Recovery of court costs under proportional liability principles after partial admission of compensation claim for abutively expropriated property.

Decizia nr. 2280/2015

Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului Dâmboviţa la data de 11 ianuarie 2005, reclamantele A., B. şi C. au solicitat instanţei ca prin sentinţa ce se va pronunţa în contradictoriu cu Primăria municipiului Târgovişte să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 350.000 euro, reprezentând contravaloarea imobilului casă şi teren, preluate abuziv de la autorul lor la data de 11 ianuarie 1982, potrivit Legii nr. 10/2001.

Prin sentinţa civilă nr. 1351 din 15 septembrie 2008, Tribunalul Dâmboviţa a admis cererea reclamantelor, constatând că acestea sunt îndrepiăţite la despăgubiri băneşti pentru imobilul construcţie în suprafaţă de 193 mp, cu fundaţii din beton, pereţi din zidărie, pîanşeu din lemn, şarpantă din lemn, învelită cu ţiglă, instalaţii de gaze, electrice şi sanitare şi a trimis dosarul la Comisia Centrală pentru evaluarea şi stabilirea despăgubirilor. Au fost respinse restul solicitărilor formulate de reclamante.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Dâmboviţa a reţinut că: cererea reclamantelor este întemeiată în parte, acestea fiind îndreptăţite la despăgubiri băneşti, motivat de faptul că s-a dovedit că autorii reclamantelor au deţinut în proprietate imobilul în cauză; acestui imobil i-au fost aduse îmbunătăţiri care i-a crescut valoarea de piaţă şi că a fost preluat de către stat, iar în schimbul acestuia autorul reclamantelor a primit despăgubiri băneşti, ulterior fiind demoiat.

A mai reţinut tribunalul, în ce priveşte suprafaţa de teren solicitată, că anterior apariţiei Legii nr. 10/2001, în baza legilor fondului funciar s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru acest teren atât prin hotărâre judecătorească, cât şi printr-o decizie a prefectului, eliberându-se şi titlurile de proprietate în acest sens.

Tribunalul a apreciat că prejudiciul reclamantelor a fost reparat, iar operaţiunea de punere efectivă în posesie s-a realizat pe alte amplasamente, nefiind posibilă respectarea vechiului amplasament, iar în ce priveşte diferenţa de valoare rezultată urmare a cadrului şi calităţii urbanistice dintre terenul preluat şi cei reconstituit, reclamantele nu au contestat sumele şi nici amplasamentul.

Prin Decizia civilă nr. 186 din 27 septembrie 2010, Curtea de Apel Ploieşti a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamante.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia civilă nr. 3321 din 15 mai 2012, a admis recursul reclamantelor şi a casat hotărârea, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reţinut căs deşi au admis acţiunea şi au trecut la cercetarea fondului pretenţiilor reclamantelor, în raport de această soluţie, instanţele nu s-au pronunţat expres cu privire Ia capătul de cerere referitor Ia contestarea legalităţii Deciziei nr. 7120/2008, lăsând nesoluţionată cererea reclamantelor de anulare a acesteia.

Cu privire Ia excluderea terenului din imobilul pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, s-a susţinut că notificarea priveşte întreaga suprafaţă de 820 mp menţionată în contractul de vânzare-cumparare din anul 1950 al autorului lor. fiind îndreptăţite la plata despăgubirilor şi pentru teren, data fiind diferenţa de suprafaţă şi de valoare între acesta şi cel primit în baza Legii nr. 18/1991 (750 mp).

Instanţa de recurs a mai reţinut că instanţa de apel a apreciat corect faptul că terenul nu mai poate face obiectul Legii nr. 10/2001, date fiind dispoziţiile imperative ale art. 5 care exclud din domeniul de reglementare al acestei legi terenurile expropriate pentru care dreptul de proprietate a fost reconstituit în baza Legii nr. 18/1991, în forma reglementată de această lege, respectiv pe un alt amplasament,

Câtă vreme autorul reclamantelor a primit în proprietate cele două loturi de teren de 400 mp şi respectiv, 350 mp în compensaţie cu terenul expropriat, acordarea de despăgubiri băneşti pentru acelaşi teren ar însemna o dublă reparaţie a prejudiciului şi deci, o îmbogăţire fără justă cauză.

