Land ownership and superficies rights: Recourse dismissed, prior order to return land and pay damages upheld

Decizia nr. 2369/2015

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 43/A din data de 29 ianuarie 2015, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, a admis apelul declarat de reclamanta A. Beiuş împotriva sentinţei civile nr. 421/C din data de 07 martie 2012 pronunţată de Tribunalul Bihor în contradictoriu cu pârâţii B. - prin C. Oradea şi D. Beiuş, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

A luat act de renunţarea reclamantei A. Beiuş la judecarea cererii din completarea de acţiune înregistrată la Judecătoria Beiuş la data de 30 august 2008, având ca obiect înscrierea dreptului de proprietate în C.F. Beiuş cu titlu de accesiune asupra tuturor construcţiilor edificate de pârâţi pe teren, actualmente înscris în C.F. Beiuş, şi obligarea reclamantei la plata contravalorii manoperei şi materialelor încorporate.

A admis în parte acţiunea principală completată.

A obligat pârâta să-i predea reclamantei în deplină proprietate, posesie şi folosinţă suprafaţa de 4.450 mp din terenul situat pe nr. top. 1041/1, înscris în C.F. Beiuş, ce excede lotului în suprafaţă de 5.750 mp din acelaşi nr. top. situat pe conturul 1 - 2 - 3 - 4 - B - 7 - 8 - 9 - 10 - 11 - 12 - 13, conform identificării realizate de expertul E.

A obligat pârâta la plata sumei de 145.350 euro cu titlu de despăgubiri civile, calculate pentru perioada cuprinsă între data de 26 iulie 2005 şi data pronunţării prezentei hotărâri.

Au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei şi a fost obligată intimata la plata cheltuielilor de judecată parţiale în fond şi apel în sumă de 1.157 lei.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanța de apel a reţinut următoarele argumente:

Prin sentinţa civilă nr. 421/C din data de 07 martie 2012 pronunţată de Tribunalul Bihor.

S-a admis excepţia lipsei capacităţi procesuale pasive a pârâtului D. Beiuş.

S-a respins cererea precizată formulată de reclamanta A. Beiuş în contradictoriu cu pârâţii B., prin C. Oradea şi D. Beiuş.

S-a admis cererea reconvenţională formulată de pârâta- reclamantă B. - prin C. Oradea şi, în consecinţă:

S-a stabilit în favoarea pârâtei-reclamante - reconvenţională un drept de superficie asupra suprafeţei de 5.750 mp din topograficul 1041/1 Beiuş înscris în C.F. Beiuş, pe conturul 1 - 2 - 3 - 4 - B - 7 - 8 - 9 - 10 - 11 - 12 - 13, conform planului de situaţie întocmit de exp. E., ce face parte din prezenta hotărâre (fila 67 - Dosar nr. x/2006 al Judecătoriei Beiuş), pe durata existenţei construcţiilor.

A fost obligată reclamanta A. Beiuş să plătească pârâtei B., prin C. Oradea suma de 960 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a avut în vedere următoarele considerente:

Imobilul reprezentând în natură arător în postata Câmpu de Sus, în suprafaţă de 1 ha şi 200 mp, a fost iniţial înscris în C.F. Beiuş, constituind proprietatea tabulară a Statului Român, iar Inspectoratul Silvic Bihor a avut înscris, în foaia de sarcini a C.F., dreptul de administrare operativă directă asupra întregului imobil (filele 151 - 152 din dosarul Judecătoriei Beiuş).

În baza sentinței civile nr. 1344/2003 pronunţată de Judecătoria Beiuş, reclamanta din prezenta cauză şi-a întabulat dreptul de proprietate, imobilul fiind readnotat în C.F. Beiuş.

Construcţiile existente pe acest număr topografic sunt evidenţiate în expertiza întocmită de expert E., acestea ocupând o suprafaţă de 5750 mp pe conturul 1 - 2 - 3 - 4 - B - 7 - 8 - 9 - 10 - 11 - 12 - 13 (fila 67 din dosarul Judecătoriei Beiuş), și sunt edificate de către pârâta-reclamantă de rd.1.

