Privatized company's indemnity claim for expropriated land retroceded under Art. 324 O.U.G. 88/1997 versus superior title arising from res judicata.

Decizia nr. 2285/2015

Asupra cauzei constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 22 august 2008, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. x/3/2008, reclamanta SC A. SA a chemat în judecată pe pârâţii B. şi C., solicitând ca instanţa să îi oblige pe pârâţi sa lase în deplină proprietate şi posesie terenul situat în Bucureşti, sectorul 5, proprietatea reclamantei.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a fost înfiinţată în urma naţionalizării D. şi prin investiţii aie Statului Român după anul 1951.

Prin Decretul nr. 126 din 27 aprilie 1976, în scopul construirii şcolii profesionale de pe lângă SC A. SA, s-au expropriat şi s-au trecut în proprietatea statului, dându-se în administrarea directă a întreprinderii D., terenurile în suprafaţa de 7.148 mp şi construcţiile aferente, conform anexei la acest decret, anexă ce cuprinde şi terenul ce face obiectul litigiului.

În temeiul Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor de stat ea regii autonome şi societăţi comerciale, prin H.G. nr. 1224 din 23 noiembrie 1990 s-a hotărât ca D. sĂ se reorganizeze ca societate comercială pe acţiuni. Terenul situat în sector 5, a fost inclus în capitalul social.

Potrivii, art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, bunurile din patrimoniul societăţilor comerciale sunt proprietatea acestora, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu. Acest text a avut drept consecinţă dispariţia dreptului de administrare directă al fostelor unităţi economice de stat şî dobândirea, de către societăţile comerciale nou înfiinţate, a dreptului de proprietate asupra bonurilor din patrimoniul lor.

În vederea transformării unităţilor economice de stat în societăţi comerciale, prin art. 19 din Legea nr. 15/1990 s-a dispus inventarierea şi evaluarea patrimoniului respectivelor unităţi economice. Valoarea bunurilor din patrimoniul unităţilor economice, astfel determinată, a constituit capitalul social iniţial al societăţilor comerciale înfiinţate, deţinute integral de statui român şi vărsat în întregime la data constituirii acestora (art. 20 alin. (1)). A avut loc astfel o transmisiune cu titlu oneros. în schimbul aportului său statul dobândind proprietatea acţiunilor.

Potrivit H.G. nr. 834/1991, terenurile aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat la data înfiinţării acestora, necesare desfăşurării obiectului lor de activitate, se determina de organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuţiile ministerului de resort (art. 1), societăţilor comerciale respective fiindu-le eliberate certificate constatatoare ale dreptului de proprietate (art. 5). Conform art. 4, terenurile disponibilitate, respectiv cele care nu sunt necesare desfăşurări obiectului lor de activitate, aparţin domeniului privat al statului sau ai unităţilor administrativ teritorial.

Întrucât societatea comercială este proprietara bunurilor din patrimoniul său, în temeiul art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, statul, care are doar calitatea de acţionar, nu poate dispune de bunurile acestora nici cu titlu gratuit, nici cu titlu oneros.

La data de 3 aprilie 1995 se emite certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului situat în București, teren ce include şi imobilul ce face obiectul acestui litigiu. La 12 mai 1995 adunarea generală a acţionarilor hotărăşte majorarea capitalului social cu includerea valorii acestui teren, iar Fondului Proprietății de Stat, îi revin acţiunile suplimentare aferente acestei majorări.

La data de 10 februarie 1999, prin perfectarea contractului de vânzare -cumpărare de acţiuni nr. 72, SC D. SA devine societate cu capital privat.

Acest înscris al reclamantei a fost transcris în Registrul de Transeripţiuni 4691 din 26 aprilie 1995. Cum pârâţii au devenii proprietari în temeiul contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 775 din 31 mai 2001 de către B.N.P., E. şi al contractului de vănzare-cumpărare autentificat din 23 decembrie 2003 de B.N.P., F., opozabilitatea faţă de terţi a dreptului lor curge de la momentul înscrierii în cartea funciara, respectiv anul 2001 şi anul 2003, pe când opozabilitatea dreptului de proprietate al S.C. D. SA faţă de terţi curge de la data înscrierii în Registrul de Transcripţiuni, respectiv 26 aprilie 1995.

Prin cererea formulată la dala de 6 octombrie 2008 reclamanta S.C. D. S.A. a chemat în garanţie Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Stalului, pentru ca, în căzul în care nu se va admite cererea principală, să fie obligat cel chemat în garanţie, prin aceeaşi hotărâre, să îi restituie valoarea bunului imobil ce face parte integrantă din terenul situat în sectorul 5, teren inclus în capitalul social ia data privatizării SC D. SA.

În susţinerea acestei cereri, se arată că Ia data de 10 februarie 1999 Fondul Proprietății de Stat a vândut pachetul de acţiuni deţinut la D. SA, precizându-se, în dosarul de prezentare, că acest bun imobil se află inclus in capitalul social şi nu este revendicat.

Ca efect al privatizării, Fondul Proprietății de Stat este obligată să repare prejudiciile cauzate societăţii în momentul restituirii către fostul proprietar a bunului imobil aflat în patrimoniu! său, potrivii art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997.

Prin cererea formulată la 3 noiembrie 2008. pârâţii B. şi C. au chemat în garanţie, la rândul lor, pe intimaţii G., H., I., J., K., L., M. şi N., solicitând ca, în cazul în care cad în pretenţii în cauza ce face obiceiul Dosarului nr. x/3/2008, să fie obligaţi chemaţii in garanţie. în solidar, la plata sumei totale de 148.915,85 lei - actualizaţi şi indexaţi la data plăţii efective.

Prin întâmpinarea formulată, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, a invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti, secţia civilă, de a judeca cererea de chemare în garanţie şi excepţia prematurităţii cererii de chemare în garanţie în raport de dispoziţiile art. 720 alin. (1) C. proc. civ. şi de temeiul de drepl invocai de către reclamantă.

Pe fond, a solicitai respingerea cererii de chemare In garanţie susţinând că reclamanta trebuia să facă dovada că, la data privatizării, imobilul pierdut de societate era cuprins în capitalul social. Prejudiciul suferit de reclamantă, urmare a restituirii în natură a bunurilor imobile trebuie limitai la valoarea contabilă a acelor bunuri imobile înregistrate în registrele contabile ale societăţii la data când societatea a fost privatizată şi nu la valoarea "de piaţă".

