Calculation of inventor monetary rights based on invention-specific profit and admissibility of late expert objections regarding accounting methodology

Decizia nr. 2281/2015

Prin sentinţa civilă nr. 831 din 25 noiembrie 2009, Tribunalul Brăila a admis în parte acţiunile conexe formulate de reclamantul A. împotriva pârâtei SC B. SA Brăila pe care a obligat-o la plata sumei de 476.824,32 lei către reclamant, cu titlu de drepturi băneşti indexate pe perioada 2002 - 2008 derivând din calitatea acestuia de inventator. Au fost respinse ca nefondate capetele de cerere privind obligarea pârâtei la plata foloaselor nerealizate. A fost obligată pârâta la 2.755,5 lei, cheltuieli de judecată.

În motivarea acestei soluţii instanţa a reţinut în esenţă următoarele:

Reclamantul împreună cu C., D. şi E., angajaţi ai pârâtei SC B. SA Brăila sunt autorii invenţiei cu titlul „placă filtrantă de profunzime pe bază de fibre celulozice şi procedeul de obţinere al acesteia”. Invenţia a fost brevetată de Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci care a emis brevetul cu numărul 112039 în baza Hotărârii nr. 7/2891 din 31 martie 1997.

Drepturile asupra invenţiei au fost cesionate pârâtei de cei patru inventatori, printr-un contract de cesiune încheiat între aceştia. Contractul a prevăzut că cedenţii vor primi drepturi pecuniare cuvenite stabilite printr-un contract distinct în cazul aplicării invenţiei în următoarele cote: 50% A.; câte 15% C. şi D. şi respectiv 20% E.

Tribunalul a reţinut din probele administrate - printre acestea şi expertiza întocmită de F. - că pârâta a aplicat soluţiile tehnice şi tehnologice din brevetul de invenţie, din 1997 până în prezent.

S-au reţinut concluziile raportului de expertiză cu privire la drepturile cuvenite reclamantului, din faptul utilizării, în condiţiile convenite, de către pârâtă a invenţiei.

Valoarea drepturilor indexate s-a făcut anual şi a avut ca indicatori profitul pe tonă de produs pe anul de calcul, producţia de plăci filtrante şi profitul minim obţinut de pârâtă din vânzarea acestor plăci.

Curtea de Apel Galaţi prin Decizia nr. 220/A din 8 iulie 2009 a respins apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei nr. 831/2008 a Tribunalului Brăila precum şi apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei de completare nr. 12 din 12 ianuarie 2009 a aceluiaşi Tribunal.

A fost admis apelul reclamantului împotriva sentinţei civile nr. 83/2008 care a fost schimbată în ce priveşte suma datorată de pârâtă reclamantului cu titlu de cheltuieli de judecată. Cheltuielile de judecată au fost stabilite la cuantumul de 32.755,5 lei.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia civilă nr. 2857 din 7 mai 2010, a admis recursurile declarate împotriva Deciziei nr. 220/A din 2 iulie 2009 a Curţii de Apel Galaţi, de reclamant şi de pârâtă, a casat în parte decizia şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului la aceeaşi instanţă.

S-a reţinut că pe perioada ulterioară aplicării H.G. nr. 152/1992 (1 ianuarie 2002 - 22 mai 2003), când această Hotărâre de Guvern a fost înlocuită cu H.G. nr. 499/2003 instanţa nu a intrat în cercetarea fondului, nearătând argumentele pentru care nu se poate primi cererea de cumulare a indexării cu dobânda legală.

Ca urmare s-a dispus ca instanţa să analizeze cererea de dobânzi pe întreaga perioadă pusă în discuţie de către reclamant, avându-se în vedere apărările formulate de acesta care în apel a făcut trimitere la cele două H.G. precum şi la dispoziţiile C. civ. în materia executării obligaţiilor.

Cu privire la această problemă pusă în discuţie de recurentul reclamant instanţa de recurs a reţinut că instanţa de apel nu a argumentat de ce nemenţionarea acordării dobânzilor în contractul de cesiune înlătură analiza aplicării dispoziţiilor C. civ. S-a mai constatat că referirea la o dublă sancţionare, ca principiu, nu are suport deoarece inflaţia acoperă devalorizarea şi îl pune pe creditor în situaţia primirii sumei datorate, întrucât debitul indexat este echivalent debitului datorat, înlăturând în ceea ce-l priveşte pe acesta pericolul devalorizării monetare.

Creditorul este adus în aceeaşi situaţie ca atunci când i s-ar fi făcut plata debitului la termen. Instanţa de recurs a constatat însă că o asemenea executare, cu întârziere, este de natură să îl prejudicieze pe creditor, iar întârzierea este sancţionată de art. 1088 C. civ. prin plata dobânzii legale - daune interese.

Criticile referitor la onorariul apărătorului şi respectiv onorariul experţilor au fost respinse ca nefondate în raport de soluţia dată în recurs şi, respectiv, ca lipsite de interes.

Cât priveşte recursul pârâtei nu au fost primite criticile referitoare la neconcordanţa raportului de expertiză cu alte acte din dosar, ele necircumscriindu-se motivului de recurs prevăzut de art. 304 C. proc. civ.

A fost respinsă critica referitoare la calculul profitului net pe tonă de produs, întrucât pârâta nu a furnizat până la momentul judecării apelului probe din care să rezulte profitul net pe tonă de produs, rezultat din aplicarea invenţiei iar în recurs au fost reluate criticile din apel fără să se indice motivul de legalitate aferent.

S-a apreciat că cea de-a doua critică prezintă relevanţă sub aspectul întinderii despăgubirilor ce i se cuvin reclamantului, astfel că va fi avută în vedere cu ocazia rejudecării.