Având în vedere înscrierea dreptului de adminsitrare operativă directă în favoarea Inspectoratul Silvic Bihor în C.F. Beiuş, acordul proprietarului iniţial al terenului - Statul Român în privinţa edificării construcţiilor de către B. - prin C. Oradea este evident.

Aşadar, pârâta de rd. 1 are un drept de proprietate rezolubilă asupra construcţiilor identificate de exp. E. şi un drept corelativ de superficie asupra terenului aferent de 5.750 mp, al cărui proprietar actual este reclamanta.

Reclamanta are obligaţia să respecte acordul dat de către antecesorul său în drepturi, în speţă Statul Român şi, în consecinţă, s-a instituit dreptul de superficie în favoarea pârâtei de rd.1.

Cererea principală având ca obiect revendicarea întregului imobil cu nr. top Beiuş a fost respinsă cu motivarea că pârâta de rd. 1 foloseşte în mod legal o suprafaţă de teren din nr. topografic în litigiu, suprafaţă destinată administrării construcţilor, iar pentru diferenţa până la 1 ha şi 200 mp nu s-a făcut dovada folosirii de către pârâtă.

În ceea ce priveşte celelalt capăt de cerere referitor la recunoaşterea dreptului de proprietate prin accesiune asupra construcţiilor, soluția este cea a respingerii faţă de recunoşterea dreptului de superficie în favoarea pârâtei de rd.1.

De asemenea, pretenţia privind obligarea pârâţilor la plata contravalorii folosului de tras pe ultimii doi ani pentru lipsirea de beneficiul normal al folosinţei imobilului a fost respinsă, întrucât reclamanta nu a făcut dovada că imobilul a fost folosit în întregul său de către pârâţi, din expertiză rezultând că pârâta a folosit doar suprafaţa de teren destinată folosinţei construcţilor. În consecinţă, expertizele întocmite de către exp. F. (fila 67, fila 114 din dosarul primei instanțe) au fost înlăturate ca fiind inutile soluţionării cauzei.

Excepţia lipsei capacităţi procesuale a D. Beiuş a fost admisă în temeiul prevederilor art. 6 din H.G. nr. 229/2009 privind reorganizarea B., D. Beiuş fiind doar un punct de lucru, aflat în structura organizatorică a G. Beiuş - subunitate a C. Bihor.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta, iar Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, prin Decizia civilă nr. 59 din 8 noiembrie 2012, a respins cererea de repunere în termenul de apel și calea de atac ca tardiv formulată. Prin Decizia civilă nr. 5731 din 10 decembrie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a admis recursul declarat de reclamanta A. Beiuş, iar decizia de apel a fost casată, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, pentru următoarele considerente:

Prin ordonanța de neîncepere a urmării penale şi aplicare a unei sancţiuni cu caracter administrativ emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Beiuş s-a reţinut că prin modul defectuos în care făptuitorul (factorul poştal) şi-a îndeplinit îndatorirea de serviciu privind comunicarea sentinţei civile nr. 421/C/2012 a Tribunalului Bihor, actul respectiv nu a ajuns în posesia persoanei vătămate (A.). Drept efect, înmânarea actului de procedură reprezentat de hotărârea pronunţată de prima instanţă de fond s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 90 C. proc. civ. și, astfel, reclamanta a exercitat calea de atac devolutivă în termenul prescris de art. 284 C. proc. civ.

Examinând sentința primei instanțe, Curtea de apel a reţinut următoarele considerente în justificarea deciziei pronunțate:

1. Având în vedere declaraţia autentică depusă la dosar de reprezentantul apelantei reclamante, cu aplicarea art. 246 alin. (2) C. proc. civ. și cu respectarea principiului disponibilităţii ce guvernează procesul civil, s-a luat act de renunţarea reclamantei la judecarea cererilor din completarea de acţiune înregistrată la Judecătoria Beiuş la data de 30 august 2008, având ca obiect înscrierea dreptului de proprietate în C.F. Beiuş cu titlu de accesiune asupra tuturor construcţiilor edificate de pârâţi pe terenul, actualmente înscris în C.F. Beiuş, şi obligarea apelantei la plata contravalorii materialelor şi manoperei încorporate.

