pentru recuperarea sumei de 27.923 lei datorată Secţiunii Financiare pentru anii 1957-1958.

Această hotărâre judecătorească nu a fost infirmată, iar în cadrul procedurii speciale prevăzută de Legea nr. 10/2001, nu a fost analizată, pentru a se putea dovedi caracterul abuziv al acestui act de preluare din patrimoniul foştilor proprietari.

S-a constatat că prin Decizia nr. 356 din 7 mai 1959 emisă de Sfatul Popular al Raionului Nicolae Bălcescu a fost preluat imobilul conform hotărârii judecătoreşti citată mai sus şi a fost inclus în fondul locativ administrat de I.A.L. Raională, ulterior fiind supus închirierii ca spaţiu locativ.

Astfel, din probele administrate în cauză, în cadrul acţiunii de drept comun cu care a fost sesizat, tribunalul nu a putut reţine o altă situaţie de fapt, decât că imobilul a fost preluat, pentru neplata impozitelor, conform Decretului nr. 224/1951 şi a fost scos la vânzarea dispusă de Tribunalul Popular al Raionului Nicolae Bălcescu prin sentinţa nr. 7320 din 20 decembrie 1958.

Rămâne ca organele abilitate să rezolve notificarea din 14 august 2001 adresată de reclamanta A. către Primarul municipiului Bucureşti, conform Legii nr. 10/2001, inclusiv instanţa judecătorească sesizată în cadrul acestei proceduri speciale, să constate dacă în concret, a fost vorba despre o preluare abuzivă sau nu, obiect ce excede actualei proceduri de drept comun, în condiţiile în care, reclamanta nu a înţeles să acţioneze pe calea prevăzută de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

În condiţiile în care imobilul nu a fost solicitat de către reclamantă în temeiul Legii nr. 112/1995, a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 23 decembrie 1996, prin care soţii C. şi D. au dobândit imobilul în temeiul acestui act normativ, în calitate de foşti chiriaşi.

Având în vedere şi soluţia de respingere ca prescrisă a cererii reclamantei A., de constatare a nulităţii absolute a acestui contract, tribunalul a reţinut acest act juridic de transfer al dreptului de proprietate către cumpărătorii C. ca fiind un act valabil în raport cu care se poate trece la compararea titlurilor părţilor asupra imobilului revendicat.

În baza Autorizaţiei de construire din 8 martie 2002 şi a documentaţiei tehnice anexă, eliberată numitului F. pentru: mansardarea imobilului, construirea unei scări de acces între etaj şi mansardă, înlocuirea învelitorii din ţiglă cu tablă şi alte lucrări, s-au făcut aceste intervenţii la imobil, în aceste condiţii fiind desfiinţate camerele de serviciu de la podul imobilului, aferente apartamentelor de la parter şi de la etaj, astfel cum a constatat şi expertul ing. L. prin expertiza tehnică administrată în cauză.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 2 februarie 2007 soţii C. şi D. au vândut apartamentul în litigiu, către cumpărătorii F. şi E., iar în continuare, prin sentinţa civilă nr. 3912 din 01 mai 2009 pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti luându-se act de tranzacţia părţilor privind bunurile comune, apartamentul fiindu-i atribuit în proprietate exclusivă intervenientei forţată E., care este actualul deținător al imobilului.

Conform Încheierii Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară sectorul 4 nr. 704570 din 05 februarie 2007, Încheierii Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară sectorul 4 nr. 190034 din 31 martie 2010 şi Extraselor C.F. s-a reţinut că intervenienta E. şi-a întabulat dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu, dreptul acesteia devenind opozabil faţă de terţi.

Astfel, pârâţii şi intervenienta (persoane fizice şi persoane juridice), chemaţi în judecată în cadrul acţiunii în revendicare nu pot fi învinuiţi de acţiuni violente de preluare a imobilului care a constituit proprietatea reclamantei, nefiind reţinută acţiunea de ocupare abuzivă a imobilului, ca şi condiţie pentru admiterea acţiunii în revendicare.

Cu privire la titlul reclamanta A. s-a reținut că aceasta prezintă titlul din 1950, însă, în anul 1958 a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului.

Față de împrejurarea că notificarea din 14 august 2001 adresată de reclamantă către Primarul municipiului Bucureşti, conform Legii nr. 10/2001 nu a fost rezolvată în cadrul acestei proceduri speciale, în sensul restituirii imobilului în natură, s-a reținut că, în ceea ce-o priveşte pe reclamantă nu poate fi vorba despre un drept actual, ci, numai despre posibilitatea redobândirii acestui drept.

