Damages for delayed property restitution and unjust enrichment for state-implemented improvements under Law 10/2001

Decizia nr. 2119/2015

Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă;

Prin Sentinţa civilă nr. 2503 din 3 decembrie 2012, Tribunalul Caraş-Severin, secţia I civilă, a admis în parte acţiunea reclamantei A. împotriva pârâtelor B. Bucureşti şi Sucursala de Reprezentare şi Protocol Olăneşti, precum şi faţă de intervenientul în interes propriu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a obligat pârâtele să plătească reclamantei echivalentul în lei a sumei de 51.167 euro cu titlu de despăgubiri, a luat act de renunţarea reclamantei la judecarea petitului privind evacuarea, a respins ca tardivă completarea acţiunii reclamantei din data de 12 noiembrie 2012 şi a respins în rest celelalte pretenţii ale acesteia.

Totodată, a fost admisă în parte cererea reconvenţională formulată de pârâta B. Bucureşti şi a fost obligată reclamanta să plătească acestei pârâte suma de 90.000 lei euro prin echivalent în lei la data executării, cu titlu de pretenţii fiind respinse în rest celelalte pretenţii. A fost respinsă cererea de arătare a titularului dreptului şi au fost compensate cheltuielile de judecată.

Pentru a hotărî astfel tribunalul a avut în vedere faptul că reclamanta este proprietar al imobilului situat în loc. B.H., jud. Caraş-Severin cu titlu de restituire în baza Legii nr. 10/2001. La data de 29 iunie 2007 pârâta B. Bucureşti a emis Decizia nr. 217 din 29 iunie 2007 prin care s-a restituit în natură reclamantei imobilul în discuţie, înscris iniţial în Cf x Băile Herculane cu nr. top. x, constând în casa cu din D.S. (cu adresa actuală pe str. N.S.H.), transnotat în Cf Băile Herculane cu nr. top. x, ca urmare a intabulării dreptului său de proprietate în baza deciziei mai sus-amintite. În prezent, ca urmare a conversiei de pe hârtie, cartea funciară are nr. y Băile Herculane.

Decizia nr. 217 din 29 iunie 2007 a fost emisă în baza Sentinţei civile nr. 1768 din 19 iunie 2003 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în Dosarul nr. x/C/2003, rămasă definitivă şi irevocabilă.

S-a reţinut că prin procesul-verbal de predare a imobilului încheiat în data de 15 iulie 2011, imobilul proprietate a reclamantei a fost predat mandatarei reclamantei, C. Prin predarea imobilului către reclamantă, prin mandatar, la aproape 4 ani după ce aceasta a devenit proprietară, i-a fost cauzat un prejudiciu, prin lipsirea de folosinţă a imobilului, care se impune a fi reparat în condiţiile art. 998 - 999 C. civ.

Pârâtele au invocat faptul că prejudiciul pe care reclamanta A. susţine că l-a suferit nu are un caracter cert.

Tribunalul a arătat că această apărare nu poate fi reţinută, devreme ce predarea imobilului către reclamantă a fost făcută doar după ce aceasta a chemat în judecată pârâtele, prin cererea care face obiectul prezentei cauze.

Pentru a stabili cuantumul despăgubirilor corespunzătoare lipsei de folosinţă a imobilului în perioada 11 octombrie 2007 - 15 iulie 2011 în cauză a fost administrată proba cu expertiza tehnică în construcţii efectuată de expert T.V.

Din concluziile raportului de expertiză tehnică în construcţii s-a reţinut că valoarea venitului pe care l-ar fi obţinut reclamanta A. prin exploatarea imobilului în perioada 11 octombrie 2007 - 15 iulie 2011 conform destinaţiei turistice astfel cum a fost stabilită prin certificatul de clasificare din 17 septembrie 2008 a fost calculată la pct. 6.2 rezultând: imobil 3st (11 octombrie 2007 - 17 septembrie 2008) - 65.988 lei/14.829 Euro; imobil 2st (18 septembrie 2008 - 15 iulie 2011) - 161.702 lei/36.338 Euro; total despăgubire 227.690 lei, echivalent 51.167 Euro.