De asemenea, din valoarea contabilă a imobilului restitui! s-ar cuveni despăgubiri în proporţie de 50,806% întrucât prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 1999, invocat de reclamantă ca temei al despăgubirii. Autoritatea pentru Valorificaea Activelor Statului (prin antecesorul său legal) a vândut acţiuni reprezentând numai 50,806% din capitalul social al SC D. SA Bucureşti.

De asemenea, dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 137/2002 privind unele masuri pentru accelerarea privatizării, care modifică cadrul stabilit de O.U.G. nr. 88/1997, completată de Legea 99/1999, arată că, în toate cazurile, valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăşi cumulat 50% din preţui efectiv plătit de cumpărător.

Prin sentinţa civilă nr. 1652/F din 03 noiembrie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti.

Prin încheierea din şedinţa publică de la 09 noiembrie 2009, Judecătoria sector 5 Bucureşti a constatat ivit conflict negativ de competenţă între Judecătoria sectorului 5 Bucureşti şi Tribunalul Bucureşti, în soluţionarea cererii şi a dispus înaintarea cauzei către Curtea de Apel Bucureşti, pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă.

Prin sentinţa civilă nr. 23/F din 16 martie 2010, pronunţată de Curtea de Apei Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost stabilită competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost astfel înregistrată pe fond, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a. în civilă, sub nr. x/3/2008.

Prin încheierea din 01 martie 2011 a fost respinsă excepţia insuficiente! timbrări pentru considerentele reţinute în încheierea de la acea dată.

Prin sentinţa civilă nr. 347 din 19 februarie 2013 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiate, atât excepţiile inadmisibilităţii, lipsei calităţii procesuale active, lipsei calităţii procesuale pasive, cât şi acţiunea în revendicare formulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâţi în contradictoriu cu G., H., I., J., K., L., N., M., ca rămasă tară obiect şi, pe cale de consecinţă, a obligat reclamanta să plătească pârâţilor suma de 9.796 Iei reprezentând taxă judiciară de timbru şi suma de 10.000 Iei reprezentând onorariu avocat în condiţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., cu titlu de cheltuieli de judecată, respingând, ca neîntemeiată, şi cererea de chemare în garanţie formulată de reclamantă în contradictoriu cu Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinui următoarele:

Cu înscrisurile depuse la dosar, reclamanta a făcut dovada existenţei unui titlu de proprietate cu privire la terenul din litigiu şi, în consecinţă, calitatea procesuală activă în a iniţia raportul juridic dedus judecăţii.

Pârâţii au calitate procesuală pasivă întrucât folosesc terenul revendicat de reclamantă, aspect necontestat de niciuna din părţi.

În ceea ce priveşte admisibilitatea acţiunii, Tribunalul a apreciat că, şi în condiţiile regimului juridic special creat prin Legea nr. 10/2001 şi aplicabil tuturor imobilelor preluate abuziv de stat, pentru situaţia concretă în care se alia reclamanta, reconstituirea dreptului de proprietate chemaţilor în garanţie şi înstrăinarea imobilului de către aceştia pârâţilor, nu fac inadmisibilă o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, îndreptată împotriva acestora din urmă.

Referitor la fondul cauzei, Tribunalul a reţinut ca reclamanta invocă. În dovedirea dreptului său de proprietate, certificatul de atesiare a dreptului de proprietate asupra terenurilordin 03 aprilie 1995 pentru suprafaţa de 6.588 mp, situat în Bucureşti, sector 5. teren delimitat prin procesul verbal anexat.

Pârâţii au cumpărat terenul de la chemaţii în garanţie. Autoarei acestora din urmă, i-a fost expropriată suprafaţa de 2.270 mp. teren situat Bucureşti, sector 5. Prin Decizia civilă nr. 158 din 10 septembrie 1998 a Curţii de Apel Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă, li se recunoaşte moştenitorilor acesteia, respectiv chemaţilor in garanţie dreptui de proprietate pentru suprafaţa de 1.268 mp din acest teren, care le este restituit prin Dispoziţia primarului general al Primăriei Municipiului București nr. 2728 din 16 decembrie 1998.

Această suprafaţă de teren, potrivit certificatului din 16 mai 2000, poartă nr. 21/A situat în sectorul 5.

Reclamanta revendică suprafaţa de teren de la pârâţii B. şi C., care au dobândit terenul de mai sus prin contractele de vânzare cumpărare din 31 mai 2001 şi din 23 decembrie 2003, fiind depus la dosar şi actul de alipire din 23 decembrie 2003.

Expertiza efectuată în cauză a constatat ca o parte din terenul reclamantei în suprafaţă de 6.588 mp (5.549,96 mp în urma măsurătorilor) se suprapune peste terenul pârâţilor de 1.253 mp (1.246,24 mp ia măsurători).

Faţă de împrejurarea că atât reclamanta, cât şi pârâţii invocă existenţa unui titlu de proprietate, Tribunalul a analizat aceste titluri prin comparare.

În acest sens, Tribunalul a avut în vedere puterea lucrului judeca! decurgând din sentinţa civilă nr. 310 din 15 martie 1999 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ, în Dosarul nr. x/1998 în ale cărei considerente s-a statuat că terenul în suprafaţă de 6588 mp ce face obiectul certificatului de atestare a dreptului de proprietate ce reprezintă titlul reclamantei nu putea fi trecut în proprietatea acesteia, potrivit prevederilor art. 3 din H.G. nr. 834/1991.

S-a reţinui, aşa cum de altfel rezultă şi din înscrisurile existente in prezentul dosar, că terenul în cauză a fost expropriat şi trecut în proprietatea statului şi în administrarea fostei întreprinderi D. Bucuroşii, actualmente SC D. SA Bucureşti în baza Decretului 126/1976 în vederea construirii Grupului Şcolar D. Terenul nu a fost utilizat în scopul dat astfel încât, prin Decretul nr. 45/1986, a fost trecut în proprietatea statului şi în administrarea directă a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti pentru construirea ansamblului ..., situaţie în care, de la acea dată, nu se mai afla în patrimoniul reclamantei. În această situaţie, s-a apreciat, în considerentele acelei sentinţe, că nu erau îndeplinite condiţiile cumulative cerute de H.G. nr. 834/1991 pentru a se putea tace o corectă şi obiectivă propunere de emitere a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 03 aprilie 1995.