Referitor la modul de stabilire a despăgubirilor, reclamantele au susţinut că acestea trebuiau determinate de către instanţe în baza raportului de expertiză efectuat în cauză, întrucât la apariţia Legii nr. 247/2005 notificarea fusese deja soluţionată.

Această aserţiune s-a apreciat nefondată, faţă de împrejurarea că deşi la data adoptării Legii nr. 245/2005 procesul pendinte era în curs de judecată, instituţia învestită cu soluţionarea notificării a revocat decizia iniţială, emiţând Decizia nr. 7120 din 1 februarie 2008 sub imperiul noii legi, fiind aplicabile dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Lege.

Instanţa de apel nu a analizat nici criticile reclamantelor referitoare la contestaţia formulată împotriva Deciziei nr. 7120/2008 şî nu a ţinut cont referitor la această decizie, ca reclamantele au reiterat în apel cererea de administrare a unor probatorii care vizau în concret elemente de natură a fi avute în vedere la stabilirea valorii despăgubirilor pentru construcţie.

În acest sens s-a considerat necesar a fi administrate probe concludente din care să rezulte tară echivoc descrierea imobilului construcţie demolat, respectiv orice înscrisuri care descriu aceste imobile depuse de persoana îndreptăţită şi/sau regăsite în arhivele entităţii notificate, inclusiv expertize judiciare sau extrajudiciare.

De asemenea, instanţa de apel trebuia să analizeze pe fond susţinerile reclamantelor referitoare la efectuarea unei noi expertize în această fază procesuală, precum şi completarea probatoriului administrat în vederea stabilirii corecte a suprafeţei construite de 193 mp sau 408 mp, cum au susţinut acestea, a celei utiie şi a gradului de confort al imobilului demolat, probatoriu ce ar fi stat la baza evaluării propriu-zise a construcţiei.

Pe de altă parte, instanţa de apel nu s-a preocupat să stabilească dacă pentru construcţia demolată au fost achitate despăgubiri la momentul exproprierii, date fiind susţinerile reclamantelor în sensul inexistenţei acestora, contrare celei ce ar fi aparţinut autorului lor, D. care, potrivit considerentelor sentinţei din 25 februarie 1993, ar fi declarat că a primit despăgubiri numai pentru construcţii.

Aceasta deoarece, potrivit art. 16.5 din H.G. nr, 1095/2005, cu modificările ulterioare, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a titlului VIl "Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005, în situaţiile în care persoana fizică ori juridică îndreptăţită sau, după caz, ascendentul acesteia a încasat o despăgubire, se va face dovada plăţii acesteia şi cuantumul despăgubirii ce trebuie dedusă potrivit procedurii prevăzute la pct. 22.1.1.

În consecinţă, întrucât instanţa de apel a lăsat nesoluţionate aceste aspecte, ce nu au putut fi lămurite în recurs fiindcă impun administrarea de noi probatorii, Înalta Curte a admis recursul în baza art. .304 pct. 9 coroborat cu art. 312 alin. (3) C. proc. civ., a casat decizia apelată şi a trimis cauza pentru rejudecarea apelului, în sensul stabilirii corecte a situaţiei de fapt în vederea aplicării dispoziţiilor Legii nr. 247/2005

În rejudecare, după casare, prin Decizia nr. 287 din 3 martie 2015, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, a admis apelul declarat de reclamante împotriva sentinţei civile nr. 1351 din 15 septembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa şi, în consecinţă, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a anulat în parte Dispoziţia nr. 7120 din 1 februarie 2008.