Prin certificatul de clasificare din 17 septembrie 2008, în baza H.G. nr. 1328/2001, Vila B. se clasifică la două stele până la data de 17 septembrie 2011, în structură: vilă, restaurant, bar de zi. Obiectul de activitate al spaţiului a rămas "cazare şi prestări servicii specifice, alimentaţie publică". Practic, prin decizia respectivă, vila a fost declasificată de la 3 stele la 2 stele.

Expertul a constatat că în oraşul Băile Herculane nu a găsit nici un spaţiu de cazare de 4 stele, astfel că cererea reclamantei, ca stabilirea despăgubirilor pentru lipsirea de folosinţă să se facă pentru un grad de confort de 4 stele (grad de confort la care susţinea că ar fi intenţionat să îl aducă), tribunalul nu a primit-o.

Prin cererea reconvenţională formulată în cauză de pârâtul reclamant reconvenţional B. (dosar) s-a solicitat obligarea reclamantei pârâte reconvenţionale A. la plata sumei reprezentând cheltuieli de întreţinere, reparaţii şi consolidarea imobilului înscris în CF nr. top. x1 Băile Herculane, în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză.

S-a reţinut că după cum rezultă din probele cu înscrisuri administrate în cauză, reclamantul reconvenţional B. a efectuat lucrări de extindere în perioada 1986 - 1989.

Prin Decizia civilă nr. 62 din 18 februarie 2011 pronunţată în Dosarul nr. x/115/2007 de Curtea de Apel Timişoara, rămasă irevocabilă, s-a dispus obligarea B. şi S. Olăneşti la plata sumei de 213.032 lei către reclamanta SC D. SA şi a suspendat cererea reconvenţională formulată de B., având în vedere că SC E. a intrat în faliment.

Având în vedere litigiul menţionat şi faptul că B. a fost obligată, deja, printr-o hotărâre definitivă să plătească SC D. SA valoarea investiţiilor făcute la imobilul în litigiu (imobil aflat în posesia reclamantei-pârâte A.), tribunalul a reţinut că acele investiţii sunt făcute, practic de B., întrucât societatea care a făcut investiţiile cu acordul pârâtei B. va fi despăgubită pentru lucrările efectuate.

Prin concluziile raportului de expertiză tehnică în construcţii întocmit de expertul T.V. (dosar) s-a arătat că lucrările autorizate la Vila B. (corp B), erau aşa după cum au fost denumite şi în documentaţiile de autorizare, lucrări de reparaţii capitale şi de extindere a suprafeţei construite a imobilului, şi nu erau doar lucrări de întreţinere. S-a arătat, de asemenea, că prezentarea detaliată este dată de punctul 6.2 din suplimentul la expertiză. Acest lucru a fost constatat de către expert analizând gradul de dotare şi confort existent în anul 1940 faţă de cel din anul 1985.

S-a reţinut că valoarea de piaţă apreciată a lucrărilor de extindere a imobilului înscris în Cf x nr. top. x1, efectuate de Statul Român, a fost determinată la pct. 6.4 din supliment. Această valoare a fost calculată la valoarea de 90.000 Euro (405.900 lei), pentru o paritate de 4,51 lei/Euro. Lucrările efectuate pe parcela x (CF x), au fost incluse în devizul general "E.V.M." şi au ridicat valoarea imobilului (CF y top. y) prin transformarea spaţiului de bază V.B. din spaţiu de găzduire (vilă) în bază de găzduire şi tratament.

Reclamanta A. a invocat, drept apărare de fond, accesiunea imobiliară cu privire la corpul B al imobilului, care nu poate fi reţinută, întrucât acesta se află deja în proprietatea şi posesia reclamantei.

La data de 12 noiembrie 2012, reclamanta A. a formulat o completare a acţiunii precizate (dosar), însă tribunalul, constatând că aceasta a fost depusă după prima zi de înfăţişare, în temeiul art. 132 C. proc. civ. raportat la art. 134 C. proc. civ., a respins ca tardivă această cerere.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, în termenul legal, reclamanta A., pârâta B. şi intervenientul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Prin Decizia nr. 177 A din 25 noiembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, s-au admis apelurile declarate de reclamanta A. şi de pârâta B. împotriva Sentinţei civile nr. 2503 din 3 decembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, secţia I civilă; s-a dispus schimbarea în parte a sentinţei, în sensul că:

Obligă pârâtele să plătească reclamantei suma de 291.000 lei cu titlu de despăgubiri.

