Recovery of second-floor apartments denied: new construction not part of nationalized property, appeal dismissed

Decizia nr. 2152/2015

Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 17 decembrie 1998 pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, ulterior declinată în favoarea Tribunalului Bucureşti, reclamantele A. şi B. au chemat în judecată Consiliul General al Municipiului Bucureşti, SC C. SA şi D., Bucureşti, solicitând ca, în cadrul acţiunii în revendicare imobiliară, instituţiile pârâte să fie obligate să le respecte dreptul de proprietate şi posesia asupra imobilului situat în Bucureşti, sectorul 1, naţionalizat abuziv de la autoarea acestora F., în baza Decretului nr. 92/1950.

După un prim ciclu procesual, prin Decizia nr. 7353 din 20 octombrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a I civilă, a admis recursul declarat de reclamantele A. şi B. - decedată şi continuat de moştenitoarea E. - împotriva Deciziei nr. 714/2000 a Curţii de Apel Bucureşti.

A casat decizia atacată şi sentinţa civilă nr. 262/2000 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, cauza fiind trimisă spre rejudecare la instanţa de fond.

Instanţa de recurs a reţinut că, în raport cu Decizia civilă nr. 2l 14 din 7 octombrie 1997 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/1997, prin care s-a respins, ca neîntemeiată, acţiunea în revendicare formulată de autoarea reclamantelor F., nu este autoritate de lucru judecat.

La data de 28 februarie 2012, reclamantele A. şi E. în contradictoriu cu pârâţii municipiul Bucureşti, prin primarul general, SC C. SA, G., H., Primăria municipiului Bucureşti - I., precum şi cu pârâţii-cumpărători potrivit Legii nr. 112/1995 -J., K., L., M. şi N., O. şi P., R. şi S., T. au formulat o cerere precizatoare, având în vedere dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., în raport de Decizia de casare nr. 7353/2011 pronunţata de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de situaţiile intervenite de Ia suspendarea judecării recursului prin încheierea din 22 iunie 2002, în condiţiile art. 46 din Legea nr. 10/2001.

Prin sentinţa nr. 1444 din 5 iulie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocată de către pârâţii S., R. şi T.

A respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, invocată de către pârâţii O. şi P.

A admis acţiunea reclamantelor A. şi E. în contradictoriu cu pârâţii municipiul Bucureşti, prin primarul general, O., P., S. şi R.

A admis cererea reclamantelor de chemare în judecată a pârâtei cumpărătoare T.

A obligat municipiul Bucureşti şi pe pârâţii R., S. şi T. să le respecte reclamantelor dreptul de proprietate şi posesia asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 1, compus din 3 camere şi dependinţe şi a obligat municipiul Bucureşti şi pe pârâţii O. şi P., să Ie respecte reclamantelor dreptul de proprietate şi posesia asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 1, compus din 2 camere şi dependinţe.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale active, Tribunalul a reţinut că pârâţii S., R. şi T. au invocat această excepţie motivat de faptul că Statul ar fi edificat „supraetajarea cu un nivel", constituindu-se etajul 2 al imobilului preluat de la autoarea F. şi că, astfel, se dovedeşte că nici autoarea şi nici reclamantele moştenitoare nu au deţinut niciodată această parte a clădirii, nu pot invoca niciun drept anterior, inclusiv dreptul de proprietate, astfel că, nefiind titularii acestui drept, nu ar putea formula acţiunea în revendicare.

S-a constatat că, pe de o parte, „supraînălţarea etajului ii" nu s-a realizat în beneficiul Statului român, pentru ca acesta sa poată transmite în continuare dreptul de proprietate asupra acestei părţi din clădire, iar pe de altă parte, din concluziile raportului de expertiză tehnică de specialitate în construcţii, extrajudiciară, întocmit de către expertul ing. U. în Dosarul nr. x/2002 şi din considerentele Deciziei nr. 870/A/2003 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a reţinut că, în construcţia nouă, adăugată în anul 1957 în proporţie de cea. 75% au fost încorporate; planşeul din beton armat situat peste etajul 1 şi zidăria de pe conturul clădirii elemente de construcţie şi de rezistenţă care existau în structura clădirii şi înainte de naţionalizarea abuzivă şi numai 25% ar reprezenta efectiv construcţia nouă care s-a grefat pe structura de rezistenţă a imobilului autoarei F.

Tribunalul a apreciat că acţiunea în revendicare imobiliară formulată de către reclamantele A. şi E. şi întemeiată pe dreptul comun nu poate fi declarată ca inadmisibilă.

Acţiunea m revendicare, pentru soluţionarea căreia a fost trimisă cauza spre rejudecare la prima instanţă, derivă din însăşi acţiunea introductivă înregistrată Ia 17 decembrie 1998 sub nr. x/1998 pe rolul Judecătoriei sectorului I Bucureşti, precum şi din cererea de la fila nr. 87 din Dosarul nr. x/1999, prin care la 27 ianuarie 2000 reclamantele A. şi B. au completat cererea iniţială de chemare în judecată, solicitând în contradictoriu cu instituţiile pârâte Consiliul general al municipiului Bucureşti, SC C. SA, H. în calitate de reprezentant al Statulul român şi C. Bucureşti, precum şi cu pârâţii persoane fizice, cumpărătorii O. şi V., să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 3 februarie 1998 încheiat între Primăria municipiului Bucureşti şi aceşti cumpărători, privind apartamentul nr. 3, situat la etajul 2 al imobilului din sectorul 1.