Pe de altă parte, s-a reţinut că, chiar dacă în cadrul procedurii prevăzută de Legea nr. 10/2001 se va dovedi că titlul statului nu a fost unul valabil, nu se poate ignora aspectul că imobilul a intrat în circuitul civil, iar chiriaşii-cumpărători C. au dobândit în mod legal şi cu bună-credinţă proprietatea asupra imobilului, pe care, prin actul autentic încheiat după perioada de interdicție de 10 ani, au transmis-o către soţii-cumpărători F., imobilul ajungând în prezent, în proprietatea exclusivă a intervenientei E.

Prin urmare, în temeiul aceloraşi dispoziţii ale art. 480 C. civ. şi al art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, s-a reținut că se impune ocrotirea cu prioritate a dreptului de proprietate al pârâţilor, asigurarea stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice civile fiind unul dintre principiile de bază ale jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în materie.

De asemenea s-a reținut că prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit că acţiunea în revendicare este inadmisibilă dacă în urma analizării pe fond se aduce atingere drepturilor altei persoane.

Totodată s-a statuat că cele stabilite de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 33/2008 au fost înlăturate prin interpretarea dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin hotărârea din 13 ianuarie 2009 care a stabilit că respingerea unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, ca inadmisibilă invocând dispoziţiile Legii nr. 10/2001 este lovită de nulitate deoarece îngrădeşte accesul liber la justiţie şi contravine art. 6 din Convenţie.

Astfel, nu s-a putut reţine că acţiunea în revendicare imobiliară ar fi inadmisibilă, cu motivarea că în ipoteza admiterii acţiunii în revendicare pe dreptul comun, s-ar aduce atingere altui drept de proprietate, în speţă, al pârâtelor C. şi Griga, tribunalul apreciind că se impune rezolvarea acţiunii în revendicare pe fond, prin compararea titlurilor.

Faţă de aceste argumente de drept şi de fapt, tribunalul a apreciat că se impune ocrotirea dreptului pârâţilor şi al intervenientei în raport cu dreptul anterior al reclamantei, astfel că a respins, ca neîntemeiată, acţiunea în revendicare imobiliară formulată de reclamanta A.

În temeiul aceloraşi considerente a fost respinsă, ca neîntemeiată, şi cererea de chemare în judecată a altei persoane, formulată de reclamantă împotriva intervenientei E.

Tribunalul a reținut că prin Decizia Înaltei Curții de Casație și Justiție nr. 27/2011, pronunţată în cadrul recursului în interesul legii, s-a stabilit că „acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, îndreptate direct împotriva Statului român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun sunt inadmisibile".

Interpretarea dată de instanţa supremă este obligatorie pentru instanţe, astfel că s-a admis excepţia inadmisibilității capătului subsidiar de cerere, prin care se solicită obligarea Statului român la plata despăgubirilor şi a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea subsidiară formulată de reclamantă de acordare a unor despăgubiri echivalente valorii de piaţă a imobilului, îndreptată împotriva Statului român, reprezentat prin B..

Pe cale de consecinţă, au fost admise cererile de intervenţie formulate de către intervenienta E. în favoarea Municipiului Bucureşti şi a Statului român şi a fost respinsă, ca fiind lipsită de obiect, cererea de chemare în garanţie formulată de către pârâta D. împotriva instituţiilor pârâte: SC H. SA Bucureşti, Municipiul Bucureşti, reprezentat prin primarul general, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Statul român reprezentat prin B. și B., nefiind îndeplinite condiţiile ipotezei de răspundere civilă pentru evicţiune invocată de către pârâtă faţă de soluţia respingerii acţiunii în revendicare, conform celor menţionate mai sus.

Prin Decizia nr. 176/A din data de 31 martie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul incident formulat de intervenienta E., împotriva sentinţei civile nr. 179 din 11 februarie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi D., Municipiul Bucureşti prin primarul general şi Statul român prin B. şi intimaţii chemaţi în garanţie Consiliul General al Municipiului Bucureşti, B., Municipiul Bucureşti prin primarul general, SC H. SA şi Statul român prin B.

A admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a desființat-o în parte.

A trimis spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti cererea privind soluţionarea pe fond a din 14 august 2001, în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti prin primar general.

Au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Pentru a a adopta această soluție, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Excepţia privind prescrierea dreptului la acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 23 decembrie 1996 încheiat de intimaţii pârâţi C. şi D. cu SC H. SA în temeiul Legii nr. 112/1995, a fost soluţionată în mod legal de către instanţa de fond.

Astfel, judicios a statuat instanţa de fond că exercitarea demersul juridic promovat de reclamantă este circumscris termenului de prescripţie special instituit de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia, prin derogare de la dreptul comun, „indiferent de cauza de nulitate” şi de persoana care o invocă, dreptul la acţiunea în nulitatea actelor de înstrăinare „se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi”.

