Retroactive rent and default interest start date for state-occupied property subject to legal retention under Law No. 10/2001

Decizia nr. 2253/2015

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 1435 din 18 aprilie 2012, Tribunalul Covasna a admis în parte acţiunea formulată, astfel cum a fost precizată de reclamanţii A., B. şi C. în contradictoriu cu pârâtul D. Covasna, a obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 311.472 lei, reprezentând chirie pentru perioada 05 februarie 2007 - 05 februarie 2010, pentru suprafaţa de teren de 2.063 mp şi suprafaţa construită desfăşurată de 880 mp, iar, pentru perioada 16 ianuarie 2009 - 05 februarie 2010, şi pentru 311 mp suprafaţă construită; a obligat pârâtul la plata către reclamanţi a dobânzii legale prevăzută de O.G. nr. 9/2000 pentru chiria datorată pentru fiecare lună din perioada 05 februarie 2007 - 05 februarie 2010, scadentă la data de 10 a lunii următoare, până la plata integrală; a obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 523.733 lei chirie pentru perioada 06 februarie 2010 - 03 decembrie 2010 pentru terenul în suprafaţă de 2.063 mp şi suprafaţa construită desfăşurată de 1.191 mp; a obligat pârâtul la plata către reclamanţii a dobânzii legale prevăzută de O.G. nr. 9/2000 pentru chiria datorată pentru fiecare lună din perioada 06 februarie 2010 - 03 decembrie 2010, scadentă la data de 10 a lunii următoare, până la plata integrală; a obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 3.006 lei chirie pentru perioada 04 decembrie 2010 - 31 decembrie 2010, pentru terenul în suprafaţă de 774 mp, la care se adaugă dobânda legală prevăzută de O.G. nr. 9/2000, calculată asupra sumei menţionate de la data de 10 ianuarie 2011 şi până la plata integrală; a respins, ca nefondată, cererea reclamanţilor având ca obiect obligarea pârâtului la plata sumei de 1.512 lei, reprezentând majorări de întârziere, a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că reclamanţii au formulat, la data de 20 iunie 2001, o notificare, prin care au solicitat restituirea imobilului situat în Sfântu Gheorghe, jud. Covasna, înscris în C.F., care a fost preluat abuziv de către stat de la părinţii reclamanţilor, fără titlu valabil.

Cererea de restituire a imobilului adresată pârâtului în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost respinsă de Ministerul Administraţiei şi Internelor, însă, prin Decizia nr. 3797/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Ministerul Administrației și Internelor a fost obligat, să emită decizie de restituire în natură a imobilului situat în mun. Sf. Gheorghe, jud. Covasna, pentru întreg imobilul”.

La data de 05 februarie 2007, Ministerul Administrației și Internelor a admis cererea care a format obiectul notificării din 2001 şi a emis Dispoziţia de restituire în natură nr. 142/2007, prin care a restituit,,în natură imobilul construcţie P+1, având suprafaţa construită de 440 mp şi teren aferent în suprafaţă de 2.063 mp, identificat conform schiţei anexă”.

Întrucât reclamanţii au dorit restituirea în natură a suprafeţei totale construite, de 751 mp, au formulat contestaţie împotriva acestei dispoziţii de restituire, iar, prin Decizia nr. 218 din 16 ianuarie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a menţinut Decizia civilă nr. 257/A din 09 aprilie 2008, prin care s-a schimbat în parte Dispoziţia nr. 142 din 05 februarie 2007 şi s-a dispus obligarea Ministerului Administrației și Internelor, să restituie în natură şi restul construcţiei preluate de stat prin procesul verbal din data de 15 iunie 1946, respectiv parterul corpurilor B, C şi D individualizate prin raportul de expertiză întocmit de expert E.”

Prin cererea din 01 octombrie 2008 reclamanţii au solicitat să li se restituie în natură şi restul construcţiilor necuprinse în Dispoziţia nr. 142/2007, să se încheie contractul de închiriere a imobilului şi să se stabilească cuantumul chiriei pentru terenul în suprafaţă de 2.063 mp şi suprafaţa construită de 440 mp. Au mai solicitat ca plata chiriei să se facă retroactiv de la data eliberării deciziei de retrocedare, atât pentru imobilul ce a format obiectul Dispoziţiei nr. 142/2007, cât şi pentru restul clădirilor ce nu au fost cuprinse în dispoziţie.

La această solicitare li s-a comunicat reclamanţilor că D. Covasna, în calitate de utilizator al imobilului, va încheia contractul de închiriere în termen de 15 zile de la data emiterii dispoziţiei de restituire, iar obligaţia de plată devine scadentă la data de 10 a fiecărei luni.

Reclamanţii au revenit cu o nouă solicitare de încheiere a contractului de închiriere pentru întreg imobilul, cerere înregistrată din 16 decembrie 2008, iar, pentru data de 23 ianuarie 2009, pârâtul D. Covasna i-a invitat la sediul acestuia pentru perfectarea şi semnarea contractului.

Reclamanţii s-au prezentat la data menţionată, însă nu s-a întocmit contractul şi, prin adresele din 19 februarie 2009 şi 10 martie 2009, au reiterat solicitările de predare a imobilului, încheierea contractului de închiriere şi plata chiriei. Prin adresa din 11 martie 2009, Ministerul Administrației și Internelor le-a comunicat că solicitarea lor a fost transmisă din nou la D. Covasna spre competentă soluţionare.

Prin adresa din 23 aprilie 2009, D. Covasna a comunicat reclamanţilor că este necesară îndreptarea erorii materiale din Decizia nr. 257/A din 09 aprilie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, după care va trece la întocmirea formalităţilor prevăzute de lege pentru rezolvarea solicitărilor lor.

Prin încheierea Curţii de Apel Bucureşti din 06 ianuarie 2010 s-a dispus îndreptarea erorii materiale şi s-a lămurit dispozitivul Deciziei nr. 257/A din 09 aprilie 2008, în sensul că a fost obligat Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, să restituie în natură şi restul construcţiei preluată de către stat, deţinută de fostul proprietar în baza procesului verbal din data de 25 iunie 1946, respectiv parterul corpurilor B, C şi D, individualizate prin raportul de expertiză întocmit de expert E. şi nu F., cum din eroare s-a trecut (…). Au fost păstrate restul menţiunilor Dispoziţiei nr. 142/2007”.

Cu toate acestea, pârâtul nu a întocmit protocolul de predare-primire şi contractul de închiriere a imobilului nici după perioada afectaţiunii - 05 februarie 2010, folosind imobilul fără contract de închiriere până la data predării - 03 decembrie 2010.

Prin încheierea C.F. din 22 decembrie 2010 s-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea reclamanţilor asupra imobilului menţionat, iar, prin contractul de închiriere din 27 mai 2011, încheiat între părţi, s-a stabilit chiria lunară de 774 euro pentru terenul de 774 mp ce face obiectul actului.

Pârâtul a făcut în speţă dovada că s-a adresat Inspectoratului General al Poliţiei Române pentru a se aloca fondurile necesare pentru plata chiriei.