Tribunahii nu a putut înlătura această hotărâre în analiza titlului de proprietate al reclamantei, chiar dacă a fost vorba de un litigiu purtat între reclamantă şi alte părţi, litigiu în care, tocmai pentru aceste considerente, care se impun eu putere de lucru judecat, a fost anulat parţial acest titlu cu privire la o suprafaţă din teren de 1.578,30 mp. S-a reţinut că sentinţa vizea/ă nelegalitatea emiterii titlului reclamantei pentru întreaga suprafaţă de teren, nu doar pentru cea cu privire îa care s-a dispus anularea la solicitarea unei aite părţi.

În litigiul de faţă, reclamanta, invocând acelaşi titlu, cu privire Ia întreaga suprafaţă, revendica terenul de la pârâţii Vasiie.

Titlul de proprietate al pârâţilor nu a fost contestat şi esie reprezentat de contractele de vânzare cumpărare din 31 mai 2001 şi din 23 decembrie 2003, contracte încheiate cu moştenitorii adevăratului proprietar, care au câştigat în instanţă, anterior vânzării, terenul expropriat de la autorul lor şi pentru care Ie-a fost emisă şi Dispoziţia primarului general al Primăriei Municipiului București nr. 2728 din 16 decembrie 1998. Prin urmare, pârâţii au dobândit terenul de ia adevăratul proprietar prin acte autentice şi îl folosesc de la acea dală necontenit, titlul lor fîind unul necontestat şi mai bine caracterizat, spre deosebire de titlul reclamantei, cu privire ia care s-a statuat nelegalitatca emiterii.

Pentru toate aceste considerente, Tribunalul a respins acţiunea formulată de reclamantă ca neîntemeiată şi, pe cale de consecinţă, a respins ca lipsită de obiect cererea de chemare în garanţie formulată de pârâţi.

De asemenea, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanţie formulata de reclamantă, faţă de faptul că, potrivit înscrisurilor analizate anterior, ia data emiterii certificatului de proprietate, imobilul nu se afla în patrimoniul reclamantei, astfel încât nu sunt dovedite condiţiile privind prejudiciul cauzat acesteia prin restituirea imobilului fostului proprietar, respectiv chemaţilor în garanţie persoane fizice.

Tribunalul a obligat reclamanta să plătească pârâţilor suma de 9.796 lei reprezentând taxă judiciară de timbru. în ceea ce priveşte onorariul de avocat, a făcut aplicarea alin. (3) al art. 274 C. proc. civ., reţinând că aceste cheltuieli de judecată urmează a fi recuperate de partea care are câştig de cauză numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, reale şi rezonabile.

A apreciat că dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. Civ. au menirea de a sancţiona exercitarea abuzivă a dreptului de a obţine despăgubiri, prin convenirea între avocat şi client a unor onorarii în mod vădit disproporţionate cu valoarea, dificultatea litigiului sau volumul de muncă pe care îl presupune pregătirea apărării, a demersului judiciar. Aceste dispoziţii legale au fost supuse controlului de constituţionalitate, iar Curtea Constituţională a statuat prin Decizia nr. 401/2005 că ele nu contravin nici unui text din legea fundamentală, că ele consacră o prerogativă necesară a instanţei de judecată şi totodată, sunt în concordanţă cu junsprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Prin unnare, făcând aplicarea dispoziţiilor alin. (3) al art. 274, Tribunalul a redus onorariul avocatului ia suma de 10.000 lei, sumă la care a fost obligată reclamanta.

Prin apelul formulat împotriva acestei hotărâri reclamanta D. SA a susţinut că. în mod greşit, instanţa de apel s-a întemeiat pe statuările Deciziei civile nr. 158 din 10 septembrie 1998 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, fără a se ţine seama de faptul că această hotărâre nu îi este opozabilă reclamantei, că aceasta din urmă a transcris dreptul său de proprietate aferent terenului în registrul de iranscripţiuni pentru a fi opozabil terţilor, a achitat taxele şi impozite aferente dreptului de proprietate.

Potrivit dispoziţiilor art. 645 C. civ. reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu în mod legal, iar exproprierea a avut ca efect stingerea dreptului foştilor proprietari asupra imobilelor nominalizate în listele anexe şi constituirea dreptului de proprietate în favoarea statului.

Chiar dacă titlul de proprietate al transmiţătorului cu titlu oneros al unui bun ar fi fost anulabil, această împrejurare nu este de natură să atragă caducitatea actului, în privinţa terţului achizitor, care a dobândit bunul cu bună credinţă invocându-se, în acest sens prevederile art. 1898 C. civ. Prin urmare, soluţia de admitere a apelului se impune întrucât, la data trecerii imobilului în proprietatea apelantei în temeiul Legii nr. 15/1990, titlul statului era valabil imobilul era necesar desfăşurării activităţii reclamantei, pe teren se aflau construcţii în care se desfăşura activitate productivă; reclamanta nu a fost notificata cu privire la revendicarea bunului; la data privatizării, efectuata cu respectarea dispoziţiilor legale, terenul din litigiu era inclus în capitalul social.

Reclamanta a criticat soluţia primei instanţe şi din perspectiva modului de soluţionare a cererii sale de chemare în garanţie, susţinând aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 32 din O.U.G. nr. 88/1997, dispoziţii potrivii, cu care, Stalul Român garantează, prin instituţiile publice implicate în privatizare, repararea prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale prin restituirea către foştii proprietari a imobilelor preluate de stat.

La data de 30 martie 2015 pârâţii B. şi C. au formulat apei provocat solicitând ca, în situaţia admiterii apelului principal, hotărârea atacată să fie schimbată faţă de intimaţii - chemaţi în garanţie G., H., I., J., K., L., O. şi M. în sensul obligării acestora la plata sumei de 148.915,85 Iei reprezentând contravaloarea contractului de vânzare-cumpărare a terenului şi spezele aferente, ca efect al obligaţiei de garanţie pentru evicţiune totală.

Prin Decizia civilă nr. 322/A din 15 iunie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IIl-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, au fost respinse apelurile principal şi provocat, cu obligarea reclamantei la phiia cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinui că, învestită de reclamantă cu soluţionarea acţiunii în revendicare, instanţa de fond a realizat o analiză corectă în privinţa comparării titlurilor de proprietate exhibate de părţile litigame şi, pe cale de consecinţă, preferabilitaiea a lost acordată titlului pârâţilor reţinut de tribunal ca fiind mai bine caracterizat.

La această concluzie s-a ajuns, deopotrivă, prin valorificarea puterii de lucru judecat (efect ce nu poate fi contestat de apelanta de reclamantă cu argumentul că nu a fost parte în litigiu deoarece aspectele dezlegate irevocabil de o instanţă judecătorească sunt opozabile erga omnes), cât şi prin valorificarea puterii doveditoare a unul înscris autentic care provine de la adevăratul proprietara! Imobilului.