Legea nr. 10/2001 a intrat în vigoare la data de 14 februarie 2001, iar termenul reglementat de art. 45 alin. (5) în prezent, a fost prelungit succesiv cu câte 3 luni prin O.U.G. nr. 109/2001 şi prin O.U.G. nr. 145/2001, astfel că s-a împlinit la data de 14 iulie 2002.

Contrar susţinerilor apelantei reclamante, nu este permisă realizarea de distincţii în interpretarea textului de lege decât în ipoteza instituirii lor de către emitentul său. Or, legiuitorul nu face nicio distincţie în privinţa momentului la care titularul unei atari acţiuni a cunoscut că imobilul a fost înstrăinat, reglementând unitar că acţiunile în nulitatea actelor juridice de înstrăinare a imobilelor preluate abuziv sunt prescriptibile în termenul special instituit. Ca atare, distincţia la care se referă apelanta reclamantă este prohibită.

Asupra constituţionalităţii acestui text s-a pronunţat în mai multe rânduri Curtea Constituţională a României, prin Decizia nr. 629 din 28 mai 2008 statuându-se că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, stabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe cărora li se subsumează şi instituirea unor termene, după a căror expirare valorificarea pretinsului drept nu mai este posibilă. Totodată, Curtea a reţinut că „art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 recunoaşte dreptul titularului la exercitarea acţiunii în constatarea nulităţii absolute a actelor juridice de înstrăinare a imobilelor preluate în mod abuziv şi asigură posibilitatea de valorificare a acestuia în cadrul unui termen, impus de raţiuni sociale majore, respectiv de evitare a unei stări de incertitudine prelungite în ceea ce priveşte raporturile juridice civile, precum şi asigurarea stabilităţii şi securităţii acestora, cu atât mai mult cu cât au ca obiect dreptul de proprietate”.

În speţă, reclamanta a solicitat la data de 31 martie 2010 constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare din 23 decembrie 1996 încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, după împlinirea termenului prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, dreptul material la acţiune fiind prescris.

În ceea ce priveşte anularea contractului de vânzare cumpărare din 2 februarie 2007, încheiat între intimaţii pârâţi C. şi D., în calitate de vânzători şi F. şi E., în calitate de cumpărători şi anularea actului de partaj voluntar intervenit între foştii soţi Bot şi foştii soţi C., aceste petite au fost formulate în cadrul cererii modificatoare din data de 16 octombrie 2012, ulterior primei zile de înfăţişare, care a fost la termenul din 07 septembrie 2010, când părţile au fost legal citate şi au fost formulate şi încuviinţate probele.

Cererea depusă la data de 16 octombrie 2012 nu reprezintă o cerere de întregire a acţiunii iniţiale sau o cerere precizatoare, întrucât nu are ca obiect completarea lipsurilor din cuprinsul cererii iniţiale, ci este o evidentă cerere modificatoare a acţiunii întrucât prin intermediul ei reclamanta a urmărit să schimbe atât obiectul cererii de chemare în judecată, temeiul juridic al acesteia cât şi cadrul procesual pasiv, prin introducerea unor noi capete de cerere.

Întrucât norma procedurală înscrisă în art. 132 C. proc. civ. conţine prevederi imperative, în mod corect prima instanţă a constatat decăderea reclamantei din dreptul de a modifica acţiunea, respingând cererea modificatoare ca tardiv formulată în prezentul litigiu.

În ceea ce priveşte acţiunea în revendicare formulată de către fostul proprietar în contradictoriu cu chiriaşul cumpărător, dobânditor în condiţiile Legii nr. 112/1995, Curtea a reţinut că prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a recunoscut posibilitatea formulării unei acţiuni în revendicare, atunci când reclamantul invocă un „bun” în sensul Convenţiei deoarece „nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie”.

Instanţa supremă consideră însă că „este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice”.

Prin urmare, pentru a exista o protecţie a unui drept subiectiv al persoanei îndreptăţite în sensul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţie, este necesar, potrivit jurisprudenţei Curții Europene a Drepturilor Omului (obligatorie pentru statele semnatare ale Convenţiei, în egală măsură ca şi normele acesteia), să fie vorba de un bun actual al acesteia, aflat în patrimoniul său, calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, prealabilă opunerii titlului pârâţilor, într-o acţiune în revendicare, prin care să se fi verificat nevalabilitatea titlului statului şi obligarea la retrocedare, în sensul art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel încât să se concretizeze în patrimoniul părţii, existenţa unei speranţe legitime de redobândire a bunului în materialitatea sa.

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în mod constant se reţine că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a articolului 1 din Primul Protocol, decât în măsura în care hotărârile contestate de acesta se raportau la "bunurile" sale, în sensul acestei prevederi.