A constatat că reclamantele sunt îndreptăţite la despăgubiri băneşti pentru imobilul construcţie situat în Târgovişte, judeţ Dâmboviţa, în suprafaţă construită de 351,80 mp şi suprafaţă utilă de 287,81 mp, cu grad de confort I sporit, grad de finisaj superior, conform raportului de expertiză tehnică E.

A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.

Cu respectarea deciziei pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, au fost încuviinţate probele cu acte şi expertiză construcţii.

Având în vedere că Înalta Curte a reţinut în decizia de casare faptul că terenul nu mai poate face obiectul Legii nr. 10/2001 şi despăgubirile pentru construcţie nu maî pot fi stabilite de instanţe, fiind aplicabile dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 247/2005, expertiza efectuată în cauză a avut ca obiectiv numai identificarea unor elemente de natură a fi avute în vedere la stabilirea valorii despăgubirilor pentru construcţia demolată, în procedura specială.

Astfel, potrivit raportului de expertiză întocmit de expertul E. (fila 88 dosar apel), imobilul în litigiu ce a aparţinut autorilor contestatoarelor a avut suprafaţa construită de 351,80 mp, suprafaţa utilă de 287,81 mp, grad de confort I sporit, finisaje superioare.

Cum instanţa de fond nu s-a pronunţat cu privire la constatarea legalităţii Dispoziţiei nr. 7120 din 01 februarie 2008, în raport de soluţia pronunţată în cauză, instanţa de apel a schimbat în parte sentinţa, în sensul ca a anulat în parte Dispoziţia nr. 7120 din 1 februarie 2008 şi a constatat că reclamantele sunt îndreptăţite la despăgubiri băneşti pentru imobilul construcţie situat în Târgovişte, judeţ Dâmboviţa, în suprafaţă construită de 351,80 mp şi suprafaţă utilă de 287,81 mp, cu grad de confort I sporit, grad de finisaj superior, conform raportului de expertiză tehnică E.

Cât priveşte despăgubirile primite de autorul contestatoarelor pentru imobilul demolat, curtea de apel a reţinut cu referire la înscrisul existent la fila 26 dosar fond considerentele sentinţei din 25 februarie 1993, înscrisurile depuse de intimata Primăria Târgovişte în apel (filele 126-132), că numitul D. a încasat despăgubiri de 80.000 lei pentru imobilul construcţie, despăgubiri ce urmează să fie deduse în procedura specială de stabilire a despăgubirilor.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele C. şi B., în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticând-o pentru următoarele motive:

1. Instanţa de apei a încălcat dispoziţiile art. 315 C. proc. civ.

Cu privire Ia obligaţia de a administra probe în vederea stabilirii valorii despăgubirilor pentru construcţii, instanţa de rejudecare a dispus efectuarea unei expertize construcţii, cu un obiectiv foarte generic şi abstract, practic repetând considerentul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Faţă de această situaţie, după numirea expertului, reclamantele au solicitat ca instanţa de rejudecare, în conformitate cu dispoziţia Înaltei Curţi, sa solicite expertului să ia în considerare absolut toate probele ce descriu acest imobil, depuse pe tot parcursul acestui proces.

Instanţa nu a luat în considerare această cerere şi nu a fixat expertului un obiectiv important, iar pentru acest motiv expertiza d-lui E. ajunge la concluzia că suprafaţa construită a imobilului demolat este de 351,80 mp, în loc de 408 mp, suprafaţă susţinută permanent de către reclamante. Diferenţa în minus de 56 mp este reprezentată de suprafaţa construită a spaţiului de sub acoperiş, mansardat (denumit „pod"), ce se găsea deasupra garajului, bucătăriei si terasei acoperite.

Expertul a refuzat să recunoască această suprafaţă, motivând că deşi ea prezintă parametrii unei mansarde din punct de vedere constructiv, acest spaţiu nu era amenajat ca spaţiu locuibil.

Pentru elucidarea acestui aspect şi stabilirea corectă a suprafeţei construite a imobilului, instanţa era obligată să administreze probe, aşa cum i-a impus instanţa supremă.