În atare situaţie, criticile privind modul de aplicare în cauză a prevederilor art. 494 şi urm. C. civ. nu mai fac obiectul examinării de către instanţa de apel. Totodată, dat fiind actul de renunţare, nici capătul de cerere din aceeași completare, având ca obiect obligarea părţii pârâte de a-i preda reclamantei în deplină proprietate, posesie şi folosinţă imobilele construcţii nu poate primi o soluţie favorabilă, acestea neconstituind proprietatea reclamantei.

2. Criticile pe fondul pricinii sunt în parte întemeiate, prima instanţă făcând o greşită aplicare în cauză a dispoziţiilor legale incidente.

a. Potrivit extrasului de C.F. Beiuş, apelanta reclamantă este titulara dreptului de proprietate asupra parcelei 1, care în natură reprezintă teren arător în postata Cîmpu de Sus, având suprafaţa de 1 ha 200 mp, drept înscris sub B1 şi respectiv B 95.

Intimata a fost somată de către apelantă ca până la data de 15 august 2005 să-i elibereze în deplină posesie şi folosinţă imobilul anterior menţionat, încheind în acest sens un protocol de predare-primire, cu care ocazie urmau a fi clarificate şi celelalte aspecte ţinând de reglementarea situaţiei juridice existente şi a utilităţilor amplasate de intimată.

Prin raportul de expertiză întocmit de expertul E. (filele 64 - 67) s-a identificat imobilul pe conturul cadastral în suprafaţă de 10.200 mp, proprietatea reclamantei, și a fost totodată creat un lot în favoarea pârâtei în suprafaţă de 5.750 mp, conturul 1-2-3-4-B-7-8-9-10-11-12-13, în vederea administrării în condiţii optime a construcţiilor proprietate a sa, ce formează obiectivul „D. Beiuş”.

Faţă de concluziile expertizei, în mod eronat tribunalul a reţinut că nu s-a făcut dovada că pârâta foloseşte diferenţa de teren până la 1 ha şi 200 mp din nr. top., câtă vreme lotul identificat ca fiind folosit faptic de către pârâtă, împrejmuit cu gard din plasă de sârmă, are suprafaţa de 10.200 mp, ocupând întreg imobilul teren.

Prin urmare, cererea reclamantei având ca obiect obligarea pârâtei de a-i lăsa în deplină folosinţă şi proprietate diferenţa de teren în suprafaţă de 4450 mp teren din parcela litigioasă este pe deplin justificată, din perspectiva dispoziţiilor art. 480 C. civ.

b. Criticile vizând dispoziţia de stabilire a dreptului de superficie asupra suprafeţei de 5.750 mp din topograficul 1041/1 Beiuş nu sunt fondate.

Potrivit înscrierii de sub C1 din C.F. Beiuş, în favoarea H. Bihor a fost întabulat dreptul de administrare operativă directă asupra imobilului de sub A1, proprietatea Statului Român, în baza Ordinului nr. 22726 din 1 iunie 1968 al Consiliului Superior al Agriculturii. Departamentul Întreprinderilor Agricole de Stat, înscrierea de sub C1 fiind efectuată în baza Încheierii nr. 123-124 C.F. din 31 ianuarie 1969.

La data dobândirii dreptului de administrare de către Inspectoratul Silvic Bihor, terenul se afla în proprietatea Statului Român, conform înscrierii de sub B1. Câtă vreme acesta din urmă i-a atribuit intimatei spre administrare operativă directă terenul aflat în litigiu, prin actul administrativ în temeiul căruia mai apoi s-a făcut în C.F. operaţiunea de sub C1, era îndrituită intimata la dobândirea dreptului de superficie, construcţiile edificate pe terenul litigios fiind realizate cu acordul proprietarului terenului din perioada în care acestea au fost ridicate - anterioară anului 2005 - ceea ce-i conferea intimatei dreptul de a deveni titulara dreptului de superficie.

c. În temeiul dispoziţiilor art. 998 C. civ., apelanta reclamantă este îndrituită şi la despăgubiri civile în cuantum de 63.412,50 euro, reprezentând folos de tras pentru lipsirea reclamantei de beneficiul folosinţei terenului în suprafaţă de 4.450 mp pentru perioada cuprinsă între data de 26 iulie 2005 şi data pronunţării prezentei hotărâri.