De asemenea, în contradictoriu cu aceleaşi instituţii pârâte şi cu pârâţii persoane fizice cumpărătorii R. şi S., reclamantele au solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare 45 din 3 februarie 1998 încheiat între Primăria municipiului Bucureşti şi aceşti cumpărători, privind apartamentul nr. 2, situat la etajul 2 al imobilului din sectorul 1.

Reclamantele au invocat, în esenţă, aspecte privind încheierea contractelor de vânzare-cumpărare cu chiriaşii, prin încălcarea Legii nr. 112/1995, prin fraudarea legii şi a intereselor acestora, în calitate de moştenitori ai autoarei F.

Au arătat că la data de 3 iulie 1996, autoarea acestora, F. a notificat atât Primăria sectorului 1 Bucureşti - Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995, cât şi pe SC C. SA, să sisteze orice măsuri de vânzare către chiriaşi, însă, trecând peste notificările din 21 iunie 1996 şi din 3 iulie 1996, adresate de către autoarea lor, instituţiile pârâte au încheiat contractele de vânzare-cumpărare din 3 februarie 1998 cu pârâţii O. și P. şi R. și S., în calitate de chiriaşi, prin încălcarea art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995, în aceste condiţii invocând nulitatea acestor acte juridice şi revendicând imobilele ocupate chiar de către pârâţii de astăzi, în temeiul art. 480 C. civ., ca dispoziţie de drept comun, solicitând ca persoanele fizice - chiriaşi cumpărători să fie obligate să le respecte dreptul de proprietate şi posesia asupra imobilului situat în Bucureşti, sectorul 1, naţionalizat abuziv de la autoarea acestora F. şi în măsura în care imobilul era ocupat de persoanele chemate în judecată.

Astfel, s-a constatat că la 17 decembrie 1998 sau ia 27 ianuarie 2000, reclamantele nu aveau la îndemână Legea specială nr. 10/2001, care nu fusese adoptată, iar cererile autoarei de sistare a vânzărilor au fost ignorate atât de către instituţiile vânzătoare, cât şi de către chiriaşii cumpărători, care au înţeles să cumpere pe riscul lor imobile revendicate de către foştii proprietari.

Prin urmare, s-a constatat că principiul specialia generali bus derogării nu-şi poate găsi aplicarea în cauza de faţă, chestiune avută în vedere şi de instanţa de recurs, care a trimis cauza spre soluţionarea acţiunii în revendicare pe fond, având în vedere inclusiv temeiui de drept comun invocat de către reclamante.

Pe fond, privind starea de fapt, Tribunalul a reţinut că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 30 noiembrie 1931, autoarea F. a dobândit terenul de 406,30 mp situat în Bucureşti, sectorul 1, iar In baza autorizaţiei de construire din 30 august 1932, aceasta împreună cu soţul ing. X. au construit o clădire compusă din subsol, parter şi etaj, pe terenul de 406,30 mp.

Astfel, prin cumpărare asupra terenului şi prin construire asupra construcţiei, cei doi soţi, F. şi X. au dobândit dreptul de proprietate asupra clădirii compusă din subsol, parter şi etaj.

In temeiul Decretului nr. 92/1950, cei doi soţi, F. (casnică) şi ing, X. au fost deposedaţi abuziv de imobilele teren şi construcţie asupra cărora aveau un drept de proprietate,

Caracterul abuziv al preluării a fost declarat de către însuşi legiuitorul român, prin art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, fiind constatat şi de către instanţele de judecată, prin hotărârile judecătoreşti prin care, parţial, privind terenul aferent, subsolul clădirii şi apartamentele deţinute de către ceilalţi pârâţi chemaţi în judecată iniţial şi în revendicare, s-au luat măsuri de restituire în natură către reclamantele A. şi E., în calitate de moştenitoare legale ale autoarei F.

Tribunalul a constatat că Statul român nu a dobândit niciodată, prin modurile legale de dobândire, un eventual drept de proprietate asupra terenului sau a clădirii în cauză, fiind doar un uzurpator prin autorităţile locale implicate în preluarea imobilului prin încălcarea chiar şi a Decretului de naţionalizare nr. 92/1950.

În speţă, potrivit autorizaţiei de construire din 25 martie 1957 eliberată de fostul Sfat popular al capitalei, s-a reţinut că entitatea beneficiară de atunci, E.E și F.F. a fost autorizată să efectueze „supraînălţarea etajului II", peste construcţia existentă şi care se afla în proprietatea autoarei F., deposedată abuziv.

Tribunalul a constatat că, „supraînălţarea etajului II" nu s-a realizat în beneficiul Statului Român, pentru ca acesta să poată transmite în continuare, în mod legal, dreptul de proprietate asupra acestei părţi din clădire, astfel că în speţă nu se poate pune problema unor locuinţe realizate din fondurile statului şi incluse în fondul locativ de stat.

Din raportul de expertiză tehnică de specialitate în construcţii, întocmit de către expertul ing. U. în Dosarul nr. x/2002 şi din considerentele Deciziei civile nr. 870/A/2003 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a reţinut că în construcţia nouă, adăugată în anul 1957 în proporţie de cea. 75% au fost încorporate: planşeul din beton armat situat peste etajul 1 şi zidăria de pe conturul clădirii, elemente esenţiale de construcţie şi de rezistenţă care existau în structura clădirii şi înainte de naţionalizarea abuzivă şi numai 25% ar reprezenta efectiv construcţia nouă care s-a grefat pe structura de rezistenţă a imobilului autoarei F.

