Property recovery barred by res judicata after restitution via special law; accessory appeal extinguished by principal appeal dismissal

Decizia nr. 2153/2015

Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 662 din 21 iunie 2002, Tribunalul Constanţa a respins, ca nefondate, excepţiile vizând lipsa calităţii procesuale pasive a pârâţilor Consiliul local Constanţa, municipiul Constanţa, prin primar şi RA. A. SA Constanţa.

A respins, ca nefondate, atât acţiunea în revendicare formulată de reclamanţii B., C. şi D., cât şi cererea reconvenţională formulată de pârâtul E. Constanţa.

Instanţa de fond a reţinut că imobilul supus procedurii iniţiate în temeiul art. 480 C. civ. - situat în municipiul Constanţa, alcătuit din teren de 372 mp şi construcţie cu parter + 3E - a fost preluat de Statul român cu titlu valabil, în temeiul Decretului Lege nr. 439/1945, astfel încât, în comparare de titluri, bunul nu poate fi retrocedat fostului proprietar.

Într-un prim ciclu procesual, apelul a fost respins, ca tardiv formulat, prin Decizia nr. 133/C din 12 noiembrie 2002 a Curţii de Apel Constanţa, casată cu trimitere spre rejudecare, conform Deciziei nr. 2491 din 10 iunie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie.

Prin motivele de apel formulate împotriva sentinţei, reclamanţii au arătat sub un prim aspect că în dispozitiv au fost recunoscute drepturi unei persoane străine de pricină, D., care nu a formulat nicio cerere în prezenta cauză.

A fost deopotrivă criticată respingerea acţiunii, ca fiind nefondată, pe dublul considerent al instanţei de fond, anume, ai preluării eu titlu a bunului şi aflării lui în prezent în proprietatea publica a statului. Au fost reiterate argumentele privitoare la preluarea prin rechiziţie conform procesului-verbal din 5 iulie 1946, la neîndeplinirea obligaţiei statului de restituire a bunului imobil preluat cu această destinaţie, după terminarea operaţiunilor care au necesitat rechiziţia, precum şi la deţinerea fără titlu a imobilului, cu încălcarea a înseşi dispoziţiilor constituţionale ale vremii, în anul 1975 apare o decizie a fostului Sfat popular al regiunii Dobrogea, prin care bunul este trecut in administrarea I.C.R.A.L. Constanţa.

Prin încheierea din data de 15 iunie 2005, a fot calificată cererea depusă de E. Constanţa, de la termenul din 12 noiembrie 2002, ca fiind aderare Ia apel în condiţiile art. 293 C. proc. civ.

Faţă de susţinerile apelanţilor-reclamanţi cu privire la lipsa calităţii procesuale în cauza pendinte a numitei D., la termenul de judecată din data de 18 februarie 2004 s-a dispus de către Curtea de Apel Constanţa scoaterea acestei persoane din citativ, cu menţionarea corectă a părţilor apelante ca fiind C., F. şi B.

La termenul din data de 21 septembrie 2005, apelanţii-reclamanţi au solicitat suspendarea judecăţii apelului până la soluţionarea notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, iar prin încheierea de la aceeaşi dată s-a admis această cerere.

Ulterior au fost efectuate verificările administrative privitoare Ia stadiul soluţionării notificării din 2 august 2001, depuse în condiţiile legii speciale pentru acest imobil.

La data de 2 octombrie 2013, apelanta B. a precizat că F. şi C. au decedat (primul la data de 31 septembrie 2009, celălalt la data de 18 iunie 2011), urmând a fi introduşi în cauză moştenitorii lor, identificaţi conform certificatelor din 15 octombrie 2009 eliberat de B.N.P., G. şi respectiv, din 01 iulie 2011 eliberat de B.N.P., H. şi asociaţii.

Potrivit primului certificat, succesorii legali ai defunctului F. sunt I., C. şi B., iar conform celui de-al doilea certificat, de pe urma defunctului C. au rămas ca succesori legali J. şi K.

În raport de aceste noi înscrisuri s-a reevaluat cadrul procesual, fiind introduşi în cauză moştenitorii legali ai apelanţilor menţionaţi.

