Ownership claim for 5.78 ha rejected for lack of active standing; appeal quashed

Decizia nr. 2132/2015

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 2993/2014 din 24 septembrie 2014 pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamantei A.

S-a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată şi completată, pe calea pe calea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei A. în contradictoriu cu pârâţii Colegiul Agricol şi de Industrie Alimentară "B.", Municipiul Iaşi reprezentat prin Primar, Agenţia Domeniilor Statului Bucureşti şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

S-a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie a Agenţiei Domeniilor Statului Bucureşti.

S-a respins cererea de chemare în garanţie a Agenţiei Domeniilor Statului formulată de pârâtul Colegiul Agricol şi de Industrie Alimentară "B.".

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:

În considerarea art. 137 C. proc. civ., la termenul din 16 septembrie 2014, instanţa a pus în discuţia contradictorie a părţilor excepţiile invocate, respectiv lipsa calităţii procesuale active a reclamantei, excepţia lipsei de interes a reclamantei, excepţia inadmisibilităţii acţiunii, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Iaşi, excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie invocată de Agenţia Domeniilor Statului Bucureşti, excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Statului Român, precum şi fondul cererii de chemare în garanţie.

În raport de efectele pe care excepţiile le-ar produce în cazul admiterii lor, precum şi de particularităţile pe care le prezintă acţiunea în revendicare a unui imobil preluat în mod abuziv de către stat, tribunalul a apreciat, în stabilirea ordinii de soluţionare a excepţiilor, că prioritară, chiar şi excepţiei inadmisibilităţii acţiunii (În analiza căreia s-ar avea în vedere condiţiile de exercitare a dreptului la acţiune, de către proprietarul deposedat), este excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, întrucât este necesar să se determine mai întâi dacă reclamanta este titulara dreptului dedus judecăţii.

S-a constatat că reclamanta îşi întemeiază în drept pretenţiile pe dispoziţiile art. 563 Noul C. civ. potrivit cărora "proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deţine fără drept. El are, de asemenea, dreptul la despăgubiri, dacă este cazul."

Prin cererea formulată, astfel cum a fost precizată pe parcursul derulării judecăţii, reclamanta a pretins că este titulara dreptului de proprietate pentru terenul în suprafaţă de 5,78 ha, parte a imobilului identificat cadastral cu numărul x, situat în sector cadastral nr. x, parcelele x, z, y, potrivit expertizei extrajudiciare topo-cadastrale, efectuată de expert C..

Terenul menţionat este înscris în Cartea Funciară a Municipiului Iaşi nr. x, făcând parte din domeniul public al unităţii administrativ teritoriale - Municipiul Iaşi, aspect ce rezultă din extrasul de carte funciară din 3 aprilie 2014 (dosar) şi se află în posesia pârâtului Colegiul Agricol şi de Industrie Alimentară "B." Iaşi, în baza contractului de concesiune din 23 mai 2011 încheiat cu ADS (dosar).

Reclamanta A. a susţinut că terenul în litigiu a fost proprietatea bunicii sale materne, defuncta D. (aceasta fiind cunoscută şi sub numele de D.1.), potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 15 februarie 1927 la Tribunalul Iaşi, secţia a III-a.

Prin actul menţionat, E. a înstrăinat către F. via din C., fosta vie I., "în întindere de circa 15 ha (...)".

În baza legilor fondului funciar, reclamantei A. i s-a eliberat titlul de proprietate din 20 aprilie 2006 pentru suprafaţa de 16,1592 ha, teren situat în intravilan Iaşi.

Tot pentru intravilan Iaşi, s-au eliberat şi titlurile de proprietate din 15 martie 1995 şi din 17 august 1992 pentru suprafeţele de 2.408 mp, respectiv 1.000 mp (dosar) pe numele mamei reclamantei, G. (decedată la 14 august 1997 - dosar), fiica defunctei D.

Din cele expuse, s-a apreciat că pentru terenul ce a aparţinut defunctei D1. (decedată la 24.11.1955), reconstituirea dreptului de proprietate a operat pentru suprafaţa de 16,50 ha, depăşindu-se astfel suprafaţa menţionată în actul de proprietate - contractul de vânzare-cumpărare din 15 februarie 1927, potrivit căruia F. a cumpărat de la E. suprafaţa de "circa 15 ha vie". O suprafaţă apropiată de aceasta este menţionată şi în matricola nr. 1, în perioada 1942 - 1945, D.1. figurând în evidenţele fiscale cu suprafaţa de 35,50 ha (dosar).

În justificarea pretenţiilor formulate în prezentul litigiu pe baza dispoziţiilor dreptului comun, reclamanta a încercat să acrediteze ideea că, în realitate, suprafaţa de teren cumpărată de F. în 1927 de la E. a fost de 30 ha, fiind compusă din terenul ce reprezintă "fosta vie I.", în suprafaţă de circa 15 ha, imobilul dobândit de către vânzător de la "Dl. H. conform actului de cesiune din 25 februarie 1925 a Tribunalului Iaşi, secţia a III-a, şi porţiunea de 3.500 mp, ce a fost schimbată de către vânzător cu Societatea Orfanilor de Război, susţinând că, în acest sens, contractul de vânzare-cumpărare se completează cu contracte de împrumut garantate cu ipotecă, acestea din urmă făcând referire la o întindere a proprietăţii M. de 30 de ha (dosar). În sprijinul acestei ipoteze, reclamanta a depus la dosar şi un raport de expertiză extrajudiciară întocmit de expert C. care ajunge la suprafaţa de 30 ha prin raportare la actele de proprietate din 9 februarie 1925 şi din 15 februarie 1927; instanţa de fond a constatat însă că actul din 9 februarie 1925 nu reprezintă un titlu de proprietate pentru F., ci este actul prin care vânzătorul E. a dobândit, la rândul său, proprietatea imobilului, pe care, în 1927 l-a înstrăinat către autoarea reclamantei.