Terenul situat în Bucureşti, sector 5 a fost expropriat şi trecui în proprietatea statului şi în administrarea fostei întreprinderi D. Bucureşti în baza Decretului nr. 126/1976 în vederea construirii Grupului Şcolar D. de pe lângă această întreprindere. întrucât terenul nu a fost utilizat în scopul dat prin decretul sus numit, în anul 1986, prin Decretul nr. 45 din 03 februarie 1986 a fost trecut în proprietatea statului şi în administrarea directă a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti pentru construirea ansamblului ....

Prin urmare, de la data acestui act, terenul nu s-a mai aflat în patrimoniul reclamantei, aceasta nemaiavând nici măcar calitatea de administrator al acestuia.

Situaţia de fapt relatată este confirmată prin soluţia Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ, cu nr. 310 din 15 martie 1999, unde s-a mai reţinut cu putere de lucru judecat şi că, potrivit cu prevederile art. 3 din H.G.R. nr. 834/1991, terenul nu putea fi trecut în proprietatea paratei; comisia de stabilire şi evaluare a terenurilor constituită în temeiul acestui act normativ Irebuia să aibă în vedere că terenului (litigiul privind suprafaţa de 1.578 mp, restituită reclamantului P. potrivit cu Dispoziţia primarului nr. 1691 din 27 octombrie 1997, transcris sub nr. 6984 din 06 iunie 1998) îi erau aplicabile dispoziţiile Legii nr. 18/1991.

La rândul său, instanţa de contencios administrativ a avut în vedere şi Decizia civilă nr. 81/A din 05 iunie 1997 pronunţată de Curtera de Apel București, secţia a III-a civilă, în Dosarul cu nr. x/1997 prin care a fost admisă acţiunea reclamantului P., în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București, pârâtul fiind obligat Ia restituirea suprafeţei de teren în dispută. Concluzionând, instanţa de contencios administrativ a anulat certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor invocat de reclamanta din prezenta cauză, cu privire la suprafaţa de teren de 1.578.30 mp teren.

Mai mult, s-a reţinut că Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 2057 din 21 septembrie 1999, a statuat irevocabil, în soluţionarea recursului declarat împotriva deciziei precitate, că reclamanta din prezenta cauză a primit iniţial numai dreptul de administrare, ce i-a fost retras prin Decretul nr. 45/1986. Iar din anul 1986 nu mai are niciun titlu legal asupra terenului; certificatul de aiesîare a dreptului de proprietate a fost eliberat abuziv, deoarece nu mai era deţinătoarea terenului; nu a fost niciodată proprietara terenului ei numai administratorul acestuia, statui fiind proprietarul terenului.

Curtea de apel a observat, de asemenea, că soluţia în privinţa cererii de chemare în garanţie formulată de reclamantă împotriva Autoritătății pentru Valorificarea Activelor Statului este legală şi temeinică deoarece reclamanta nu a dovedit existenţa dreptului de proprietate asupra imobilului, drept despre care afirmă că a fost evinsă; prin urmare, şi dispoziţiile art. 60 C. proc. civ. au primit o corectă interpretare din partea instanţei de fond.

Potrivii cu concluziile expertizei tehnice dispuse în cauză de prima instanţă, terenul din litigiu aflat în proprietatea pârâţilor B. și C. - suprafaţa de 1.253 şi din măsurători 1.246,24 mp se suprapune în totalitate cu terenul reclamantei în suprafaţă de 6.588 mp.

Apelanţii pârâţi B. și C. au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului, care se suprapune cu cel al reclamantei, prin acte autentice de vânzare încheiate cu moştenitorii fostului proprietar căruia i-a fost emisă Dispoziţia P.M.O. nr. 2728/1998.

Controlul de legalitate asupra titlului autorilor intimaţilor pârâţi chemaţi în garanţie în prezenta, a fost realizat anterior, în procedura judiciara finalizată prin Decizia civilă nr. 158 din 10 septembrie 1998 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/1998. În temeiul acesteia a fost emisă dispoziţia primarului, iar prin procesul verbal din 17 iunie 1999, autorii pârâţilor B. și C. au fost puşi în posesie în privinţa suprafeţei de teren de 1.253 mp.

Actele autentice ulterioare de înstrăinare provin de la adevăratul proprietar, au intrat în circuitul civil şi sunt mai bine caracterizate decât titlul apelantei reclamante care a fost supus controlului judiciar şi, în final, anulai. Potrivit principiului,,aeiul juridic anulat nu mai poate produce nici un efect juridic, în mod corect a fost îndepărtată şi susţinerea relativă la transcrierea certificatului de atestare a dreptului de proprietate în registrul de transcripţiuni. Nici buna credinţă invocată de reclamantă şi argumentată in sensul necunoaşterii litigiilor în baza cărora fost ui proprietar şi-a redobândii bunui, câ titlul statului nu era contestat la data privatizării reclamantei, că nu a fost notificata în legătură cu revendicarea bunului şi că terenul era ia data privatizării înscris în capitalul social, nu se susţine faţă de situaţia de fapt mai sus reţinută şi din care rezultă că bunul nu mai era nici măcar în administrarea sa începând eu anul 1986, reclamanta având posibilitatea de verifica actele normative care au fost emise în legătură cu imobilul.

Prin urmare, pentru considerentele expuse, Curtea a apreciat câ apelul formulat de reclamantă este nefondat şi, faţă de susţinerile invocate în apelul provocat (prin care se tinde la judecarea cererii de chemare în garanţie formulată de pârâţii B. și C.) nu poate fi primii, nici acest apel, care are un caracter subsidiar soluţiei de admitere a apelului principal.

Văzând şi dispoziţiile art. 274 din C. proc. civ., Curtea a obligat apelanta reclamantă la plata cheltuielilor de judecată efectuate de apelanţii B. și C. în calea de atac.

I. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta cu următoarea motivare referitoare la soluţionarea acţiunii principale:

1. Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii:

În mod greşit s-au valorificat menţiunile din Decizia civilă nr. 158 pronunţaiă la data de 10 septembrie 1998 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, fără a ţine seama de faptul că SC D. SA nu a fost parte în acest dosar, Decizia civilă nr. 158 nu îi este opozabilă, respectiv titlul său de proprietate asupra imobilului nu a fost desfiinţat conform acestei decizii.