În aceste condiţii, instanța de fond a constatat, raportat la prevederilor art. 25 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 10/2001, dispoziţiile art. 1 şi 3 din H.G. nr. 1886/2006 modificată, dar și art. 4 şi 7 din acelaşi act normativ, că din starea de fapt expusă rezultă că Dispoziţia nr. 142 din 05 februarie 2007 emisă de Ministerul Administrației și Internelor, având ca obiect imobilul construcţie P+1 cu suprafaţa construită de 440 mp şi teren aferent în suprafaţă de 2.063 mp a fost contestată de reclamanţi, care au solicitat modificarea acesteia doar în sensul de a se restitui întregul imobil - diferenţa de suprafaţă construită de la 440 mp la 787 mp. Aşadar, dispoziţia menţionată nu a fost analizată sub aspectul temeiniciei şi legalităţii restituirii suprafaţei de 2.063 mp teren şi 440 mp suprafaţă construită şi, din acest punct de vedere, era irevocabilă, iar, din data de 05 februarie 2007, pentru aceste suprafeţe din imobil pe care pârâtul le folosea trebuia să se achite reclamanţilor chiria prevăzută de art. 1/anexa 1 din H.G. nr. 1886/2006, modificată. În plus, prin încheierea Curţii de Apel Bucureşti din 06 ianuarie 2010 s-a lămurit dispozitivul Deciziei nr. 257/A din 09 aprilie 2008, în sensul că au fost păstrate restul menţiunilor Dispoziţiei nr. 142/2007. În situaţia în care pârâtul ar fi avut neclarităţi cu privire la conţinutul deciziilor indicate, putea solicita lămuriri imediat după pronunţarea acestora.

Prin urmare, pentru 2.063 mp teren şi 880 mp suprafaţă desfăşurată construcţii, chiria se va calcula de la data de 05 februarie 2007; pentru diferenţa de suprafaţă construită, doar prin Decizia nr. 257A/2008, irevocabilă prin Decizia nr. 218 din 16 ianuarie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus obligarea Ministerului Afacerilor și Internelor, să restituie în natură şi restul construcţiei preluate de stat prin procesul verbal din 15 iunie 1946, respectiv parterul corpurilor B, C şi D - ca urmare, de la data de 16 ianuarie 2009 pârâtul datora chirie reclamanţilor pentru suprafaţa de 311 mp (80 mp parter corp B, 80 mp parter corp C şi 151 mp parter corp D), în cuantumul prevăzut de art. 1 din H.G. nr. 1886/2006; în consecinţă, pentru suprafaţa de 311 mp construcţii, chiria se va calcula de la data de 16 ianuarie 2009.

La stabilirea sumelor datorate de pârât reclamanţilor cu titlu de chirie s-a avut în vedere şi perioada afectaţiunii de trei ani, conform art. 16 din Legea nr. 10/2001, pentru fiecare din cele două situaţii expuse anterior, precum şi prevederile art. 7 din H.G. nr. 1886/2006. Ca atare, pentru perioada 05 februarie 2007 - 05 februarie 2010, pentru suprafaţa de teren de 2.063 mp şi suprafaţa construită desfăşurată de 880 mp, iar, de la 16 ianuarie 2009 la 05 februarie 2010 şi pentru 311 mp suprafaţă construită, valoarea totală a chiriei datorată de pârât era de 311.472 lei. Pentru perioada 06 februarie 2010-03 decembrie 2010, la stabilirea chiriei pentru terenul în suprafaţă de 2.063 mp şi suprafaţa construită desfăşurată de 1.191 mp s-a avut în vedere şi faptul că pe raza mun. Sf. Gheorghe pentru imobile similare chiria variază între 10 şi 25 euro/mp/lună+T.V.A. pe suprafaţă construită (pentru teren, valoarea chiriei lunare se poate raporta la preţul convenit de părţi şi prin contractul de închiriere din data de 27 mai 2011, adică 1 euro/mp/lună). Aşadar, chiria de 12.500 euro lunar solicitată de reclamanţi pentru această parte din imobil este justificată, chiar dacă se are în vedere la calcul valoarea minimă de 10 euro/mp pentru clădiri şi 1 euro/mp teren, fiind în concordanţă cu preţurile practicate în zonă (în cazul în care se consideră ca bază de calcul valorile minime ale chiriei, chiar şi fără T.V.A., ar rezulta o valoare de 13.793 euro/lună).

În cauză, pârâtul nu a propus alte probe prin care să dovedească cuantumul chiriei percepute pentru imobile cu caracteristici simulare. În consecinţă, cuantumul total al chiriei era de 523.733 lei (defalcat, pe fiecare lună din această perioadă, transformat în lei la cursul B.N.R. din data de 10 a lunii: 05 - 28 februarie 2010 - 44.428 lei, martie 2010 - 51.259 lei, aprilie 2010 - 51.635 lei, mai 2010 - 52.343 lei, iunie 2010 - 52.750 lei, iulie 2010 - 52.969 lei, august 2010 - 52.861 lei, septembrie 2010 - 53.526 lei, octombrie 2010 - 53.353 lei, noiembrie 2010 - 53.758 lei, iar pentru 01- 03 decembrie 2010 - 5.202 lei). Pentru perioada 04 decembrie 2010 - 31 decembrie 2010, perioadă necuprinsă în contractul de închiriere semnat la data de 27 mai 2011 şi valabil retroactiv de la data de 01 ianuarie 2011, valoarea chiriei datorate pentru terenul de 774 mp era de 3.006 lei. Deoarece prin acţiunea iniţială reclamanţii au solicitat plata sumei de 3.328 lei şi au dovedit suma de 3.006 lei, petitul 3 al acţiunii a fost admis doar în parte.

Instanța de fond a mai constatat că părţile nu au solicitat întocmirea unui raport de expertiză pentru calculul chiriei lunare şi nici nu se impunea a fi administrată din oficiu o asemenea probă, cât timp pentru determinarea cuantumului acesteia se putea face doar o operaţiune matematică.

În ceea ce priveşte dobânda solicitată pentru sumele datorate cu titlu de chirie, instanţa a apreciat că aceasta reprezintă contravaloarea prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării sau executării cu întârziere a obligaţiei, cuantificarea acesteia putând avea loc prin convenţia părţilor sau în mod legal, prin voinţa legiuitorului; în condiţiile în care în speţă prima ipoteză este exclusă, cuantificarea prejudiciului încercat de reclamanţi poate avea loc doar prin raportare la dobânda legală prevăzută de O.G. nr. 9/2000, în vigoare la data formulării primei cereri de plată a chiriei de către reclamanţi.

Însă, întrucât reclamanţii au solicitat calcularea dobânzii în funcţie de rata dobânzii de referinţă stabilită pentru fiecare lună de B.N.R. la depozitele atrase, pentru perioada 05 februarie 2007 - 05 februarie 2010, pentru suprafaţa de teren de 2.063 mp şi suprafaţa construită desfăşurată de 880 mp, iar, de la 16 ianuarie 2009 la 05 februarie 2010 şi pentru 311 mp suprafaţă construită, și art. 3 din O.G. nr. 9/2000 prevede că dobânda legală în materie civilă se stabileşte la nivelul dobânzii de referinţă a B.N.R., diminuat cu 20%, cererea sub acest aspect a fost admisă în parte. S-a reținut că, potrivit art. 4 din H.G. nr. 1886/2006, raportat la art. 2 şi 5 din O.G. nr. 9/2000, dobânda datorată, stabilită pentru sumele neplătite, se calculează de la data scadenţei chiriei pentru fiecare lună (data de 10 a lunii următoare), cuantumul chiriei lunare fiind evidenţiat anterior.

Referitor la cererea de plată a sumei de 1.512 lei, instanţa a constatat că Primăria municipiului Sf. Gheorghe a calculat majorări de întârziere pentru plata cu întârziere a impozitelor datorate de 1.386 lei. Reclamanţii au solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 1.512 lei cu titlu de majorări de întârziere, dar în motivarea cererii lor au arătat că pârâtul este vinovat de încheierea cu întârziere a protocolului de predare-primire, fără de care nu se putea trece la intabularea imobilului în C.F.

Astfel, majorările de întârziere percepute de Primăria Sfântu Gheorghe reprezintă sancţiunea pentru achitarea cu întârziere a unor impozite, pe când suma pretinsă de reclamanţi are temei de fapt în întocmirea cu întârziere a unui protocol, împrejurare ce nu generează plata unei sume cu titlu de majorări de întârziere.