Prin aceeaşi notă depusă la data de 2 octombrie 2013, apelanţii-reclamanţi au arătat că notificarea din 02 august 2001 a primit o rezolvare în acord cu Decizia nr. 20/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în interesul legii, o atare cerere, de soluţionare jurisdicţionaiă a notificării tăcând obiect ai Dosarului nr. x/118/2012 ai Tribunalului Constanţa.

Soluţia pronunţată în acel dosar (sentinţa civilă nr. 4356 din 25 noiembrie 2013 a Tribunalului Constanţa, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 154/C din 14 mai 2014 a Curţii de Apel Constanţa) a fost prezentată la data de 9 martie 2015, odată cu cererea de repunere pe rol a cauzei,

Apelanta-reclamantă J. a arătat că această solicitare vine în contextul în care nu mai subzistă temeiul suspendării judecăţii apelului, dispusă încă din data de 21 septembrie 2005 de către Curtea de Apel Constanţa.

Cauza a fost repusă pe rol, în raport de dispoziţiile art. 245 C. proc. civ., prin încheierea din data de 8 aprilie 2015, fiind invocată, însă, de către intimata A. Constanţa, lipsa calităţii sale procesuale pasive, întrucât acţiunea iniţiată pe temeiul Legii nr. 10/2001 a fost soluţionată irevocabil, iar bunul a ieşit din administrarea acestei entităţi prin proces-verbal de transfer încheiat cu L.

Totodată, a fost invocată de către intim aţi i-pârâţi - autorităţi locale - excepţia lipsei de Interes a apelanţilor-reclamanţi în susţinerea acţiunii în revendicare, faţă de soluţia dispusă în procedura legii speciale.

Prin Decizia nr. 33/C din 15 aprilie 20.15, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei pârâte RA. A. SA Constanţa, în apel.

A respins excepţia lipsei de interes a apelului reclamanţilor B., I., L. şi J.

A respins, ca neîntemeiat, apelul reclamanţilor şi, ca rămasă fîu% efecte, cererea de aderare la apel formulată de apelantul-pârât-reconvenient M. Constanţa.

A respins cererile de acordare a cheltuielilor de judecată.

Cu privire la prima excepţie analizată, instanţa de apel a reţinut că instanţa de fond a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a A. Constanţa în cadrul acţiunii în revendicare, iar această soluţie nu a fost contestată pe calea apelului de către această entitate, aşa încât o nouă evocare a excepţiei în apel - pe raţiuni legate de fondul cauzei - nu poate fi primită.

Împrejurarea că bunul imobil ar fi fost predat în baza Deciziei nr. 124/1991 şi ulterior, printr-un protocol de predare-primire datat 31 martie 1994 (acte încheiate aşadar mai înainte de pronunţarea soluţiei primei instanţe şi avute în vedere în soluţionare) trebuie privită ca un aspect al fondului raportului litigios, dezlegat irevocabil - în absenţa căii ordinare de atac - prin sentinţa civilă nr. 662 din 21 iunie 2002 a Tribunalului Constanţa, asupra căruia instanţa de apel nu poate relua dezbaterile, cu încălcarea prevederilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ. în aceste condiţii, chestiunea lipsei calităţii procesuale pasive a A. Constanţa nu mai putea fi reiterată în apelul reclamantelor şi faţă de apelul incident al M. Constanţa.

În ceea ce priveşte excepţia iipsei de interes a apelanţilor-reclarnanţi în susţinerea propriei căi de atac, în raport de sentinţa Tribunalului Constanţa, pe argumentul că obiectul raportului litigios a primit o dezlegare irevocabilă în procedura jurisdicţională declanşată conform Legii nr. 10/2001, Curtea de Apel a reţinut că, principial, faţă de o soluţie defavorabilă, cel nemulţumit va avea întotdeauna dreptul şi interesul în a promova (şi susţine) calea de atac. Interesul procesual în continuarea unui litigiu care pare a-şi fi găsit rezolvarea prin statuările dispuse într-un alt proces nu se confundă, însă, cu temeinicia unui asemenea demers, pentru că în această materie, Interesul este întotdeauna asociat unui drept procedural deja confirmat, de parte în proces, dar şi unui drept substanţial afirmat, de titular al unor drepturi şi obligaţii puse în discuţie.