Obligă reclamanta să plătească pârâtelor suma de 278.870 lei cu titlu de despăgubiri.

Menţine în rest celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Obligă apelanta-pârâtă să plătească reclamantei apelante suma de 5.000 lei cu titlu de cheltuieli parţiale de judecată.

Respinge apelul declarat de intervenientul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin împotriva aceleiaşi sentinţe.

Curtea, examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de apel invocate, cât şi din oficiu potrivit efectului devolutiv al apelului, sub toate aspectele temeiniciei şi legalităţii şi pe baza tuturor probelor de la dosar, a constatat că apelurile reclamantei şi pârâtei sunt parţial fondate, iar apelul intervenientului este nefondat.

Pentru o justă aplicare a legii la cauza dedusă judecăţii Curtea a apreciat că se impune observarea corectă a obiectului şi temeiului juridic al fiecăreia din cele două acţiuni pe care instanţa a fost chemată să le soluţioneze.

Cu referire la situaţia procesuală a reclamantei, rezultă astfel că prin cererea sa înregistrată la 13 octombrie 2010, ea a solicitat, în mod expres şi neechivoc, obligarea pârâtei B. şi a Sucursalei de Reprezentare şi Protocol Olăneşti la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului din Băile Herculane, jud. Caraş-Severin, înscris în CF nr. y Băile Herculane nr. top. x, temeiul juridic al acţiunii fiind dispoziţiile art. 998 şi urm. C. civ. Acţiunea iniţială a mai conţinut şi un petit de evacuare a pârâtelor, întemeiat pe dispoziţiile art. 480 C. civ. la a cărui judecare s-a renunţat pe parcursul procesului.

La data de 12 noiembrie 2012, reclamanta a formulat o pretinsă completare a acţiunii prin care a solicitat ca, în ipoteza în care nu poate fi admisă cererea sa de constatare a dobândirii dreptului de proprietate asupra Corpului B al clădirii prin accesiune imobiliară, pârâta să fie obligată la ridicarea acestuia.

Curtea a considerat că, în mod justificat, instanţa nu putea da curs acestei cereri în considerarea ei ca o completare a cererii iniţiale întrucât prin obiectul ei juridic şi material (referitor la dobândirea prin accesiune a unui drept real) reprezintă în mod evident, o modificare a cererii iniţiale (care privea un drept de creanţă izvorât din comiterea unui delict civil).

Fiind vorba de o modificare esenţială a acţiunii - iar nu de una, fără impact asupra cererii iniţiale, din cele la care se referă art. 132 alin. (2) C. proc. civ., formularea ei trebuia făcută fie în termenul prevăzut de acest text (lucru care în cauză nu s-a întâmplat), fie după acest moment dacă exista acordul în acest sens al părţilor adverse (lucru care, de asemenea, nu a fost dovedit).

Astfel cum în mod corect susţine reclamanta, sancţiunea nerespectării dispoziţiilor legale menţionate ar fi fost disjungerea cererii modificatoare şi dispunerea judecării ei pe cale separată însă, în raport de datele concrete ale cauzei, o atare soluţie ar fi condus, oricum, la conexarea ei la cea iniţială şi la judecarea lor împreună şi, în mod cert, tot la o soluţie de respingere a acesteia pentru considerentele expuse în continuare.

Întrucât instanţa a fost legal învestită doar cu soluţionarea acţiunii reclamantei având ca obiect un drept de creanţă, în mod justificat, constatând că obiectul material al acţiunii este evaluabil în bani, s-a dispus obligarea reclamantei la plata taxei de timbru aferente pretenţiilor sale.