De asemenea, eronat a constatat instanţa de apel că reconstituirea dreptului de proprietate al intimaţilor pârâţi s-a făcut pe terenul aparţinând Consiliului Local motivat de faptul că, în urma emiterii decretului în anul 1986, SC D. SA a pierdut dreptul asupra terenului, întrucât există diferenţe esenţiale între terenurile expropriate în temeiul Decretului nr. 126/1976 şi acelor expropriate în temeiul Decretului nr. 45/1986.

Instanţa de apel nu a analizat faptul că terenul care se afla în patrimoniul reclamantei este cei expropriat în temeiul Decretului nr. 126/1976, iar restul proprietăţii, adică terenul rămas în proprietatea intimaţilor ca urmare a neîncluderii în prevederile Decretului nr. 126/1976, a fost expropriat în temeiul Decretului nr. 45/1986, pe această suprafaţă construindu-sc blocuri de locuinţe. Greşit instanţa a considerat că reclamanta nu a avui în posesie şi ulterior în proprietate terenul. În atare situaţie trebuia să le fi atribuit pârâţilor un aiî teren ca urmare a faptului că terenul asupra căruia au avut drept de proprietate, teren expropriat în temeiul Decretului nr. 45/1986 şi aflat în administrarea Consiliului Local, nu le putea fi restituit întrucât sunt construite blocuri.

Suprafaţa deţinută de intimaţi era de 2.250 mp, teren expropriat astfel:

- în anul 1976, în temeiul Decretului nr. 126 - 1248 mp, în vederea construirii unei şcoli profesionale, trecut in administrarea SC D. SA;

- în anul 1986, în temeiul Decretului nr. 45 - 1202 mp. în vederea construirii unui ansamblu de locuinţe, trecut in administrarea Consiliului Local

Solicită respingerea susţinerilor potrivit cărora prin sentinţa civilă nr. 310 din 15 martie 1999 s-a stabilit cu titlu de lucru judecat nelcgalitaiea titlului de proprietate pentru întregul teren întrucât prin acea sentinţă instanţa a anulat în parlc certificatul de atestare din 3 aprilie 1995, adică numai în ceea ce priveşte suprafaţa de teren situată la nr. 25.

2. Art. 304 pct. 8 C. proc. civ. - când instanţa, interpretând greşit actul dedus judecaţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

Greşit instanţa de fond a validat apărarea intimaţilor care se bazează pe faptul ca nu a fost construită şcoala, fără însă să verifice încălcarea legislaţiei cu privire la exproprierea pentru utilitate publică şi fără să administreze vreo dovadă în sensul că, pe acest teren, la momentul emiterii certificatului de atestare al dreptului de proprietate nu se desfăşura vreo activitate.

Cum de Ia data reevaluării patrimoniului în vederea stabilirii capitalului social până la 10 februarie 1999, data privatizării, terenul nu a fost revendicat apreciază că dreptul de proprietate ai foştilor proprietari s~a stins şi, prin efectul acestei legi, proprietar a devenit statui.

3. Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Susţine că deţine un titlu de proprietate reprezentat de certificatul de atestare transcris în Registrul de Transcripţiuni - Judecătoria sector 5, la data de 26 aprilie 1995 şi că, în principiu, anularea titlului de proprietate al transmiţătorului cu titlu oneros al unui bun nu este de natură să atragă caducitatea actului în ceea ce priveşte pe terţul achizitor, în cazul în care acesta este de bună credinţă, soluţia justificându-se pe consîderaţiuni de echitate şi utilitate socială.

Solicită să se țină cont că, la data trecerii imobilului în proprietatea recurentei, în temeiul Legii nr. 15/1990, titlul statului era valahii, intimaţii indicând dovada că au notificat recurenta în vederea revendicării acestuia sau că aveau pe rol un litigiu având ca obiect revendicarea; că imobilul era necesar desfăşurării activităţii productive de către recurentă iar la data privatizării valoarea terenului era inclusă în capitalul social.

II. Printr-un memoriu separat, reclamanta a formulat recurs, în baza art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., împotriva aceleiaşi decizii criticând respingerea cererii de chemare în garanţie, pentru următoarele considerente:

1. Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta susţine ca instanţa de apel a considerat eronat că terenul a fost redobândii prin Decizia civilă nr. 158/1998 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, fără a ţine seama de faptul că D. SA nu a fost parte în acest dosar, decizia civilă nu îi este opozabilă - respectiv titlul său de proprietate asupra imobilului nu a fost desfiinţat conform acestei decizii.

2. Apreciază, în aplicarea art. 304 pct. 8 C. proc. civ., că instanţa de apel consideră greşit că sentinţa civilă nr. 310 din 15 martie 1999 prin care a fosi anulai parţial certificatul de atestare a dreptului de proprietate în ceea ce priveşte terenul aflat Ia fosta adresă poştală, în suprafaţă de 1.578,30 mp, vizează ne legalitatea titlului pentru întreaga suprafaţă de teren (6.588 mp).

Critică concluzia greşită a instanţei de apel potrivit căreia Statul Român a vândut un pachet de acţiuni care nu exista, întrucât aportarea în natură a Statului Român la capitalul social s-a efectuat cu valoarea unui teren care nu-i aparţinea.

3. Susţine că au fost încălcate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prin faptul că instanţa de apel a respins cererea de chemare în garanţie fără a ţine seama de dispoziţiile art. 3 lit. g), art. 322 şi 4 din O.U.G. nr. 88/1997.

Precizează că privatizarea a fost efectuată gradual, respectiv în doua etape:

a) Statul Român, deţinătorul integral, la momentul reorganizării intimatei în temeiul Legii nr. 15/1990, a 100% din capitalul social a! acesteia. a cedat gratuit 49% din capitalul social deţinut, persoanelor fizico majore. conform prevederilor Legii nr. 55/199L prin programul de privatizare în masă;

b) Statul Român, rămas la 10 februarie 1999 cu 51% din capitalul social vinde, acest pachet majoritar, mai puţin o acţiune, având în vedere faptul ca intimata era o societate comerciala de interes strategic.

Solicită admiterea recursului, respectiv modificarea sentinţei recurate în sensul obligării Autorității pentru Valorificarea Autorității Statului la plata sumei de 2.049.808 lei, stabilită în conformitate cu expertiza aflată la dosarul de fond.

Chematele în garanţie persoane fizice au formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului.

Pârâţii B. şi C. au formulat întâmpinare solicitând în principal nulitatea recursului şi, în subsidiar respingerea acestuia ca nefondat.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

I. În ceea ce priveşte soluţia pronunţată în acţiunea principală în revendicare, criticile recurentei pot fi încadrate, în parte, în motivele de nelcgaliiate reglementate de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. astfel că nu poate fi reţinuta o eventuală nulitate a căii de alac.