Noţiunea de "bunuri" (autonomă, în sensul jurisprudenţei citate) poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o "speranţă legitimă" de a obţine folosinţa efectivă a unui drept de proprietate.

În schimb, speranţa de a i se recunoaşte un vechi drept de proprietate, a cărui exercitare efectivă nu a mai fost posibilă o perioadă îndelungată, nu poate fi considerat ca "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie (conform hotărârii în cauza Prinţul Hans-Adam II de Lichtenstein împotriva Germaniei, cererea nr. 42527/98, din 27 iunie 2001, alin. 83, constatări reluate de Curtea Europeană şi în cauze contra României: Cauza Zamfirescu din 14 decembrie 2006, Cauza Caracaş 29 iulie 2006, Cauza Lungoci din 26 ianuarie 2006 sau Cauza Constandache din 11 iunie 2002).

În speţă, reclamanta nu a făcut dovada recunoaşterii calităţii de proprietar asupra imobilului în litigiu printr-un act emis de puterea judecătorească sau de cea executivă, aceasta revendicând pentru prima dată bunul în instanţă, abia la data de 31 martie 2010, prin prezenta acţiune.

Pe de altă parte, intimaţii pârâţi beneficiază de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţie, întrucât recurentul nu a solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, în termenul de prescripţie prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată. În această situaţie, titlul de proprietate al intimaţilor asupra imobilului în litigiu, și snume contractul de vânzare-cumpărare din 23 decembrie 1996, s-a consolidat, ceea ce le conferă un „bun actual” în sensul Convenţiei.

Chiar şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut că în situaţia în care nu a fost admisă o acţiune în constatarea nulităţii absolute a unui contract de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, fostul chiriaş beneficiază de un drept de proprietate actual în sensul convenţiei şi nu poate fi deposedat de bunul său (hotărârea Raicu contra României).

Calificarea noţiunii de „bun” şi aprecierea sub aspectul compatibilităţii dispoziţiilor legii reparatorii interne în raport cu dispoziţiile Convenţiei, prin prisma aplicării Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a determinat, ca urmare a pronunţării de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărârii pilot în cauza Atanasiu şi alţii contra României (Hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010), o practică unitară în ceea ce priveşte calificarea noţiunii de „bun” şi a dreptului ce poate fi recunoscut reclamantului în legătură cu imobilul preluat de stat în mod abuziv, chiar şi fără titlu sau în temeiul unui titlu nevalabil.

Conform practicii unitare a instanţelor, în situaţia în care nu există o hotărâre judecătorească sau o decizie administrativă anterioară de restituire a bunului, reclamantul nu poate pretinde restituirea imobilului în cadrul acţiunii în revendicare, ci are doar dreptul la despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001.

În argumentarea acestei soluţii s-a avut în vedere că în cauza Atanasiu şi alţii contra României s-a arătat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 şi 143).

În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (parag. 141, 142 şi 143).

În acest context, constatarea nevalabilităţii titlului statului nu are relevanţă în prezentul proces, deoarece, prin pierderea dreptului la restituire şi la redobândirea posesiei, este lipsită de orice finalitate verificarea conformităţii titlului statului cu Constituţia în vigoare la momentul preluării, ori a legilor în vigoare la data preluării imobilului de către stat.

În lipsa „bunului actual” în patrimoniul reclamantei, operaţiunea de comparare a titlurilor nu mai este posibilă din perspectiva Deciziei nr. 33/2008, deoarece o asemenea operaţiune presupune ca, în prealabil, să se stabilească dacă reclamantul are un „bun” în sensul Convenţiei, numai în această situaţie impunându-se ulterior compararea cu titlul pârâţilor şi verificarea dacă şi în ce măsură, printr-o eventuală admitere a acţiunii în revendicare, se aduce atingerea dreptului acestora de proprietate sau securităţii circuitului civil.

Prin urmare, dată fiind inexistenţa unei hotărâri judecătoreşti anterioare de restituire a bunului precum şi soluţia dată excepţiei privind prescrierea dreptului material la acţiune de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare din 1996, contract ce îşi păstrează în atare situaţie valabilitatea câtă vreme excepţia prescripţiei dreptului la acţiune este o excepţie de fond, absolută şi dirimantă, ce împiedică abordarea fondului litigiului, îşi găsesc incidenţa prevederile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, conform cărora măsurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent în temeiul Legii nr. 10/2001.

De altfel, reclamanta a făcut demersuri în baza Legii nr. 10/2001, prin notificarea nr. 2422 din 14 august 2001 solicitând restituirea în natură a apartamentului în litigiu, notificare nesoluţionată până în prezent.

Potrivit dispoziţiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 unitatea deţinătoare era obligată ca în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22 să se pronunţe prin decizie sau după caz prin dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură.