Proba cea mai elocventă pentru acest aspect era proba cu martori, iar prin încheierea din 24 martie 2014 instanţa a respins această probă, cu motivarea că la dosar sunt declaraţii notariale pe proprie răspundere ale acestora. Declaraţiile notariale la care s-a referit instanţa nu erau specifice pentru situaţia descrierii acestui spaţiu mansardat, numit "pod".

Odată cu depunerea răspunsului expertului la obiecţiunile reclamantelor pentru luarea în calcul a spaţiului denumit "pod", necesitatea audierii martorilor pentru acest aspect specific a apărut obligatorie.

Instanţa, respingând proba cu martorii specialişti, ce trebuiau să demonstreze caracteristicile de spaţiu locuibil pentru diferenţa de 56 mp, suprafaţă construită, neluată în calcul de expert, a încălcat dispoziţia obligatorie dată de Înalta Curte, de completare a probatoriului administrat în vederea stabilirii corecte a suprafeţei construite de 193 mp sau 408 mp.

Decizia recurată este nelegală şi prin încălcarea îndrumărilor de casare ale Înaltei Curţi cu privire Ia achitarea despăgubirilor.

Au solicitat ca primăria sa prezinte documentul oficial de plată şi înscrisul sub semnătură care să ateste încasarea efectivă a sumei.

Instanţa de rejudecare a obligat Primăria Târgovişte să prezinte la dosar înscrisuri din care să rezulte eventuala achitare a despăgubirilor către persoanele expropriate la aceî moment, iar prin această obligare generică, instanţa de rejudecare nu şi-a făcut datoria de a administra probe care să clarifice situaţia.

Primăria Târgovişte a reeomunicat aceleaşi acte deja depuse la dosar în instanţa de fond şi de apel şi care au fost avute în vedere de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi considerate total nesatisfăcătoare, motiv pentru care a dispus suplimentarea probelor. Inserarea pur și simplu a cuvântului „plătit 1.1.1982" nu poate ţine loc de semnătura primitorului sumei, nici de formular C.E.C., atestând că s-a plătit.

II. Instanţa de rejudecare a încălcat dispoziţiile art. 274-277 C. proc. civ., cu privire la obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În speţă, prin sentinţa de fond nr. 1351 din 15 septembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa s-a respins cererea de acordare de cheltuieli, dovedite cu acte şi anume, cheltuieli de transport avion, autobuze, trenuri, cheltuieli scrisori recomandate, cheltuieli expertiza F., calcul lipsa de onorarii arhitect pentru timp îndelungat 3 săptămâni,prezentare în fata instanţei, fără rezolvare si cu amânări, respectiv 2.932,83 euro + 6.800 euro lipsa de onorarii (în şedinţa din 4 februarie 2008), respectiv cheltuieli pentru 4 octombrie 2004-15 septembrie 2008.

Sentinţa a fost apelată, iar în apel reclamantele au solicitat expres obligarea la plata tuturor cheltuielilor de judecată, depunând calculul cheltuielilor în completare, de la 8 decembrie 2008 până la 30 septembrie 2010, eu copii după toate facturile.

Prin Decizia nr. 287 din 3 martei 2015, instanţa de rejudecare a admis plângerea şi a recunoscut dreptul reclamantelor la despăgubiri pentru o suprafaţă construită de 351,80 mp, în loc de 408 mp, cât susţinea Primăria Târgovişte şi, de asemenea, a recunoscut "gradul de confort sporit"; în mod evident primăria a "căzut" în pretenţii.

În consecinţă» conform art. 274 C. proc. civ., intimata trebuia obligată să suporte cheltuielile de judecată totalizate pentru tot parcursul procesului, respectiv 9.979 euro de la prima instanţa de fond + 636 euro de Ia instanţa de apel + 1615 euro de la Înalta Curte de Casație și Justiție + 1.255 euro de la rejudecare, total 13.485 euro.