Prin urmare, dată fiind soluţia dispusă prin sentinţa civilă nr. 662 din 21 iunie 2002 a Tribunalului Constanţa, de respingere a acţiunii în revendicare, apelanţii-reclamanţi vor fi consideraţi întotdeauna ca având dreptul şi interesul procesual de a-şi continua judecata în acest demers, ele neputând fi negate pe raţiuni trase din evenimente ulterioare depunerii căii de atac şi care nu implică voinţa personală a titularului (renunţarea la drept ori la judecată).

Or, în speţă, conform susţinerilor apelanţilor-reclamanţi, prin apărător, formulate oral ia termenul de judecată din 8 aprilie 2015, aceste părţi nu au înţeles să depună cerere de renunţare la judecată.

Aşa fiind împrejurarea soluţionării în temeiul Legii nr. 10/2001 a notificării depuse la data de 2 august 2001 de B., F. şi C., pentru imobilul din municipiul Constanţa, (teren şi construcţie), conform Deciziei civile nr. 154/C din 14 mai 2014 a Curţii de Apel Constanţa, nu pune în discuţie de plano lipsa de interes a apelanţilor-reclarnanţi în continuarea demersului fondat pe dreptul comun.

Asupra temeiniciei susţinerilor apelantelor-reclamante B., I., K. şi J. în privinţa greşitei statuări a Tribunalului Constanţa asupra modalităţii de preluare a bunului imobil de către stat în perioada de referinţă (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989), Curtea de Apel a reţinut că aceste argumente nu îşi mai găsesc relevanţa în contextul în care prin decizia suscitată, pronunţată în Dosarul nr. x/118/2012, s-a recunoscut irevocabil aceloraşi reclamante calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001 pentru imobilul care a făcut obiectul cererii în revendicare, dispunându-se totodată - ca modalitate de aplicare a normei speciale - restituirea în natură de către L. a imobilului în cauză, identificat conform expertizei topografice N. şi expertizei imobiliare O.

Această soluţie a fost pusă, de altfel, în executare prin procesul-verbal de predare primire datat 22 august 2014, depus la dosar.

Adagiul electa una via, aplicabil şi în această situaţie, reflectă o regulă de drept procesual care împiedică o parte să pretindă, prin apelarea la multiple demersuri în instanţă, reluarea perpetuă a discuţiilor asupra existenţei dreptului, conţinutului şi întinderii acestuia, câtă vreme aceste elemente au fost analizate definitiv într-una din căile alese de reclamant.

Ca urmare, apelul reclamantelor, formulat împotriva sentinţei civile nr. 662/2002 a Tribunalului Constanţa şi repus pe rol după soluţionarea irevocabilă a cauzei în Dosarul nr. x/118/2012, va fi respins, ca fiind neîntemeiat, instanţa de apei neputând să reevalueze, în acord cu dispoziţiile art. 294 şi urm. C. proc. civ., chestiunile legate de preluarea „cu titlu" a bunului imobil de către stat, de comparare a titlurilor conform arî.480 C. civ. şi de îndreptăţirea la retrocedarea lui către reclamante - aspecte deja tranşate în procedura Legii nr. 10/2001.

Asupra apelului incident al M. Constanţa, instanţa de apel a constatat că sunt incidente prevederile art. 293 alin. (2) C. proc. civ. în sensul că, dacă apelul principal este retras, respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului (ca în speţă), aderarea la apel prevăzută de art. 293 alin. (1) C. proc. civ. rămâne fără efecte.

Cum în speţă apelul incident nu a fost depus înăuntrul termenului de apel (care în cazul E. Constanţa era deja împlinit, faţă de data comunicării sentinţei primei instanţe, la data de 12 noiembrie 2002), această cale de atac nu poate primi calificarea ca apel principal, urmând ca, pe temeiul sus¬menţionat, să fie respins ca rămas fără efect.

Cât priveşte cererile de acordare a cheltuielilor de judecată faţă de soluţiile prefigurate în cele două căi de atac, Curtea de Apel a reţinut că dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. nu îşi găsesc aplicarea, apelurile nefiind respinse ca urmare a soluţionării pe fond a litigiului, ci doar ca o consecinţă a statuării anterioare în procedura speciala.