În speţă, intimatul pârât Municipiul Bucureşti prin primarul general nu a respectat acest termen legal, de la data primirii notificării (14 august 2001) şi până la data formulării acţiunii de faţă trecând aproximativ 14 ani, deşi termenul legal de soluţionare a notificării era potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 de 60 de zile, timp în care pârâtul a stat în pasivitate şi nu a emis o decizie sau dispoziţie motivată, conform Legii nr. 10/2001.

Absenţa răspunsului persoanei juridice notificate are valoarea unui refuz de restituire (în natură sau prin echivalent) a imobilului, astfel încât acest refuz poate fi cenzurat de către tribunal, în condiţiile legii speciale.

De altfel, prin Decizia nr. 20 din 19 martie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că o astfel de soluţie se impune şi pentru că, în îndeplinirea atribuţiei de a verifica dacă sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a cererii de acordare a măsurii reparatorii prin restituirea în natură a imobilului, judecătorul are a chibzui şi asupra eficienţei soluţiei pe care o adoptă, în timp ce retrimiterea cauzei la unitatea deţinătoare a imobilului ar putea conduce la prelungirea nejustificată a procedurii de restituire.

Prin urmare, instanţa sesizată cu acţiunea bazată pe refuzul persoanei juridice notificate de a emite decizia sau dispoziţia asupra notificării era competentă să examineze şi fondul pretenţiilor, administrând probele necesare şi dispunând asupra restituirii în natură. Persoanei îndreptăţite trebuie să i se recunoască posibilitatea de a-şi valorifica în faţa instanţei drepturile recunoscute de lege, la fel ca şi persoanele care au primit un răspuns de la unitatea notificată, neexistând nici o raţiune pentru care cele două categorii de beneficiari ai legii să fie tratate diferit. A considera că, în situaţia în care persoana juridică notificată refuză să emită decizia sau dispoziţia asupra notificării, instanţa nu ar fi competentă să examineze şi fondul cauzei, ar reprezenta un formalism nejustificat, ar nesocoti caracterul reparatoriu al Legii nr. 10/2001 şi ar împiedica persoanele îndreptăţite să-şi valorifice drepturile recunoscute de lege, impunându-le să aştepte timp nelimitat un răspuns şi să fie la discreţia unităţii notificate, care de cele mai multe ori nu este interesată să dea un răspuns favorabil.

De altfel, reluarea procedurilor cu caracter administrativ ar contraveni şi principiului soluţionării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, la care România a devenit parte.

În speţă, Curtea a constatat că instanţa de fond a omis să analizeze şi să se pronunțe asupra notificării din 14 august 2001, cu privire la drepturile cuvenite apelantei pârâte în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel cum s-a statuat prin Decizia nr. 20 din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deşi această decizie a constituit unul dintre temeiurile cererii de chemare în judecată.

S-a reținut că aceste aspecte nu pot fi soluționate pentru prima data, direct în apel, decât cu consecința încălcării principiului legalității cailor de atac şi al dublului grad de jurisdicție, motiv pentru care, în condițiile prevăzute de dispozițiile art. 295 din C. proc. civ., Curtea a admis apelul reclamantei şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, cu îndrumarea de a fi examinate toate susținerile, apărările şi pretențiile apelantei reclamante prin prisma prevederilor Legii nr. 10/2001, în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti prin primarul general, în calitate de unitate notificată.

În ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a Statului român prin B., Curtea a reţinut că stabilirea calității procesuale pasive presupune stabilirea existentei unei identități intre persoana pârâtului şi cel despre care se pretinde ca este obligat în raportul juridic dedus judecății.

În cadrul contestației întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicata, al cărei obiect îl poate forma şi refuzul nejustificat al persoanei juridice de a răspunde la notificare, refuz care echivalează cu o respingere a cererii de a stabili masuri reparatorii, astfel cum s-a statuat prin Decizia în interesul Legii nr. 20 din 19 martie 2007, raportul juridic prevăzut de textul de lege invocat se naște prin transmiterea notificării şi este stabilit intre persoana îndreptățita care a transmis notificarea şi entitatea juridica care, conform legii speciale, a soluționat notificarea sau avea obligația de a o soluționa.

În plan procesual civil acest raport juridic stabilit de lege oferă calitate procesuala activă persoanei îndreptățite care a transmis notificarea, iar calitate procesuală pasivă entității juridice care, potrivit legii, a soluționat notificarea sau are competența de a o soluționa.

Așadar, în cadrul raporturilor juridice stabilite prin transmiterea notificării, Statul roman, B., nu are calitate procesuală pasivă, pentru că, potrivit legii, nu este titular de drepturi şi obligații.