De asemenea, prima instanţă a reţinut că nu poate da credit susţinerilor reclamantei în sensul că, în realitate, suprafaţa de teren cumpărată de F. în 1927 de la E. a fost de 30 ha, dat fiind faptul că, în singurul act de proprietate prezentat se specifică în mod clar că imobilul care se vinde de către E. către F., în suprafaţă de aproximativ 15 ha (15,50 ha, după cum se menţionează în Matricola 1 din perioada 1942 - 1945), este cunoscut sub denumirea de "via I."; referirile pe care le face acest act la preţul vânzării, (deci nu la terenul vândut) "(...) în care intră şi drepturile cumpărate de vânzătorul imobilul E. de la H., conform actului de cesiune din 25 februarie 1925 a Tribunalului Iaşi, secţia a III-a (...)", trebuie analizate în relaţie cu cuprinsul actului de proprietate al vânzătorului, respectiv contractul de vânzare-cumpărare din 9 februarie 1925 în care se specifică faptul că, la momentul respectiv, imobilul "via I." cumpărat de E., era "grevat de sarcini", făcând obiectul unui litigiu înregistrat sub nr. x/1920 la Tribunalul Iaşi, iniţiat de H., analizat la puţin timp după încheierea acestui contract (16 zile) printr-o înţelegere încheiată între E. şi H. şi concretizată în actul de cesiune din 25 februarie 1925 a Tribunalului Iaşi, secţia a III-a, în considerarea căreia vânzătorul E. a garantat-o pe cumpărătoarea F. de proprietatea deplină asupra imobilului cumpărat; în ceea ce priveşte porţiunea de 3.500 mp, ce a fost schimbată de către vânzător cu Societatea Orfanilor de Război, pe care reclamanta pretinde că autoarea sa ar fi primit-o în proprietate, concomitent cu via I., prin actul din 1927, actul menţionează clar că aceasta este inclusă în suprafaţa de aproximativ 15 ha vândută, şi nu este distinctă de aceasta.

Reţinând că, spre deosebire de legile reparatorii - legile fondului funciar şi Legea nr. 10/2001, unde dovada dreptului de proprietate poate fi apreciată şi în raport de înscrisuri cu caracter declarativ (în cazul de faţă, contractele de împrumut la care face referire reclamanta nu au nici măcar o astfel de valoare probantă; de altfel, invocarea lor ar fi trebuit însoţită şi de dovada că ele au fost finalizate fără executarea garanţiilor imobiliare), în cazul acţiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, dovada dreptului de proprietate trebuie să aibă un caracter deplin şi neechivoc.

Ca atare, tribunalul a concluzionat că reclamanta nu a exhibat nicio dovadă care să ateste că este proprietara bunului care face obiectul prezentului litigiu, cerinţă impusă de art. 563 Noul C. civ. pentru exercitarea acţiunii în revendicare. În aceste condiţii, reclamanta nu se legitimează procesual activ nici în cererea ce vizează rectificarea/radierea cărţii funciare nr. x a Municipiului Iaşi.

În considerarea celor expuse, instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamantei şi a respins ca atare acţiunea, astfel cum a fost completată şi precizată, formulată în contradictoriu cu pârâţii Colegiul Agricol şi de Industrie Alimentară "B." Municipiul Iaşi reprezentat prin Primar, Agenţia Domeniilor Statului Bucureşti şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Întrucât în cauză este operantă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, s-a apreciat că analiza celorlalte excepţii invocate în cauză devine superfluă.

În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie a Agenţiei Domeniilor Statului formulată de către pârâtul Colegiul Agricol şi de Industrie Alimentară "B.", instanţa a respins excepţia inadmisibilităţii reţinând, pe de o parte, formularea acesteia în condiţiile procedurale reglementate de art. 60, 61 C. proc. civ., precum şi faptul că titularul acesteia are calitatea de pârât, în calitate de deţinător al terenului în litigiu, în baza unui contract de concesiune încheiat cu Agenţia Domeniilor Statului Bucureşti.

Instanţa a respins însă ca neîntemeiată cererea de chemare în garanţie, faţă de respingerea, în temeiul unei excepţii procesuale, a acţiunii reclamantei.

Împotriva Sentinţei civile nr. 2993 din 24 septembrie 2014 pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, a formulat apel reclamanta A.

Prin Decizia civilă nr. 147 din 15 aprilie 2015 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă, apelul reclamantei A. a fost respins ca nefondat.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut următoarele:

Prin cererea formulată, astfel cum a fost precizată, reclamanta a pretins că este titulara dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 5,78 ha teren, parte a imobilului identificat cadastral cu numărul x, situat în sector cadastral nr. x, parcelele x, y, z, potrivit expertizei extrajudiciare topo-cadastrale, efectuată de expert C.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 563 Noul C. civ., potrivit cărora "proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deţine fără drept. El are, de asemenea, dreptul la despăgubiri, dacă este cazul."

Instanţa de apel a reţinut că acţiunea în revendicare este definită drept acea acţiune reală prin care reclamanta cere instanţei de judecată să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun determinat şi pe cale de consecinţă, să-l oblige pe pârât la redarea posesiei bunului de la posesorul neproprietar, Jurisprudenţa constantă a decis ca acţiunea în revendicare este acţiunea prin care proprietarul neposesor reclamă restituirea bunului de la posesor neproprietar.

Acţiunea în revendicare are caracter petitoriu, întrucât pune în discuţie însuşi dreptul de proprietate, reclamanta fiind ţinută să facă dovada dreptului de proprietate.