Cheltuielile de judecată au fost solicitate din prima instanţă a acestui lung parcurs procesual, ele trebuiesc acordate Ia pronunţarea ultimei hotărâri.

Faptul că la judecata din 17 februarie 2015 nu apare o repetare a cererii de acordare de cheltuieli este datorată culpei instanţei de rejudecare, care la acea dată, a respins cererea de amânare si audiere de martori şi în loc să acorde termen pentru fond, cu citarea reclamantelor, a trecut în lipsa acestora şi tară ca să le aducă la cunoştinţă, la judecarea fondului.

În această situaţie, reclamantele nu au avut posibilitatea să ştie că dosarul s-a judecat în fond şi că au posibilitatea să mai depună note scrise şi sa reitereze cererea de cheltuieli.

Recursul este fondat, in sensul celor ce succed, urmând a fi admis:

I. Art. 274 alin. (1) C. proc. civ. instituie regula conform căreia „partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată".

Dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată este un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual şi are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părţii care a câştigat în raportul juridic dedus judecăţii.

În speţă, reclamantele au solicitat plata cheltuielilor de judecată în faţa instanţei de fond, prin notele scrise depuse la termenul din 23 iunie 2008 (fila 95 dosar tribunal), precum şi la termenul din 15 septembrie 2008, când s-a judecat cauza pe fond (fila î 10 dosar tribunal).

Cererea de plată a cheltuielilor de judecată a fost reiterată de reclamante atât în apel (fila 28), cât şi în recurs (fila 129), faze procesuale desfăşurate în primul ciclu procesual,

În al doilea ciclu procesual. Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, prin Decizia nr. 287 din 3 martie 2015, a admis apelul declarat de reclamante împotriva sentinţei civile nr. 1351 din 15 septembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa şi, în consecinţă, a schimbat în parte sentinţa în sensul că a anulat în parte dispoziţia nr. 7120 din 1 februarie 2008 şi a constatat că reclamantele sunt îndreptăţite !a despăgubiri băneşti pentru imobilul construcţie situat în Târgovişte, judeţ Dâmboviţa, în suprafaţă construită de 351,80 mp şi suprafaţă utilă de 287,81 m,p., cu grad de confort 1 sporit, grad de finisaj superior, conform raportului de expertiză tehnică E. A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.

Având în vedere soluţia pronunţată, precum şi faptul că apelantele-reclarnante au solicitat acordarea cheltuielilor de judecată, conform înscrisurilor doveditoare depuse la dosar, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., intimata Primăria municipiului Târgovişte fiind parte căzută în pretenţii.

Însă, prin Decizia nr. 287/2015, instanţa de apel, în rejudecare după casare, a omis a se pronunţat asupra solicitării formulată de reclamante - în calitate de parte câştigătoare în proces, privind obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Pe de altă parte, poziţia juridică de parte câştigătoare în proces este determinată de raportul dintre conţinutul obiectului acţiunii şi rezultatul obţinut prin hotărârea de soluţionare a litigiului.

Urmează deci ca, atunci când pretenţiile ce formează obiectul litigiului sunt admise numai parţial - ca în pricina de faţă, instanţa să acorde celui care a câştigat procesul numai o parte din cheltuielile de judecată, proporţional cu pretenţiile admise.

Aşadar, dispoziţiile art. 276 C. proc. civ. devin aplicabile în situaţia în care pretenţiile reclamantului au fost încuviinţate numai în parte, instanţa urmând a dispune obligarea pârâtului să suporte cheltuielile de judecată numai proporţional cu pretenţiile admise.

Or, în speţă, soluţia pronunţată în rejudecare de către instanţa de apel a fost în sensul admiterii în parte a cererii de despăgubiri formulată de reclamante cu privire ia imobilul construcţie, stabilindu-se dreptul la despăgubiri prin raportare la suma încasată de autorul reclamantelor şi la întinderea dreptului de proprietate dovedită potrivit probatoriului administrat.