În aceste condiţii, Tribunalul a constatat că supraînălţarea podului şi amenajarea ca etajul 2 al mansardei clădirii nu constituie un element distinct de vechiul pod mansardat al clădirii, iar lucrările de construcţie din 1957 nu au schimbat structural şi esenţial clădirea, bunul principal rămânând în continuare al autoarei reclamantelor.

Tribunalul a constatat ca în această extindere realizată la clădire de către autorităţile uzurpatoare se află apartamentele revendicate în prezent, cu ocazia rejudecării cauzei după casare, de la pârâţii P. şi O., S., R. şi T., iar potrivit Legii nr. 10/2001 în favoarea reclamantelor moştenitoare nu s-au luat măsuri de restituire în natură şi nici de acordare a unor măsuri reparatorii echivalente.

S-a reţinut că nu se poale susţine că reclamantele ar mai avea vreo cale legală specîaiă, potrivit căreia să-şi poată realiza un drept Ia despăgubire, demersurile făcute în temeiul Legii nr. 10/2001, adoptată în timpul procesului de revendicare, neavând niciuri succes, astfel că instanţa de drept comun urmează să analizeze şi să compare titlurile părţilor privind imobilele revendicate şi în final, să stabilească titlul preferabil.

în aceste condiţii, indiferent de buna sau de reaua credinţă a pârâţilor cumpărători V., O., S. şi R. nu se poate pierde din vedere un aspect esenţial şi anume, faptul că Statul român a fost un uzurpator prin autorităţile sale, ca nu a dobândit un drept de proprietate asupra imobilului şi astfel, pârâţii au dobândit pretinsul drept de proprietate în temeiul Legii nr. 112/1995, de la un neproprietar, element esenţial în operaţiunea de comparare a titlurilor părţilor.

De asemenea, nu trebuie pierdută din vedere nici atitudinea părţilor după data de 1 ianuarie 1990 şi în procesul aplicării legilor cu caracter reparatoriu privind proprietatea privată adoptate ulterior, etapa în care foştii sau adevăraţii proprietari urmăreau să repare o pagubă imensă creată de măsurile abuzive ale autorităţilor, pe când chiriaşii imobilelor naţionalizate legal sau abuziv au urmărit să realizeze un câştig prevăzut de lege, cumpărând imobile relativ valoroase din această categorie, la preţuri sociale şi preferenţiale, care nu corespundeau valorii de piaţă a imobilelor astfel cumpărate.

Pentru motivele arătate mai sus, tribunalul a constatat că pârâţii O. și P. au cumpărat de la un neproprietar, întrucât Statul român nu a devenit proprietar prin investiţia de 25% făcută la supraînălţarea podului mansardabil şi transformarea lui în etajul 2 locuibil.

Astfel, Tribunalul a reţinut că preferabil este titlul reclamantelor A. şi E., moştenitoarele adevăratului proprietar.

Prin sentinţa civilă nr. 5002 din 4 iunie 2002 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti în Dosarul nr. x/2002, a fost respinsă acţiunea reclamantelor A. şi B. prin care solicitau să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 3 februarie 1998 încheiat între Primăria municipiului Bucureşti şi cumpărătorii R. şi S., considerându-se ca şi în cazul anterior că imobilul autoarei F. a fost trecut cu titlu în proprietatea statului şi că, de fapt, vânzarea apartamentului s~a făcut în baza Legii nr. 85/1992 şi nu a Legii nr. 112/1995,

Tribunalul a constatat că pârâţii R. și S. au cumpărat de la un neproprietar, întrucât Statul român nu a devenit proprietar prin investiţia de 25% făcută ia supraînălţarea podului mansardabiî şi transformarea lui în etajul 2 locuibil.

Prin notificarea din 8 mai 2001, reclamantele A. şi B. i-au înştiinţat pe pârâţii R. şi S. că, în calitate de moştenitori ai fostului proprietar al imobilului, F., în caz de înstrăinare a imobilului cumpărat, îşi exprimă dorinţa de a cumpăra ei acest apartament, pentru a-şi reîntregi proprietatea deţinută de autoarea acestora.

Prin Decizia nr. 38/A din. 22 ianuarie 2015, Curtea de Apei Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-pârât municipiul Bucureşti, prin primarul general împotriva sentinţei nr. 1444 din 5 iulie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu apelantul-pârât R. - decedat pe parcursul procesului, continuat de moştenitorii acestuia S., T. şi Y. şi cu apelanţii-pârâţi P., O. şi cu intimatele-reclamante E. şi A.

A admis apelurile declarate de apelantele-pârâte S., T., Y. şi de apelanţii-pârâţi P. şi O. împotriva aceleiaşi sentinţe în contradictoriu cu întimateie-reclamante E., A. şi cu intimata-pârâtă Primăria municipiului Bucureşti - I.

A schimbat în parte sentinţa apelată.

A respins, ca nefondată, acţiunea în revendicare a apartamentelor nr. 2 şi nr. 3 de la etajul II din imobilul situat în Bucureşti, sector 1.

A menţinui celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate cu privire la respingerea excepţiilor lipsei calităţii procesuale active şi inadmisibilităţii.

A obligat pe intimaţii reclamanţi Ia 2.000 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de expert, către apelanţii S. şi T.

A respins cererile celorlalţi apelanţi privind cheltuielile de judecată ca ne fondate.

Pentru a decide astfel, instanţa de apei a reţinut următoarele:

În ceea ce priveşte apelul declarat de municipiul Bucureşti, prin primarul general, Curtea de Apel a constatat că acesta este nefondat.