Fiind o acţiune petitorie, întemeiată direct pe dreptul de proprietate, una dintre condiţiile specifice pentru promovarea acţiunii în revendicare constă în aceea că, titular al acţiunii în revendicare nu poate fi decât proprietarul exclusiv al bunului.

În consecinţă, cel ce promovează o atare acţiune are sarcina probei în sensul de a dovedi titlul său de proprietate, potrivit adagiului "actori incumbit probatio."

Această probă a dreptului de proprietate nu a fost însă produsă în cauză de reclamantă.

Instanţa de apel a evidenţiat că, în justificarea pretenţiilor deduse judecăţii pe calea dreptului comun, reclamanta a încercat să acrediteze ideea că, în realitate, suprafaţa de teren cumpărată de F. în 1927 de la E. ar fi fost de circa 30 ha, fiind compusă din terenul ce reprezintă, fosta vie I.", în suprafaţă de circa 15 ha, imobilul dobândit de către vânzător de la "H. conform actului de cesiune din 25 februarie 1925 a Tribunalului Iaşi, secţia a III-a şi porţiunea de 3.500 mp, ce a fost schimbată de către vânzător cu Societatea Orfanilor de Război, susţinând că, în acest sens, contractul de vânzare-cumpărare se completează cu contracte de împrumut garantate cu ipotecă, acestea din urmă făcând referire la o întindere a proprietăţii M. de circa 30 de ha.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat în 15 februarie 1927 la Tribunalul Iaşi, secţia a III-a, E. a înstrăinat către F. via din C., fosta vie I., "în întindere de circa 15 ha (...)".

Defuncta D. (cunoscută şi sub numele de D.1.) a fost bunica maternă a reclamantei.

Din înscrisurile depuse la dosar instanţa de apel a reţinut că, în baza legilor fondului funciar, reclamantei A. i s-a eliberat titlul de proprietate din 20 aprilie 2006 pentru suprafaţa de 16,1592 ha, teren situat în intravilan Iaşi.

Tot pentru intravilan Iaşi, au fost eliberate şi titlurile de proprietate din 15 martie 1995 şi din 17 august 1992 pentru suprafeţele de 2.408 mp, respectiv 1.000 mp (dosar fond) pe numele mamei reclamantei, G. (decedată la 14 august 1997 - dosar fond), fiica defunctei D1.

În consecinţă, curtea de apel, a apreciat că în mod judicios prima instanţă a constatat că, pentru terenul ce a aparţinut defunctei D1. (decedată la 24 noiembrie 1955), reconstituirea dreptului de proprietate a operat pentru o suprafaţă de 16,50 ha, aşadar, mai mare decât cea din actul de proprietate - contractul de vânzare-cumpărare din 15 februarie 1927 potrivit căruia F. a cumpărat de la E. suprafaţa de circa 15 ha vie". O suprafaţă apropiată de aceasta este menţionată şi în matricola nr. I, în perioada 1942 - 1945, D.1. figurând în evidenţele fiscale cu suprafaţa de 15,50 ha (dosar fond).

În raport de cele anterior expuse, instanţa de apel a apreciat că nu pot fi primite susţinerile reclamantei potrivit cu care, atât timp cât actul de dobândire al autoarei sale face vorbire doar de o valoare aproximativă a suprafeţei şi anumite vecinătăţi, în temeiul dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., pentru a preveni orice greşeală în aflarea adevărului şi corecta stabilire a situaţiei de fapt, prima instanţă trebuia să admită cererea de administrare a probei cu expertiza judiciară în materie topo-cadastrală pentru a se determina conturul şi întinderea exactă a poligonului de teren achiziţionat de autoarea reclamantei, raportat la vecinătăţile înscrise în titlul de dobândire, precum şi raportat la suprafaţă şi vecinătăţile expuse în actele ulterioare, încheiate cu privire la respectivul imobil, respectiv contractele de ipotecă.

Instanţa de apel a considerat că, dispoziţiile art. 1169 C. civ. implică obligativitatea unei atitudini active în plan procesual, în sensul probării pretenţiilor deduse judecăţii, al urmăririi desfăşurării şi finalizării procesului, în temeiul art. 129 alin. (1) C. proc. civ.

Pe de altă parte, rolul activ descris de art. 129 alin. (5) vizează intervenţia instanţei de judecată în scopul aflării adevărului, pentru determinarea stării de fapt şi de drept din speţă, atunci când este învestită cu situaţie de fapt ori raporturi juridice complexe, iar probele administrate la propunerea părţilor sunt vădit insuficiente sau nici nu au fost propuse.

Or, în cauza de faţă, a mai reţinut curtea de apel, instanţa este învestită cu o acţiune în revendicare, al cărei titular nu poate fi decât proprietarul exclusiv al bunului, care trebuie să producă probe în acest sens.

Dimpotrivă, instanţa are obligaţia, în virtutea art. 329 alin. (2) C. proc. civ., de a respecta principiul contradictorialităţii şi celelalte principii procesuale, printre care şi cel al egalităţii părţilor, inclusiv în plan probator, precum şi de a veghea la respectarea dispoziţiilor legale.

În raport de cele anterior expuse, curtea de apel a apreciat că în mod corect tribunalul a constatat că titlul de proprietate al apelantei nu poate fi fundamentat pe o expertiză judiciară sau extrajudiciară, acest mijloc de probă putând fi utilizat exclusiv pentru a determina întinderea şi vecinătăţile imobilului, după ce reclamanta a exhibat înscrisuri ce să ateste calitatea sa de proprietar asupra terenului.