La data de 26 iulie 2005 apelanta reclamantă a somat-o pe intimata pârâtă să-i elibereze în deplină posesie şi folosinţă imobilul din litigiu, aflat în proprietatea sa şi, prin urmare, de la data respectivă intimata datorează despăgubiri cu titlul sus-arătat. Întinderea prejudiciului a fost determinată cu luarea în considerare a lucrării de expertiză întocmită de expert E. (filele 63 - 67), în concluziile căreia s-a reţinut că valoarea despăgubirii pentru terenul folosit, ţinând cont de preţurile practicate pe piaţă, este estimată la 1,50 euro/mp/an. Prin raportare la suprafaţa de teren de 4.450 mp, pentru care s-a dispus obligarea pârâtei a o restitui adevăratului proprietar, rezultă un cuantum de 6.675 euro/an şi un cuantum total la nivelul perioadei aflate în litigiu de 63.412,5 euro.

De altfel, reprezentantul intimatei pârâte a şi declarat în şedinţa publică din 17 ianuarie 2007 (fila 72 din dosarul de fond) că acceptă raportul de expertiză topografică întocmit de către expertul E., inclusiv calculul cu privire la eventuala contravaloare a dreptului de folosinţă pentru suprafaţa de teren respectivă, conform expertizei.

Evaluarea folosinţei pentru teren efectuată de către expertul F. nu poate fi luată în considerare deoarece acesta este expert autorizat în specialitatea construcţii (precizare depusă în dosarul tribunalului, fila 16).

d. Cât priveşte cealaltă suprafaţă de teren, de 5.750 mp, asupra căreia s-a stabilit dreptul de superficie, apelanta reclamantă, în calitatea sa de proprietar al terenului respectiv, este îndrituită la despăgubiri reprezentând echivalentul folosinţei terenului afectat, iar criteriul de determinare al daunelor compensatorii nu poate fi altul decât contravaloarea folosinţei terenului.

Din economia dispoziţiilor art. 492 C. civ. rezultă că dreptul de superficie este un drept real care implică pentru titularul dreptului de superficie două atribute, constituite în drepturi distincte, şi anume dreptul de proprietate asupra construcţiilor, plantaţiilor sau altor lucrări şi dreptul de folosinţă asupra terenului pe care acestea se află. Corelativ dreptului de folosinţă a terenului pe durata existenţei construcţiei, superficiarului îi incumbă obligaţia personală de a plăti o despăgubire proprietarului terenului, dacă nu s-a convenit altfel, întrucât nu se poate îmbogăţi pe nedrept în paguba acestuia.

Intimatei, în calitate de beneficiară a dreptului de superficie, îi incumbă obligaţia de plată a unor despăgubiri. Deşi V.C.C. nu cuprinde nici o prevedere specială în acest sens, trebuie a se avea în vedere că proprietarul într-o atare situaţie este lipsit de două dintre atributele dreptului de proprietate, respectiv posesia şi folosinţa și, prin urmare, apelanta reclamantă are dreptul de a fi despăgubită corespunzător.

Dreptul la despăgubire pentru superficie se naşte la momentul la care proprietarul terenului a luat cunoştinţă de faptul instituirii în sarcina sa a obligaţiei de a respecta folosinţa terenului pe durata construcţiei. Prin urmare, în speţă, de la data pronunţării hotărârii prin care s-a stabilit dreptul de superficie, titulara acestuia, pârâta din cauză, datorează despăgubiri cu titlul sus-arătat, acesteia incumbându-i însă obligaţia de plată a unor despăgubiri şi la nivelul perioadei anterioare, cu începere din 26 iulie 2005, data somării sale, însă cu alt titlu, respectiv în temeiul dispoziţiilor art. 998 C. civ.