S-a observat că instanţa a reţinut o cotă de 4% datorată grupului de inventatori, fără a indica la ce se raportează acest procent.

S-a dispus să fie verificată şi această apărare deoarece drepturile cuvenite reclamantului trebuie calculate în raport de invenţia în discuţie - fundamentul acţiunii - deci în funcţie de partea din profitul total obţinut în urma utilizării invenţiei şi nu de profitul total obţinut de pârâtă.

S-a constatat, referitor la indicatorii prevăzuţi de Regula 79 alin. (4), (5), (6) din H.G. nr. 499/2003, că această critică nu corespunde motivării curţii de apel.

Instanţa de recurs a mai reţinut referitor la procentul de stabilire a drepturilor cuvenite reclamantului că acesta a fost justificat, de instanţa de apel, prin culpa pârâtei care nu a perfectat un contract distinct de stabilire a drepturilor pecuniare ale acestora, deşi şi-a asumat o asemenea obligaţie prin contractul de cesiune, astfel că procentul de participare la realizarea invenţiei, reţinut în contractul de cesiune este singurul criteriu disponibil.

Rejudecând cauza, Curtea de Apel Galaţi prin Decizia civilă nr. 49/A din 9 mai 2012 a admis apelurile reclamantului şi pârâtei împotriva sentinţei civile nr. 831/2008 a Tribunalului Brăila.

A fost schimbată în parte sentinţa în sensul că a fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 435.685,27 lei reprezentând drepturi băneşti actualizate cu rata inflaţiei până la data de 31 ianuarie 2012, aferente perioadei 2002 - 2008, rezultând din calitatea de inventator a reclamantului.

A mai fost obligată pârâta la plata sumei de 130.472,76 lei cu titlu de dobândă legală calculată de la data introducerii acţiunii, 13 mai 2005, la data de 31 ianuarie 2012 precum şi la suma de 32.755,5 lei cu titlu de cheltuieli de judecată la fond în loc de 2.755,5 lei.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate şi s-au înlăturat din cuprinsul acesteia dispoziţiile contrare Deciziei nr. 49A/2012.

A fost respinsă ca inadmisibilă cererea de aderare la apel a expertei F..

A fost obligată apelanta pârâtă la 1.282,8 lei cheltuieli de judecată în rejudecarea apelului, după compensare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 313 din 29 ianuarie 2013 a admis recursul declarat de pârâta SC B. SA Brăila împotriva Deciziei nr. 49/A din data de 9 mai 2012 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare, aceleiaşi Curţi de Apel.

A reţinut instanţa de recurs că se impune această soluţie ca urmare a constatării nelegalităţii deciziei atacate, raportat la următoarele considerente:

Prin decizia de casare s-a stabilit că este necesar să se verifice apărarea pârâtei referitoare la întinderea despăgubirilor ce se cuvin reclamantului „întrucât drepturile cuvenite reclamantului trebuie să fie calculate în raport de invenţia în discuţie care constituie fundamentul acţiunii, respectiv în funcţie de partea din profitul total obţinută în urma utilizării acesteia şi nu de profitul total obţinut de pârâtă”.

Îndrumările date instanţei de trimitere sunt obligatorii pentru aceasta, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

După casare, instanţa de fond va judeca din nou, ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată conform art. 315 alin. (3) C. proc. civ.

Se constată că instanţa de apel rejudecând cauza şi având drept îndrumare verificarea apărărilor pârâtei sub aspectul precizat a dispus refacerea expertizei cu acest obiectiv şi l-a desemnat pe expertul G. în acest scop.

În considerentele deciziei se menţionează expres că „principala problemă pe care Curtea o are de soluţionat în rejudecarea cauzei, ţinând cont de nr. x/2010 este aceea de a stabili cuantumul drepturilor băneşti cuvenite reclamantului” în procentul cuvenit acestuia de 50% din cota de 4% datorată grupului de inventatori „din profitul total obţinut în urma utilizării invenţiei”.

Instanţa de apel a reţinut concluziile expertului în proprietate intelectuală G. deşi în cuprinsul acestui raport se menţionează dificultăţile efectuării expertizei în lipsa lămuririlor suplimentare cerute de expert pârâtei care nu a dat curs acestei solicitări cu privire la modul de calcul al preţului de cost al produselor plăci filtrare pe an în perioada 2002 - 2008.

A fost sancţionată depunerea ulterior momentului încuviinţării probelor a unor documente suplimentare - apreciate a fi noi probe a căror administrare nu s-a impus în cauză conform normelor procedurale - prin respingerea obiectelor la raportul de expertiză cu solicitarea ca expertul să ia în analiză şi acele documente.

Sancţiunea aplicată de instanţa de apel este nelegală şi a fost făcută cu încălcarea art. 129 alin. (4) C. proc. civ. Potrivit acestui text judecătorul este în drept să le ceară pârâţilor, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept invocată în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor lor, să prezinte explicaţii şi să le pună în dezbaterea lor, orice împrejurare de fapt sau de drept chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare.

În acest context împrejurarea că nu au fost menţinute ca probe alte înscrisuri decât cele existente în dosar nu este un motiv suficient pentru a înlătura de la analiză depunerea ulterioară în dosar a unor asemenea documente mai ales pe fondul deciziei de casare cu îndrumări exprese şi în contextul în care însuşi expertul desemnat în cauză a solicitat o atare precizare sau completare, iar pârâta a solicitat expres să se ia în examinare şi noile documente.

Pentru lămurirea unei situaţii expres determinate judecătorul avea - corespunzător dispoziţiilor imperative ale alin. (5) ale art. 129 C. proc. civ. - obligaţia să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii.