În consecinţă, având în vedere că doar în materia legilor reparatorii - legile fondului funciar şi Legea nr. 10/2001 - legiuitorul a admis un probatoriu mai suplu, în sensul că dovada dreptului de proprietate poate fi apreciată şi în raport de înscrisuri cu caracter declarativ, iar în cazul acţiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, dovada dreptului de proprietate trebuie să aibă un caracter deplin, neechivoc, şi cum reclamanta nu a exhibat nicio dovadă care să ateste că este proprietara bunului care face obiectul prezentului litigiu, cerinţă impusă de art. 563 Noul C. civ. pentru exercitarea acţiunii în revendicare, aceasta nu se legitimează procesual activ, a conchis instanţa de apel.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta A., întemeindu-şi criticile pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ.

În susţinerea motivelor de recurs, reclamanta susţine că instanţa de apel a soluţionat în mod greşit procesul fără a intra în judecata fondului, arătând că, în conformitate cu prevederile art. 137 alin. (2) C. proc. civ., excepţiile de procedură şi excepţiile de fond pot fi unite cu fondul cauzei, atunci când pentru judecata lor este necesară administrarea unor dovezi în legătură cu dezlegarea în fond a pricinii.

În speţă, în mod vădit greşit s-a considerat că rezolvarea excepţiei nu face necesară administrarea probei cu expertiza judiciară topo-cadastrală, astfel că, instanţa a respins cererea de unire a excepţiei cu fondul.

Este adevărat că pentru admiterea unei acţiuni în revendicare trebuie să se facă în mod deplin, neechivoc, dovada existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantei, dar în mod vădit greşit atât tribunalul cât şi curtea de apel au apreciat că în acţiunea în revendicare promovată pe calea dreptul comun proba dreptului de proprietate se poate face numai prin înscrisul doveditor al titlului de dobândire (dovada contractului de vânzare-cumpărare prin care a achiziţionat terenul autoarea reclamantei) şi că acest mijloc de probă nu poate fi completat cu alte mijloace de probă.

Numai dispoziţiile art. 565 din Noul C. civ. (care, în virtutea art. 56 din Legea nr. 71/2011 sunt amânate la aplicare), pentru imobile înscrise în cartea funciară, impune dovada dreptului de proprietate numai cu extrasul de carte funciară.

Recurenta mai susţine că instanţa de apel, în mod greşit, invocând regula conform căreia sarcina probei revine reclamantei, prevăzută de art. 1169 C. civ., a considerat că reclamanta are obligaţia de a dovedi dreptul de proprietate pretins, fără a observa că reclamanta a fost obstrucţionată să administreze o probă necesară, utilă şi pertinentă în acest scop.

În mod greşit curtea de apel a aprecia că în acţiunea în revendicare nu este permis a se face dovada dreptului de proprietate prin acte declarative. În opinia recurentei, nu există un text de lege care să impună o astfel de interdicţie; dimpotrivă, în ceea ce priveşte modul de soluţionare a acţiunii în revendicare cu privire la imobile supuse înregistrării în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni, literatura juridică a arătat în mod constant că "... orice act juridic - fie el declarativ sau constitutiv de drept - este doar sursa unei prezumţii de proprietate ..." Dacă, deopotrivă, ambele categorii de acte nasc prezumţia de proprietate în favoarea unei părţi din acţiunea în revendicare, reiese că proba dreptului de proprietate trebuie şi poate fi făcută inclusiv prin acte declarative.

Într-un alt context, s-a arătat fără niciun echivoc: "Prin titlu apt să facă proba dreptului de proprietate într-o acţiune în revendicare, se înţeleg toate actele juridice translative de proprietatea şi cele declarative de drepturi, inclusiv hotărârile judecătoreşti de partaj" (T.S., s. civ. dec. nr. 1287/1971 cu nota de T.P. , în RRD nr. 7/1972).

Atât timp cât actul de dobândire al autoarei reclamantei face vorbire doar despre o valoare aproximativă a suprafeţei de teren şi anumite vecinătăţi ale acestuia, în temeiul dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., pentru a preveni orice greşeală în aflarea adevărului şi corecta stabilire a situaţiei de fapt, prima instanţă trebuia să admită cererea de administrare a probei cu expertiza judiciară în materie topo-cadastrală pentru a se determina conturul şi întinderea exactă a poligonului de teren achiziţionat de autoarea reclamantei, raportat la vecinătăţile înscrise în titlul de dobândire, precum şi raportat la suprafaţă şi vecinătăţile expuse în actele ulterioare încheiate cu privire la respectivul imobil (contractele de ipotecă).

Un indiciu solid ce ar fi trebuit sa fie valorificat îl constituie expertiza extrajudiciară ce a fost prezentată instanţei, unde expertul a exprimat o anumită opinie cu privire la limitele reale şi amplasamentul imobilului ce a făcut obiectul actului de vânzare-cumpărare autentificat în 15 februarie 1927 la Tribunalul Iaşi, secţia a III-a.

De asemenea, recurenta consideră că s-au încălcat dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât reclamanta, în îndeplinirea obligaţiei sale procesuale, a indicat mijlocul de probă ce trebuie administrat pentru lămurirea deplină a aspectelor pricinii, dar judecătorul primei instanţe a respins cererea de administrare a probei; or, curtea de apel, din această perspectivă, a reţinut că nu poate fi vorba despre o nesocotire a rolului activ, pentru că dispoziţia legală s-ar aplica doar atunci când instanţa este învestită cu o situaţie de fapt ori raporturi juridice complexe, iar probele administrate la propunerea părţilor sunt vădit insuficiente sau nici nu au fost propuse.