Excepţia inadmisibiliîăţii acţiunii în revendicare, invocată de către acest pârât, nu este întemeiată.

Acţiunea în revendicare decurge din acţiunea introductivă înregistrată încă din data de 17 decembrie 1998, sub nr. x/1998, pe rolul judecătoriei sector 1 Bucureşti, reclamantele chemând în judecată iniţial Consiliul General al Municipiului .București, SC C. SA şi D. Bucureşti, solicitând revendicarea imobilului situat în sector 1.

La data de 27 ianuarie 2000, reclamantele au completat acţiunea, solicitând să se constate şi nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în anul 1998 în contradictoriu şi cu cumpărătorii O și P. şi R. și S., introduşi în cauză.

Ulterior adoptării Legii nr. 10/2001, reci ara ante ie au formulat notificările specifice acestei legi, iar revendicarea formulată pe calea dreptului comun a fost suspendată în baza art. 46 din Legea nr. 10/2001.

Notificările formulate de către reclamante nu au fost rezolvate în totalitate şi anume, cu privire la revendicarea apartamentelor aflate la etajul 2 al imobilului în litigiu, astfel că acestea sunt îndreptăţite să continue acţiunea în revendicare, pe calea dreptului comun, excepţia inadmisibtlitâţii cererii fiind nefondată.

A considera drept inadmisibilă acţiunea în revendicare formulată de reciamante cu privire la etajul 2 al construcţiei în cauză, când solicitarea acestora nu a fost rezolvată, ar fi echivalent cu privarea reclamantelor de dreptul de acces la justiţie, fiind încălcat art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Şi cea de-a doua critică, referitoare la lipsa calităţii procesuale pasive a municipiului Bucureşti» este nefondată.

Prezenta cerere a fost formulată iniţia! în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București, SC C. SA şi D., solicitându-se revendicarea imobilului în cauză.

Ulterior, au fost Introduşi în cauză şi pârâţii persoane fizice, soiicitându-se şi în contradictoriu cu aceştia să se constate nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate şi revendicarea apartamentelor în litigiu.

Prin sentinţele civile nr. 5002/2002 şi nr. 9277/2002 au fost soluţionate cererile de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare, fiind respinse, ca ne fondate, în mod irevocabil, iar urmare a acestor soluţionări, reclamanţii au făcut noi precizări de acţiune.

Reclamanţii au solicitat revendicarea apartamentelor aflate la mansarda imobilului în litigiu, cerând să se constate că trecerea imobilului în proprietatea statului s-a făcut prin nelegala aplicare a Decretului nr. 92/1950.

În acest context, chiar şi In situaţia dată şi anume, a soluţionării unor cereri în revendicare pentru apartamentele aflate în proprietatea pârâţilor persoane fizice şi municipiul Bucureşti, prin primarul general are calitate procesuală în cauză.

În ceea ce priveşte apelul declarat de pârâţii, R. și S. şi T., Curtea de Apel a reţinut că excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare este neîntemeiată, argumentele fiind deja menţionate în analiza criticilor din apelul declarat de către municipiul Bucureşti.

Celelalte critici din apelurile declarate de către aceşti pârâţi sunt întemeiate,

În conformitate cu art. 19 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în situaţia imobilelor-construcţii care fac obiectul notificărilor formulate potrivit procedurilor prevăzute la capitolul III şi cărora le-au fost adăugate în raport cu forma iniţială, pe orizontală şi/sau verticală, corpuri suplimentare de sine stătătoare, foştilor proprietari sau, după caz, moştenitorilor acestora li se restituie în natură suprafaţa deţinută în proprietate la data trecerii în proprietatea statului.

Obiectul litigiului de faţa îl constituie revendicarea etajului 2 din imobil şi anume, a apartamentelor nr. 2 şi 3 situate în sector 1.

Autoarea reclamantei, numita F., a dobândit terenul de 406,30 mp prin contractul de vânzare autentificat din 1931, teren situat în sector 1.

În baza autorizaţiei de construcţie din 1932, aceasta împreună cu soţul său, X. au construit o clădire pe acest teren compusă din subsol, parter şi etaj.

Acestor proprietari, autorii reclamantei, li s-au naţionalizat terenul şi construcţia aferentă în baza Decretului nr. 92/1950.

Ulterior naţionalizării, S.P.L.-D.G.L.L. (unitatea beneficiară) a fost autorizată să supraînalţe etajul 2 peste construcţia existentă, conform autorizaţiei de construcţie din 25 martie 1957 (ataşată Ia fila 169 din dosarul tribunalului).

Cu privire la acest etaj, printr-o sentinţă irevocabilă şl anume, sentinţa civilă nr. 5002/2002 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă prin respingerea apelului şi a recursului, s-a statuat că nu se poate aprecia că supraetajarea imobilului (realizată în baza autorizaţiei din 1957) reprezintă în fapt vechiul pod mansardabil al imobilului realizat în anul 1932. S-a mai reţinut că din schiţa anexă a imobilului, ataşată autorizaţiei din 1932, rezultă că înălţimea podului este de 1 m. S-a concluzionat că actualul etaj 2 al imobilului în litigiu nu reprezintă în fapt vechiul pod al imobilului, din acesta păstrându-se planşeul etajului 1 şi zidurile de contur de 1 m. şi că peste acestea au fost suprapuşi pereţii actualului etaj 2.