Referitor la procedura de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent/despăgubiri persoanelor îndreptățite, în cazul imposibilității restituirii în natura a imobilelor preluate în mod abuziv de stat, acestea se stabilesc şi se acorda în cadrul procedurii prevăzute în prezent de Legea nr. 165/2013, în cadrul căreia Statul roman este reprezentat prin M., procedură aflata sub controlul instanței de contencios administrativ.

În ceea ce priveşte procedura execuțională, care intervine după ce dreptul este stabilit prin decizia M. sau hotărârea instanței, rolul statului în respectarea dispozițiilor art. 6 din Convenție şi ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, este acela de a-și construi un mecanism apt să asigure în mod eficient şi la timp executarea hotărârilor judecătorești prin care se consacra drepturi civile persoanelor fizice, acest rol neputând fi cenzurat pe calea contestației întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Or, obligarea statului direct la despăgubiri nu reprezintă doar o schimbare a debitorului obligației de plată, ci şi schimbarea mecanismului de achitare a despăgubirilor stabilite.

În acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011, instanţa supremă statuând că „în acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, prin care se solicită obligarea Statului român de a acorda despăgubiri bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv, Satul român nu are calitate procesuală pasiva”.

Faţă de cele de mai sus, Curtea a respins, ca nefondat, apelul incident formulat de intervenienta E. și a admis apelul declarat de reclamanta apelanta reclamantă A. A desfiinţat în parte sentinţa civilă apelată şi a trimis spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti cererea privind soluţionarea pe fond a notificării din /14 august 2001, în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti prin primar general. A păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A., invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și formulând următoarele critici:

După redarea situaţiei de fapt, recurenta reclamantă a criticat hotărârea instanţei de fond, în sensul că în mod greşit nu a soluţionat notificarea din 14 august 2001, deşi fusese învestită cu această cerere fiind invocată în acest sens Decizia nr. 20 din 19 martie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi justiţie într-un recurs în interesul legii. Această decizie a dat posibilitatea ca în cazul refuzului nejustificat de a răspunde la notificare, notificatorii să se adreseze direct în instanţă.

Deşi a menţionat în acţiune că s-a adresat instanţei în baza Deciziei nr. 20 din 19 martie 2007, potrivit căreia instanţele aveau competenţa să se pronunţe şi asupra notificărilor, Tribunalul Bucureşti a făcut precizarea în considerentele sentinţei civile nr. 179 din 11 februarie 2014 că rămâne ca organele abilitate să rezolve notificarea din 14 august 2001 adresată de reclamanta A. către primarul Municipiului Bucureşti.

O altă critică se referă la faptul că, în mod greşit, instanţa de apel i-a respins cererea de înscriere în fals cu motivarea că nu a indicat persoana care ar fi săvârșit cele trei falsuri.

Recurenta reclamantă a susţinut şi faptul că în mod greşit, prima instanţă, prin încheierea din 16 februarie 2012 a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 23 decembrie 1996, invocată de către intervenienta E. şi de către pârâta D..

De asemenea, s-a arătat că instanţa de fond a greşit respingând acţiunea dând o interpretare proprie unor hotărâri Curții Europene a Dreptului Omului, sau ignorând probele administrate care, dacă ar fi fost analizate corect, ar fi condus la o alta soluţie.

Recurenta reclamantă a criticat hotărârile instanţelor de fond sub aspectul rezolvării cererii sale întemeiată pe dreptul comun (art. 480-481 C. civ.), susţinând că, în mod greşit instanţele au reţinut că numai apartamentul 1 de la etaj avea o cameră de serviciu.

De asemenea recurenta a arătat că instanţele nu s-au pronunţat cu privire la actul de partaj voluntar prin care s-au partajat bunuri proprietatea sa.

Printr-o altă critică recurenta reclamantă a susţinut că soluţia instanţei de apel de trimitere a cauzei la Tribunalul Bucureşti spre judecarea cererii privind soluţionarea pe fond a notificării din 14 august 2001, nu este corectă.

Înalta Curte a constatat nefondate atât excepţia nulităţii recursului declarat de reclamantă, invocată de intimata intervenientă E., cât și recursul declarat, pentru considerentele expuse mai jos.

Este nefondată excepţia nulităţii recursului declarat de reclamanta A., invocată de intimata-intervenientă E., având în vedere că recursul formulat cuprinde motive de nelegalitate care pot fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și anume, în special, încălcarea dispozițiilor legale de către instanța de apel prin aceea că nu a soluționat pe fond notificarea din 14 august 2001 și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul București.

În ceea ce priveşte criticile de recurs încadrabile în pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, reclamanta a făcut demersuri în baza Legii nr. 10/2001, prin notificarea din 14 august 2001, solicitând restituirea în natură a apartamentului în litigiu, notificare nesoluţionată până în prezent.

Dispoziţiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevăd că unitatea deţinătoare este obligată ca în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22 să se pronunţe prin decizie sau după caz prin dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură.

Lipsa răspunsului persoanei juridice notificate are valoarea unui refuz de restituire (în natură sau prin echivalent) a imobilului, astfel încât acest refuz trebuie soluţionat de către tribunal, în condiţiile legii speciale.

Este de reţinut şi faptul că prin Decizia nr. 20 din 19 martie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că o astfel de soluţie se impune şi pentru că, în îndeplinirea atribuţiei de a verifica dacă sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a cererii de acordare a măsurii reparatorii prin restituirea în natură a imobilului, judecătorul are a chibzui şi asupra eficienţei soluţiei pe care o adoptă, în timp ce retrimiterea cauzei la unitatea deţinătoare a imobilului ar putea conduce la prelungirea nejustificată a procedurii de restituire.

Astfel, prima instanţa sesizată cu acţiunea întemeiată pe refuzul persoanei juridice notificate de a emite decizia sau dispoziţia asupra notificării era competentă să examineze şi fondul pretenţiilor, administrând probele necesare şi dispunând asupra restituirii în natură.

Cum instanţa de fond nu a analizat şi nu s-a pronunțat asupra notificării din 14 august 2001, cu privire la drepturile cuvenite reclamantei în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel cum s-a statuat prin Decizia nr. 20 din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deşi această decizie a constituit unul dintre temeiurile cererii de chemare în judecată, în mod corect instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în vigoare la data promovării acţiunii, şi a trimis spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti cererea privind soluţionarea pe fond a notificării din 14 august 2001, în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti prin primar general, în calitate de unitate notificată.

Contrar susţinerilor recurentei reclamante, această cerere nu putea fi soluţionată pentru prima dată, direct în apel, întrucât art. 297alin. (1) C. proc. civ., prevede că în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va desfiinţa hotărârea atacatăşi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe.

Este adevărat că art. 297 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin art. 1 pct. 27 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, stabileşte că regula, în cele două ipoteze prevăzute de text, este anularea hotărârii apelate şi evocarea fondului de către instanţa de apel, trimiterea spre rejudecare constituind o soluţie de excepţie, ce poate fi dispusă doar atunci când sunt îndeplinite următoarele condiţii : cel puţin una dintre părţi a solicitat expres trimiterea cauzei spre rejudecare, prin cererea de apel ori prin întâmpinare, respectiv soluţia trimiterii spre rejudecare nu a mai fost dispusă anterior în cursul procesului.

Drept urmare, cererea de apel, ca act de procedură, declanşează un control judecătoresc devolutiv din partea unei instanţe superioare, dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum au fost modificate prin art. 1 pct. 27 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, fiind aplicabile numai dacă procesul a început, în primă instanţă, după data de 25 noiembrie 2010.

Însă, în cauza de faţă se constată că cererea introductivă de instanţă a fost înregistrată la data de 31 martie 2010, anterior datei de 25 noiembrie 2010, nefiind astfel aplicabile dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în forma modificată de Legea nr. 202/2010.

Având în vedere cele mai sus expuse, Înalta Curte a constatat că sunt îndeplinite condiţiile trimiterii spre rejudecare, instanţa de apel, în mod judicios făcând aplicarea prevederilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în vigoare la data înregistrării cererii de chemare în judecată.

Chestiunea de drept supusă analizei a făcut obiectul Deciziei nr. 2 din 18 februarie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii. Prin aceasta s-a statuat că dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum au fost modificate prin art. 1 pct. 27 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, nu se aplică proceselor în care prima instanţă a fost învestită înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, decizie publicată în M. Of., Partea I nr. 313 din 30 mai 2013 şi obligatorie pentru instanţe de la data publicării conform art. 517 alin. (4) C. proc. civ.

Recurenta reclamantă a invocat şi faptul că instanţa de fond a greşit respingând acţiunea prin interpretare proprie a unor hotărâri a Curții Europene a Drepturilor Omului, sau prin ignorarea probele administrate care, dacă ar fi fost analizate corect, ar fi condus la o altă soluţie.

S-a contestat, așadar modul de stabilire, pe baza probelor administrate a situaţiei de fapt, cu referire la hotărârea instanței de fond, or, o atare critică nu se încadrează în niciunul din cazurile de modificare sau casare prevăzute expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.

De asemenea, nu poate fi primită nici susținerea referitoare la soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 23 decembrie 1996, recurenta reclamantă neformulând critici de nelegalitate concrete, care să poată fi încadrate în prevederile art. 304 C. proc. civ.