Art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (de care se prevalează reclamanta pentru a pretinde că cererea ei este exceptată de la plata taxelor judiciare) nu are aplicabilitate în cauză întrucât vizează procedurile judiciare pentru restituirea imobilelor ce fac obiectul acestei legi, ipoteză care nu se confirmă câtă vreme reclamanta a finalizat deja o atare procedură anterior declanşării procesului de faţă şi tocmai restituirea imobilului prin hotărâre judecătorească irevocabilă este cea pe care ea şi-a întemeiat prezentele pretenţii.

De aceea, Curtea a constatat ca fiind legală şi temeinică stabilirea obligaţiei sale de plată a taxelor judiciare în cauză, cu atât mai mult cu cât această dispoziţie a instanţei, rămasă definitivă prin respingerea cererii de reexaminare - ca procedură prevăzută de legea specială în materie, nu mai poate face obiectul examinării în cadrul căilor de atac ale apelului sau recursului (această abordare din jurisprudenţa instanţelor naţionale fiind confirmată, de dată recentă, şi de o decizie de recurs în interesul legii, respectiv Decizia nr. 7/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

În ceea ce priveşte cuantumul acestei taxe, Curtea a constatat că şi discuţia în această privinţă este supusă aceloraşi rigori procedurale menţionate anterior. Deşi prin încheierea din 29 septembrie 2011 a Tribunalului Caraş-Severin (prin care s-a soluţionat cererea reclamantei de reexaminare a modului de stabilire a taxei de timbru) ea a fost îndrumată să recurgă la procedurile speciale în materie pentru reducerea sau eşalonarea plăţii, nu a făcut acest lucru, aspect care împiedică orice discuţie în acest sens în faza judecării apelului de faţă.

În ceea ce priveşte situaţia procesuală a pârâtei B., prezenţa sa în proces s-a datorat nu numai desemnării ei ca subiect pasiv prin acţiunea reclamantei ci şi asumării calităţii ei active în proces ca urmare a propriei cereri în pretenţii îndreptate împotriva reclamantei (cererea reconvenţională), prin care a solicitat ca reclamanta să-i plătească contravaloarea lucrărilor de reparaţii capitale şi extindere la imobilul ce i-a fost retrocedat acesteia.

Cererea a fost întemeiată pe principiul îmbogăţirii fără justă cauză prevăzut de art. 997 C. civ.

Rezultă, deci, că obiectul ambelor cereri este reprezentat de drepturi de creanţă.

În ceea ce priveşte acţiunea în răspundere civilă delictuală exercitată de reclamantă, contrar a ceea ce pârâta B. susţine - şi în acord cu constatarea instanţei de fond - Curtea a reţinut temeinicia ei pentru următoarele considerente:

Odată cu emiterea de către B. a dispoziţiei din 29 iunie 2007, prin care s-a supus hotărârii judecătoreşti irevocabile (Sentinţa civilă nr. 1768 din 19 iunie 2013 a Tribunalului Caraş-Severin) şi a dispus restituirea către reclamanta A. a bunului imobil preluat de la autorii ei în drepturi, înscris în CF x nr. top x), potrivit art. 9 din Legea nr. 10/2001, era obligată să-l pună deîndată la dispoziţia acesteia în starea în care se afla. Acest lucru era impus şi de dispoziţiile art. 19 al aceleiaşi legi, câtă vreme construcţia adăugată nu era un corp de sine stătător.

Simplul fapt că în cursul procesului nu s-ar fi administrat proba expertizei care să stabilească întinderea exactă a imobilului preluat de stat (care se susţine că trebuia restituit fără luarea în considerare a părţii noi adăugate de stat construcţiei iniţiale), nu poate fi considerată o apărare legitimă a pârâtei din moment ce textul precitat este neechivoc şi câtă vreme restituirea în natură nu poate fi refuzată, conform art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, decât dacă suprafaţa adăugată sau lucrările efectuate au condus la dublarea suprafeţei iniţiale a imobilului preluat, ceea ce niciodată pârâtele nu au susţinut şi nici dovedit.

Din această cauză, refuzul pârâtelor de a-i restitui efectiv reclamantei imobilul retrocedat, chiar lipsit de rea credinţă, are natura unui fapt ilicit ce permite antrenarea răspunderii lor civile delictuale în condiţiile art. 998 şi următoarele C. civ.