În acest fel, curtea de apel a făcut o distincţie pe care legiuitorul nu o face, săvârşind o încălcare şi o aplicare greşită a legii, ceea ce constituie în acelaşi timp o încălcare a unei forme de procedură ce este sancţionată cu nulitatea.

În altă ordine de idei, aplicarea greşită a legii şi nesocotirea unei forme de procedură sunt prezente, pentru că (dacă se ia în considerare distincţia făcută de către instanţa de apel), trebuia să se reţină că, în speţă, este vorba despre o situaţie de fapt complexă, astfel că probele existente la dosar trebuia să fie completate cu mijlocul de probă al expertizei topo-cadastrale, având în vedere următoarele elemente: a) un înscris redactat în stilul anilor 20 din secolul trecut; b) lipsa unei planşe care să descrie conturul, dimensiunile şi amplasamentul exact al imobilului; c) schimbarea unor vecini în timp; d) suprapunerea unor efecte ale aplicării legilor fondului funciar.

Printr-un alt motiv de recurs, recurenta susţine că hotărârea instanţei de apel conţine şi motive contradictorii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), deoarece, pe o parte, se susţine în mod clar că expertiza tehnică specialitatea topografie şi cadastru poate fi utilizată în mod exclusiv pentru a determina întinderea şi vecinătăţile imobilului, iar, pe de altă parte, în ultimele paragrafe ale penultimei pagini din hotărâre, se admite că nu are cum să coincidă întinderea suprafeţei de teren din înscrisul doveditor al actului juridic de dobândire cu suprafaţa reală a imobilului achiziţionat de către autoarea reclamantei, de vreme ce s-a constatat că s-a procedat la o reconstituire a dreptului de proprietate pentru o suprafaţă ce depăşeşte oricum suprafaţa consemnată în acel înscris.

Literatura juridică a arătat în mod constant că în soluţionarea acţiunii în revendicare, în zonele în care s-a aplicat sistemul de publicitate al registrului de transcripţiuni şi inscripţiuni, dificultatea probei dreptului de proprietate este amplificată de imprecizia multora dintre actele juridice care servesc drept titluri de proprietate, precum şi de faptul că "în numeroase situaţii înscrisurile întocmite nu sunt însoţite de planuri topografice pentru delimitarea bunului imobil dobândit."

Or, aceste dificultăţi ridicate de insuficienţa înscrisurilor doveditoare ale titlurilor de dobândire - acte juridice trebuie să fie surmontate prin administrarea altor mijloace de probă prin care să se ajungă la interpretarea corectă a actului juridic, a întinderii şi vecinătăţilor corecte a imobilului ce a făcut obiectul actului translativ de proprietate încheiat în anul 1927.

Prin urmare, deoarece prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, pentru că în mod vădit greşit a procedat la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, în conformitate cu prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., iar instanţa de apel în mod greşit a procedat la respingerea apelului, se impune admiterea recursului şi modificarea deciziei pronunţate în apel, în sensul admiterii apelului şi anulării hotărârii atacate în ceea ce priveşte soluţia din acţiunea principală şi trimiterea spre rejudecare, în limitele anulării sentinţei, ia acelaşi tribunal.

În subsidiar, dacă se apreciază că nu se impune anularea sentinţei şi trimiterea cauzei la tribunal, solicită admiterea recursului, casarea deciziei din apel şi parţial a sentinţei, cu consecinţa trimiterii spre rejudecare la instanţa de apel pentru administrarea de probe şi rejudecarea în fond a acţiunii principale.

Se poate susţine că prin modul de soluţionare, instanţa de fond nu s-a limitat la a cerceta doar excepţia lipsei calităţii sale procesuale active, ci prin modul în care s-a pronunţat în mod categoric în motivare, în sensul că nu ar fi dovedit sub nicio formă dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, s-ar putea aprecia de către instanţa de recurs că, în realitate, a fost epuizat chiar fondul procesului fără a se administrarea probelor necesare aflării adevărului, probe utile şi pertinente, iar instanţa de apel a dat o soluţie greşită prin refuzul de a proceda la completarea probelor dosarului.

Intimaţii-pârâţi Colegiul Agricol şi de Industrie Alimentară "B." Iaşi, Municipiul Iaşi prin primar, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi intimata-chemată în garanţie Agenţia Domeniilor Statului au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi în raport cu temeiului de drept reţinut, Înalta Curte constată ca recursul declarat de recurenta-reclamanta este nefondat pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în argumentarea căruia, recurenta consideră că instanţa de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., cu referire la prevederile imperative ale art. 137 alin. (2) şi art. 129 alin. (5) C. proc. civ., se constată că această critică este nefondată, urmând a fi respinsă.

Potrivit dispoziţiilor art. 137 alin. (2) C. proc. civ., "excepţiile nu vor putea fi unite cu fondul decât dacă pentru judecarea lor este nevoie să se administreze dovezi în legătură cu fondul pricinii" iar, prin art. 129 alin. (5) se dispune că Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legate pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc."

Contrar susţinerilor recurentei, respingerea cererii de unire a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei derivă din neîndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 137 alin. (2) C. proc. civ. pentru atare măsură procesuală.

Astfel, art. 137 C. proc. civ. reglementează procedura de soluţionare a excepţiilor procesuale, stabilind atât regula, cât şi excepţia de la aplicarea regulii.

Regula este aceea a soluţionării cu prioritate a excepţiilor procesuale, înainte de judecata pe fondul litigiului, în timp ce excepţia constă în judecarea concomitentă a excepţiilor şi a fondului, fiind consacrată de cel de-al doilea alineat al art. 137 C. proc. civ. Ca în cazul oricărei excepţii, şi aceasta este de strictă interpretare şi aplicare. Prin urmare, nu orice excepţie procesuală poate fi unită cu fondul, ci numai în cazul în care probele necesare rezolvării excepţiei sunt comune cu probele (ori numai cu o parte dintre acestea) necesare rezolvării fondului, instanţa poate dispune unirea excepţiei cu fondul - în plus, chiar şi în ipostaza unor probe comune, unirea excepţiei cu fondul nu este obligatorie pentru instanţă.