Faptul că părţile apelante nu au renunţat la judecata prezentului apel după pronunţarea Deciziei civile nr. 154/C din 14 mai 2014 a Curţii de Apel Constanţa nu activează vreo culpă procesuală şi nu îndreptăţeşte autoritatea locală Ia plata cheltuielilor generate de acest proces - de vreme ce clarificarea dreptului aceloraşi persoane fizice la restituirea în natură a implicat în cele din urmă apelarea la Decizia nr. 20/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, faţă de lipsa unei dispoziţii motivate asupra notificării din anul 2001.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii M. Constanţa şi L. Bucureşti.

I). Pârâtul M. Constanţa a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ. şi a solicitat casarea parţială a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, în vederea judecării apelului incident formulat de M., Constanţa.

În motivarea recursului, pârâtul a arătat că, în mod greşit, instanţa de apel a respins apelul incident formulat de M. Constanţa şi a constatat că acesta este lipsit de obiect, în condiţiile în care apelul principal al reclamanţilor a fost respins ca neîntemeiat

Pentru a dispune în sensul anterior menţionat, instanţa de apel a reţinut doar dispoziţiile art,293 alin. (2) C. proc. civ., ignorând apărările formulate şi neluând în considerare toate probaioriîie administrate în cauza.

Aşa cum rezultă din considerentele deciziei recurate, soluţia pronunţată de respingere a apelului incident a avut în vedere situaţia prevăzută de art. 293 alin. (2) C. proc. civ.:„pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, aderarea la apel rămâne fără efecte".

Or, în cauză, au fost administrate probatorii atât în susţinerea apelului principal, cât şi în susţinerea cereirii reconvenţionale formulate de M. Constanta, probe administrate în această fază procesuală, care implică o cercetare a fondului.

Susţinerea instanţei de apel referitoare la o lipsă de cercetare a fondului este netemeinică şi nelegală, în condiţiile în care aceeaşi instanţa de apel se pronunţă în sensul respingerii apelului, ca neîntemeiat.

În atare situaţie, se impunea judecarea apelului incident formulat de M. Constanta, întrucât nu este aplicabilă nicio situaţie prevăzută de art. 293 C. proc. civ. pentru ca un astfel de apel să rămână fără efecte.

II). Pârâta L. Bucureşti a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ. şi a solicitat casarea parţială a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, în vederea judecării apelului incident formulat de M. Constanţa.

în motivarea recursului, pârâta a susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a respins apelul incident formulat de M. Constanţa şi a constatat că acesta este lipsit de obiect, în condiţiile în care apelul principal al reclamanţilor a fost respins ca neîntemeiat.

Pentru a dispune în sensul anterior menţionat, instanţa de apel a reţinut doar dispoziţiile art. 293 alin. (2) C. proc. civ., ignorând apărările formulate şi neluând în considerare toate probatonile administrate în cauză.

Aşa cum rezultă din considerentele deciziei recurate, soluţia pronunţată de respingere a apelului incident a avut în vedere situaţia prevăzută de art. 293 alin. (2) din C. proc. civ.:, pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, aderarea la apel rămâne fără efecte.

Or, în cauză, au fost administrate probatorii atât în susţinerea apelului principal, cât şi în susţinerea cererii reconvenţionale formulate de M. Constanta, probe administrate în această fază procesuală, care implică o cercetare a fondului.

Susţinerea instanţei de apel referitoare Ia o lipsă de cercetare a fondului este netemeinică şi nelegală, în condiţiile în care aceeaşi instanţa de apel se pronunţă în sensul respingerii apelului, ca neîntemeiat.

În atare situaţie, se impunea judecarea apelului incident formulat de M. Constanta, întrucât nu este aplicabilă nicio situaţie prevăzută de art. 293 C. proc. civ. pentru ca un astfel de apel să rămână fără efecte.

în prealabil este de reţinut că pct. 10 al art. 304 C. proc. civ. - invocat de ambii recurenţi ca fiind unul dintre temeiurile de drept ale recursurilor formulate - a fost abrogat prin art. 1 pct. lll din O.U.G. nr. 138/2000, publicată în M. Of. al României nr. 479 din 2 octombrie 2000.