Prin Decizia nr. 154/Ap din 11 decembrie 2013 a Curţii de Apel Braşov s-a respins apelul declarat de pârâtul D. Covasna. Ulterior, însă, prin Decizia nr. 1796 din 10 iunie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a admis recursul pârâtului formulat împotriva Deciziei nr. 154/Ap din 11 decembrie 2013 a Curţii de Apel Braşov şi cauza a fost trimisă spre rejudecare pentru suplimentarea probatoriului.

Prin decizia Înaltei Curţi au fost soluţionate irevocabil problemele de drept legate de prescripţia dreptului la acţiune pentru pretenţiile formulate pe perioada 5 februarie 2007 şi până la 27 iunie 2008, de dreptul reclamanţilor de a solicita chiria pentru perioada 27 iunie 2008 - 5 februarie 2010 pentru construcţia P+1 cu o suprafaţă de 440 mp şi teren de 2.063 mp, iar, pentru corpurile parter în suprafaţă de 311 mp, dreptul de a solicita chiria pe perioada 16 ianuarie 2009 - 5 februarie 2010, de asemenea, pentru întreg imobil chiria pentru perioada 5 februarie 2010 - 3 decembrie 2010. S-a mai reţinut că, în lipsa unei cereri reconvenţionale, constatarea calităţii de constructor de bună credinţă nu poate fi analizată, iar o compensare a pretenţiilor nu poate fi dispusă. S-a respins şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a apelantului.

Prin notele scrise depuse la 8 octombrie 2014, pârâtul a solicitat compensarea cheltuielilor cu titlu de investiţii în construcţii cu valoarea chiriei datorate, fără a preciza cuantumul acestor investiţii şi fără a depune înscrisuri cu privire la valoarea lor, opunându-se la efectuarea expertizei. La termenul din 29 octombrie 2014, s-a pus în vedere acestuia să precizeze valoarea investiţiilor şi să la justifice, însă partea şi-a îndeplinit această obligaţie doar la ultimul termen de judecată, când a arătat că solicită suma de 634.497,88 lei, reprezentând valoarea de inventar a corpurilor de clădire etajate şi construite B, C şi D.

Prin Decizia civilă nr. 470/Ap din 01 aprilie 2015, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, a admis, în parte, apelul declarat de apelantul D. Covasna împotriva sentinţei civile nr. 1435 din 18 aprilie 2012 pronunţată de Tribunalul Covasna, a modificat în parte hotărârea apelată, în sensul că a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile din perioada 5 februarie 2007 - 27 iunie 2008; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului; a obligat pârâtul să plătească reclamanţilor următoarele sume: 164.947,4 lei, chiria actualizată pe perioada 27 iunie 2008 - 4 februarie 2010 pentru construcţia P+1, corpul A, cu o suprafaţă de 880 mp (440 mp P+440 mp) şi teren de 2.063 mp; 90.374 lei, dobândă aferentă chiriei calculată de la data scadenţei şi până la 28 ianuarie 2015 şi în continuare până la data plăţii; 27.048 lei, chiria actualizată pe perioada 16 ianuarie 2009 - 4 februarie 2010 pentru corpurile de parter în suprafaţă de 311 mp; 13.933,2 lei, dobândă aferentă chiriei calculată de la data scadenţei şi până la 28 ianuarie 2015 şi în continuare până la data plăţii; 523.731,7 lei, contravaloare lipsă de folosinţă pe perioada 5 februarie 2010 - 3 decembrie 2010 pentru întregul imobil de 2.063 mp teren şi 1.191 mp suprafaţă construită; 183.923,3 lei, dobândă aferentă lipsei de folosinţă calculate de la data scadenţei şi până la 28 ianuarie 2015 şi în continuare până la data plăţii; 3.006,38 lei, contravaloare lipsă de folosinţă pentru suprafaţa de 774 mp teren pe perioada 4 decembrie 2010 - 31 decembrie 2010; 962,6 lei, dobândă aferentă lipsei de folosinţă calculate de la data scadenţei şi până la 28 ianuarie 2015 şi în continuare până la data plăţii; a respins restul pretenţiilor şi a menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii; a obligat apelantul să plătească intimatei A. cheltuieli de judecată în cuantum de 15.928,87 lei.

În considerentele hotărârii, instanța de apel a reținut următoarele:

Criticile din apel, legate de tardivitatea depunerii acţiunii, respectiv prescripţia dreptului la acţiune au fost soluţionate irevocabil prin Decizia nr. 1796 din 10 iunie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în sensul că s-a reţinut a fi prescrise pretenţiile formulate pe perioada 5 februarie 2007 - 27 iunie 2008 pentru imobilele restituite prin dispoziţia de restituire, astfel că, faţă de prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., problema de drept dezlegată este obligatorie şi nu mai poate fi reanalizată în prezentul apel. Apărările intimatului referitoare la rejudecarea condiţiilor de intervenire a suspendării prescripţiei nu pot fi analizate faţă de dispoziţiile exprese ale textului citat.

De asemenea, excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Covasna a fost respinsă irevocabil prin aceeaşi decizie, aşa încât, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., se impune respingerea excepţiei.

Cât priveşte regimul juridic al construcţiilor, din Dispoziţia nr. 142 din 5 februarie 2007, din raportul de expertiză întocmit de expert E. în Dosarul nr. x/3/2007 al Curţii de Apel Bucureşti şi din hotărârile judecătoreşti (Decizia nr. 3797 din 12 aprilie 2006, Decizia nr. 257/A din 9 aprilie 2008) se reţine că reclamanţii au primit în natură suprafaţa de teren de 2.063 mp şi construcţia P+1 - corp A de 880 mp (prin Dispoziţia nr. 142 din 5 februarie 2007), iar, ulterior, parterul corpurilor B - 80 mp, C - 80 mp şi D - 151 mp (total 311 mp). Construcţiile nerestituite au fost identificate de expert şi prin procesul verbal din 16 februarie 2008 ca fiind corpul B1- regim P+1 de 102 mp, etajele de la corpurile B - 80 mp, C - 80 mp, D -151 mp şi corpul E 1 - regim P+1 de 464 mp.

Prevederile art. 294 alin. (2) C. proc. civ. permit părţilor să solicite compensarea legală şi în apel, condiţiile compensării vizând, conform art. 1144 C. civ., reciprocitatea obligaţiilor, existenţa unor bunuri fungibile şi caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţelor.

În ceea ce priveşte creanţa invocată de pârât, reprezentând contravaloarea investiţiilor în sumă de 634.497,88 lei, se constată că aceasta nu este certă. Valoarea de inventar a mijloacelor fixe nu a fost acceptată de reclamanţii în sensul art. 379 alin. (3) C. proc. civ., astfel că fişele depuse în probaţiune nu sunt opozabile acestora. Pe de altă parte, pârâtul a solicitat investiţiile realizate la corpurile de clădire ce nu au fost restituite reclamanţilor, respectiv contravaloarea etajărilor efectuate la corpurile B, C şi D, or, atât timp cât aceste corpuri nu au fost restituite reclamanţilor, nu pot forma obiect al compensării. Raportul de evaluare nr. 28 din 20 decembrie 2006 efectuat de experta G. are o valoare extrajudiciară şi nu a fost însuşit de reclamanţi, astfel că nu poate fi avut în vedere la stabilirea câtimii creanţei. Pe de altă parte, raportul de expertiză a evaluat două corpuri de clădire B1, E1 şi o terasă de 650.000 lei, la valoarea din 20 decembrie 2006, însă pârâtul nu şi-a precizat creanţa în funcţie de această sumă şi de aceste corpuri, prin urmare compensaţia nu poate fi raportată la această valoare. Totodată, intenţia de demolare a acestor investiţii de către pârât, astfel cum a fost înaintată prin adresa din 14 aprilie 2011, constituie un motiv în plus în a considera incertă creanţa propusă spre compensare, astfel că, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1144 C. civ. şi art. 294 alin. (2) C. proc. civ., urmează a se respinge cererea de compensare.