Ca urmare, suplimentarea probei cu înscrisuri prin completarea actelor depuse la dosar cu noi înscrisuri - chiar tardiv depuse de pârâte în susţinerea apărărilor sale - se impunea în cauză din multiple perspective legale imperative.

În primul rând art. 315 în temeiul căruia instanţa de recurs a determinat obiectul cercetării - stabilirea cuantumului având ca punct de plecare invenţia în discuţie „care constituie fundamentul acţiunii”, ceea ce impune analizarea tuturor documentelor existente în cadrul instituţiei beneficiare de cesionarea invenţiei.

Eliminarea înscrisurilor încuviinţate iniţial ca probe pe motivul tardivei lor depuneri la dosar, după încuviinţarea şi administrarea acestei probe, este nelegală.

Depunerea cu întârziere din culpa pârâtei a documentaţiei nu poate fi sancţionată cu înlăturarea probelor ci eventual cu sancţionarea părţilor prin măsurile procedurale prevăzute în caz de abuz de drept sau obstrucţionarea judecăţii după analizarea şi probarea împrejurărilor care conduc la o asemenea concluzie.

Instanţa în mod nelegal şi fără argumente de fapt şi de drept a apreciat ca tardive depunerea înscrisurilor, este o prezumţie a inexistenţei acestora.

O asemenea interpretare - bazată pe un singur element - tardivitatea fără să se analizeze şi să se verifice cauzele care au condus la o atare întârziere - este excesivă.

Nu se poate justifica măsura nici prin decăderile prevăzute de art. 287 alin. (2) cu referire la pct. 3 şi 4 ale alin. (1) care reglementează elementele pe care trebuie să le cuprindă cererea de apel şi a căror indicare este permisă pentru motivele în fapt şi în drept şi respectiv dovezile invocate în susţinerea apelului sub sancţiunea decăderii, până la prima zi de înfăţişare.

Regularitatea cererii de apel - formulată de pârâtă - nu se discută în cauză ci, potrivit deciziei de casare, necesitatea completării probelor în verificarea susţinerilor şi apărărilor legate de unul din motivele de apel - stabilirea cuantumului despăgubirilor.

Ca urmare obiectul rejudecării apelurilor impune cu precădere prin prisma dispoziţiilor art. 129 alin. (5) examinarea şi interpretarea probelor în dosar impusă ca urmare a exercitării prin căile legale de atac a controlului regularităţii actului de justiţie.

Sub aspectele mai sus sesizate se constată întemeiate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

S-a constatat întemeiat şi motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. sub aspectul elementelor, contradictorii invocate, referitoare la înlăturarea unor probe. Deşi menţionează deficienţele în stabilirea elementelor de fapt în lipsa documentelor care să le ilustreze, se refuză examinarea acestora.

Prin Decizia civilă nr. 44/A din 25 Martie 2015, Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, a admis apelurile declarate de către reclamantul A. şi de pârâta SC B. SA Brăila împotriva sentinţei civile nr. 831 din 25 noiembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Brăila.

A schimbat în parte sentinţa civilă nr. 831 din 25 noiembrie 2008 a Tribunalului Brăila în sensul că:

A obligat pe pârâtă către reclamant la plata sumei de 352.703,09 lei din care: suma de 190.468 lei reprezintă drepturi băneşti rezultând din calitatea de inventator a reclamantului, suma de 67.836,89 lei reprezintă dobânda legală calculată pentru perioada 13 aprilie 2005 - 31 decembrie 2014 şi suma de 94.398,20 lei reprezintă rata inflaţiei pentru perioada 13 aprilie 2005 - 31 decembrie 2014.

A admis cererea formulată de expertul G. privind majorarea onorariului la suma de 12.920 lei conform decontului justificativ depus la dosar.

A obligat pe pârâtă la plata către Biroul Local de expertize Galaţi a sumei de 12.220 lei reprezentând onorariu expert G. şi a sumei de 300 lei reprezentând onorariu expert H.

A obligat pe pârâtă către reclamant la plata sumei de 32.755,5 lei cu titlu de cheltuieli de judecată la fond.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate şi înlătură din cuprinsul acesteia dispoziţiile contrare prezentei decizii.

A obligat pe apelanta-pârâtă către apelantul-reclamant la plata sumei de 3156,3 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

În motivarea deciziei s-au reținut următoarele.

În a doua rejudecare a apelului, curtea de apel a considerat că aspectele pe care urmează a le analiza şi lămuri se referă la stabilirea cuantumului drepturilor băneşti cuvenite reclamantului în urma folosirii de către pârâtă a invenţiei, ţinând cont de procentul de 50 % de participare a acestuia la realizarea invenţiei, procent ce urmează a se aplica la cota de 4 % datorată grupului de inventatori din profitul total obţinut în urma utilizării invenţiei şi nu din profitul total obţinut de pârâtă, această cuantificare a drepturilor băneşti urmând însă a fi făcută, conform dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., prin raportare la toate probele depuse la dosar, și anume înscrisurile depuse ulterior rămânerii cauzei în pronunţare, în acea „mapă roşie”.

Având în vedere că atât reclamantul cât şi pârâta, în rejudecarea apelului, au agreat ideea ca cele două expertize, cea tehnică în domeniul proprietăţii industriale şi cea contabilă să fie refăcute de către aceiaşi experţi, curtea de apel, la termenul din 19 februarie 2014, a încuviinţat această refacere, cu precizarea că experţii, în analizarea şi cuantificarea corectă a drepturilor băneşti cuvenite reclamantului, trebuie să se raporteze şi la înscrisurile existente, depuse ulterior închiderii dezbaterilor şi aflate în acea „mapă roşie”.