Nu lipsit de relevanţă este şi faptul că la această situaţie s-a ajuns şi prin omisiunea reclamantei de recurgere cu celeritate la mijloacele legale adecvate.

Este, de asemenea, evident că pentru perioada situată după emiterea deciziei de restituire (29 iunie 2007) şi până la predarea efectivă a imobilului (15 iulie 2011), reclamanta a fost pe nedrept lipsită de folosinţa lui, fiindu-i astfel încălcat un drept subiectiv cu caracter patrimonial.

Reclamanta şi-a evaluat pretenţiile la nivelul echivalent lipsei exploatării imobilului ca unitate de turism cu clasificare de 4 stele (pe care susţine că ar fi putut-o dobândi dacă ar fi avut imobilul în posesie) sau, cel puţin, de 3 stele (cât a fost la momentul deciziei de restituire, fiind degradat apoi la cea de două stele prin neglijenţa pârâtelor).

Expertiza efectuată în cauză a propus diferite moduri de evaluare a imobilului ţinând cont de solicitările ambelor apelante, respectiv atât ca imobil ce putea avea destinaţia de locuinţă (astfel cum susţine B. că a avut la momentul preluării lui), cât şi ca unitate de turism: vilă turistică sau hotel de 2, 3 sau 4 stele.

Curtea a constatat că imobilul în discuţie (fostă casă nr. 45 din D.S., fostă V.V., fostă V.M., actuală V.B.), avea la momentul deciziei de retrocedare destinaţia de unitate de turism, iar nu de locuinţă familială - astfel încât exploatarea ei comercială dorită de către reclamantă după acel moment ar fi fost posibilă.

Dintre reperele de evaluare avute în vedere de expertiza efectuată în apel în raport cu situaţia concretă a imobilului la momentul emiterii deciziei de retrocedare, cel mai adecvat este cel al imobilului ca unitate de turism de 3 stele, aspect constatat atât de cei trei experţi evaluatori din apel cât şi de expertul de la instanţa de fond.

Nu poate fi avută în vedere situaţia imobilului ca unitate de turism de 2 stele (întrucât descalificarea lui ulterioară s-a datorat pârâtelor care, deşi nu l-au restituit reclamantei, au neglijat întreţinerea lui), dar nici ca unitate de turism de 4 stele - cum susţine reclamanta - întrucât ea nu a produs nici o dovadă care să demonstreze posibilitatea reală de a fi putut obţine o clasificare superioară, ceea ce face ca pretenţiile sale în acest sens să aibă un caracter incert.

Deşi - astfel cum s-a susţinut - toţi experţii au fost de acord asupra clasificării imobilului ca unitate de 3 stele, precum şi asupra gradului de ocupare în perioada dintre restituirea scriptică şi cea efectivă (aşa cum el rezultă din datele ce le-au fost puse la dispoziţie de Institutul Local de Statistică, diferenţa de valoare a despăgubirii dintre opinia majoritară (experţii O. şi M.) şi opinia minoritară (expert H.) se datorează aprecierii diferite a categoriei unităţii de turism în care se încadrează imobilul.

Suma de 495.398 lei calculată de primii doi experţi ca echivalent al lipsei de folosinţă a avut în vedere indicii globali de utilizare a capacităţii de cazare în funcţiune (primul rând al tabelului III de la dosar apel) care s-a calculat pentru toate categoriile de unităţi turistice (aici fiind incluse şi hotelurile, motelurile, hostelurile, vilele turistice, bungalourile, popasurile turistice, taberele de elevi şi preşcolari şi pensiunile turistice).

Evaluarea făcută de cel de al treilea expert a stabilit ca despăgubire suma de 291.000 lei care a avut în vedere criteriul realist al situaţiei - necontestate - a imobilului ca vilă turistică, pentru care există menţionaţi în acelaşi tabel (rândul 6) indici distincţi, motiv pentru care instanţa de apel a apreciat că aceasta este suma care se cuvine a-i fi acordată reclamantei cu titlu de despăgubire pentru lipsa de folosinţă a imobilului, iar nu suma anterioară menţionată care se întemeiază pe repere inadecvate. Această cauză impune schimbarea, pe cale de consecinţă, a sentinţei tribunalului.