În faza apelului din al doilea ciclu procesual faţă de criticile pârâţilor, insianţa a încuviinţat proba cu expertiză având ca obiectiv identificarea apartamentelor nr. 2 şi 3 de la etajul 2 al imobilului şi stabilirea faptului dacă în raport cu forma iniţială a imobilului, existentă aşadar la data naţionalizării imobilului, cele două apartamente identificate reprezintă construcţii noi, de sîne stătătoare, distincte de podul mansardat al clădirii, cu identificarea eventualelor transformări.

Prin raportul de expertiză întocmit de către expertul A.A. s-a concluzionat că, faţă de forma iniţială a imobilului, cele două apartamente identificate reprezintă construcţii noi de sine stătătoare, distincte de pod.

Acest raport de expertiză a fost semnat şi însuşit atât de către expertul desemnat - A.A., cât şi de către experţii parte ai părţilor şi anume, B.B. şi C.C.

Ulterior, a fost ataşat şi punctul de vedere la raportul de expertiză întocmit de către experta D.D. (desemnată de către pârâta T.), aceasta concluzionând că cele două apartamente identificate reprezintă construcţii noi, de sine stătătoare, distincte de podul clădirii, fiind construite prin supraînălţarea cu un etaj a construcţiei existente în anul 1957, din fondurile statului, dar şi cu contribuţia proprie a numitului R.

Deşi iniţial a semnat punctul de vedere însuşit de către toţi experţii, expertul B.B., consilier parte al intimaţilor reclamanţi şi-a exprimat un punct de vedere singular în sensul că supraetajarea ar fi o amenajare a vechiului pod mansardat, nefiind o construcţie de sine stătătoare, sub motivaţia că „terenul şi utilităţile se găsesc la subsol şi în curtea proprietatea celor două reclamante".

Instanţa a constatat că argumentele ce se găsesc în raportul de expertiză însuşit de către toţi experţii, cu excepţia lui B.B., este unul pertinent şi bine motivat, fiind analizat ca probă concludentă în prezentul dosar de apel, în timp ce punctul de vedere singular al expertului parte al reclamanţilor este unul ezitant şi nu la fel de bine fundamentat ca cel menţionat anterior.

Potrivit art. 274 C. proc. civ., intimaţii-reclamanţi au fost obligaţi la 2.000 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de expert către apelanţii S. şi T., respingând cererile celorlalţi apelanţi privind cheltuielile de judecată, ca nefondate, nefiind depuse dovezile cheltuielilor efectuate de aceştia.

Prin Decizia nr. 258/A din 14 mai 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis cererea formulată de petentele S. şi T., de completare a dispozitivului Deciziei nr. 38/A din 22 ianuarie 2015 în sensul că a obligat pe intimaţii-reclamanţi şi la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat în sumă de 2.768,61 lei către apelantele S. şi T.

În motivarea acestei decizii, s-a reţinut că potrivit încheierii din şedinţa publică de la data de 15 ianuarie 2015, apărătorul apelantelor-pârâte S. şi T. a solicitat, ea urmare a admiterii apelului, intimaţii să fie obligaţi la plata cheltuielilor de judecată constând atât în onorariul de expert, cât şi în onorariul de avocat, menţionând că dovezile au fost ataşate notelor scrise depuse la dosarul instanţei de fond.

În faţa instanţei de fond, numitele S. şi T. au înţeles să depună la data de 26 iunie 2012 note scrise ce au fost ataşate la dosarul tribunalului, la fila 219.

Prin aceste note scrise, petentele au solicitat obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2,768,61 lei, reprezentând onorariu de avocat, sumă a cărei plată au dovedit-o prin depunerea facturii fiscale şi a chitanţei corespunzătoare.

La filele 231 - 232 din dosarul judecătoriei se află depusă factura din data de 25 iunie 2012, cu privire la plata onorariului avocaţial, în conformitate cu contractul de asistenţă juridică din 26 martie 2012, cu suma de 2.768,61 lei.

Împotriva Deciziilor nr. 38/A din 22 ianuarie 2015 şi nr. 258/A din 14 mai 2015 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au declarat recurs reclamantele E. şi A., în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

1). Prin recursul formulat împotriva Deciziei nr. 38/A/2015, reclamantele au solicitat modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii apelurilor pârâţilor persoane fizice, menţinerea celorlalte dispoziţii şi menţinerea sentinţei nr. 1444/2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca fiind temeinică şi legală.

În motivare, s-a arătat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile legate de obiectul acţiunii, reprezentat de revendicare formulată în condiţiile art. 480 C. civ., art. 482, art. 492 C. civ. şi dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., cauza fiind soluţionată după casarea cu trimitere spre rejudecare.

Singura argumentare a instanţei de apel se referă la expertiza dispusă de instanţă, solicitată de pârâţi, după ce aceiaşi intimaţi s-au opus efectuării expertizei la fond, pierzând din vedere obiectul acţiunii deduse judecaţii şi dîspoziţtile art. 315 C. proc. civ.

În cauză au fost efectuate mai multe expertize, ignorate de instanţă şi despre care expertul numit de Curtea de Apel nu face vorbire, nici măcar pentru a Ie contrazice, considerând că punctul său de vedere este doctrinar şi imuabil, neputând comporta discuţii, argumentări ori contraargumentări.

Expertul A.A. nu a prezentat elementeie de structură din vechiul imobil naţionalizat, păstrate în comparaţie cu construcţia nouă. Acestea rezultau din documentele transmise de Primăria municipiului Bucureşti.