De comun acord, părţile au solicitat şi instanţa a încuviinţat stabilirea aceloraşi obiective, și anume:

- stabilirea cuantumului sumei cuvenite reclamantului, reclamantă din folosirea invenţiei de către pârâtă, să se facă prin calcularea unui procent de 50 % din procentul de 4 % aplicat profitului obţinut în urma utilizării invenţiei şi nu din profitul total obţinut de societatea pârâtă, aşa cum, de altfel, a statuat instanţa de recurs, cu caracter obligatoriu, prin prisma Deciziei de casare, nr. 2857 din 07 mai 2010; - calcularea, ulterioară la această sumă, a dobânzii legale precum şi a indexării, având în vedere că H.G. nr. 499/2003, care a înlocuit H.G. nr. 152/1992 permite cumularea acestora (în acelaşi sens s-a şi pronunţat instanţa de recurs).

Atât împotriva expertizei tehnice în domeniul proprietăţii industriale cât şi a celei contabile (ce a avut ca obiectiv calcularea la acest cuantum a indexării şi a dobânzii legale), pârâta a susţinut, pe de o parte, că nu are obiecţiuni împotriva celor două expertize, mai mult invocându-şi propria culpă în stabilirea unui obiectiv anume, iar, pe de altă parte solicitând refacerea acestora, rata inflaţiei şi dobânda urmând a fi refăcută la o bază de calcul corect stabilită.

Cu toate acestea, pârâta a depus la dosar, în trei exemplare, „obiecţiuni” la raportul de expertiză tehnică judiciară, referitoare la modul de aplicare a prevederilor legale din H.G. nr. 1585/2002 privitoare la determinarea bazei de calcul a drepturilor băneşti cuvenite inventatorului şi la modalitatea şi tehnicile de calcul folosite de expert pentru determinarea bazei de calcul în contradictoriu cu reglementările contabile: Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 94/2001, Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 306/2002, nr. 1826/2003 şi nr. 1752/2005, arătând că încadrarea speţei SC B. SA la art. 5 alin. (1) lit. c) din H.G. nr. 1585/2002, determină un calcul eronat, în toate capitolele şi concluziile expertizei.

Instanţa de apel, apreciind că se impune pronunţarea asupra acestor „obiecţiuni” impropriu invocate, le-a respins, pe de o parte, întrucât obiectivele expertizelor au fost stabilite de comun acord, la termenul din 19 februarie 2014, pe de altă parte, instanţa de recurs, prin cele două decizii de casare şi îndrumare cu caracter obligatoriu pentru instanţa de rejudecare, a tranşat definitiv chestiunile de drept pe care pârâta a încearcat să le reitereze. Atât timp cât s-a recomandat instanţei de apel atât modalitatea de calcul a drepturilor băneşti cuvenite reclamantului în calitate de inventator cât şi posibilitatea cumulării dobânzii cu indexarea, în baza H.G. nr. 499/2003, orice obiecţiuni cu privire la corectitudinea reţinerii bazei de calcul apare ca fiind neavenită.

Expertiza tehnică în domeniul proprietăţii industriale întocmită de către expert G. a concluzionat că valoarea totală a drepturilor băneşti cuvenite reclamantului din folosirea de către pârâtă a invenţiei al cărui autor este acesta pentru anii 2002-2008, este de 190.468 lei.

Expertiza contabilă, ce a avut ca obiective actualizarea sumei mai sus menţionate cu indicele de inflaţie şi calcularea dobânzii legale la aceasta, a stabilit că baza de calcul se impune a fi majorată cu suma de 67.836,89 lei - dobândă legal calculată şi respectiv cu suma de 94.398,20 lei - rata inflaţiei, suma totală cuvenită reclamantului fiind deci de 352.703,09 lei.

Cum instanţa de fond, prin sentinţa civilă nr. 831 din 25 noiembrie 2008 a obligat pârâta la plata sumei de 476.824,32 lei, reprezentând drepturi băneşti, cuvenite reclamantului, doar indexate însă, iar noua expertiză efectuată în cauză a stabilit un cuantum doar de 190.468 lei, care însă se impune a fi majorat atât cu suma cuvenită din indexarea conform ratei de inflaţie cât şi a dobânzii legale, instanţa va admite ambele apeluri şi va schimba hotărârea în sensul precizat.

Cât priveşte cuantumul cheltuielilor de judecată, s-a apreciat că şi acest aspect a fost tranşat definitiv de către instanţa de recurs, în ceea ce priveşte onorariul de avocat astfel că, în rejudecare, instanţa de apel a avut în vedere doar completarea cu cele efectuate în fazele ulterioare de judecată, aşa cum rezultă din actele justificative depuse la dosar.

Pârâta a fost obligată, separat, şi la plata onorariului de expert, având în vedere că în faza iniţială a fost de acord să contribuie la achitarea părţii stabilite în sarcina sa, ulterior însă nu a depus suma rezultată în urma definitivării onorariului conform decontului final.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC B. SA Brăila, solicitând admiterea recursului; casarea hotărârii recurate având în vedere lipsa motivării (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.); casarea hotărârii recurate având în vedere nerespectarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ. (art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.); casarea hotărârii recurate având în vedere încălcarea dispoziţiilor legale relative la specialitatea expertului care a efectuat expertiza în domeniul proprietăţii industriale, expertiza cuprinzând şi aspecte financiar contabile, care exced atestării expertului (art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.); modificarea deciziei recurate având în vedere că instanţa a dat ceva ce nu s-a cerut (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.) şi modificarea deciziei recurate avându-se în vedere aplicarea greşită la speţă a formulei de calcul stabilită cu autoritate de lucru judecat de către Înalta Curte în cele două cicluri procesuale anterioare şi convenită şi de părţi (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

În motivarea recursului s-au arătat următoarele.

1. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină.

Prin sintagma „motivarea hotărârii" se înţelege arătarea în scris a raţiunilor care determină pe judecător să respingă sau să admită o cerere. Motivarea hotărârii trebuie să înfăţişeze considerentele de fapt şi de drept care au condus instanţa la respectiva soluţie.

În speţă, instanţa îşi „motivează" soluţia făcând trimitere exclusiv la expertiza tehnică întocmită de expertul G. preluând concluzia acestuia (greşită de altfel, câtă vreme nu s-a supus dispoziţiilor obligatorii ale deciziilor de casare şi nici obiectivului dispus de instanţa de apel) şi la expertiza contabilă, de asemenea, preluând concluziile acesteia, greşite de altfel, câtă vreme a avut ca punct de plecare expertiza greşită în domeniul proprietăţii industriale.

Or, această trimitere exclusiv la concluziile rapoartelor de expertiză nu reprezintă o motivare a hotărârii. Hotărârea nu cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei. Dacă s-ar fi preocupat de motivarea hotărârii instanţa ar fi observat că expertiza tehnică nu a răspuns obiectivului propus de către ambele părţi şi la care instanţa apelului face vorbire.

Prin urmare, redarea concluziilor unor rapoarte de expertiză, care contrazic chiar dispoziţiile anterioare ale instanţei, nu acoperă viciul nemotivării hotărârii.

2. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ. - instanţa a nesocotit dispoziţiile imperative ale art. 14 din O.G. nr. 2/2000, nesocotire care are ca efect nulitatea raportului de expertiză.

În speţă, expertul G. este atestat să efectueze expertiză exclusiv în domeniul proprietăţii industriale, el nefiind atestat să efectueze şi expertize contabile. Prin expertiza efectuată expertul G. a stabilit şi profitul obţinut de pârâtă din folosirea invenţiei, or, stabilirea profitului nu intră în sfera de atestare a acestui expert.

A mai arătat că a formulat obiecțiune împotriva expertizei pe acest aspect, criticând limitele de competenţă ale expertului G. în domeniul financiar contabil, însă obiecţiunile sale au fost respinse greşit de instanţă ca neavenite.

Încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 14 din O.G. nr. 2/2000 este sancţionată cu nulitatea raportului de expertiză câtă vreme o persoană care nu a fost atestată şi în domeniul financiar contabil a efectuat o expertiză în acest domeniu. Consecinţa anulării raportului de expertiză ca urmare a constatării nulităţii acestuia este refacerea sa, care nu poate fi efectuată decât de către instanţa de fond, având în vedere că potrivit art. 305 C. proc. civ. în instanţa de recurs nu se pot produce probe noi, cu excepţia înscrisurilor care pot fi depuse până la închiderea dezbaterilor.

Faţă de cele mai sus expuse se constată că în speţă sunt îndeplinite prevederile art. 312 C. proc. civ., astfel că se impune casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea refacerii raportului de expertiză cu respectarea dispoziţiilor art. 14 din O.G. nr. 2/2000 respectiv de către o persoană care să fie specializată în domeniul financiar contabil, stabilirea profitului obţinut din folosirea invenţiei neţinând de domeniul proprietăţii industriale ci de domeniul financiar contabil. Eventual se impune efectuarea unei expertize de 2 experţi împreună, unul în domeniul proprietăţii industriale, iar celălalt în domeniul financiar contabil.

3. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 şi pct. 9 C. proc. civ. - instanţa a nesocotit dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., nesocotire care are de efect nulitatea hotărârii recurate.

Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ. vechi, aplicabil la speţă „în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".

În cea de a doua Decizie de casare (nr. 313 din 29 ianuarie 2013) Înalta Curte a reţinut la fila 16:

h) „Prin Decizia de casare (nr. 2857 din 07 mai 2010 - n.n.) s-a stabilit că este necesar să se verifice apărarea pârâtei referitoare la întinderea despăgubirilor ce se cuvin reclamantului „întrucât drepturile cuvenite reclamantului trebuie să fie calculate în raport de invenţia în discuţie, care constituie fundamentul acţiunii, respectiv în funcţie de partea din profitul total obţinută în urma utilizării acesteia şi nu de profitul total obţinut de pârâtă";

i) „în considerentele Deciziei menţionate (nr. 2857 din 07 mai 2010 - n.n.) se menţionează expres că principala problemă pe care Curtea o are de soluţionat în rejudecarea cauzei este aceea de a stabili cuantumul drepturilor băneşti cuvenite reclamantului în procentul convenit de 50% din cota de 4 % datorată grupului de inventatori „din profitul total obţinut în urma utilizării invenţiei".

Analizând hotărârea recurată se observă că deşi Curtea de Apel Galaţi reţine că are a stabili cuantumul drepturilor băneşti conform celor stabilite de Înalta Curte, aceasta nu s-a conformat dispoziţiilor obligatorii date prin decizia de casare, adică nu a calculat cuantumul drepturilor băneşti cuvenite reclamantului în procentul convenit de 50% din cota de 4 % datorată grupului de inventatori din profitul total obţinut în urma utilizării invenţiei.

Mai mult, instanţa de apel reţine că de comun acord părţile au solicitat si instanţa a încuviinţat stabilirea aceloraşi obiective: stabilirea cuantumului sumei cuvenite reclamantului, reclamantă din folosirea invenţiei de către pârâtă, să se facă prin calcularea unui procent de 50% din procentul de 4 % aplicat profitului obţinut în urma utilizării invenţiei si nu din profitul total obţinut de societatea pârâtă.