Referitor la pretenţiile formulate, prin raportare la dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în cauză pârâtul datorează chiria pentru perioada 27 iunie 2008 - 5 februarie 2010 pentru imobilele restituite iniţial (construcţie P+1 de 440 mp şi teren de 2.063 mp), chiria pentru perioada 16 ianuarie 2009 - 5 februarie 2010 pentru imobilele acordate ulterior (corpurile de parter de 311 mp), iar, pentru întregul imobil, chiria pentru perioada 5 februarie 2010 - 3 decembrie 2010.

Susţinerile pârâtului cu privire la excluderea chiriei pentru data de 27 iunie 2008 din calculul pretenţiilor urmează a fi înlăturate, întrucât, raportat la data introducerii acţiunii, 27 iunie 2011, aceasta zi se ia în calcul la pretenţiile formulate. De altfel, ziua de 27 iunie 2008 a fost inclusă şi de instanţa de casare în calculul pretenţiilor datorate de pârât, iar faptul că aceeaşi instanţă a reţinut prescripţia faţă de această dată se interpretează în sensul aplicării dispoziţiilor art. 16 lit. b) din Decretul-Lege nr. 167/1958.

Pretenţiile în cuantum de 3.006 lei, solicitate pentru perioada 4 decembrie 2010 - 31 decembrie 2010, reprezentând chirie pentru terenul în suprafaţă de 774 mp, cu dobânda legală, au fost contestate în cadrul recursului, pârâtul considerând că, neavând efect retroactiv, contractul de închiriere nu putea fi avut în vedere la calculul lor. În decizia de casare, instanţa de recurs a reţinut că prin preluarea folosinţei imobilului la data de 3 decembrie 2010 încetează obligaţia legală de plată a chiriei, fără însă a dispune respingerea acestor pretenţii, astfel că, în rejudecare, se vor reanaliza şi aceste pretenţii.

Dreptul reclamanţilor la contravaloarea lipsei de folosinţă pentru imobilul care le-a fost restituit prin hotărâre judecătorească, cu obligaţia de a îi menţine afectaţiunea, derivă din prevederile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2010 raportat la H.G. nr. 1886/2006. Acest drept a fost recunoscut şi de instanţa de casare, astfel că susţinerile pârâtului legate de netemeinicia lor sunt nefondate. În speţă sunt incidente dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi prevederile H.G. nr. 1886/2006, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 343/2007, în raport cu care lipsa de folosinţă a imobilului în perioada supusă afectaţiunii legale se traduce prin contravaloarea chiriei stabilite prin hotărâre de Guvern. Obligaţia de plată a chiriei este una legală, iar aceasta subzistă şi în ipoteza în care nu se încheie un contract de închiriere în formă scrisă, stabilirea contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului fiind raportată la cuantumul chiriei prevăzute de lege. Scadenţa de drept pentru obligaţia de plată a chiriei este prevăzută expres de art. 4 din H.G. nr. 1886/2006, la data de 10 a fiecărei luni.

Pentru perioada ulterioară duratei de afectaţiune, dreptul proprietarilor la contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului derivă din prevederile art. 40 din Legea nr. 10/2001.

Actualizarea chiriei cu rata indicelui de inflaţie este prevăzută de art. 7 din H.G. nr. 1886/2006, care arată că cuantumul chiriilor se va actualiza anual cu indicele de inflaţie prin hotărâre a Guvernului, în acest sens fiind emisă H.G. nr. 507/2014 privind actualizarea cuantumului chiriilor aferente imobilelor retrocedate şi afectate unor destinaţii de interes public cu indicele preţurilor de consum aferent perioadei cuprinse între luna ianuarie a anului 2007 şi luna mai a anului 2014.

Dobânda legală este datorată în baza art. 1088 alin. (1) C. civ., potrivit cu care daunele interese pentru neexecutarea unei obligaţii băneşti cuprind dobânda legală. Această dobândă a fost stabilită prin O.G. nr. 9/2000, ce a produs efecte până la data abrogării sale la 31 august 2011, iar, în continuare, sunt incidente prevederile O.G. nr. 13/2011. Criticile pârâtului referitoare la neaplicarea dobânzilor legale în lipsa unui contract de închiriere sunt neîntemeiate, întrucât obligaţia de plată a chiriei subzistă potrivit legii chiar şi în condiţiile în care nu s-a încheiat un astfel de contract. De asemenea, dispoziţiile art. 40 din Legea nr. 10/2001, care arată că deţinătorul trebuie să plătească proprietarilor o sumă calculată pe zi de întârziere, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului restituit, nu exclud incidenţa prevederilor art. 1088 alin. (1) C. civ., textul de lege vizând de fapt toate daunele interese rezultate din lipsa de folosinţă a imobilului, deci inclusiv dobânzile legale. Potrivit art. 1088 alin. (2) C. civ., aceste dobânzi curg de drept de la data scadenţei prevăzute de art. 4 din H.G. nr. 1886/2006 şi nu de la data cererii de chemare în judecată. Pretenţiile solicitate de reclamanţi sunt anterioare încheierii contractului de închiriere din 27 mai 2011, motiv pentru care nu prezintă relevanţă acest contract în cazul chiriei legale, astfel cum s-a reţinut şi prin decizia de casare.

În ceea ce priveşte efectele în timp ale O.G. nr. 9/2000, susţinerile pârâtului sunt neîntemeiate, întrucât acest act normativ este aplicabil raporturilor juridice existente la data la care legea producea efecte. Astfel, pentru pretenţiile solicitate până la data de 31 august 2011 sunt aplicabile prevederile O.G. nr. 9/2000, iar, începând cu 1 septembrie 2011, dispoziţiile O.G. nr. 13/2011.

Daunele interese sub forma actualizării cu rata indicelui de inflaţie şi a dobânzii legale reprezintă obligaţii distincte şi pot fi cumulate. Indicele de inflaţie reprezintă un calcul matematic aplicabil unui fenomen economic, prin intermediul căruia se măsoară gradul de depreciere a valorii banilor aflaţi în circulaţie, respectiv coeficientul de scădere a puterii de cumpărare. Cât priveşte dobânda, aceasta reprezintă câştigul, folosul ori profitul pe care l-ar fi obţinut reclamanţii din investirea banilor dacă pârâtul ar fi plătit debitul la termen.

Pentru cuantificarea chiriei şi a lipsei de folosinţă, în rejudecare s-a suplimentat probatoriul cu proba cu expertiză contabilă. Aceasta a cuprins două variante, cu sau fără aplicarea indicelui de inflaţie.