Sub acest aspect, Înalta Curte a constatat că, în mod corect instanţa de apel a menţinut dezlegarea dată de către instanţa de fond, reţinând că demersul reclamantei este circumscris termenului de prescripţie special instituit de art. 45 alin. (5) din legea 10/2001, potrivit căruia, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate şi de persoana care o invocă, dreptul la acţiunea în nuliatea actelor de înstrăinare ”se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi”.

Cu privire la critica potrivit căreia, în mod greşit, instanţa de apel a respins cererea de înscriere în fals, Înalta Curte a constatat că este nefondată.

Astfel, în mod legal, prin încheierea din 03 martie 2015, instanţa de apel a respins cererea de înscriere în fals formulată de reclamanata A., ca neîntemeiată, deoarece, pe de o parte, înscrisurile a căror falsitate s-a invocat erau circumscrise situaţiei de fapt, care nu a fost stabilită în mod definitiv de instanţa de fond, iar pe de altă parte, reclamanta nu a indicat persoana care ar fi săvârşit cele trei falsuri, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 183 C. proc. civ., pentru ca instanţa să poată suspenda judecata pricinii, și să înainteze înscrisul procurorului împreună cu procesul verbal ce se va încheia.

Recurenta reclamantă nu a formulat critici de nelegalitate concrete sub acest aspect, care să poată fi încadrate în prevederile art. 304 C. proc. civ.

Recurenta reclamantă a criticat hotărârile instanţelor de fond sub aspectul rezolvării cererii sale de revendicare întemeiată pe dreptul comun (art. 480-481 C. civ.).

Înalta Curte a constatat această critică nefondată faţă de următoarele argumente:

Prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în recurs în interesul legii, s-a recunoscut posibilitatea formulării unei acţiuni în revendicare de către fostul proprietar, atunci când reclamantul invocă un „bun” în sensul Convenţiei deoarece „nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie”.

Instanţa supremă a considerat însă că „este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice”.

Aşadar, pentru a exista o protecţie a unui drept subiectiv al persoanei îndreptăţite în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţie, este necesar, potrivit jurisprudenţei Curții Europeană a Dreptului Omului (obligatorie pentru statele semnatare ale Convenţiei, în egală măsură ca şi normele acesteia), să fie vorba de un bun actual al acesteia, aflat în patrimoniul său, calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, prealabilă opunerii titlului pârâţilor, într-o acţiune în revendicare, prin care să se fi verificat nevalabilitatea titlului statului şi obligarea la retrocedare, în sensul art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenția Europeană a Dreptului Omului, astfel încât să se concretizeze în patrimoniul părţii, existenţa unei speranţe legitime de redobândire a bunului în materialitatea sa.

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în mod constant s-a reţinut că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a articolului 1 din Primul Protocol, decât în măsura în care hotărârile contestate de acesta se raportau la "bunurile" sale, în sensul acestei prevederi.

Noţiunea de "bunuri" (autonomă, în sensul jurisprudenţei citate) poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o "speranţă legitimă" de a obţine folosinţa efectivă a unui drept de proprietate.

În schimb, speranţa de a i se recunoaşte un vechi drept de proprietate, a cărui exercitare efectivă nu a mai fost posibilă o perioadă îndelungată, nu poate fi considerat ca "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie (conform hotărârii în cauza Prinţul Hans-Adam II de Lichtenstein împotriva Germaniei, cererea nr. 42527/98, din 27 iunie 2001, alin. 83, constatări reluate de Curtea Europeană şi în cauze contra României: Cauza Zamfirescu din 14 decembrie 2006, Cauza Caracaş 29 iulie 2006, Cauza Lungoci din 26 ianuarie 2006, Cauza Constandache din 11 iunie 2002 sau cauza Maria Atanasiu şi alţii din 12 octombrie 2010).

Or, în cauza de faţă, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, reclamanta nu a făcut dovada recunoaşterii calităţii de proprietar asupra imobilului în litigiu printr-un act emis de puterea judecătorească sau de cea executivă, aceasta revendicând pentru prima dată bunul în instanţă, abia la data de 31 martie 2010, prin prezenta acţiune, astfel încât critica referitoare la acest aspect este nefondată.

În ceea ce priveşte celelalte susţineri, referitoare la spaţiile despre care se afirmă că nu ar fi făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 şi că astfel s-ar afla încă în proprietatea statului, ţinând cont că a fost trimisă spre rejudecare cauza sub aspectul soluționării notificării, acestea urmează a fi analizate de prima instanţă de fond.

În consecință, în temeiul art. 306 alin. (1)-(3) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului declarat de reclamantă, invocată de intimata-intervenientă E., şi, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9, va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimata intervenientă E.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 176/A din data de 31 martie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 octombrie 2015.