Însă, cu toate că reţine corect ce anume trebuie analizat în rejudecare şi dispune corect efectuarea unei expertize care să lămurească cauza, instanţa de judecată a apelului omologhează un raport de expertiză care nu răspunde obiectivului dispus şi implicit nu răspunde dispoziţiilor obligatorii ale deciziilor de casare.

Conform deciziilor de casare drepturile reclamantului trebuie calculate după cum urmează:

a) Calcularea profitului obţinut de pârâtă din utilizarea invenţiei.

b) Calcularea procentului de 4% din acest profit;

c) iar apoi, având în vedere cuprinsul contratului de cesiune încheiat între autorii invenţiei și pârâtă, trebuia să calculeze cât reprezintă 50% din cei 4% din profit.

Or, analizând decizia recurată şi raportul de expertiză în domeniul proprietăţii industriale (Curtea de Apel motivându-și soluţia exclusiv pe concluzia acestei expertize) se observa că drepturile reclamantului s-au calculat după o altă formulă de calcul decât cea dispusă de instanţa de judecată şi agreată de către părţi.

Faţă de cele mai sus arătate se impune, casarea deciziei recurate, și, în temeiul art. 312 alin. (5) teza finală C. proc. civ. solicită trimiterea cauzei altei instanţe egale în grad.

4. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. - instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut.

Prin cererile de chemare în judecată formulate la data de 13 aprilie 2005, respectiv 16 aprilie 2008, reclamantul a solicitat prin petitul ai doilea al celor două cereri „foloasele necuvenite să fie calculate la rata de referinţă a B.N.R. şi a cursului inflaţiei pe ultimii 3 ani .

În alte cuvinte, reclamantul a solicitat calcularea dobânzii şi a inflaţiei exclusiv pe ultimii 3 ani de la momentul introducerii acţiunilor.

Prin hotărârea recurată instanţa a obligat-o la plata următoarelor sume:

a) 67.836,89 lei cu titlu de dobândă legală pentru perioada 13 aprilie 2005 - 31 decembrie 2014;

b) 94.398,20 lei cu titlu de rată a inflaţiei pentru perioada 13 aprilie 2005 - 31 decembrie 2014.

Or, prin cererile de chemare în judecată reclamantul nu a solicitat dobânda legală şi inflaţia pentru această perioadă de timp, ci exclusiv pe ultimii 3 ani calculaţi de la momentul introducerii fiecărei acţiuni.

5. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - hotărârea este nelegală, instanţa de rejudecare a ignorat dispoziţiile obligatorii ale deciziilor de casare.

În continuare, pentru ipoteza considerării nefondate a motivele de recurs mai sus indicate, recurenta a calculat drepturile cuvenite reclamantului, după formula de calcul stabilită de Înalta Curte, plecând însă de la valoarea profitului reţinută în expertiza G.

Înalta Curte a constatat fondat recursul în limitele și pentru considerentele expuse mai jos.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte l-a constatat fondat.

Observând considerentele deciziei apelate se constată că instanța de apel nu a făcut altceva decât să rețină sumele rezultate din expertizele efectuate în apel pe care le-a comparat cu sumele reținute în sentința atacată cu apel, fără să analizeze criticile pârâtei față de modalitatea de determinare a bazei de calcul prin raportare la care au fost stabilite drepturile reclamantului.

Instanţa de apel de apel a mai reținut în considerentele hotărârii recurate că a respins obiecțiunile formulate de către pârâtă la expertizele administrate în apel întrucât ”pe de o parte, obiectivele expertizelor au fost stabilite de comun acord, la termenul din 19 februarie 2014, pe de altă parte, instanţa de recurs, prin cele două decizii de casare şi îndrumare cu caracter obligatoriu pentru instanţa de rejudecare, a tranşat definitiv chestiunile de drept pe care pârâta încearcă să le reitereze. Atât timp cât s-a recomandat instanţei de apel atât modalitatea de calcul a drepturilor băneşti cuvenite reclamantului în calitate de inventator cât şi posibilitatea cumulării dobânzii cu indexarea, în baza H.G. nr. 499/2003, orice obiecţiuni cu privire la corectitudinea reţinerii bazei de calcul apare ca fiind neavenită.”

Această motivare a instanței de apel nu poate fi reținută întrucât nu are legătură cu problema învederată de către recurenta pârâtă, și anume că baza de calcul, adică profitul brut rezultat din aplicarea invenției, nu a fost stabilită corect de către expert.

Această problemă nu a fost rezolvată prin deciziile de casare anterioare, ținând de modalitatea concretă în care a fost realizată expertiza în rejudecare.

De asemenea, ținând cont de prevederile art. 138 alin. (1) pct. 2 și art. 129 alin. (5) C. proc. civ., simplul fapt că nu a fost formulat inițial un anume obiectiv al expertizei nu este suficient, pentru a se respinge o solicitare care viza administrarea unei probe suplimentare, atâta timp cât se considera că nu a fost lămurită o anumită situație de fapt.

Or, instanța de apel nu a argumentat de ce a considerat că criticile pârâtei față de modul în care a fost determinată baza de calcul, cu trimitere la anumite prevederi legale, ar fi nefondate, și că astfel ar fi fost lămurită situația de fapt prin expertiza efectuată.

De altfel, după cum se poate observa din încheierile de la termenele din 4 martie 2015 și 11 martie 2015 recurenta pârâtă a formulat obiecțiuni la expertiza efectuată de către expertul H. legat de modalitatea și tehnicile de calcul folosite de către expert pentru determinarea bazei de calcul a drepturilor bănești cuvenite inventatorului, pârâta făcând referire la mai multe reglementări contabile apreciate ca fiind aplicate greșit de către expert.