Faţă de prevederile art. 4 şi art. 7 din H.G. nr. 1886/2006, cât şi dispoziţiile art. 1088 C. civ., prin raportare la O.G. nr. 9/2000 şi 13/2011, s-au menţinut parţial obligaţiile de plată stabilite în sarcina pârâtului, astfel: 164.947,4 lei, chiria actualizată pe perioada 27 iunie 2008 - 4 februarie 2010 pentru construcţia P+1, corp A, cu o suprafaţă de 880 mp (440 mp P+ 440 mp 1) şi teren de 2.063 mp prin încadrarea imobilului în rangul II şi luarea în calcul a anexei 1 din H.G. nr. 343/2007 privind modificarea şi completarea H.G. nr. 1886/2006 de stabilire a chiriilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv (încadrarea imobilului în zona de rang II a respectat prevederile art. 3 din H.G. nr. 1886/2006 şi art. 2 lit. c) din Legea nr. 351/2001, potrivit cărora municipiile de importanţă judeţeană au rangul II); 90.374 lei, dobânda aferentă chiriei calculată de la data scadenţei şi până la 28 ianuarie 2015, în temeiul O.G. nr. 9/2000 până la 30 august 2011 şi, în baza O.G. nr. 13/2011, din 1 septembrie 2011 până la 28 ianuarie 2015 şi în continuare până la data plăţii; 27.048 lei, chiria actualizată pe perioada 16 ianuarie 2009 - 4 februarie 2010 pentru corpurile de parter în suprafaţă de 311 mp, potrivit anexei 1 din H.G. nr. 343/2007 privind modificarea şi completarea H.G. nr. 1886/2006; 13.933,2 lei, dobânda aferentă chiriei calculată de la data scadenţei şi până la 28 ianuarie 2015, în temeiul O.G. nr. 9/2000 până la 30 august 2011 şi, în baza O.G. nr. 13/2011, din 1 septembrie 2011 până la 28 ianuarie 2015 şi în continuare până la data plăţii.

În ceea ce priveşte pretenţiile pentru lipsa de folosinţă a imobilelor pe perioada ulterioară duratei de afectaţiune (5 februarie 2010 - 3 decembrie 2010), pentru întregul imobil de 2.063 mp teren şi 1.191 mp suprafaţă construită, acestea s-au calculat potrivit art. 40 din Legea nr. 10/2001. În speţă, decizia de restituire a imobilului a fost emisă la 5 februarie 2007, perioada de afectaţiune de 3 ani prevăzută de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 a fost până la 5 februarie 2010, iar protocolul de predare-primire a fost încheiat la 3 decembrie 2010, peste termenul de 30 de zile prevăzut de art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Prin urmare, pentru perioada 5 februarie 2010 - 3 decembrie 2010 pârâtul datorează contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului nerestituit în cuantum de 523.731,7 lei şi nu chiria legală cuvenită în perioada de afectaţiune.

Potrivit adresei din 6 iulie 2010 emisă de pârât, chiria ofertată a fost de 5.000 euro lunar, în timp ce pretenţiile reclamanţilor au fost iniţial de 25.000 euro lunar, apoi de 12.500 euro lunar. Conform adreselor reţinute şi de prima instanţă, folosinţa spaţiilor construite şi a terenurilor în zonă variază între 10-25 euro/mp + T.V.A. pentru construcţii şi 1 euro/mp pentru teren, astfel că, în lipsa altor dovezi din partea pârâtului cu privire la cuantumul acestor valori, s-a constatat că pretenţiile de 12.500 euro/lună sunt în concordanţă cu prevederile art. 40 din Legea nr. 10/2001.

În temeiul art. 1088 C. civ., pârâtul datorează şi dobânda legală de 183.923,3 lei, aferentă lipsei de folosinţă calculate de la data scadenţei şi până la 28 ianuarie 2015, în temeiul O.G. nr. 9/2000 până la 30 august 2011 şi, în baza O.G. nr. 13/2011, din 1 septembrie 2011 până la 28 ianuarie 2015 şi în continuare până la data plăţii.

Cu privire la pretenţiile în cuantum de 3.006,38 lei, reprezentând contravaloare folosinţă pentru suprafaţa de 774 mp pe perioada 4 decembrie 2010 - 31 decembrie 2010, în mod corect prima instanţă a reţinut că terenul a rămas în folosinţa deţinătorilor. Din protocolul de predare-primire din 3 decembrie 2010 rezultă că pentru această suprafaţă părţile au convenit a încheia contract de închiriere, act ce s-a materializat la 27 mai 2011, ceea ce denotă faptul că această suprafaţă nu a fost predată în folosinţa reclamanţilor la data încheierii protocolului, astfel că pârâtul datorează contravaloarea lipsei de folosinţă pentru acest imobil potrivit art. 40 din Legea nr. 10/2001. Cuantumul acestei lipse de folosinţă a fost corect apreciat de instanţa de fond la 1 euro/mp, luând în considerare ofertele de piaţă existente la dosar, cât şi contractul de închiriere încheiat de părţi la 27 mai 2011. Referinţa la contractul de închiriere nu înseamnă aplicarea retroactivă a acestui contract, ci doar un criteriu de apreciere pentru determinarea prejudiciului, în lipsa altor dovezi din partea pârâtului.

În temeiul aceloraşi prevederi ale art. 1088 C. civ., pârâtul datorează şi dobânda legală de 962,6 lei, aferentă lipsei de folosinţă calculată de la data scadenţei şi până la 28 ianuarie 2015, în temeiul O.G. nr. 9/2000 până la 30 august 2011 şi, în baza O.G. nr. 13/2011, din 1 septembrie 2011 până la 28 ianuarie 2015 şi în continuare până la data plăţii.

În aplicarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., pârâtul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată către reclamanta A., în cuantum de 15.928,87 lei, reprezentând onorariu avocaţial de 15.500 lei şi 428,87 lei contravaloarea cheltuielilor de transport. În ceea ce priveşte onorariul privind expertiza, acesta a rămas în sarcina părţilor, fiind o probă administrată în calea de atac promovată de pârât şi care a profitat şi reclamanţilor.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâtul D. Covasna.

În motivarea recursului, recurentul a arătat următoarele:

Nicio instanţă inferioară în grad Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu are abilitatea legală să interpreteze Decizia nr. 1796 din 10 iunie 2014, deoarece prin acest mecanism s-ar ajunge la încălcarea dispoziţiilor legii procedurale civile. Faptul că instanţa supremă nu a dispus în mod concret respingerea pretenţiilor părţii adverse nu poate echivala cu depăşirea rolului activ al judecătorilor Curţii de Apel Braşov în apel, în modalitatea de a oferi posibilitatea juridică părţii adverse de a beneficia de ceea ce nu i s-a acordat după exercitarea controlului judiciar la data de 10 iunie 2014, în recurs.

În speţă, Înalta Curte a statuat în sensul că, prin preluarea folosinţei imobilului la data de 03 decembrie 2010, încetează obligaţia legală de plată a chiriei, fără însă a dispune reanalizarea acestei dispoziţii în rejudecare.

Or, prin interpretarea greşită a normelor de drept raportate la situaţia de fapt, autoritatea şi indepentenţa judecătorului instanţei de grad ierarhic inferior nu poate să aducă o finalitate juridică care să intre în contradicţie directă şi iremediabilă cu cele cuprinse în art. 6 din Convenția Europeană a Dreptului Omului.

În decizia de casare, la pagina 13 a acestei decizii, Înalta Curte reţine în mod corect şi legal că „pentru întregul imobil se va putea solicita chiria pentru perioada 05 februarie 2010-03 decembrie 2010”, unde data de 03 decembrie 2010 reprezintă data încheierii protocolului de predare-primire a imobilului; de altfel, prin preluarea folosinţei imobilului încetează obligaţia legală de plată a chiriei. Această argumentare şi constatare din partea Înaltei Curţi derivă din situaţia de fapt şi de drept conform căreia dreptul material la acţiune în favoarea intimaţilor s-a născut în data de 05 februarie 2007 - data emiterii dispoziţiei de restituire emisă de M.A.I. - şi, datorită pasivităţii acestora privind (ne)exercitarea dreptului de a solicita chiria, s-a prescris în termenul general de 3 ani, la data de 05 februarie 2010.

Referitor la daunele solicitate de intimaţi, inclusiv „dobânzile legale”, recurentul a arătat că Înalta Curte a argumentat legal şi corect şi această chestiune, întrucât contractul de închiriere din 27 mai 2011 s-a încheiat între părţi după predarea imobilului către intimaţi. Acest contract priveşte o perioadă ulterioară celei pentru care s-au solicitat daune de către intimaţi, „neputând fi folosit pentru o eventuală compensare a datoriilor.”