Referitor la incidenţa art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta nu precizează care sunt acele motive contradictorii sau străine de natura pricinii cuprinse în considerentele hotărârii atacate şi ce aspecte deduse judecăţii nu au primit o motivare.

Din perspectiva acestui motiv de recurs, reclamanta critică concluziile instanţei de apel întemeiate pe Decizia nr. 158 din 10 septembrie 1998, apreciind că nu a ţinut seama de faptul că SC D. SA nu a fost parte în acest dosar, decizia nu îi este opozabilă iar tîtlul său de proprietate asupra imobilului nu a fost desfiinţat conform acestei decizii. Se constată că instanţa a răspuns acestei critici, ce fusese formulată şi în motivele de apel, susţinând efecluî de opozabilitate erga omnes al celor dezlegate în respectiva hotărâre. Or, față de acest considerent, care răspunde criticii sale, reclamanta nu a indicat care este aspectul de neiegalitate al raţionamentului instanţei de apel care ar atrage, sub incidenţa motivului indicat, o reanalizare în recurs a acestei situaţii.

Mai susţine recurenta că greşit instanţa a considerat ca reclamanta nu a avut în posesie şi ulterior în proprietate terenul expropriat în temeiul Decretului nr. 126/1976. Precizează că restul proprietăţii autoarei intimaţilor a fost expropriat în temeiul Decretului nr. 45/1986, iar pe această suprafaţă s-au construit blocuri de locuinţe, situaţie în care trebuia să le fi fost atribuit pârâţilor un alt teren.

Nici situaţia criticată în acest caz nu se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. întrucât nu vizează o motivare contradictorie sau străină de natura pricinii, ci, în accepţiunea recurentei, o greşită apreciere a situaţiei de (apt. recurenta unde, pe calea acestei critici, ia schimbarea situaţiei de fapt, astfel cum a fost reţinută de instanţele de fond, negând constatarea acestora că acelaşi teren, ce a fost expropriat prin Decretul nr. 126/1976 şi dat în administrare recurentei reclamante, a fost din nou expropriat prin Decretul nr. 45/1986 şi concluzia, potrivit căreia, de la acel moment, recurenta a pierdut dreptul de administrare şi nu putea include în patrimoniu! său terenul, prin efectul Legii nr. 15/1990.

De altfel, împrejurarea că cele două decrete de expropriere au avut ca obiect întreg terenul a fost reţinută în litigiile anterioare derulate în contradictoriu cu recurenta şi nu mai poate ti contrazisă printr-o statuare contrară, instanţa de apel prevalându-se în mod corect de efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al hotărârilor anterioare.

În fine. recurenta contestă că cele statuate prin sentinţa civilă nr. 310 din 15 martie 1999 vizează nelegalitatea titlului de proprietate pentru întregul teren. susţinând că, prin respectiva hotărâre, instanţa a anulat numai în paile certificatul de atestare din 3 aprilie 1995, adică numai în ceea ee priveşte suprafaţa de teren de 1.578,30 mp.

Nici această critică nu poate fi analizată în cadrul motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. întrucât efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat nu constituie o împrejurare străină acestei pricini, dimpotrivă este o chestiune de aplicare a dispoziţiilor legale care impun verificarea şi respectarea acestui principiu în vederea menţinerii unei stabilităţi a raportului juridic.

Susţinerile referitoare Ia neverificarea corectă a legislaţiei şi ignorarea faptului că, prin expropriere, dreptul de proprietate al pârâţilor s-a stins, nu se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., premisa aplicării acestui text de lege constând în indicarea unui act juridic în sensul de negolium luris, care să exprime o manifestare de voinţă a părţilor şi ale cărui clauze, îndoielnice, susceptibile de mal multe înţelesuri, să fi fost interpretate de instanţă eu nesocotirea regulilor generale reglementate în C. civ. împrejurare ce ar fi determinat schimbarea naturii juridice a respectivului aci.

Critica referitoare la aplicarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat poate fi analizată din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ. însă nu va fi reţinută ca fondată întrucât, astfel cum rezultă din considerentele Deciziei nr. 310/1999, analizată în cauză, controlul de legalitate a vizat întregul aci administrativ, în ceea ce priveşte condiţiile de fond ale emiterii acestuia. Chiar dacă sancţiunea nulităţii actului a fost aplicată în parte, în limitele ce vizau pe titularul acţiunii din acel dosar, un alt proprietar căruia îi fusese restituită o parte din terenul respectiv, considerentele de nulitate se referă la regimul juridic al întregului teren expropriat de două ori, astfel că se opun, cu forţa prezumţiei generate de efectul pozitiv al autorităţii lucrului judecat, unei statuări contrare.

Nu poate fi reţinută, cum susţine recurenta, ea practică contrară, nici Decizia nr. 3783 din 19 august 2009 a Înaltei Curţi, secţia de contencios administram şi fiscal, pronunţată într-un litigiu ce viza, de asemenea, anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, întrucât, din motivarea respectivei decizii rezuită că nu s-a analizat, pe fond, excepţia de nelegaluate a certificatului, faţă de practica constantă a instanţei supreme în ceea ce priveşte aplicarea art. 4 din Legea nr. 554/2004 de respingere a acestei excepţii atunci când vizează acte administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a acestei legi.

Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susţine că hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, în condiţiile în care nu recunoaşte efecte depline titlului său de proprietate, reprezentat de certificatul de atestare transcris în Registrul de Transcripţiuni - Judecătoria sector 5, la data de 26 aprilie 1995.

Susţine că, în principiu, anularea titlului de proprietate al transmiţătorului cu titlu oneros al unui bun nu este de natura să atragă caducitatea actului în ceea ce priveşte pe terţul achizitor, în cazul în care acesta este de bună credinţa, soluţia justificându-se pe consideraţiuni de echitate şi utilitate socială. Cum la data trecerii imobilului în proprietatea recurentei, în temeiul Legii nr. 15/1990, titlu! statului era valabil, neexistând o notificare către recurentă sau un litigiu având ca obiect revendicarea, imobilul a fost inclus în capitalul sociai, fiind necesar desfăşurării activităţii productive a recurentei. De asemenea, privatizarea a fost efectuată cu respectarea dispoziţiilor legale astfel încât titlul exhibat are prioritate.

Este nefondată această critică în condiţiile în care, pentru terenul în litigiu, împrejurarea că certificatul de atestare a dreptului de proprietate şi contractul de vânzare - cumpărare acţiuni nu au fost desfiinţate, pe calea unei acţiuni injustiţie, nu poate conduce la validarea titlului societăţii.