Dacă s-ar fi analizat cu atenţie toate documentele din momentul construcţiei şi din perioada 1957, s-ar fi constatat că investiţia statului în modificarea podului pentru transformarea acestuia în nivelul II nu putea depăşi 30%, ceea ce confirmă constatarea expertului U. - din dosarul constatării nulităţii contractului de vânzare-cumpărare ai fam. R. și S., precum şi a expertului din dosarul similar al familiei O. și P., ambii ajungând la concluzia că investiţiile statului au fost doar de 25% din valoarea imobilului în litigiu.

Astfel, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de an. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 (în prezent art. 19 alin. (2)), care prevede limita de 50% pentru investiţiile statului,

Din documentaţie rezultă faptul că noul pod, edificat în 1957, a devenit un pod necirculabil, spre deosebire de podul mansardat anterior, unde existau camera de locuit (şoferul şi familia acestuia locuiau în podul mansardat, lucru imposibil daca ar fi avut doar un metru înălţime).

De asemenea, din toate înscrisurile reiese faptul că etajul Ii nu este o construcţie de sine stătătoare, aşa cum o consideră instanţa, ignorând atât planşeul menţinut, pereţii laterali despărţitori, instalaţia electrică şi sanitară comună, aşa cum rezultă din documentele depuse de primărie.

Obiectul dosarului este revendicare, prin compararea titlurilor şi nu contestaţie în baza Legii nr. 10/2001, aşa cum a soluţionat cauza instanţa de apel, care nu a avut în vedere nici decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi justiţie, în cadrul recursului în interesul legii, prin care s-a statuat temeinicia acţiunilor în revendicare soluţionate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Având în vedere dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. - faţă de decizia de casare cu trimitere spre rejudecare prin care s-a dispus soluţionarea acţiunii în revendicare, precum şi temeiul de drept comun invocat de reclamante, principiul specialia generalibus derogării nu-şi poate găsi aplicarea în cauza de faţă.

Având în vedere faptul că reclamantele nu şi-au realizat drepturile pretinse privitoare la podul mansardat, nici alte măsuri reparatorii în echivalent, s-a considerat de către instanţa de casare că acestea sunt îndreptăţite să continue acţiunea pe calea dreptului comun.

Aşa cum a reţinut şi instanţa de recurs şi instanţa de fond, sub aspectul revendicării, în acţiunea reală prin care se apără dreptul de proprietate între părţi nu s-a pronunţat nicio hotărâre judecătorească prin care să se stabilească cu putere de lucru judecat situaţia juridică a unor acte sau fapte, care să împiedice sau să influenţeze exercitarea sau rezolvarea acţiunii de faţă.

Pe fond, urmează să se aibă în vedere titlul autoarei reclamantelor, neviciat şi neanulat, respectiv contractul de vânzare-cumparare autentificat din 30 noiembrie 1931, prin care aceasta a dobândit terenul în suprafaţă de 406,30 mp situat în sector 1, iar în baza autorizaţiei de construire din 30 august 1932, împreună cu soţul său, au construit clădirea amplasată pe terenul de 406,30 mp.

Construcţia a fost restituită în mare parte în baza Legii nr. 10/2001, fie pe cale administrativă, fie în urma unei multitudini de procese, singura situaţie juridică nerezolvată fiind legată de apt. 2 şi 3 privitoare la etajul II.

În condiţiile în care Statul român nu a devenit niciodată proprietarul terenului sau al clădirii, toate investiţiile realizate de uzurpator sau de diferite autorităţi care au posedat imobilul şi care nu au schimbat esenţial structura, funcţionalitatea şi destinaţia imobilului, nu pot profita decât adevăratului proprietar, în condiţiile legii, adică autoarei şi moştenitorilor acesteia, având în vedere disp.art. 482, 492 C. civ.

Comparând titlurile, urmează a se constata că titlul reclamantelor este preferabil, provenind de la adevăratul proprietar, prin moştenire, urmând a se admite acţiunea în condiţiile art. 480 C. civ.

Pârâţii au cumpărat cunoscând situaţia imobilului, după notificări, asurnându-şi conştient riscul de a dobândi un imobil revendicat de foştii proprietari, neputând opera buna-credinţa în cazul acestora.

ii). Prin recursul formulat împotriva Deciziei nr. 258/A/2015, reclamantele au solicitat modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii cererii pârâtelor S. şi T., menţinerea celorlalte dispoziţii şi menţinerea sentinţei nr. 1444/2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca fiind temeinică şi legală.

În motivare, s~a arătat că petiţionarele au recunoscut în motivarea cererii de completare a dispozitivului faptul că s-a solicitat obligarea intimateior-reclamante la plata cheltuielilor de judecată achitate Ia fond,

Din cercetarea dosarului de fond, dovada cheltuielilor reprezentând onorariu de avocat a fost făcută după încheierea dezbaterilor, depunându-se înscrisuri odată cu concluziile scrise din data de 26 iunie 2012.

Or, sancţiunea pentru depunerea înscrisurilor după data dezbaterilor şi privarea celorlalte părţi de dreptul de a-şi spune punctul de vedere este neluarea în seamă a acestora.

Mai mult decât atât, factura a fost eliberată cu o zi înainte de depunerea concluziilor scrise, deci ulterior încheierii dezbaterilor, neputând fi avută în vedere de către instanţă.

În situaţia cheltuielilor de judecată solicitate de părţi, acestea sunt obligate să depună la dosar, în dovedire, originalele înscrisurilor invocate, facturi ori chitanţe,

Din înscrisurile prezentate rezultă ca acestea sunt copii, neputând fi avute în vedere, pag. 231-232 din dosarul Tribunalului, nu al Judecătoriei).