Prin urmare, solicitarea de „dobânzi legale” din partea intimaţilor este total ilegală, caz în care urmează a se constata că nu sunt întrunite nici condiţiile prevăzute de art. 40 raportat la art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, cu modificările şi completările ulterioare, privind lipsa de folosinţă în sensul celor de mai sus.

Mai mult, această solicitare din partea intimaţilor nu se încadrează nici în prevederile art. 2 şi următoarele din O.G. nr. 9/2000, cu modificările şi completările ulterioare, deoarece nici protocolul şi nici contractul de închiriere, încheiat între intimaţi şi recurent la data de 27 mai 2011, nu au inclusă menţiunea şi acordul comun al părţilor contractante de a plăti sume cu titlu de dobânzi în cazul efectuării plăţii cu întârziere, în concret sumele nu sunt purtătoare de dobânzi.

Nu se aplică în acest caz nici dispoziţiile art. 1088 alin. (1) C. civ.

Cât priveşte argumentarea Curţii de Apel Braşov referitoare la acordarea „dobânzilor legale”, trebuie avut în vedere faptul că dobânda în prezenta cauză nu poate să reprezinte contravaloarea unui „prejudiciu” suferit de partea adversă, atât timp cât prejudiciul nu a fost definit, invocat şi dovedit de aceasta în fond, sub acest aspect. Mai mult, pasivitatea intimaţilor de a revendica şi valorifica acest drept prin concurenţa instanţei de judecată competente a intervenit când prevederile O.G. nr. 9/2000 erau deja abrogate.

Recurentul a mai susţinut că, dacă în forma iniţială a H.G. nr. 1886/2006 chiria s-a raportat la metru pătrat în funcţie de rangul localităţii, după modificarea prin H.G. nr. 343/2007 cuantumul chiriei pe metru pătrat, stabilit prin Anexa 1 a acestei hotărâri, depinde de un parametru suplimentar, şi anume suprafaţa imobilului închiriat, în sensul că scade pe măsura creşterii suprafeţei imobilului, iar, astfel toate sumele la plata cărora a fost obligat recurentul de către instanţa de fond se recalculează în condiţiile legii şi nu după aprecierea instanţelor anterioare. Or, obligarea recurentului la plata sumelor pentru perioade anterioare intrării în vigoare a H.G. nr. 343 din 11 aprilie 2007 încalcă principiul neretroactivităţii legii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţia României.

În speţă, sumele datorate de recurent cu titlu de „dobânzi legale” nu sunt încă executorii de drept, nu s-au imputat acestuia printr-o sentinţă/decizie definitivă şi irevocabilă a instanţei de judecată competente.

Recurentul a precizat că, în cauză, nu era necesar a fi efectuată o expertiză de specialitate în ceea ce priveşte stabilirea cuantumului chiriei, pentru că, în lumina art. 16 alin. (2) din Constituţia României, acesta este specificat în mod clar în cadrul H.G. nr. 343 din 11 aprilie 2007, iar, astfel, acesta nu putea fi obligat la plata unor sume exorbitante, dar nici la plata contravalorii unei expertize, care generează doar costuri în plus pentru ambele părţi (atât timp cât există o reglementare legală în vigoare, raportată la situaţia de fapt concretă şi perioadele concrete de timp).

Mai mult, aceste texte de lege cadru erau în vigoare şi la data/în perioada menţionată de Înalta Curte pentru a se putea calcula suma concretă şi corectă în vederea efectuării plăţii chiriilor pentru perioada 05 februarie 2010 - 03 decembrie 2010.

Or, instanţa de apel a aplicat în mod greşit legea, limitându-se doar la varianta iniţială a H.G. nr. 1886/2006, neluând în considerare prevederile H.G. nr. 343/2007.

În plus, instanţa de apel a reţinut în mod eronat faptul că pârâtul nu a propus probe prin care să dovedească cuantumul chiriei percepută pentru imobile cu caracteristici similare. Astfel cum rezultă din Raportul de evaluare întocmit de expertul evaluator H., raport ce a fost depus la dosarul cauzei la termenul de judecată din 19 septembrie 2012 şi care nu a fost contestat de către reclamanţi, valoarea de piaţă a chiriei optenabile pentru imobilul în litigiu, având în vedere specificul acestuia, se plasează în intervalul celor două valori estimate şi stabilite la pagina 45 din raport: 5,54 euro/mp sau 22,93 lei/mp, valoare estimată prin metoda capitalizării venitului generat de proprietate prin închiriere; 2 euro/mp sau 8,28 lei/mp, valoare estimată prin comparaţia chiriilor de piaţă.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată impuse în sarcina pârâtului (15.928,87 lei), în lumina art. 274 alin. (3) C. proc. civ. recurentul a solicitat reducerea onorariul avocaţial, acesta fiind vădit disproporţionat în raport cu complexitatea cauzei.

Prin întâmpinare, intimaţii au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Examinând criticile recurentului, Înalta Curte constată că este fondat pentru următoarele considerente:

În cauză, recurentul invocă o „interpretare” greşită a deciziei de casare de natură a conduce la încălcarea unor dispoziţii procedurale, fără însă a dezvolta în ce sens au fost nerespectate prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. Singura referire din recurs priveşte constatarea anterioară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dezvoltată prin Decizia nr. 1796 din 10 iunie 2014, în legătură cu încetarea obligaţiei legale de plată a chiriei după data de 3 decembrie 2010, respectiv după încheierea procesului verbal de predare primire semnat de părţile în litigiu, caz în care, în opinia recurentului, nu s-ar fi dispus, la acel moment, şi „reanalizarea acestei dispoziţii în rejudecare”.

În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că recurentul contestă soluţia instanţei de apel în ceea ce priveşte acordarea de despăgubiri după data indicată, respectiv după 3 decembrie 2010.

Înalta Curte reţine că, faţă de dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare cu trimitere, instanţa care urmează să rejudece trebuie să procedeze numai în sensul şi în limitele stabilite prin hotărârea instanţei superioare, pentru rest cauza intrând în puterea lucrului judecat. Ca atare, singura îngrădire adusă atribuţiilor judecătorilor de fond care rejudecă procesul după casare este aceea că hotărârea instanţei de control judiciar este obligatorie cu privire la punctele de drept dezlegate. Starea de fapt a cauzei urmează însă să fie stabilită numai de instanţa de trimitere, care poate ajunge la o altă concluzie sau la aceeaşi soluţie.

În speţă, prin decizia de casare s-a statuat în sensul că: la dosarul cauzei se află protocolul de predare efectivă a imobilului în litigiu, încheiat la data de 3 decembrie 2010, ceea ce semnifică stingerea obligaţiei de plată după această dată (întrucât prin preluarea folosinţei imobilului încetează obligaţia legală de plată a chiriei); pentru imobilul determinat iniţial prin Dispoziţia de restituire nr. 142 din 5 februarie 2007, reclamanţii pot solicita chiria pentru perioada 27 iunie 2008 - 5 februarie 2010, conform H.G. nr. 1866/2006, astfel cum a fost modificată prin H.G. nr. 343/2007; pentru corpurile de parter, în suprafaţă de 311 mp, se poate cere chiria pentru perioada 16 ianuarie 2009 - 5 februarie 2010; pentru întregul imobil se pot solicita despăgubiri pentru perioada 5 februarie 2010 - 3 decembrie 2010; regimul juridic al sumelor datorate este diferit şi trebuie analizat în raport de momentul când imobilul a fost predat reclamanţilor, precum şi momentul când s-a încheiat efectiv un contract de închiriere.