Stabilirea corectă a bazei de calcul constituia un element prealabil ce trebuia determinat pentru a se răspunde la obiectivele încuviințate de către instanță, astfel că nu se punea problema formulării unui alt obiectiv.

Instanța ar fi trebuit să aprecieze dacă un astfel de obiectiv excede sau nu competențelor unui expert în proprietate intelectuală, și să ia toate măsurile ca expertizele să se efectueze conform prevederilor legale.

Pârâta a formulat aceste obiecțiuni la termenul din 4 martie 2015, când s-a acordat un alt termen pentru a da posibilitatea reclamantului să ia cunoștință de conținutul acestora.

La termenul din 11 martie 2015 pârâta a opinat că expertiza ar fi trebuit făcută împreună de către expertul contabil și expertul în proprietate intelectuală pentru a se determina corect baza de calcul sau ar fi trebuit să i se ceară în prealabil expertului contabil să determine baza de calcul.

Instanța de apel a făcut referire la încheierea din 19 februarie 2014 când au fost încuviințate probele, după care a respins ca nefondate cererea de efectuare a noii expertize și a obiecțiunilor, fără a motiva concret fondul acestor pretenții.

Având în vedere că instanța de apel nu a motivat de ce a considerat că expertul în proprietate industrială a determinat conform prevederilor legale aplicabile profitul total rezultat din aplicarea invenției, nerăspunzând la criticile în acest sens formulate de către pârâtă, Înalta Curte a constatat că nu au fost deplin stabilite împrejurările de fapt deduse judecății, fiind aplicabile prevederile art. 314 C. proc. civ.

În rejudecare, instanța de apel urmează să aprecieze, în funcție de specializarea expertului și complexitatea problemelor legate de determinarea profitului rezultat din aplicarea invenției, dacă era necesar ca, pentru a se răspunde acestei probleme prealabile determinării drepturilor inventatorului, să fie implicat și un expert contabil alături de cel în proprietate industrială, raportat la prevederile art. 14 din O.G. nr. 2/2000, invocate de către recurenta pârâtă în cadrul celui de-al doilea motiv de recurs.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte l-a constat nefondat, având în vedere că recurenta pârâtă nu mai poate contesta acordarea dobânzii și a ratei inflației pentru perioada desfășurării procesului calculate în raport cu data efectuării expertizelor, neformulând aceste critici în cadrul recursului anterior declarat împotriva Deciziei nr. 49/2012, prin care aceste sume i-au fost acordate reclamantului nu numai până la data formulării acțiunii, ci în raport de data efectuării expertizei. Astfel, sunt aplicabile prevederile art. 316 raportat la art. 295 alin. (1) C. proc. civ., în rejudecare, instanța de apel fiind ținută și de limitele recursului.

Sunt nefondate motivele de recurs care se regăsesc în cadrul pct. 5.5 și 5.3 din recurs prin care se susține încălcarea art. 315 C. proc. civ.

Contrar susținerilor recurentului, prin niciuna dintre deciziile de casare anterioare, nu s-a analizat legalitatea pretinsei calculări a drepturilor reclamantului prin raportare la o cotă de 4% din profitul obținut de către pârâtă din utilizarea invenției.

Astfel, prin Decizia civilă nr. 2857 din 7 mai 2010 a Înaltei Curții de Casație și Justiție s-a reținut că în stabilirea drepturilor reclamantului instanța de apel ”a reţinut o cotă de 4% datorată grupului de inventatori, fără a indica la ce se raportează acest procent” și s-a considerat că este necesar să se verifice şi această apărare ”întrucât drepturile cuvenite reclamantului trebuie să fie calculate în raport de invenţia în discuţie, care constituie fundamentul acţiunii, adică în funcţie de partea din profitul total obţinut în urma utilizării invenţiei şi nu de profitul total obţinut de pârâtă.”

După cum se poate observa această statuare a deciziei de casare privea raportarea procentelor cuvenite inventatorilor la partea din profitul total obţinut în urma utilizării invenţiei, iar nu cota procentuală care ar fi datorată grupului de inventatori.

Din considerentele acestei decizii nu rezultă că instanța de recurs s-ar fi considerat învestită prin motivele de recurs cu analizarea legalității determinării procentelor datorate grupului de inventatori în ansamblu.

În schimb, instanța de recurs a statuat cu privire la criteriul procentual de stabilire a drepturilor reclamantului din suma datorată grupului de inventatori, reținând că procentul de participare la realizarea invenţiei, reţinut în contractul de cesiune este singurul criteriu disponibil. Acest procent este de 50%.

Instanța de recurs a folosit formularea generică ”cota de 4% datorată grupului de inventatori” așa cum se regăsește în Decizia dată în apel, nr. 220/2009, în cadrul căreia, în analiza unui motiv de apel s-a reținut: ”corect a calculat expertul un procent de 50% din cota de 4% datorată grupului de inventatori”.

Dacă această formulare corespunde sau nu datelor dosarului trebuie stabilit prin verificarea modului de calcul din cadrul expertizei la care se raportează această instanță de apel, deoarece este o mare probabilitate ca această formulare să fie una inexactă, iar nu o statuare a primei instanțe de fond (sentința nr. 831/2008) care să nu fi fost atacată de către reclamant, mai ales că nu există o motivare a modului cum s-a ajuns la eventuala stabilire a unui astfel de procent. Formula de calcul este în directă legătură cu suma la care s-a ajuns prin sentinţa civilă nr. 831 din 25 noiembrie 2009, a Tribunalului Brăila prin care pârâta SC B. SA Brăila a fost obligată la plata sumei de 476.824,32 lei către reclamant, cu titlu de drepturi băneşti indexate pe perioada 2002 - 2008 derivând din calitatea acestuia de inventator.