În ceea ce priveşte modul de soluţionare a cererii reconvenţionale, Curtea a constatat că instanţa de fond a analizat în mod legal şi temeinic aspectele de excepţie invocate în contra acesteia de către reclamantă, nu însă şi întinderea despăgubirilor recunoscute în beneficiul pârâtei B.

Având a analiza aceste excepţii reiterate în apel de reclamantă cu privire la cererea reconvenţională, Curtea a constatat - la fel ca şi instanţa de fond - că ele sunt neîntemeiate pentru următoarele considerente:

În primul rând, excepţia lipsei calităţii procesuale active a pârâtei B. în cererea sa în despăgubire nu se confirmă în cauză având în vedere că, prin Protocolul nr. 1196 din 9 mai 1996, acesteia i-a fost transferat de către SC H. SA dreptul de administrare a imobilului în litigiu (ce este circumscris obiectului său legal de activitate, conform H.G. nr. 265/2005 şi H.G. nr. 60/2005). Bunurile transmise, intrând în patrimoniul său, conform art. 5 din Legea nr. 15/1990, pârâta este recunoscută ca proprietară a acestora.

Dreptul dobândit ca atare - recunoscut şi în doctrină şi jurisprudenţă ca un drept real, chiar dacă imperfect - îi conferă şi dreptul de a valorifica orice creanţă izvorâtă din propriile acte sau fapte juridice sau din cele ale autorilor săi în drepturi, câtă vreme acest lucru este făcut în respectul condiţiilor şi termenelor legale.

Recunoaşterea acestei calităţi procedurale active în persoana pârâtei B. legitimează, de altfel, şi prezenţa sa în calitate de pârâtă în acţiunea în despăgubiri formulată de reclamanta A., ambele categorii de pretenţii fiind rezultate din procesul de administrare şi exploatare a imobilului al cărui titular de fapt şi de drept a fost această pârâtă.

Prezenţa în proces a Statului Român s-ar fi impus doar dacă cererile deduse judecăţii ar fi vizat dreptul de proprietate sau un alt drept real (aspect ce rezultă din corecta observare a dispoziţiilor art. 12 alin. (4) teza a 2-a din Legea nr. 213/1998), motiv pentru care, în mod justificat, instanţa de fond a respins cererea pârâtei de arătare a titularului dreptului în persoana statului, din moment ce cererile nu au un atare obiect.

În al doilea rând, cererea reconvenţională a pârâtei de obligare a reclamantei la plata contravalorii lucrărilor de îmbunătăţire şi extindere a imobilului retrocedat nu este prescrisă, întrucât acceptarea de către reclamantă a faptului ca pârâta să rămână în posesia imobilului până la clarificarea neînţelegerilor privind întinderea imobilului ce trebuia restituit a făcut ca dreptul la acţiune al pârâtei să se nască din momentul în care această clarificare a avut loc şi în care s-a produs predarea lui faptică (15 iulie 2011).

În raport cu această dată rezultă că, formularea la data de 9 noiembrie 2010 (deci anterior predării) a cererii reconvenţionale, în mod corect a fost considerată de către instanţa de fond ca actuală, iar nu prescrisă.

În al treilea, rând acţiunea reconvenţională nu este prematură prin neîndeplinirea în cauză a procedurii prevăzută de art. 7201 C. proc. civ., ţinând cont că, atât în jurisprudenţă cât şi în doctrină, acţiunile în revendicarea unui imobil sau în pretenţii izvorâte din valorificarea lui nu au, din punct de vedere subiectiv, natura unor litigii comerciale ci a unor litigii eminamente civile, chiar dacă una sau ambele părţi sunt comercianţi.

În ceea ce priveşte apărările pe excepţie, ale reclamantei, Curtea a constatat că nici excepţia inadmisibilităţii cererii reconvenţionale pentru indicarea unor temeiuri juridice inadecvate - în opinia sa - nu este fondată.