Reanalizând situaţia de fapt în raport de probele administrate, instanţa de apel, în rejudecare, a reţinut că „din protocolul de predare primire din 3 decembrie 2010 rezultă că pentru suprafaţa de 774 mp părţile au convenit a încheia contrat de închiriere, act ce s-a materializat la 27 mai 2011, ceea ce denotă faptul că această suprafaţă nu a fost predată în folosinţă reclamanţilor la data încheierii protocolului, astfel că pârâtul datorează contravaloarea lipsei de folosinţă pentru acest imobil (…)”.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că instanţa de apel, ţinând cont de îndrumările date de instanţa de control judiciar în legătură cu efectele încheierii procesului verbal de predare primire şi momentul semnării acestui act - cât priveşte suprafaţa efectiv predată, a respectat limitele deciziei de casare asupra problemei de drept dezlegate, astfel că nu se poate aprecia că a pronunţat o hotărâre nelegală, cu încălcarea prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., de natură a atrage incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În privinţa daunelor solicitate de reclamanţi cu titlu de dobânzi, se constată că Înalta Curte nu a dat nicio dezlegare în drept în această chestiune prin decizia de casare pronunţată în primul ciclu procesual, astfel cum susţine recurentul.

În speţă, s-a reţinut că reclamanţii sunt îndreptăţiţi să primească pentru perioada 27 iunie 2008 - 5 februarie 2010, respectiv 16 ianuarie 2009 - 5 februarie 2010, în funcţie de suprafeţele imobilului pentru care trebuie stabilită chiria, astfel identificate în fond, despăgubiri calculate în raport de dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, respectiv o chirie determinată în acord cu prevederile H.G. nr. 1886/2006, respectiv H.G. nr. 343/2007 (acte normative care prevăd modul de calcul al chiriilor lunare aferente imobilelor ce intră sub incidenţa art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001).

Totodată, reclamanţii au dreptul de a primi de la pârât, pentru perioada 5 februarie 2010 - 3 decembrie 2010, despăgubiri pentru imobilul de 2.063 mp teren şi 1.191 mp suprafaţă construită, în raport de dispoziţiile art. 40 din Legea nr. 10/2001, respectiv o sumă calculată pe zi de întârziere, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului restituit.

Acest drept, cum constată şi instanţa de apel, a fost recunoscut şi prin decizia de casare, caz în care afirmaţiile recurentului legate de neaplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 16 alin. (2) Legea nr. 10/2001, H.G. nr. 1886/2006, respectiv art. 40 raportat la art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, sunt nefondate.

În prima situaţie, prejudiciul creat prin neîndeplinirea la termen a obligaţiilor de plată a unor sume de bani poate fi acoperit şi trebuie acoperit integral prin obligarea debitorului la plata dobânzii legale. Conform legislaţiei în vigoare la data formulării acţiunii, evaluarea legală a despăgubirilor există în privinţa prejudiciului suferit de creditor în cazul neexecutării unei obligaţii care are ca obiect o sumă de bani, obligaţie ce se poate executa întotdeauna în natură. De aceea, neexecutarea obligaţiei de a da o sumă de bani nu poate avea drept consecinţă obligarea debitorului la plata de despăgubiri compensatorii, care ar trebui să constea tot într-o sumă de bani, ci numai la plata de despăgubiri moratorii (pentru întârziere), conform art. 1088 C. civ.

Potrivit art. 16 din Legea nr. 10/2001, „(1) În situaţia imobilelor având destinaţiile arătate în anexa nr. 2 lit. a), care face parte integrantă din prezenta lege, necesare şi afectate exclusiv şi nemijlocit activităţilor de interes public, de învăţământ, sănătate ori social-culturale, foştilor proprietari sau, după caz, moştenitorilor acestora li se restituie imobilul în proprietate cu obligaţia de a-i menţine afectaţiunea pe o perioadă de până la 3 ani, pentru cele arătate la pct. 3 din anexa nr. 2 lit. a), sau, după caz, de până la 5 ani de la data emiterii deciziei sau a dispoziţiei, pentru cele arătate la pct. 1, 2 şi 4 din anexa nr. 2 lit. a). (2) În acest interval plata cheltuielilor de întreţinere aferente imobilului respectiv revine deţinătorilor. În perioada prevăzută la alin. (1) noul proprietar va fi beneficiarul unei chirii în cuantumul stabilit prin Hotărâre a Guvernului”.

Conform art. 1 din H.G. nr. 1886/2006, „Se aprobă cuantumul chiriilor lunare aferente imobilelor care intră sub incidenţa art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prevăzut în anexa nr. 1”.

În acest caz, lipsa de folosinţă a imobilului în perioada supusă afectaţiunii legale reprezintă în fapt contravaloarea chiriei legale stabilite prin H.G. nr. 1886/2006, astfel cum a fost modificată prin H.G. nr. 343/2007.

Dispoziţiile art. 4 din H.G. nr. 1886/2006 sunt în sensul că „În situaţiile prevăzute la art. 1 şi 2, noul proprietar va încheia contractul de închiriere în formă scrisă cu utilizatorul imobilului, în termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri sau de la data emiterii deciziei/dispoziţiei de restituire, după caz. În situaţia în care nu se încheie un contract de închiriere în formă scrisă, obligaţia de plată a chiriei lunare devine scadentă de plin drept la data de 10 a fiecărei luni”.

Conform art. 1088 alin. (1) C. civ., „la obligațiile care au ca obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerț, de fidejusiune şi societate”. Art. 2 al aceluiaşi articol prevede că „aceste daune-interese se cuvin fără ca creditorul să fie ținut a justifica despre vreo pagubă; nu sunt debite decât din ziua cererii în judecată, afară de cazurile în care, după lege, dobânda curge de drept”.

Aşadar, dobânda legală este datorată în temeiul art. 1088 C. civ. şi ea trebuia stabilită în condiţiile O.G. nr. 9/2000 (act normativ ce a produs efecte până la data abrogării sale), respectiv O.G. nr. 13/2011, începând cu data punerii în întârziere a pârâtului, iar nu cu data de 10 a fiecărei luni, respectiv data scadenţei.

Astfel, Înalta Curte reţine că, pentru a se putea acorda daune interese creditorului trebuie îndeplinită o altă condiţie, şi anume debitorul să fie pus în întârziere cu privire la executarea obligaţiei sale. În speţă, însă, instanţa de apel a apreciat în mod greşit că pârâtul datorează dobânda legală începând cu data scadenţei obligaţiei de plată a chiriei lunare, în condiţiile în care nu sunt incidente dispoziţiile art. 1079 alin. (2) C. civ.: „(1) Dacă obligaţia consistă în a da sau în a face, debitorul se va pune în întârziere prin o notificare ce i se va face prin tribunalul domiciliului său. (2) Debitorul este de drept în întârziere: 1. în cazurile anume determinate de lege; (…)”. Prin art. 4 din H.G. nr. 1886/2006 legiuitorul a instituit doar termenul în care obligaţia de plată a chiriei lunare devine scadentă - la data de 10 a fiecărei luni - în cazul în care nu se încheie un contract de închiriere în formă scrisă, fără a statua în sensul că, după expirarea acestui termen, chiriaşul ar fi de drept în întârziere.

În consecinţă, daunele interese constând în dobânda legală sunt datorate, în speţa de faţă, din ziua cererii de chemare în judecată şi trebuie calculate în raport de norma în vigoare la data formulării acţiunii, respectiv 24 iunie 2011, O.G. nr. 9/2000 până la abrogarea acestui act normativ, după care O.G. nr. 13/2011.