Cât priveşte cuantumul despăgubirilor, în modul de calcul al acestora s-a pornit tot de la valoarea de 1,50 euro/mp teren, astfel cum corect a fost determinată de expertul E., cuantumul anual al despăgubirilor fiind de 8.625 euro, rezultând o valoare totală de 81.937,50 euro la nivelul perioadei aflate în litigiu.

e. Stabilirea cuantumului despăgubirilor s-a făcut şi în raport de prevederile art. 294 alin. (2) C. proc. civ., fiind înglobate şi despăgubirile ivite după darea primei hotărâri. Astfel, totalul despăgubirilor civile aferente ambelor suprafeţe de teren ce compun parcela litigioasă se cifrează la suma de 145.350 euro, despăgubiri la plata cărora a fost obligată intimata pârâtă.

f. În conformitate cu prevederile art. 274 raportat la art. 276 C. proc. civ., intimata a fost obligată la plata sumei de 1.157 lei, în apel şi fond, reprezentând valoarea parţială a cheltuielilor de judecată.

Împotriva deciziei a declarat recurs pârâta B., prin C. Bihor, solicitând respingerea ca nefondat a apelului şi menţinerea sentinţei primei instanțe, pentru următoarele motive:

1. Instanţa a aplicat greşit legea, prin luarea în considerare a prevederilor art. 697 din N.C.C. în privinţa modalităţii de despăgubire a reclamantei-intimate pentru dreptul de folosinţă al recurentei asupra terenului ocupat de construcţii. Legea aplicabilă cauzei este legea veche, iar aceasta nu prevedea mecanismul de despăgubire reglementat de N.C.C., a cărui aplicare a făcut-o instanţa de apel.

2. În mod greşit instanţa a luat în considerare ca temei al acordării de despăgubiri pentru terenul asupra căruia i s-a recunoscut dreptul de superficie a tezei prevăzută de art. 697 din N.C.C., respectiv a tezei constituirii superficiei cu titlu oneros.

Acest raţionament contravine esenţei dreptului de superficie.Regula acordării de despăgubiri pentru folosinţa terenului de către proprietarul construcţiilor operează doar în cazul dreptului de superficie constituit cu titlu oneros. Nu este cazul în speţă, deoarece dreptul său de superficie s-a născut cu titlu gratuit, terenul fiindu-i dat în administrare generală de proprietarul tabular, adică de Statul Român cu titlu gratuit, lucru care reiese din coala C.F. aflată la dosarul cauzei.

Prin modul în care a reţinut naşterea dreptului său de proprietate, instanţa de apel a interpretat greşit actul dedus judecăţii schimbând natura evidentă a acestuia din drept conferit cu titlu gratuit în drept conferit cu titlu oneros, stabilind obligaţia la plata unor despăgubiri.

3. Instanţa a admis cererea de obligare la plata retroactivă de despăgubiri pentru folosinţa terenului aferent construcţiilor, în baza art. 998 din V.C.C., adică o răspundere civilă delictuală, deşi nu există nicio faptă culpabilă a sa care să justifice antrenarea răspunderii civile delictuale.

Aşa cum s-a reţinut de către instanţa de fond, recurenta, în calitate de succesor legal al H. Bihor, a fost constructor de buna credinţă, iar acordul proprietarului iniţial al terenului - Statul Român în privinţa edificării construcţiilor de către antecesorul recurentei este evident, având în vedere înscrierea în C.F. Beiuș a dreptului de administrare operativă directă în favoarea H. Bihor, antecesorul său.

Dreptul de superficie este un drept perpetuu, acesta existând cât timp există construcţia. Acest drept nu se stinge prin schimbarea titularului dreptului de proprietate asupra terenului, ci doar atunci când este desfiinţată construcţia de către superficiar sau când, prin convenţie, succesiune sau uzucapiune, proprietarul terenului dobândeşte în proprietate şi construcţia.

Netăgăduit, dreptul de superficie dezmembrează proprietatea asupra terenului, atributul folosinţei trecând la superficiar. Fosta Curte Supremă de Justiţie, într-o decizie de speţă, a arătat cu valoare de principiu că existenţa dreptului de proprietate asupra construcţiei, plantaţiei sau asupra altei lucrări, pe terenul proprietatea altei persoane, atrage după sine un drept de folosinţă asupra terenului respectiv, aceste drepturi concretizând dreptul real de superficie. (secţia civilă, Decizia nr. 893/1994).