Norma legală abrogată reglementa posibilitatea exercitării recursului pentru situaţia „când instanţa nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii." În baza acestui motiv de recurs părţile puteau formula critici care vizau aspecte de netemeinicie ale hotărârii.

Însă, faţă de actuala configuraţie a arf 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de neiegalitate, nu şi de netemeinicie, instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.

I). Recursul declarat de M. Constanţa este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce succed:

Recurentul a invocat neiegalitatea deciziei pentru greşita aplicare a dispoziţiilor art. 293 alin. (2) C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel trebuia să cerceteze fondul pricinii, în raport de probatorîile administrate de către părţi în privinţa apelului principal, cat şi a cererii reconvenţionale.

În speţă, cererea depusă de E. Constanţa (actual M. Constanţa) la termenul din 12 noiembrie 2002 a fost calificată ca fiind aderare la apel în condiţiile art. 293 C. proc. civ., prin încheierea din data de 15 iunie 2005 a Tribunalului Constanţa.

Instituţia aderării la apel reglementată de textul legal enunţat are un caracter accesoriu şi subsidiar faţă de apelul principal, ceea ce determină un raport de dependenţă între cele două cereri - apelul principal şi apelul incident.

Or, în cauză, apelul principal nu a fost analizat pe fondul său, instanţa reţinând aplicabilitatea principiului de drept electa una via şi a efectelor puterii de lucru judecat ale hotărârii pronunţate cu privire la acelaşi imobi! în litigiul purtat între părţi în temeiul Legii nr. 10/2001.

Constatând eă există motive care impun necercetarea fondului -deoarece nu s-ar putea reţine o situaţie contrară celei statuate printr-o hotărâre judecătorească anterioară - Curtea de Apel Constanţa a respins apelul principal formulat de reclamante şi, în mod corect, a reţinut că aderarea la apel formulată de pârâtul N. Constanţa rămâne fără efecte, aplicabile fiind dispoziţiile art. 293 alin. (2) C. proc. civ.

Cauza de faţă a fost repusă pe rol după soluţionarea litigiului purtat între părţi în temeiul Legii nr. 10/2001, prin pronunţarea sentinţei civile nr. 4356 din 25 noiembrie 2013 a Tribunalului Constanţa, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 154/C din 14 mai 2014 a Curţii de Apel Constanţa.

Date fiind cele statuate irevocabil, instanţei de apel nu îi era permis să facă o nouă analiză a fondului pricinii, în baza probatoriului depus de părţi şi să stabilească eventual contrariului a ceea ce s-a statuat judecătoreşte anterior.

Aceasta întrucât se opun efectele puterii de lucru judecat, principiul stabilităţii raporturilor juridice în cadrul circuitului civil cât şi principiul electa una via, potrivit căruia odată finalizat unul dintre demersurile iniţiate de către reclamanţi pentru a obţine aceeaşi finalitate - restituirea în natură a imobiluiui - în procedura nefmaltzată nu se pot ignora efectele căii procedurale deja parcurse.

Respectarea acestor principii de drept se desprinde şi din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care a stabilit, spre exemplu, în cauza „Amurăriţei contra României" că instanţele sunt obligate să ţină cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, repunerea în discuţie a situaţiei soluţionate definitiv prin hotărâri constituind o încălcare a art. 6 parag.l din Convenţie. Aşadar, dezlegarea asupra unei probleme de drept date printr-o hotărâre irevocabilă este de natură să clarifice din acel moment acea problemă, creând speranţa legitimă că ea nu va mai fi negată de o altă instanţă de judecată într-o procedură ulterioară. Totodată, s-a reţinut că unul dintre elementele fundamentale ale principiului preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care presupune, printre altele, ca soiuţîile definitive date de instanţele judecătoreşti să nu mai poată fi contestate.

Modul în care au fost dezlegate anterior, printr-o hotărâre judecătorească, anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi suprimă posibilitatea de a se statua diferit într-un litigiu ulterior.

Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis,

Or, susţinând că instanţa de apel trebuia să procedeze la cercetarea pe fond a cauzei, recurentul tinde să lipsească de efectele lucrului judecat hotărârile judecătoreşti pronunţate anterior, prin care s-au stabilit irevocabil aspecte iitigioase supuse judecăţii în dosarul de faţă.