Având în vedere această soluţie, intimata Primăria municipiului Târgovişte va fi obligată către reclamantele C. şi B. la plata cheltuielilor de judecată proporţional cu pretenţiile admise şi anume jumătate din cheltuielile dovedite reprezentând onorariu de avocat, onorariu de expertiză, corespondenţă poştală, cheltuieli de transport, efectuate în perioada desfăşurării procedurii judiciare; au fost înlăturate şi înscrisurile care fie nu sunt datate, fie nu sunt certificate conform cu originalul, precum şi cele care nu au fost valorificate în fazele procesuale aferente.

Faţă de aceste considerente, sunt fondate criticile formulate de recurentele-reclamante prin care se susţine încălcarea dispoziţiilor art. 274 şi urm. C. proc. civ. - în ceea ce priveşte obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată. Ca urmare, recursul va fi admis în temeiul motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1), (2) şi (3) C. proc. civ.

II. În cadrul primului motiv de recurs, reclamantele invocă nerespectarea de către instanţa de rejudecare a dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ. - motiv de recurs nefondat din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Prin decizia de casare pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s~au reţinut următoarele considerente, care se impuneau la rejudecarea cauzei, potrivit art. 315 C. proc. civ.:

- în ceea ce priveşte stabilirea valorii despăgubirilor pentru construcţie era necesar a fi administrate probe concludente din care să rezulte tară echivoc descrierea imobilului construcţie demolat, respectiv orice înscrisuri care descriu aceste imobile, depuse de persoana îndreptăţită şî/sau regăsite în arhivele entităţii notificate, inclusiv expertize judiciare sau extrajudiciare. De asemenea, se impuneau a fi analizate susţinerile reclamantelor referitoare la efectuarea unei noi expertize în apel, precum şi completarea probatoriului administrat în vederea stabilirii corecte a suprafeţei construite de 193 mp sau 408 mp, cum susţin reclamantele, a celei utile şi a gradului de confort a! imobilului demolat, probatoriu ce ar fi stat la baza evaluării propriu-zise a construcţiei;

- în ceea ce priveşte achitarea despăgubirilor la momentul exproprierii, pentru construcţia demolată se impunea clarificarea acestui aspect, date fiind susţinerile reclamantelor în sensul inexistenţei despăgubirilor, contrar celei susţine de autorul acestora D., care, potrivit considerentelor sentinţei din 25 februarie 1993, ar fi declarat că ar fi primit despăgubiri numai pentru construcţii. Aceasta deoarece, potrivit art. 16.5 din H.G. nr. 3095/2005, cu modificările ulterioare, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a titlului VII din Legea nr. 247/2005, în situaţia în care persoana fizică ori juridică îndreptăţită sau, după caz, ascendentul acesteia a încasat o despăgubire, se va face dovada plaţii acesteia şi cuantumul despăgubirii ce trebuie dedusă potrivit procedurii prevăzute de pct. 22 noiembrie.

Cu respectarea îndrumărilor şi dezlegărilor date prin decizia de casare, în vederea stabilirii situaţiei de fapt, instanţa de apel a încuviinţat proba cu înscrisuri şi proba cu expertiză construcţii, în vederea stabilirii suprafeţei construite, a celei utile şi a gradului de confort al imobilului demolat, constatând, totodată, că la dosar sunt depuse declaraţiile notariale ale martorilor.

La întocmirea raportului de expertiză tehnică judiciară, expertul E. a avut în vedere informaţiile ce rezultă din actele dosarului, respectiv planşe fotografice, documente emise de instituţiile statului. declaraţii, autorizaţii de construire şi documentaţiile tehnice ce au stat la baza eliberării acestora, precum şi descrierile relatate de reclamanta C. cu ocazia deplasării la imobil (filele 82-83 dosar apel).