Petiţionarele nu au dovedit dacă suma pretinsă în apel,reprezenî.ând onorariu de avocat, este aferentă doar fondului, fondului şi apelului, sau fondului, apelului şi recursului, care încă nu s-a soluţionat.

Sub acest aspect instanţa de apel nu a cenzurat, acceptând copii de pe Înscrisuri, depuse ulterior dezbaterilor, Iară nicio lămurire privind întinderea cuantumului în raport de etapa în care s-a soluţionat cauza.

lntimatele-pârâte S. şi T. au invocat excepţia nulităţii recursului declarat împotriva Deciziei nr. 38/A din 22 ianuarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ce va fi respinsă.

Recurentele-reciamante E. şi A. au indicat temeiul de drept al cererii de recurs şi anume, dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor de drept comun privind acţiunea în revendicare, a prevederilor art. 315 C. proc. civ. şi art. 18 lit. d) - actual art. 19 alin. (2) - din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Totodată, în motivarea recursului, reclamantele au prezentat argumentele pentru care consideră că decizia atacată este lipsită de temei legal.

Este adevărat că prin cererea de recurs au fost formulate şi critici ce vizează netemeinicia deciziei atacate, însă acestea vor fi verificate cu ocazia analizării recursului.

I). Recursul declarat împotriva Deciziei nr. 38/A din 22 ianuarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a lV-a civilă, este nefondat pentru următoarele considerente:

Recurentele-reclamante au formulat critici privind greşita apreciere şi analizare de către instanţa de apel a raportului de expertiză tehnică judiciară administrat în cauză, precum şi a înscrisurilor depuse la dosarul cauzei.

Se contestă, aşadar, modul de stabilire, pe baza probeior administrate, a situaţiei de fept, însă aceste critici nu se încadrează în niciunu! din cazurile de modificare sau casare prevăzute expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.

Faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, aşa cum urmăresc în realitate recurentele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.

Contrar susţinerilor recurentelor, instanţa de apel a analizat şi coroborat întregul material probator de la dosar - expertiza tehnică judiciară, înscrisurile privind dovada dreptului de proprietate al autorilor reclamantelor, hotărârile judecătoreşti pronunţate în litigii anterioare purtate între părţi, înscrisurile emise în procedura Legii nr. 10/2001 cu privire la notificările formulate pentru restituirea aceluiaşi imobil, alte înscrisuri depuse de reclamanţi şi de pârâţi privind alcătuirea, componenţa imobilului - stabilind situaţia de fapt în cauză.

Aspectele contestate în recurs au fost lămurite de către instanţa de apel, constatându-se că:

- obiectul litigiului de faţa îl constituie revendicarea etajului 2 din imobil şi anume, a apartamentelor nr. 2 şi 3 situate în sector 1;

- autoarea reclamantelor F. a dobândit terenul de 406,30 mp, situat în sector 1, prin contractul de vânzare autentificat din 1931; împreună cu soţul său, ing. X., în baza autorizaţiei de construcţie din 1932, au construit pe acest teren o clădire compusă din subsol, parter şi etaj;

- ulterior naţionalizării, unitatea beneficiară a fost autorizată să supraînalţe etajul 2 peste construcţia existentă, conform autorizaţiei de construcţie din 25 martie 1957 (ataşată la fila 169 din dosarul tribunalului);

- cu privire la acest etaj, prin sentinţa civilă nr. 5002/2002 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă prin respingerea apeiului şi a recursului, s-a statuat că nu se poate aprecia că supraetajarea imobilului (realizată în baza autorizaţiei din 1957) reprezintă în fapt vechiul pod rnansardabil al imobilului realizat m anul 1932; s-a mai reţinut că din schiţa anexă a imobilului, ataşată autorizaţiei din 1932, rezultă că înălţimea podului este de 1 m; s-a concluzionat că actualul etaj 2 al imobilului în litigiu nu reprezintă în fapt vechiul pod al imobilului, din acesta pastrându-se planşeul etajului 1 şi zidurile de contur de 1 m şi că peste acestea au fost suprapuşi pereţii actualului etaj 2;

- prin raportul de expertiză tehnică judiciară efectuat în apel s-a concluzionat că, faţă de forma iniţială a imobilului, cele două apartamente identificate reprezintă construcţii noi, de sine stătătoare, distincte de pod.

- argumentele ce se găsesc în raportul de expertiză însuşit de către toţi experţii, cu excepţia lui B.B., este unul pertinent şi bine motivat, fiind analizat ca probă concludentă, în timp ce punctul de vedere singular al expertului parte al reclamantelor este unul ezitant şi nu la fel de bine fundamentat ca cel menţionat anterior.

Aşadar, prin sentinţa civilă nr. 5002 din 4 iunie 2002 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, irevocabilă, instanţa a reţinut că actualul etaj nr. 2 al imobilului nu reprezintă în fapt vechiul pod al imobilului, acesta fiind realizat în baza autorizaţiei din anul 1957 din fondurile statului.

Aspectele statuate prin această hotărâre judecătorească au intrat în puterea lucrului judecat şi, ca urmare, nu mai pot fi repuse în discuţie în actualul litigiu.

Efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Aşa fiind, instanţa de apel a apreciat corect efectele în cauză ale hotărârii judecătoreşti anterioare prin care s-au făcut constatări privind imobilul în litigiu, confirmate şi prin concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară. În aceste condiţii nu sunt aplicabile, prin analogie, dispoziţiile art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 (în prezent art. 19 alin. (2)), a căror incidenţă a fost invocată de reclamante prin motivele de recurs.