Ca urmare, instanţa de apel a apreciat corect efectele în cauză a hotărârii judecătoreşti anterioare prin care s-a constatat dreptul de proprietate ai reclamanţilor asupra imobiluiui în discuţie, constatând, din această perspectivă, imposibilitatea reanalizârîi aceloraşi aspecte şi chestiuni deja dezlegate.

Faţă de cele ce preced, hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectul contestat, nefiind îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 364 pct. 9 C. proc. civ. şi. ca urmare, recursul va fi respins, cu aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

II). Recursul declarat de pârâta L. Bucureşti este inadmisibil, întrucât este lipsit de interes, pentru următoarele considerente:

Oricine are interes poate introduce o acţiune sau poate face o cerere în justiţie, interesul justificând dobândirea, conservarea unui drept.

Cerinţa interesului constituie o condiţie de fond pentru exercitarea acţiunii în justiţie, constând în finalitatea practică din punct de vedere juridic a acţiunii promovate de reclamant.

Interesul reprezintă şi prefigurează scopul şi „profitul" demersului procesual, finalitatea acestuia care, dacă nu se identifică din punct de vedere juridic, acţiunea se consideră că nu există. Cerinţa interesului trebuie îndeplinită pe tot parcursul procesului, prin hotărârea sa, instanţa de judecată fiind chemată să se pronunţe în concret cu privire la valorificarea unui drept.

In speţă, pârâta L. Bucureşti nu a formulat pretenţii proprii pe cale de cerere reconvenţională.

Prin sentinţa civilă nr. 662 din 21 iunie 2002 a Tribunalului Constanţa s-a respins acţiunea principală formulată de reclamanţi, precum şi cererea reconvenţională formulată de E. Constanţa, tară să se instituie obligaţii în sarcina L.

În faza procesuală a apelului, această pârâtă nu a formulat aderare la apel, iar prin decizia pronunţată nu a fost obligată în niciun fel,

De aceea, L. Bucureşti nu justifică un interes direct şi personal pentru casarea sau modificarea hotărârii pronunţate de Curtea de Apel Constanţa.

Cum recursul declarat de această pârâtă nu îndeplineşte cerinţa interesului de a fi actual, calea de atac exercitată rămâne fără o finalitate practică din punct de vedere juridic, fără niciun efect juridic, soluţia în atare situaţie fiind aceea de respingere a recursului lipsit de interes, ca inadmisibil.

Intimaţii Consiliul local Constanţa şi municipiul Constanţa, prin primar au solicitat plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat în sumă de 340 lei (fila 76 dosar recurs).

În conformitate cu prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. „Judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivite de micî sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat."

În temeiul dispoziţiilor legale redate, Înalta Curte va dispune obligarea recurenţîlor-pârâţi la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat. Aceasta întrucât intimaţii nu au formulat întâmpinare, apărătorul acestora nu s-a prezentat în instanţă, iar notele scrise transmise la dosar prin poştă nu conţin niciun fel de susţineri şi argumente, solicltându-se doar respingerea recursurilor, ca nefondate.

Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 401 din 14 iulie 2005, a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., reţinând în motivare că: „nimic nu interzice, în absenţa unei prevederi constituţionale exprese, consacrarea prin lege a prerogativei instanţei de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocaţial cuvenit, prin prisma proporţional itaţii sale cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse."

În considerentele aceleiaşi decizii, Curtea Constituţională a reţinut şi faptul că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la rambursarea cheltuielilor de judecata, în care sunt cuprinse şi onorariile avocaţiale „a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil."

În temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurenţii-pârâţi vor fi obligaţi la plata sumei de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intim atei e-reclamante, reprezentând onorariu de avocat, conform dovezii aflate la fila 80 din dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat, de pârâtul M. Constanţa împotriva Deciziei nr. 33/C din data de 15 aprilie 2015 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâta L. Bucureşti împotriva aceleiaşi decizii.

Obligă pe recurenţi la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimaţii Consiliul local Constanţa şi municipiul Constanţa, prin primar, cu aplicarea disp. art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Obligă pe recurenţi la plata sumei de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatele reclamante I., K., J. şi B.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 octombrie 2015.