Această concluzie este susținută de faptul că aceeași instanță de apel a considerat că expertiza a fost efectuată cu aplicarea, pentru perioada ulterioară anului 2003 a Regulii 79 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 64/1991 aprobat prin H.G. nr. 499/2003.

Potrivit alin. (4) din regula 79 (Drepturile băneşti ale inventatorilor salariaţi), rectificată conform celor publicate în M. Of. nr. 540 din 28 iulie 2003, ”la negocierea clauzelor contractului prevăzut la art. 37 se vor avea în vedere, în special, următoarele:

a) drepturile băneşti corespunzând efectelor economice, inclusiv cele derivând din efectele sociale pe perioada de calcul al profitului, nu pot fi inferioare valorilor din următorul tabel:

„Efectele economice/sociale (euro)

în milioane lei

Drepturi băneşti

(lei)

euro≤250

E × 15%, dar nu mai puţin de 3 milioane

250<euro≤1.250

37,5 milioane+euro × 10%

1250<euro≤2.500

137,5 milioane+euro × 8%

2500<euro≤5.000

237,5 milioane+euro × 6%

euro>5.000

387,5 milioane+euro × 4%“

(…)”.

După cum se poate observa în tabel apare un procent de 4% aplicat sumei reprezentând efectele economice/sociale ale invenției pe coloana a doua ultima linie, care se adaugă unei alte sume fixe, pentru cazul în care valoarea acestor efecte este mai mare de 500.000 lei noi (în tabel suma este cuantificată în lei vechi).

Ca atare, determinarea acestui procent (care se adaugă unei alte sume fixe, în patru din cele cinci cazuri menționate în tabel) este în directă legătură cu determinarea sumei reprezentând efectele economice/sociale ale invenției, cu privire la aceasta statuându-se în prima decizie de casare că ar trebui să fie echivalentă cu ”profitul total obţinut în urma utilizării invenţiei”.

În ceea ce privește cea de-a doua Decizie de casare, nr. 313 din 29 ianuarie 2013 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, legat de același aspect al neanalizării legalității calculării drepturilor reclamantului prin raportare la o cotă de 4% din profitul obținut de către pârâtă din utilizarea invenției, sunt relevante următoarele considerente care se regăsesc în cadrul acesteia, la care a făcut trimitere și recurentul, dar le-a interpretat eronat.

Astfel, în cadrul Deciziei nr. 313 din 29 ianuarie 2013 a Înaltei Curții de Casație și Justiție s-a făcut referire la Decizia de casare anterioară, nr. 2857 din 7 mai 2010 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, reținându-se că prin decizia de casare s-a stabilit că este necesar să se verifice apărarea pârâtei referitoare la întinderea despăgubirilor ce se cuvin reclamantului „întrucât drepturile cuvenite reclamantului trebuie să fie calculate în raport de invenţia în discuţie care constituie fundamentul acţiunii, respectiv în funcţie de partea din profitul total obţinută în urma utilizării acesteia şi nu de profitul total obţinut de pârâtă” și că îndrumările date instanţei de trimitere sunt obligatorii pentru aceasta, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Apoi, instanța de recurs a analizat modul cum a aplicat instanța de apel în rejudecare îndrumările deciziei de casare anterioare.

Pasajul relevant este următorul:

- Se constată că instanţa de apel rejudecând cauza şi având drept îndrumare verificarea apărărilor pârâtei sub aspectul precizat a dispus refacerea expertizei cu acest obiectiv şi l-a desemnat pe expertul G. în acest scop.

În considerentele deciziei se menţionează expres că „principala problemă pe care Curtea o are de soluţionat în rejudecarea cauzei, ţinând cont de nr. x/2010 este aceea de a stabili cuantumul drepturilor băneşti cuvenite reclamantului” în procentul cuvenit acestuia de 50% din cota de 4% datorată grupului de inventatori „din profitul total obţinut în urma utilizării invenţiei”.

Din aceste paragrafe se poate observa că instanța de recurs a menționat ceea ce reținuse instanța de apel, iar când a folosit exprimarea ”în considerentele deciziei” de la începutul celui de-al doilea paragraf se referea la Decizia instanței de apel, nr. 49/2012, iar nu la decizia de casare anterioară, cum eronat a susținut recurenta. De asemenea, prin sublinierea cu litere cursive a expresiei „din profitul total obţinut în urma utilizării invenţiei” rezultă că problema cu a cărei dezlegare s-a considerat învestită, ținând cont și de cele expuse anterior acestui paragraf, dar și în continuarea motivării, a fost aceea a legalei determinări sub aspect probator a acestui profit, iar nu a procentului datorat grupului de inventatori în ansamblu.

În ceea ce privește susținerea recurentei în sensul că reclamantul ar fi fost de acord implicit „cu faptul că întregului grup de inventatori i se cuvine procentul de 4% din profitul total obţinut în urma utilizării invenţiei, urmând ca drepturile sale de 50% să fie stabilite în raport de acest mod de calcul, aceasta urmează să fie verificată de către instanța de apel în rejudecare, prin aprecierea posibilelor consecințe juridice, sub acest aspect, a pretinsei atitudini procesuale a reclamantului.

În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) raportat la art. 304 pct. 7 și art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta SC B. SA împotriva Deciziei nr. 44/A din data de 25 martie 2015 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 octombrie 2015.