În acest sens, reclamanta susţine că singura posibilitate legală de desdăunare a celor ce invocă pretenţii băneşti în legătură cu imobilele restituite foştilor chiriaşi este cea prevăzută de art. 48 alin. (1) coroborat cu art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care recunosc legitimitatea unor atare pretenţii doar chiriaşilor din aceste imobile şi doar pentru sporul de valoare adus imobilelor prin îmbunătăţirile necesare şi utile. În opinia sa, invocarea ca temei al cererii reconvenţionale a altor dispoziţii este neavenită şi nu poate da dreptul la despăgubiri.

Curtea constată că o atare susţinere nu poate fi primită întrucât, deşi Legea nr. 10/2001, pentru a-i proteja - şi în acest fel - pe chiriaşi consacră în beneficiul lor o astfel de acţiune în justiţie, nu înseamnă că ea are căderea de a exclude alte acţiuni similare, bazate pe dreptul comun (cum este şi cea în discuţie) ale altor categorii de deţinători de imobile care, la fel ca şi chiriaşii, au învestit în acestea.

În fapt, procedura la care se referă textele amintite nu este decât o formă particularizată a instituţiei juridice a îmbogăţirii fără just temei.

O interpretare contrară ar presupune din punct de vedere procesual încălcarea dreptului de acces la justiţie iar, din punct de vedere material, absenţa oricărei posibilităţi de reparaţie pentru situaţiile de îmbogăţire fără justă cauză.

În considerarea acestor argumente, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 997 C. civ. (pe care pârâta B. le-a indicat în precizările făcute după formularea cererii iniţiale) sunt în măsură să justifice demersul său în justiţie.

Potrivit acestui articol, cel căruia i se face restituirea trebuie să îl despăgubească pe posesorul, chiar şi de rea credinţă, pentru toate cheltuielile făcute pentru conservarea lucrului său care au crescut preţul lui.

Cu referire la datele concrete ale cauzei se reţine că ipoteza cheltuielilor de conservare nu este aplicabilă în dosar, întrucât prin natura lor, actele de conservare presupun acele măsuri care au drept scop ocrotirea şi păstrarea unui drept patrimonial sau preîntâmpinarea pierderii lui ori, în cauză cheltuielile solicitate de pârâta B. se susţine că au fost făcute pentru sporirea gradului de exploatare al lui conform destinaţiei sale comerciale (de spaţiu de cazare pentru turişti), ceea ce reprezintă esenţa unor acte de administrare a bunului, situaţie neîncadrabilă în dispoziţiile art. 997 C. civ.

Rămâne, deci, în discuţie în raport cu acest temei de drept al cererii reconvenţionale, ipoteza cheltuielilor care au sporit valoarea imobilului.

Din acest punct de vedere, Curtea a reţinut, conform propriilor susţineri făcute de pârâtă în cererea sa (dosar de fond), că lucrările a căror contravaloare o solicită sunt cele efectuate de antecesorul ei în drepturi (statul) în anul 1985.

Contrar susţinerilor reclamantei, Curtea a constatat că la momentul efectuării lucrărilor, Statul era proprietar şi fără înscrierea în CF, lucru ce rezultă din dispoziţiile coroborate ale art. 3 din Decretul nr. 92/1950 şi art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938.

Conform Memoriului general ce are la bază Proiectul nr. 2619/1985 au fost executate două categorii de lucrări: una ce a vizat modernizarea corpului B al clădirii şi o a doua ce a vizat extinderea vilei.

În prima categorie de lucrări au fost incluse cele de creare a unui hol în zona accesului, cele de reamenajare a spaţiilor de cazare de la parter şi de amenajare a unor spaţii recreative, cele de modernizare a sălii de mese, a spaţiilor pentru accesul personalului, a grupurilor sanitare, cele de reamenajare şi recompartimentare a unor spaţii de cazare de la etaj, de dotare a fiecărei camere cu baie, de refacere a instalaţiilor electrice şi de încălzire şi cele de finisare interioară şi exterioară a zugrăvelii.

Din observarea naturii acestor lucrări rezultă că prin efectuarea lor s-a urmărit realizarea condiţiilor necesare pentru exploatarea comercială în condiţii de maxim profit a acestui imobil.

Costul acestor lucrări necesare şi utile (în raport de destinaţia şi clasificarea imobilului) nu pot fi puse în sarcina reclamantei, întrucât ele s-au acoperit în timp prin veniturile atrase din exploatarea în condiţii profitabilitate a acestui bun.