Ridicarea construcţiilor s-a făcut cu stricta respectare a prevederilor legale în materie şi cu acordul total al proprietarului tabular de la acea vreme, Statul Român şi nu se justifică astfel fapta ilicită de care face vorbire instanţa de apel şi care să justifice admiterea capătului de cerere privind plata unor despăgubiri în cuantum de 81.397,50 euro.

4. Admiterea capetelor de cerere privind suprafaţa de 4.450 mp porneşte de la o interpretare greşită a actului dedus judecăţii, respectiv a regimului juridic al acestui teren.

Din coala de carte funciară - C.F. Beiuş - rezultă că asupra acestui teren recurenta are un drept real, drept de administrare operativă directă, dezmembrământ al dreptului de proprietate, ale cărui efecte n-au încetat urmare obţinerii titlului de către intimată.

După cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, apelanta-intimată nu s-a judecat niciodată în contradictoriu cu recurenta, nesolicitând încetarea dreptului său de administrare operativă a terenului respectiv şi radierea acestui drept. Drepturile reale se nasc şi încetează prin notarea, respectiv radierea din coala funciară a imobilului. Dreptul său este înscris în cartea funciară şi opozabil apelantei-intimată, astfel că este greşită admiterea capătului de cerere.

Pe de altă parte, chiar şi în ipoteza admiterii raţionamentului apelantei-intimate, care sugerează că acest drept a încetat odată cu recunoaşterea titlului său, admiterea şi a capătului de cerere privind obligarea recurentei la plata sumei 63.412, 50 euro este complet nejustificată, câtă vreme aceasta a intrat în posesia şi folosinţa acestui teren cu titlu gratuit şi de bună credinţă. O admitere a capătului de cerere privind lăsarea în deplină posesie şi folosinţă a acestui teren nu poate justifica şi admiterea capătului de cerere privind plata retroactivă de despăgubiri.

Analizând decizia în raport de criticile formulate, care fixează limitele controlul judiciar, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed:

1. În ceea ce priveşte terenul în suprafaţă de 5.750 mp.

1.a. În stabilirea despăgubirilor cuvenite proprietarului terenului, aferente dreptului de superficie, nu s-au aplicat dispoziţiile N.C.C., pentru a fi încălcat astfel art. 15 alin. (2) din Constituţie ce consacră principiul neretroactivităţii legii civile şi a fi atrasă incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În justificarea gratuităţii constituirii şi menţinerii gratuității acestui drept, care nu implică decât folosința și nicidecum vreun drept de proprietate (dată fiind referirea din cadrul recursului), recurenta susţine că terenul a fost dat în administrare generală cu titlu gratuit de proprietarul tabular, Statul Român, arătând că face dovada în acest sens cu coala de carte funciară a imobilului, relativ la care invocă motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Menţiunile din foaia de carte funciară sunt în sensul că ”(…) asupra întregului imobil de sub nr. de ordine A.I.1, proprietatea Statului Român, de sub B1, se întabulează, dreptul de administrare operativă directă, în favoarea H. Bihor” (fila nr. 152 ds. Judecătoria Beiuş).

Acest act juridic nu a fost greșit interpretat, neavând un înțeles lămurit și vădit neîndoielnic în sensul reclamat de către recurentă, pentru a fi în măsură să infirme raționamentul instanţei de apel, în ceea ce priveşte constituirea şi caracterul gratuit/oneros al dreptului, din perspectiva motivului de recurs invocat.

Astfel, din considerentele deciziei rezultă că la soluţionarea capătului de cerere, al cărui mod de soluționare este contestat, s-a avut în vedere faptul că dreptul de superficie s-a stabilit printr-o hotărâre pronunţată în prezentul litigiu, iar în ceea ce priveşte prerogativele dreptului de proprietate asupra terenului afectat de acest drept, la data stabilirii acestuia şi din perspectiva art. 492 din V.C.C., s-a ținut cont de titularul din momentul respectiv.