Aceasta înseamnă doar că, într-o cerere ulterioară în care se dispută dreptul de proprietate asupra imobilului, certificatul de aiestare, ca titlu de care se prevalează partea, este supus evaluării instanţei, din punct de vedere al forţei probante a dreptului. Or, dată fiind valoarea declarativă a acestui certificat, rezultă că el nu putea constitui un asemenea drept. în condiţiile în care s-a statuat anterior pe cale jurisdicţională că reclamantul nu deţinea în patrimoniu la data adoptării Legii nr. 15/1990 un drept de administrare de natură a determina transformarea iui în drept de proprietate, în baza căruia terenul să fi fost inclus în capitalul social cu titlu valabil.

Pe de altă parte, în privinţa contractului de vânzare-cumpărare acţiuni, soarta acestuia - validat sau invalidat pe calea cererii în nulitate - nu poate influenţa valabilitatea titlului de proprietate asupra imobilului în litigiu, având in vedere că acest contract, nu a avut ca obiect active privite ca singuri, pentru a se putea susţine că în ipoteza respingerii cererii de anulare, s-a consolidat titlul de proprietate.

Prin urmare, având două titluri exhibate de părţi şi neanulate într-o procedură judiciară, corect s-a procedat la compararea acesiora. stabilindu-se că titlul pârâţilor este preferabil, în detrimentul titlului reclamantei, prin verificarea continuităţii transmiterii dreptului de proprietate de la autorii fiecărei părţi.

În cadrul acestei analize a fost valorificat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al celor două hotărâri invocate în cauză. Astfel, în Decizia nr. 158/1998 s-a efectuat controlul de legalitate ai dreptului pretins de autorii pârâţilor, pentru care instanţa a admis cererea de retrocedare, punerea în posesie în executarea acestei hotărâri fiind efectivă pe amplasamentul în litigiu. împrejurare faţă de care orice alegaţie a recurentei cu privire la posibilitatea ca pârâţii să fie puşi în posesie pe un alt amplasament este lipsită de temei legal. De asemenea, prin Decizia nr. 310/1999, deşi s-a dispus, în raport de limitele învestirii din acel litigiu, nulitatea parţială a certificatului de atestare al reclamantei pentru o altă suprafaţă de teren, aparţinând unei terţe persoane faţă de prezenta cauză, dezlegarea cu privire ia motivul de nulitate pentru care a fost aplicată respectiva sancţiune civila este valabilă pentru întreaga suprafaţă de teren, statuând instanţa că, prin adoptarea Decretului nr. 45/1986, reclamanta a pierdut dreptul de administrare asupra întregului teren care, astfel, a fost expropriat de două ori.

Această prezumţie de adevăr conţinută în hotărârea judecătorească. coroborată cu probele administrate şi necontestate în prezenţii! litigiu, pe baza cărora instanţele de fond au stabilit suprapunerea terenului reconstituit în baza Legii nr. 18/1991, autorilor pârâţilor cu terenul înscris în certificatul de atestare al reclamantei, a determinat concluzia corectă privind preferabilîîatea dreptului de proprietate al pârâţilor.

Este si motivul pentru care, contrar susţinerii recurentei, în revendicarea prin comparare de titluri nu interesează atitudinea subiectivă (buna - credinţa) la momentul încheierii unui act translativ de proprietate, aceasta prezentând relevanţă ca excepţie de la aplicarea sancţiunii nulităţii pentru un subdobânditor cu titlu oneros şi nu în compararea unor titluri în aparenţă valabile.

II. În ceea ce priveşte critici le referitoare la respingerea cererii de chemare în garanţie, acestea sunt întemeiate.

Din memoriul de recurs nu pot fi reţinute, însă, ca fiind în legătură cu soluţia pronunţată, decât cele întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizând încălcarea art. 3 lit. g), art. 322 şi 4 din O.U.G. nr. 88/1997.

Celelalte alegaţii, subsumate motivelor de recurs reglementate de dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., reprezintă reluarea celor susţinute în critica respingerii acţiunii principale în revendicare având legătură cu dreptul principal de proprietate dedus judecăţii, motiv pentru care au fost analizate anterior, fiind străine de aspectul subsidiar privind mecanismul cererii de chemare în garanţie, activat tocmai în ipoteza respingerii pretenţiilor formulate pe cale principală.

Înalta Curte reţine că. în mod greşit au înlăturat instanţele de fond dispoziţiile art. 60 C. proc. civ., apreciind că reclamanta nu a dovedit existenţa dreptului de proprietate asupra imobilului, în condiţiile în care acest aspect nu reprezintă o condiţie pentru analiza subzistenţei obligaţiei de despăgubire, astfel cum este reglementată de art. 60 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

Cum bunul în litigiu a aparţinut, prin efectul Legii nr. 15/1990. patrimoniului societăţii, el reprezintă un activ al acestei societăţi, a cărui valoare a fost inclusă în capitalul social, după emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate şi a fost avută în vedere la stabilirea numărului de acţiuni ale statului, vândute în procesul de privatizare.

Pierderea din patrimoniu a terenului creează societăţii un prejudiciu prin diminuarea capitalului social, prejudiciu susceptibil a fi acoperit în forma specială reglementată de lege pentru situaţia contractelor de vânzare-cumpărare de acţiuni în cadrul proceselor de privatizare.

Astfel, potrivit art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, introdus prin Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice. instituţiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat (alin. (1)). în acest sens, instituţiile publice implicate în privatizare (în cauză, potrivit art. 311 din acelaşi act normativ - Fondul Proprietății de Stat, vor plăti societăţilor comerciale prevăzute la alin. (1) o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deţinute de societatea comercială către foştii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile (alin. (2)).

Deşi dispoziţiile legale sus-menîionate au fost abrogate în mod expres prin art. 56 din Legea nr. 137 din 28 martie 2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, ele sunt incidente în raport de data încheierii contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni şi de dispoziţiile art. 30 alin. (3) din această lege care dispun că „Prevederile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările ulterioare, rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi".

Cum, în speţă, data încheierii contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni (februarie 1999) se plasează anterior intrării în vigoare a Legii nr. 137/2002, art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 rămâne incident.