În speţă, ambele instanţe au apreciat în mod legal că soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei nu necesită administrarea probei cu expertiza judiciară topografică şi cadastrală, cercetându-se doar dacă reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate, în raport de actele şi înscrisurile depuse la dosar, evaluate prin prisma dispoziţiilor legale incidente în cauză.

Astfel cum arată şi recurenta, dovada dreptului de proprietate se poate face prin acte translative de proprietate, iar nu declarative şi nici prin intermediul probei cu expertiză judiciară; doar în materia legilor reparatorii - legile fondului funciar şi Legea nr. 10/2001 - legiuitorul a admis un probatoriu mai flexibil. În sensul că dovada dreptului de proprietate poate fi făcută şi prin înscrisuri cu caracter declarativ etc.

Expertiza judiciară constituie o probă ce poate fi dispusă pentru lămurirea unor împrejurări de fapt (cum ar fi - întinderea, vecinătăţile terenului, dar în raport de clauzele actului translativ de proprietate etc.); pe de altă parte, părerea experţilor se limitează la obiectivele stabilite de instanţă, aceştia neavând competenţa rezolvării excepţiei procesuale a calităţii procesuale active, neputând concluziona cu privire la probarea dreptului de proprietate; totodată, dovada dreptului de proprietate trebuie să aibă un caracter deplin şi neechivoc.

De altfel, însăşi recurenta arată, în cuprinsul memoriului de recurs, că prin expertiza extrajudiciară anexată la dosar, expertul şi-a exprimat opinia doar cu privire la limitele reale şi amplasamentul imobilului revendicat.

În literatura juridică şi în practica judiciară - la care şi recurenta face referire prin motivele recursului -, se arată că proba dreptului de proprietate, în cadrul unei acţiuni în revendicare, se poate face numai pe bază de acte, iar nu prin efectuarea unei expertize judiciare topografice.

În ceea ce priveşte rolul activ al judecătorului - prevăzut de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., instanţa de apel a reţinut că nu trebuie interpretat în sensul în care judecătorul este cel obligat să probeze pretenţiile deduse judecăţii, în locul reclamantei, căreia îi revine această obligaţie în baza art. 1169 C. civ., precum şi în temeiul art. 129 alin. (1) C. proc. civ. Stăruinţa instanţei în aflarea adevărului nu trebuie în niciun caz echivalată cu substituirea acesteia părţilor din proces.

Instanţa poate să ordone probe din oficiu atunci când apreciază că nu sunt administrate suficiente dovezi în raport de care este în măsură să îşi formeze convingerea.

Dacă, faţă de probatoriul administrat, astfel cum este şi cazul în speţă, instanţa constată că dovada dreptului de proprietate nu a fost confirmată de dovezile depuse la dosar de către reclamantă, aceasta nu are obligaţia să impună administrarea altor probe până în momentul în care pretenţiile reclamantei vor fi dovedite pentru că, dacă ar proceda astfel, ar favoriza partea căreia îi profită probele, astfel că, în aceste condiţii, s-ar rupe echilibrul procesual pe care instanţa este datoare să-l asigure.

Totodată, nu trebuie înţeles că dacă instanţa ar face uz de posibilitatea de a uni excepţia cu fondul s-ar transfera în sarcina sa obligaţiei de probare a pretenţiilor deduse judecăţii, întrucât, indiferent de contextul procesual, obligaţia de probare a dreptului de proprietate în cadrul unei acţiuni în revendicare, revine reclamantei, conform art. 129 alin. (1) C. proc. civ.; pe de altă parte, art. 129 alin. (5) C. proc. civ. nu instituie o obligaţie a instanţei, ci o facultate care poate fi exercitată în virtutea rolului activ, dar care, nu poate reprezenta motiv de reformare a unei hotărâri.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la pretinsa soluţionare greşită a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că şi acestea sunt nefondate, urmând a fi înlăturate, având în vedere următoarele:

Una dintre condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru ca o persoană să poată fi parte în proces este ca aceasta să aibă calitate procesuală. Calitatea procesuală activă se analizează, de regulă, prin verificarea existenţei unei identităţi între persoana reclamantului şi persoana care este titularul dreptului afirmat şi dedus judecăţii.

În cazul acţiunilor petitorii, cum este acţiunea în revendicare, reclamanta trebuie să-şi justifice calitatea procesuală prin probarea chiar a dreptului pretins, respectiv a dreptului de proprietate asupra bunului revendicat. Calitatea reclamantei de a introduce acţiunea în revendicare trebuie examinată înainte de a discuta fondul pretenţiilor, ceea ce obligă pe cea ce promovează o astfel de cerere, să probeze că este titulara dreptului de proprietate asupra bunului revendicat.

Aşa fiind, Înalta Curte reţine că în mod legal instanţele de fond au procedat la verificarea calităţii procesuale active a reclamantei din perspectiva probării dreptului de proprietate asupra terenului revendicat de la pârâţi.

În speţă, reclamanta susţine că terenul în litigiu a fost proprietatea bunicii sale materne, defuncta D. (cunoscută şi sub numele de D.1.), potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 15 februarie 1927 la Tribunalul Iaşi, secţia a III-a.

Prin actul menţionat, E. a înstrăinat către F. via din C., fosta vie I., "în întindere de circa 15 ha (...)".