Nu s-a recunoscut un drept de superficie, ca fiind constituit la data primirii terenului în administrare/edificării construcţiilor de către autorul recurentei, urmare unui acord în acest sens între fostul proprietar şi autorul recurentei. Acesta a fost stabilit prin hotărâre judecătorească, ca fiind susţinut de acordul fostului proprietar la edificarea construcțiilor (dedus din dreptul de administrare directă a terenului acordat prin actul în discuție), acord de natură să-i confere recurentei dreptul de a i se stabili un drept de superficie ce îi este opozabil intimatei reclamante, ca proprietar la momentul respectiv, în urma schimbării regimului juridic.

De altfel, chiar recurenta susţine că actul la care face trimitere demonstrează că terenul i-a fost dat în administrare generală cu titlu gratuit de proprietarul tabular, ipoteză total distinctă de cea reclamată de parte.

Argumentele din cadrul criticii ce pun în discuţie valabilitatea sau stingerea dreptului de superficie prin redobândirea proprietăţii de către reclamantă exced cadrul procesual al litigiului de faţă, generat de limitele de soluţionare a cauzei şi ale controlului judiciar în faţa instanţei de recurs - şi, oricum, nu susţin o gratuitate a acestuia.

1.b. În ceea ce priveşte despăgubirile impuse în sarcina recurentei pentru aceeaşi suprafaţă de teren, aferente perioadei anterioare pronunţării hotărârii prin care s-a stabilit dreptul de superficie, instanţa de apel a reţinut că acestea sunt datorate în temeiul art. 998 C. civ., cu începere de la data de 26 iulie 2005, data somării recurentei de către reclamantă să-i elibereze în deplină posesie şi folosinţă imobilul în litigiu, aflat în proprietatea sa.

În privinţa temeiului juridic al obligării sale, recurenta a solicitat înlăturarea acestuia pentru inexistenţa unui element al acestei răspunderi, respectiv lipsa faptei culpabile, date fiind acordul proprietarului iniţial al terenului (Statul Român) în edificarea construcţiilor de către antecesorul său, înscrierea în cartea funciară a dreptului de administrare operativă directă în favoarea H. Bihor (antecesorul său), calitatea sa de succesor legal al antecesorului constructor de bună credinţă şi respectarea prevederilor legale în materie în ridicarea construcţiilor.

Despăgubirile stabilite în sarcina recurentei sunt însă pentru folosinţa terenului, în contradictoriu cu titularul dreptului de proprietate în perioada de referinţă, intimata reclamantă, respectiv 26 iulie 2005 (data somării recurentei) şi data pronunţării hotărârii de stabilire a dreptului de superficie, prin recunoaşterea schimbării regimului juridic al terenului, urmare redobândirii proprietăţii de către aceasta, reflectată şi în cartea funciară a imobilului.

Din considerentele deciziei rezultă că singura opozabilitate recunoscută după schimbarea regimului juridic este cea a acordului fostului proprietar la edificarea construcţiilor, care a justificat instituirea în favoarea recurentei, în prezentul dosar, a unui drept de superficie în contradictoriu cu intimata reclamantă.

Recurenta formulează apărări susţinute pe o situaţie juridică anterioară celei reţinută de instanţe pentru perioada aferentă, fără a arăta care sunt motivele de nelegalitate care afectează decizia de apel, aşa cum impune art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., respectiv temeiurile care ar justifica menţinerea dreptului de administrare ( invocat a fi acordat cu titlu gratuit), ce implică dreptul de folosinţă, şi după redobândirea imobilului de către titularul dreptului de proprietate în perioada de referinţă.

Chiar şi în ipoteza extinderii raţionamentului juridic susţinut de către recurentă referitor la suprafaţa de teren de 4.450 mp şi în ceea ce priveşte suprafaţa de teren afectată de dreptul de superficie, critica nu poate fi primită, după cum se va arăta în continuare, sub pct. 2.

2. În ceea ce priveşte suprafaţa de teren de 4.450 mp.

Pentru această suprafaţă de teren s-au stabilit obligaţii în sarcina recurentei - atât prin predarea în deplină proprietate şi posesie, cât şi prin plata de despăgubiri, sub ambele aspecte fiind formulate critici.