În consecinţă, potrivit acestui text, titularul acţiunii în despăgubiri, generate de retrocedarea în natură a imobilelor către foştii proprietari, este societatea comercială privatizată în patrimoniul căreia a fost evidenţiat imobilul respectiv, pe care l-a pierdut în favoarea pârâţilor prin recunoaşterea dreptului lor de proprietate. Chiar dacă Autoritatea pentru Valorificare Activelor Statului prin predecesoarea sa, a vândut acţiuni şi nu bunuri imobile ale acestei societăţii, obligaţia instituţiei implicate în privatizare, de a plăti echivalentul bănesc al imobilului către societatea pârâtă, derivă din lege.

În acest sens, având de dezlegat problema de drept referitoare la aplicarea dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările şi completările ulterioare, raportat ia art. 30 alin.(3) din Legea nr. 137/2002 cu privire la criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor acordate societăţilor comerciale de instituţiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile foştilor proprietari, Înalta Curte a stabilit, în cuprinsul deciziei pronunţate în interesul Legii, nr. 18/2011, că „Titularul acţiunii în despăgubire întemeiate pe dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările şi completările ulterioare, pentru prejudiciile suferite ea urmare a retrocedării unor imobile către foştii proprietari este întotdeauna societatea comercială privatizată’’.

Prin urmare, dispoziţia legală menţionată conferă reclamantei, în calitate de societate privatizată, în patrimoniul căreia se regăsea imobilul retrocedat fostului proprietar prin efectul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, dreptul de a formula acţiune în despăgubiri împotriva autorităţii statului implicată în privatizare. Corect, s-a prevalat recurenta de un astfel de mijloc legal, pus la dispoziţie de O.U.G. nr. 88/1997, pentru a acţiona instituţia implicată în privatizare în vederea dezdăunării sale pentru bunul pierdut, dat fiind faptul că. deşi a cumpărat acţiuni şi nu active, a preluat patrimoniul unei societăţi ce includea un bun pe care aceasta nu l-a deţinut cu titlu valabil.

Faptul ea acţiunea în despăgubire a fost promovată pe cale incidentală de reclamantă în litigiul în care aceasta a iniţiat, pe cale principală, o acţiune în revendicare, prin care încearcă să redobândească posesia bunului, nu împiedică activarea mecanismului de garanţie în cazul în care pe cale principală se confirmă evingerea prin respingerea revendicării şi constatarea ca preferabil a unui alt litigiu de proprietate, cel al pârâţilor. Cerinţa art. 324 alin. (2) teza finală din ordonanţă nu impune, în mod obligatoriu, ca hotărârea de restituire a imobilului să fi rămas irevocabilă anterior soluţionării cererii formulate de societate, privind plata contravalorii imobilului restituit, cele două cereri putând fi promovate şi concomitent, cum este cazul speţei de faţă.

În acest caz, dovada pierderii bunului în litigiu este dată de însăşi prezenta hotărâre care tranşează regimul juridic al imobilului, şi care deschide astfel calea cumpărătorului evins de a pretinde recuperarea prejudiciului.

În consecinţă, urinează a fi admis recursul recurentei reclamante în ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie.

Instanţa de recurs nu va putea proceda la modificarea deciziei şi soluţionarea pe fond a cererii, considerând că se impune casarea deciziei şl trimiterea cauzei spre re judecare pentru următoarele considerente;

În faţa instanţei de fond, s-au administrat probe cu privire la contravaloarea imobilului, în baza unui raport de expertiză stabilindu-se valoarea de circulaţie a acestuia la nivelul anului 2009.

Or, prin decizia în interesul Legii nr. 18/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit că „în aplicarea dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999. despăgubirile acordate societăţilor comerciale de instituţiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea amiabilă a imobilului., astfel cum aceasta este reflectată în bilanţ la momentul ieşirii efective a bunului, din patrimoniul societăţii, valoare ce trebuie actualizata cu indicele de inflaţie de la momentul plăţii despăgubirii.

Faţă de interpretarea obligatorie a dispoziţiilor art. 322 şi 324 din O.U.G. nr. 88/1997 referitoare la întinderea şi modalitatea în care trebuia stabilită despăgubirea pe care o poate pretinde reclamanta de la autoritatea implicată în privatizare, cu luarea în considerare a valorii contabile a imobilului la momentul privatizării, devine lipsită de relevanţă proba cu expertiză astfel administrată.

Prin urmare, astfel cum s-a statuat, prejudiciul suferit de societate, urmare a restituirii în natură a bunurilor imobile trebuie limitat la valoarea contabilă a acelor bunuri imobile înregistrate în evidenţele contabile ale societăţii privatizate la data când societatea a fost privatizată şi nu la valoarea „de piaţă". Or, aceste verificări ale situaţiei de fapt necesare pentru stabilirea valorii în contabilitate a imobilului sunt incompatibile cu sirucnira recursului, motiv pentru care se impune trimiterea cauzei spre rejudecare în apel.

Pe de altă parte, intimata chemată în garanţie a formulat, prin Întâmpinare, şi alte apărări pe fondul cauzei, care au rămas neanalizate, în raport de soluţia pronunţată. în acest sens, intimata susţine ca. din valoarea contabilă a imobilului restituit, s-ar cuveni reclamantei despăgubiri în proporţie de 50,806% întrucât prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 1999, invocat de reclamantă ca temei al despăgubirii, Autoritatea pentri Valorificarea Activelor Statului (prin antecesorul său legal) a vândut acţiuni reprezentând numai 50.806% din capitalul social al SC D. SA Bucureşti.

Reluând judecata referitoare la întinderea obligaţiei de plată, instanţa de apel va trebui să se pronunţe şi asupra acestei apărări formulată pe fondul cererii de chemare în garanţie.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că decizia atacată este pronunţată cu greşita interpretare şi apiicare a dispoziţiilor legale in materie doar în ceea ce priveşte soluţionarea cererii de chemare în garanţie.

În consecinţă, în baza art. 312 alin. (1) coroborat cu dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va casa în parte decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecarea cererii de chemare în garanţie formulată de reclamantă împotriva Autorităţii pentru Administrarea Activelor Statului la aceeaşi instanţă de apel, menţinând celelalte soluţii ale deciziei recurente.

În baza art. 247 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe recurentă la 7.440 lei cheltuieli de judecată către intimaţii - pârâţi B. şi C., reprezentând onorariu avocat pe cererea principală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta SC D. SA împotriva Deciziei nr. 322/A din 15 iunie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează în parte decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecarea cererii de chemare în garanţie formulată de reclamantă împotriva Autorităţii pentru Administrarea Activelor Statului la aceeaşi instanţă de apel.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Obligă pe recurentă la 7440 lei cheltuieli de judecată către intimaţii - pârâţi B. şi C.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 octombrie 2015.