În baza legilor fondului funciar, reclamantei A. i s-a eliberat titlul de proprietate din 20 aprilie 2006 pentru suprafaţa de 16,1592 ha, teren situat în intravilan Iaşi.

În justificarea pretenţiilor formulate în prezentul litigiu pe dreptul comun, reclamanta consideră că, în realitate, suprafaţa de teren cumpărată de F. în 1927 de la E. a fost de 30 ha, fiind compusă din terenul ce reprezintă "fosta vie I.", în suprafaţă de circa 15 ha, imobilul dobândit de către vânzător de la "Dl. H. conform actului de cesiune din 25 februarie 1925 a Tribunalului Iaşi, secţia a III-a şi porţiunea de 3.500 mp, ce a fost schimbată de către vânzător cu I., susţinând că, în acest sens, contractul de vânzare-cumpărare se completează cu contracte de împrumut garantate cu ipotecă, în condiţiile în care cele din urmă fac referire la o întindere a proprietăţii M. de 30 de ha.

Cum însă din dovezile administrate în cauză nu a rezultat dreptul de proprietate al reclamantei asupra suprafeţei de 5,79 ha pretinsă a se afla în posesia pârâţilor, în mod legal instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active. În condiţiile în care reclamanta a înţeles să invoce în dovedirea dreptului său de proprietate menţiunile din contractele de împrumut cu garanţie, potrivit cărora terenul cumpărat de autorii de la care ar proveni proprietatea ar fi de 30 ha, iar nu de 15 ha, fără însă ca aceste menţiuni să valoreze titlu de proprietate, se constată că soluţia instanţei de apel este rezultatul unei aplicării întocmai a legii.

"Nu poate fi primită critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - hotărârea cuprinde motive contradictorii -, cât timp motivarea instanţei de apel în sensul că prin expertiza judiciară nu se poate stabili decât întinderea şi vecinătăţile imobilului revendicat nu vine în contradicţie cu constatarea că prin titlul de proprietate eliberat reclamantei în temeiul legii fondului funciar i-a fost reconstituită acesteia o suprafaţă mai mare de teren decât cea care apare menţionată în contractul de vânzare-cumpărare al autorului său, lucru ce poate fi observat printr-o simplă comparare a actelor respective.

În plus, Înalta Curte apreciază că dovedirea calităţii procesuale active a reclamantei pentru formularea, în temeiul dispoziţiilor dreptului comun, a unei acţiuni în revendicarea unui teren preluat de autorităţile statului român, anterior datei de 22 decembrie 1989, ar fi presupus exhibarea de către aceasta a unei decizii emise de către autoritatea abilitată prin legile de reparaţie sau printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă pronunţată în exercitarea controlului judecătoresc al unor astfel de decizii (ori împotriva refuzului nejustificat de a se răspunde cererii de reconstituire a dreptului de proprietate, formulată de recurentă în baza legii speciale), prin care să se fi dispus restituirea în natură a terenului revendicat în această cauză (în suprafaţă de 5,78 ha, parte a imobilului identificat cadastral cu numărul x), iar nu în baza actelor originare de proprietate, afirmate ca atare de către recurentă - contractul din 1927; un atare înscris ar fi fost de natură a face dovada dreptului de proprietate al recurentei sau, în termenii jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, că aceasta este titulara unui "bun actual", din perspectiva art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului (Hotărârea pilot pronunţată de CEDO în Cauza Atanasiu, Poenaru şi Solon din 12 octombrie 2010).

În acest sens, astfel cum reiese din cele menţionate în practicaua deciziei de faţă, Înalta Curte a procedat la interpelarea recurentei cu privire la parcurgerea procedurii reglementate de legea specială şi în ceea ce priveşte terenul revendicat în cauza de faţă, având în vedere că obiectul cererii (revendicarea terenului în suprafaţă de 5,86 ha) excedează terenul reconstituit în baza Legii nr. 18/1991 în proprietatea recurentei (în suprafaţă de 16,1592 ha), situat în intravilanul mun. Iaşi, precum şi pe cel din intravilan, mun. Iaşi, pentru care au fost eliberate titlurile de proprietate nr. x din 15 martie 1995 şi y din 17 august 1992 (respectiv pentru suprafeţele de 2.408 mp şi, respectiv de 1.000 mp în favoarea mamei reclamantei).

Înalta Curte constată că decizia recurată a fost pronunţată cu respectarea formelor de procedură, cu corecta interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente (din perspectiva dreptului comun), în timp ce argumentul suplimentar invocat în cele ce preced (privind necesitatea recunoaşterii, în prealabil, a dreptului de proprietate al recurentei în temeiul legilor speciale de reparaţie) nu face decât să sprijine legalitatea soluţiei adoptate de instanţele de fond, prin reţinerea în cauză a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei în promovarea acţiunii în revendicare.

Persoana reclamantului şi persoana care este titularul dreptului afirmat şi dedus judecăţii.

În cazul acţiunilor petitorii, cum este acţiunea în revendicare, reclamanta trebuie să-şi justifice calitatea procesuală prin probarea chiar a dreptului pretins, respectiv a dreptului de proprietate asupra bunului revendicat. Calitatea reclamantei de a introduce acţiunea în revendicare trebuie examinată înainte de a discuta fondul pretenţiilor, ceea ce obligă pe cea ce promovează o astfel de cerere, să probeze că este titulara dreptului de proprietate asupra bunului revendicat.

Aşa fiind, Înalta Curte reţine că în mod legal instanţele de fond au procedat la verificarea calităţii procesuale active a reclamantei din perspectiva probării dreptului de proprietate asupra terenului revendicat de la pârâţi.

În speţă, reclamanta susţine că terenul în litigiu a fost proprietatea bunicii sale materne, defuncta D. (cunoscută şi sub numele de D.1.), potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 15 februarie 1927 la Tribunalul Iaşi, secţia a III-a.