2.a. Pentru înlăturarea dispoziţiei aferente acţiunii în revendicare, se invocă faptul că instanţa de apel a făcut o interpretare greşită a actului dedus judecăţii, respectiv a regimului juridic al acestei suprafeţe de teren, cu referire la coala de carte funciară, din care ar rezulta că recurenta are un drept real, drept de administrare directă, dezmembrământ al dreptului de proprietate, ale cărui efecte n-au încetat urmare a obţinerii titlului de către intimată - critică ce poate fi analizată din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

Coala de carte funciară nu a fost greşit interpretată, nu i s-au schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic, atât timp cât dreptul de care se prevalează partea, consemnat în actul respectiv, a fost analizat ca atare, iar din perspectiva valenţelor juridice pe care acesta le comportă, s-a făcut o corectă recunoaştere a acestora.

Astfel, un drept de administrare, chiar şi cu titlu gratuit, nu este decât un dezmembrământ al dreptului de proprietate, ce nu poate fi privit distinct de acesta din urmă, iar în măsura în care fostul titular al dreptului de proprietate - Statul, care i l-a încredinţat, nu-l mai deține, aceeaşi consecinţă o suportă şi recurenta.

În acelaşi context, recurenta, ca titular al dreptului de administrare conferit de fostul proprietar, nu se poate prevala de faptul că nu a fost parte în procesul prin care s-a redobândit proprietatea, hotărârea fiindu-i opozabilă în aceeaşi măsură în care îi este şi autorului său. De altfel, proprietatea asupra imobilului nu se putea discuta decât în contradictoriu cu cel ce revendică un drept de proprietate, ipoteză în care nu se află recurenta.

Titular al dreptului de proprietate figura în cartea funciară Statul român, cu subsecvent (numai) drept de administrare în favoarea recurentei, iar începând cu data de 27 aprilie 2005 s-a înscris dreptul reclamantei-intimate, cu referire la hotărârea judecătorească ce îl susţine, în temeiul căreia se menţionează anularea inscripţia de sub B1 din coală (la care figura înscrierea dreptului Statului în baza Decretului nr. 218/1960 şi nr. 712/1966) şi restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară în favoarea reclamantei-intimate.

2.b. În ceea ce priveşte despăgubirile pentru lipsa de folosinţă a acestei suprafeţe de teren, nu numai admiterea capătului de cerere în revendicare le-a justificat, ci şi cunoaşterea anterioară de către recurenta posesoare a viciilor titlului asupra imobilului - instanţa de apel reţinând că la data de 26 iulie 2005 reclamanta intimată a somat-o pe recurentă să-i elibereze în deplină proprietate şi posesie imobilul, în urma schimbării regimului juridic al acestuia.

Folosirea terenului, chiar și acordată de fostul proprietar cu titlu gratuit cum susţine recurenta, nu este în măsură a înlătura dispoziţia instanţei, atât timp cât argumentele arătate de către recurentă pentru supravieţuirea dreptului de folosinţă al autorului său după redobândirea proprietăţii de către intimata reclamantă şi inopozabilitatea hotărârii judecătoreşti de redobândire a imobilului nu au fost primite, după cum s-a arătat mai sus. În acelaşi context nu prezintă relevanţă nici buna credinţă invocată în susţinerea criticii.

În considerarea argumentelor mai sus arătate, care susţin caracterul nefondat al criticilor formulate, Înalta Curte urmează să facă aplicarea şi a dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dispunând în consecinţă.

Cu aplicarea art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, va fi dată în debit reclamanta pârâtă A. Beiuş cu suma de 32.398,29 lei reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă dosarului primei instanţe şi cu suma de 9.459,28 lei reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă dosarului de apel.

Recurenta pârâtă reclamantă B. va fi obligată la plata sumei de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata reclamantă pârâtă A. Beiuş, în conformitate cu art. 274 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta-reclamantă B., prin C. Bihor împotriva Deciziei nr. 43/A din data de 29 ianuarie 2015 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă.

Dă în debit pe reclamanta-pârâtă A. Beiuş cu suma de 32.398,29 lei reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă dosarului primei instanţe şi cu suma de 9.459,28 lei reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă dosarului de apel.

Obligă pe recurenta pârâtă-reclamantă B. la plata sumei de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata reclamantă-pârâtă A. Beiuş.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 octombrie 2015.