În speţă, recurentul a susţinut că obligarea sa la plata dobânzii legale este nelegală prin raportare la prevederile art. 2 din O.G. nr. 9/2000, însă Înalta Curte reţine că această afirmaţie este greşită, pe de o parte, în condiţiile în care instanţa de apel nu a făcut referire expresă la acest text din ordonanţă, iar, pe de altă parter, întrucât norma indicată statuează în sensul că „în cazul în care, potrivit dispoziţiilor legale sau prevederilor contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi fără a se arăta rata dobânzii, se va plăti dobânda legală”; or, în cazul de faţă, obligaţia este una legală, reglementată de dispoziţiile art. 1088 alin. (1) C. proc. civ., şi este purtătoare de dobânzi (ce se stabilesc conform art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 9/2011, respectiv art. 2 din O.G. nr. 13/2011).

În aceste condiţii, criticile recurentului referitoare la neaplicarea dobânzii legale în lipsa unui contract de închiriere sunt neîntemeiate, cât timp obligaţia de plată a chiriei subzistă conform legii, chiar şi în măsura în care nu s-a încheiat un astfel de contract. Aşa cum apreciază şi intimaţii prin întâmpinare, recurentul se află în eroare atunci când susţine că este nelegală acordarea de dobânzi motivat de faptul că sumele datorate nu sunt purtătoare de dobânzi sau că dobânzile nu pot fi acordate în lipsa unui prejudiciu cert.

Înalta Curte reţine că, în caz de evaluare legală, creditorul nu este obligat să facă dovada că prin întârzierea la executare i s-a cauzat un prejudiciu. Legea porneşte de la ideea că lipsa de folosinţă a unei sume de bani provoacă creditorului, în situaţia de faţă, intimaţilor, un prejudiciu constând în cuantumul dobânzii legale datorate pe perioada întârzierii la executare.

În speţă, Înalta Curte constată că în apel cuantumul chiriei datorate pentru perioada afectaţiunii a fost determinat prin raportul de expertiză tehnică contabilă întocmit de expert I. în funcţie de criteriile instituite în Anexa nr. 1 la H.G. nr. 343/2007, iar nu în raport de prevederile din Anexa nr. 1 la H.G. nr. 1886/2006, cum susţine recurentul.

Obiecţiunile aduse expertizei de către pârât sub aspectul invocat şi prin criticile din recurs au fost respinse de instanţa de apel.

Ca atare, Înalta Curte reţine că în cauză au fost respectate dispoziţiile legale în ceea ce priveşte determinarea cuantumului chiriei legale datorate pe perioada afectaţiunii imobilului de către pârât din perspectiva normei aplicabile - prevederile H.G. nr. 343/2007, însă constată că în mod greşit a fost stabilit cuantumul prejudiciului pentru perioada indicată de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, caz în care se impune stabilirea valorii dobânzii legale datorate în condiţiile mai sus enunţate.

Cum în speţă obligarea pârâtului la plata sumelor cu titlu de chirie pe perioada afectaţiunii imobilului a ţinut cont de norma în vigoare, H.G. nr. 343 din 11 aprilie 2007, Înalta Curte mai reţine că nu este fondată critica legată de încălcarea principiului neretroactivităţii legii.

În cea de-a doua situaţie, ce vizează perioada 5 februarie 2010 - 3 decembrie 2010, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel nu a lămurit pe deplin situaţia de fapt dedusă judecăţii.

Conform art. 40 din Legea nr. 10/2001, „nerespectarea obligaţiei prevăzute la art. 25 alin. (5) atrage obligaţia deţinătorului căruia îi revine această obligaţie de a plăti noului proprietar o sumă calculată pe zi de întârziere, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului restituit”.

Potrivit art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, „Proprietarii cărora, prin procedurile administrative prevăzute de prezenta lege, le-au fost restituite în natură imobilele solicitate vor încheia cu deţinătorii actuali ai acestora un protocol de predare-preluare, în mod obligatoriu, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziei/dispoziţiei de restituire, termen după care, dacă protocolul nu a fost semnat, se va încheia în prezenţa executorului judecătoresc un proces-verbal de constatare unilaterală a preluării imobilului”.

În cauză, cât priveşte perioada menţionată, instanţa de apel a omologat concluziile expertizei întocmite de expert I., în condiţiile în care expertul s-a raportat la chiria lunară solicitată de reclamanţi, de 12.500 euro, fără a preciza criteriile în raport de care a fost avută în vedere această bază de calcul.

Ca atare, instanţa de apel nu a stabilit printr-o expertiză tehnică de specialitate, potrivit îndrumărilor deciziei de casare, pe care, de altfel, şi le-a însuşit, care este cuantumul contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului restituit în raport de care să se determine suma ce se datorează pe zi de întârziere, în condiţiile art. 40 din Legea nr. 10/2001.

În baza rolului activ, potrivit art. 129 C. proc. civ., instanţa de apel avea obligaţia de a ordona administrarea probei cu înscrisuri pentru a fi avute în vedere la întocmirea expertizei tehnice de specialitate, însă nu a procedat în acest sens. Calculul sumei pretinse de reclamanţi pentru perioada în cauză nu putea fi determinat doar prin prisma unor adrese emise de pârât ori în raport de pretenţiile părţii adverse, în condiţiile în care, prin chiar decizia de casare, s-a stabilit suplimentarea probatoriului, iar instanţa în rejudecare a apreciat în acest sens.

Totodată, în cauză, instanţa de apel, în ceea ce priveşte acordarea de daune interese în această situaţie a făcut aplicarea art. 1088 C. civ. prin raportare la prevederile H.G. nr. 1886/2006, respectiv H.G. nr. 343/2007, acte normative incidente în cauză doar pentru stabilirea prejudiciului cauzat reclamanţilor până la data de 5 februarie 2010, când a expirat termenul stabilit de art. 16 din Legea nr. 10/2001, statuând în sensul că dobânda aferentă lipsei de folosinţă se calculează de la data scadenţei, fără a indica această dată.

Or, dobânda legală se datorează, potrivit considerentelor deja expuse, în acord cu dispoziţiile art. 1088 C. civ., mai sus citate, cu începere de la data punerii în întârziere, în speţa de faţă de la data formulării cererii de chemare în judecată.

În atare condiţii, potrivit art. 312 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurentul pârât, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

În rejudecare, cuantumul dobânzii legale pentru perioadele menţionate (27 iunie 2008 - 5 februarie 2010, respectiv 16 ianuarie 2009 - 5 februarie 2010 şi 5 februarie 2010 - 3 decembrie 2010), urmează a fi stabilit conform dezlegărilor cuprinse în prezente decizie de casare.

De asemenea, pentru efectuarea expertizei în vederea verificării cuantumului despăgubirilor aferente perioadei 5 februarie 2010 - 3 decembrie 2010, este necesară punerea la dispoziţia expertului de înscrisuri doveditoare ale unor tranzacţii privind închirierea unor imobile de acelaşi fel, tranzacţii încheiate (pe cât posibil) la momentul efectuării expertizei.

Or, prin raportul de expertiză administrat în faza procesuală a apelului astfel de probe nu au fost produse, astfel încât, pentru stabilirea valorii despăgubirilor expertul s-a raportat în mod greşit la criterii care nu corespund celui legal indicat de norma de drept incidentă în cauză, iar instanţa de apel a validat o valoare a chiriei stabilită în mod eronat.

Raportarea la alte criterii, care sunt în vecinătatea criteriului legal instituit de art. 40 al Legii nr. 10/2001 şi-ar găsi justificare doar în condiţiile în care s-ar face dovada unor demersuri la instituţii abilitate (direcţia locală de impozite şi taxe, oficiul de cadastru şi publicitate imobiliară, camera notarilor publice ş.a.) pentru a obţine informaţii privind chiriile pe piaţa liberă, iar, în urma acestor demersuri, s-ar constata imposibilitatea obţinerii unor astfel de informaţii din cauza lipsei tranzacţiilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul D. Covasna împotriva Deciziei nr. 470/Ap din 1 aprilie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Caseaza decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 octombrie 2015.