Prin actul menţionat, E. a înstrăinat către F. via din C., fosta vie I., "în întindere de circa 15 ha (...)".

În baza legilor fondului funciar, reclamantei A. i s-a eliberat titlul de proprietate din 20 aprilie 2006 pentru suprafaţa de 16,1592 ha, teren situat în intravilan Iaşi.

În justificarea pretenţiilor formulate în prezentul litigiu pe dreptul comun, reclamanta consideră că, în realitate, suprafaţa de teren cumpărată de F. în 1927 de la E. a fost de 30 ha, fiind compusă din terenul ce reprezintă "fosta vie I.", în suprafaţă de circa 15 ha, imobilul dobândit de către vânzător de la "Dl. H. conform actului de cesiune din 25 februarie 1925 a Tribunalului Iaşi, secţia a III-a şi porţiunea de 3.500 mp, ce a fost schimbată de către vânzător cu I., susţinând că, în acest sens, contractul de vânzare-cumpărare se completează cu contracte de împrumut garantate cu ipotecă, în condiţiile în care cele din urmă fac referire la o întindere a proprietăţii M. de 30 de ha.

Cum însă din dovezile administrate în cauză nu a rezultat dreptul de proprietate al reclamantei asupra suprafeţei de 5,79 ha pretinsă a se afla în posesia pârâţilor, în mod legal instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active, în condiţiile în care reclamanta a înţeles să invoce în dovedirea dreptului său de proprietate menţiunile din contractele de împrumut cu garanţie, potrivit cărora terenul cumpărat de autorii de la care ar proveni proprietatea ar fi de 30 ha, iar nu de 15 ha, fără însă ca aceste menţiuni să valoreze titlu de proprietate, se constată că soluţia instanţei de apel este rezultatul unei aplicării întocmai a legii.

Nu poate fi primită critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - hotărârea cuprinde motive contradictorii -, cât timp motivarea instanţei de apel în sensul că prin expertiza judiciară nu se poate stabili decât întinderea şi vecinătăţile imobilului revendicat nu vine în contradicţie cu constatarea că prin titlul de proprietate eliberat reclamantei în temeiul legii fondului funciar i-a fost reconstituită acesteia o suprafaţă mai mare de teren decât cea care apare menţionată în contractul de vânzare-cumpărare al autorului său, lucru ce poate fi observat printr-o simplă comparare a actelor respective.

În plus, Înalta Curte apreciază că dovedirea calităţii procesuale active a reclamantei pentru formularea în temeiul dispoziţiilor dreptului comun, a unei acţiuni în revendicarea unui teren preluat de autorităţile statului român, anterior datei de 22 decembrie 1989, ar fi presupus exhibarea de către aceasta a unei decizii emise de către autoritatea abilitată prin legile de reparaţie sau printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă pronunţată în exercitarea controlului judecătoresc al unor astfel de decizii (ori împotriva refuzului nejustificat de a se răspunde cererii de reconstituire a dreptului de proprietate, formulată de recurentă în baza legii speciale), prin care să se fi dispus restituirea în natură a terenului revendicat în această cauză (în suprafaţă de 5,78 ha, parte a imobilului identificat cadastral cu numărul x), iar nu în baza actelor originare de proprietate, afirmate ca atare de către recurentă - contractul din 1927; un atare înscris ar fi fost de natură a face dovada dreptului de proprietate al recurentei sau, în termenii jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, că aceasta este titulara unui "bun actual", din perspectiva art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului (Hotărârea pilot pronunţată de CEDO în Cauza Atanasiu, Poenaru şi Solon din 12 octombrie 2010).

În acest sens, astfel cum reiese din cele menţionate în practicaua deciziei de faţă, Înalta Curte a procedat la interpelarea recurentei cu privire la parcurgerea procedurii reglementate de legea specială şi în ceea ce priveşte terenul revendicat în cauza de faţă, având în vedere că obiectul cererii (revendicarea terenului în suprafaţă de 5,86 ha) excedează terenul reconstituit în baza Legii nr. 18/1991 în proprietatea recurentei (în suprafaţă de 16,1592 ha), situat în intravilanul mun. Iaşi, precum şi pe cel din intravilan, mun. Iaşi, pentru care au fost eliberate titlurile de proprietate din 15 martie 1995 şi din 17 august 1992 (respectiv pentru suprafeţele de 2.408 mp şi, respectiv de 1.000 mp în favoarea mamei reclamantei).

Înalta Curte constată că decizia recurată a fost pronunţată cu respectarea formelor de procedură, cu corecta interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente (din perspectiva dreptului comun), în timp ce argumentul suplimentar invocat în cele ce preced (privind necesitatea recunoaşterii, în prealabil, a dreptului de proprietate al recurentei în temeiul legilor speciale de reparaţie) nu face decât să sprijine legalitatea soluţiei adoptate de instanţele de fond, prin reţinerea în cauză a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei în promovarea acţiunii în revendicare.

În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul ca nefondat.

În aplicarea art. 274 C. proc. civ., se va dispune obligarea recurentei-reclamante la plata sumei de 1.760,21 lei reprezentând cheltuieli de judecată către intimatul-pârât Colegiul Agricol şi de Industrie Alimentară "B." Iaşi, constând în: 1.500 lei onorariu avocat şi 260,21 cheltuielile de transport, conform dovezilor depuse la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 147 din 15 aprilie 2015 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă la plata sumei de 1.760,21 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimatul-pârât Colegiul Agricol şi de Industrie Alimentară "B." Iaşi.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 octombrie 2015.

Procesat de GGC - CL