S-au încuviinţat obiecţiuniie formulate de apelanta-reclamanta C. la raportul de expertiză, iar în răspunsul său, expertul E. a arătat că din analizarea întregii documentaţii aflată la dosarul cauzei rezultă că „podul" clădirii nu era amenajat ca mansardă, nu era locuibil, acesta fiind utilizat pentru depozitare, aspect precizat şi de reclamantă. Ca urmare, acest spaţiu nu putea fi inclus în suprafaţa totală construită/utilă a imobilului. Toate referinţele la suprafaţa construită, suprafaţa utilă şi gradul de confort/de finisaj au avut ca suport modul cum au fost definite aceste noţiuni în reglementările tehnice şi dispoziţiile legale aplicabile.

În aceste condiţii, curtea de apel a omologat raportul de expertiză tehnică judiciară şi a constatat, conform concluziilor acestuia, că imobilul în litigiu a avut o suprafaţă construită de 351,80 mp, o suprafaţă utilă de 287,81 mp, grad de confort I sporit şi finisaje superioare.

Din cuprinsul raportului de expertiză rezultă că ia stabilirea suprafeţei construite, a celei utile şi a gradului de confort al imobilului demolat s-a avut în vedere toată documentaţia depusă la dosarul cauzei, inclusiv declaraţiile.

Referitor la critica privind respingerea cererii cu martori specialişti, în faţa instanţei de rejudecare, apetanta-reclamantă C. a solicitat proba cu „expertize şi martori, despre această din urmă probă arătând că la dosar sunt depuse declaraţii notariale."

Având în vedere că aspectul şi compunerea imobilului reiese din declaraţiile martorilor aflate deja la dosarul cauzei, instanţa de apel a respins cererea de audiere a acestora, iar încuviinţarea probei (inclusiv motivarea acesteia} ţine de temeinicia deciziei ce excede controlului judiciar în faţa instanţei de recurs, din perspectiva dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte despăgubirile acordate la momentul exproprierii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus să se clarifice acest aspect, în raport cu dispoziţiile legale aplicabile.

Pentru a putea stabili pe deplin situaţia de fapt şi din această perspectivă, instanţa de apel a dispus în sarcina pârâtei Primăria municipiului Târgovişte obligaţia de a depune la dosarul cauzei toate actele pe care le deţine cu privire la eventuala achitare a despăgubirilor la acel moment, obligaţie ce a fost îndeplinită de intimată, care a răspuns prin adresa din 21 noiembrie 2014, transmiţând înscrisurile aflate în posesia sa (filele 126-132 dosar apel).

Curtea de Apel Ploieşti a lămurit acest aspect prin coroborarea probelor administrate în dosar, stabilind că autorul reclamantelor a încasat despăgubiri de 80,000 lei pentm imobilul construcţie - ce urmează a fi deduse în procedura specială de stabilire a despăgubirilor - neputând fi înlăturată propria recunoaştere a autorului reclamantelor, potrivit căreia a primit despăgubiri „decât pentru casă", consemnată în sentinţa din 25 februarie 1993 a Judecătoriei Târgovişte.

Prin urmare, în rejudecare, instanţa de apel a constatat dreptul reclamantelor la măsuri reparatorii pentm imobilul construcţie solicitat, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. .10/2001 şi Legii nr. 247/2005, incidente în speţă,

Aşadar, contrar susţinerilor recurentetor-reclamante, curtea de apel a soluţionat cauza cu respectarea tuturor statuărilor şi îndrumărilor deciziei de casare a Înaltei Curţit neputându-se reţine încălcarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ.

Faţa de cele ce preced, sunt nefondate critici le formulate prin acest motiv de recurs pe aspectele contestate, decizia recurată fiind legală din această perspectivă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantele C. şi B. împotriva Deciziei nr. 287 din data de 3 martie 2015 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Modifică în parte decizia, în sensul că obligă pe pârâta Primăria municipiului Târgovişte Ia plata cheltuielilor de judecată către reclamantele C. şi B., în cuantum de 2,100 lei şi 700 euro, în echivalent în Iei la data efectuării plăţii, cu aplicarea dispoziţiilor art. 276 C. proc. civ.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 octombrie 2015.