Respectarea principiului puterii de lucru judecat, precum şi a principiului stabilităţii raporturilor juridice în cadrul circuitului civil se desprinde şi din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care a stabilit, spre exemplu, în cauza „Amurăriţei contra României" că instanţele sunt obligate să ţină cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, repunerea m discuţie a situaţiei soluţionate definitiv prin hotărâri constituind o încălcare a art. 6 parag. 1 din Convenţie. Aşadar, dezlegarea asupra unei probleme de drept date printr-o hotărâre irevocabilă este de natură să clarifice din acel moment acea problemă, creând speranţa legitimă că ea nu va mai fi negată de o altă instanţă de judecată într-o procedură ulterioară. Totodată, s-a reţinut că unul dintre elementele fundamentale ale principiului preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care presupune, printre altele, că soluţiile definitive date de instanţele judecătoreşti să nu mai poată fi contestate.

În ceea ce priveşte criticile privind încălcarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ. este de reţinut că, în rejudecare, Curtea de Apel a soluţionat pricina potrivit îndrumărilor Deciziei de casare nr. 7353 din 20 octombrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu respectarea celor statuate asupra problemelor de drept deduse judecăţii.

Admiţând recursul reclamantelor, instanţa de casare a trimis cauza spre rejudecare pentru a fi lămurite toate aspectele referitoare la dreptul de proprietate al reclamantelor, modul de preluare a imobilului, valabilitatea titlului statului urmând a fi avute în vedere şi dispoziţiile administrative emise în baza Legii nr. 10/2001 prin care s-a dispus restituirea imobilului către reclamante. Pentru stabilirea corectă a situaţiei de fapt şi a regimului juridic aplicabil imobilului, în vederea unei juste soluţionări a litigiului dedus judecăţii, instanţa de trimitere va putea administra orice probe considerate concludente, pertinente şi utile.

Or, instanţa de apel a constatat că reclamantelor nu li s-a recunoscut dreptul de proprietate şi nu deţin un titlu cu privire la imobilul revendicat - etajul 2, respectiv apartamentele nr. 2 şi 3 situate în sector 1, Bucureşti.

Aşa fiind, nu s-a putut realiza o comparare de titluri în baza dispoziţiilor de drept comun, aşa cum au solicitat reclamantele, de vreme ce partea reclamantă nu a prezentat un titlu de proprietate valabil pentru etajul 2 al imobilului revendicat şt care constituie obiectul prezentului litigiu, iar partea pârâtă are un titlu de proprietate valabil, nedesfiinţat, aliat sub protecţia Primului protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Titlurile de proprietate ale pârâţilor persoane fizice au fost confirmate şi consolidate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, respingându-se cererile formulate de reclamante privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare prin care au fost dobândite apartamentele în discuţie.

Faţă de cele ce preced, cu aplicarea prevederilor art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat.

I). Recursul declarat împotriva Deciziei nr. 258/A din dala de 14 mai 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, este nefondat pentru considerente ce succed:

În rejudecare, după casare, atât în faza procesuală a fondului, cât şi în cea a apelului, pârâtele S. şi T., prin apărător ales. au solicitat obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată, astfel cum reiese din notele scrise depuse în dosarul Tribunalului (fila 219) şi în dosarul Curţii de Apel (fila 357), cât şi din încheierile de dezbateri de la fond (fila 251) şi din apel (fila 360).

Cu ocazia dezbaterilor atât la fond, cât şi în apel, apărătorul ales al reclamantelor nu a pus concluzii faţa de cererea formulată de pârâte, prin avocat, de obligare la plata cheltuielilor de judecată şi nu s-a opus admiterii acestei cereri, astfel cum reiese din încheierile de dezbateri mai sus-menţionate.

Aşadar, recurentele-reclamante au cunoscut solicitarea părţii adverse privind obligarea la cheltuieli de judecată şi, având în vedere soluţia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti pe fondul pricinii, în mod legal instanţa a făcut aplicarea prevederilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

Dovada cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat s~a făcut cu actele depuse la dosar, respectiv chitanţă şi factură fiscală, certificate pentru conformitate, în temeiul dispoziţiilor art. 112 alin. (2) coroborat cu art. 139 alin. (1) C. proc. civ. (filele 231-232 dosar fond).

Din copia facturii fiscale, rezultă că suma a fost plătită de beneficiar pentru „servicii avocaţiale conform contract asistenţă juridică din 26 martie 2012", Data încheierii contractului este ulterioară înregistrării dosarului pentru rejudecare pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, 8 decembrie 2011, aşa încât pârâtele erau îndreptăţite să solicite, în cazul în care ar fi câştigat procesul, obligarea reclamantelor ia plata cheltuielilor de judecată.

Având în vedere considerentele reţinute, recursul este nefondat şi va fi respins, cu aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurentele-reclamante vor fi obligate la plata către intimatele-pârâte S. şi T. a cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat, conform facturii fiscale şi chitanţei de la filele 69-70 din dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului declarat împotriva Deciziei nr. 38/A din data de 22 ianuarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantele E. şi A. împotriva Deciziei nr. 38/A din data de 22 ianuarie 2015 şi a Deciziei nr. 258/A din data de 14 mai 2015 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurente la plata sumei de 2.732,65 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatele S. şi T.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 octombrie 2015.