Plata contravalorii lor nu poate fi suportată în prezent de reclamantă şi pentru aceea că aceste lucrări s-au uzat fizic în timp, dovadă fiind şi faptul că aceleaşi tipuri de lucrări au trebuit să fie refăcute în anii 2004 - 2007 pe cheltuiala SC D. SA (cu care pârâta B. a încheiat în 24 ianuarie 2002 un contract de prestări servicii).

Starea de uzură a imobilului, necesitatea efectuării lucrărilor, cât şi contravaloarea acestora de 213.032 lei (la a cărei plată a fost obligată pârâta B. şi Sucursala de Reprezentare şi Protocol Olăneşti) au fost irevocabil stabilite prin Decizia civilă nr. 62/A din 18 februarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială în Dosar nr. x/115/2007, în şnur cu Decizia civilă din 5 aprilie 2012 pronunţată în recurs de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Bucureşti (dosar apel), hotărâri care s-au bazat pe suplimentul raportului de expertiză efectuat în cauză (dosar).

Prin această hotărâre a fost menţinută sentinţa Tribunalului Caraş-Severin sub aspectul obligării SC D. SA să plătească B. suma de 257.199,83 lei (deci o sumă mai mare decât cea pe care ea trebuie să o plătească celei dintâi). Prin urmare, B. are deja un titlu care o îndreptăţeşte la primirea contravalorii lucrărilor menţionate.

Dacă pentru aceste lucrări pârâta B. nu poate pretinde şi primi de la reclamantă contravaloarea lor, nu acelaşi lucru se poate constata însă în privinţa lucrărilor de extindere la imobil efectuate în acelaşi an 1985 în baza Proiectului nr. 2618/1985 care, în mod evident, au sporit valoarea imobilului şi care, potrivit art. 997 C. civ. fac, în mod justificat, temeiul despăgubirii acesteia.

Aceste lucrări au condus la edificarea unor spaţii noi, atât în corpul vechii clădiri cât şi în continuarea lui, fiind compuse din cabinete medicale, de electroterapie şi de hidroterapie, săli de masaj, bazin termal acoperit, bazin descoperit şi terasă.

Valoarea lucrărilor de extindere la imobil a fost apreciată de experţii O. şi M., prin opinie comună, la suma de 251.071 lei (dosar apel) - constatându-se şi aceea că ele nu pot fi ridicate de pe teren - iar în opinia separată a expertului H., la suma de 278.870 lei.

Instanţa, comparând cele două valori, a considerat ca justificată această din urmă sumă întrucât în stabilirea ei expertul a luat în analiză toate actele întocmite cu ocazia efectuării lucrărilor (atâtea câte au existat) el apreciind că valoarea poate fi, oricum, stabilită şi prin "Metoda indicilor", spre deosebire de ceilalţi doi experţi care au stabilit valoarea în baza situaţiei din teren şi nu pe baza unor acte şi/sau documente întrucât părţile nu le-au prezentat (dosar apel).

Rezumând cele expuse în cuprinsul prezentei, Curtea a constatat că partea din criticile conţinute în apelurile reclamantei şi pârâtei ce poartă asupra întinderii despăgubirilor solicitate prin cererile lor este justificată, motiv pentru care aceste apeluri vor fi admise şi va fi schimbată în parte sentinţa în sensul că, păstrând ca legală soluţia de admitere în parte atât a acţiunii principale cât şi a cererii reconvenţionale, pârâtele vor fi obligate să plătească reclamantei A. suma de 291.000 lei iar, aceasta să le plătească pârâtelor suma de 278.870 lei, cu titlu de despăgubiri.

Păstrarea dispoziţiilor din sentinţă şi sub aspectul modului de imputare a cheltuielilor de judecată este justificată de aplicarea corectă a art. 276 C. proc. civ. de către instanţa de fond (în raport cu admiterea în parte a ambelor cereri dar şi de caracterul necesar şi rezonabil al acestora astfel cum a fost definit în jurisprudenţa Curţii Europeană a Drepturilor Omului), motiv pentru care apelul reclamantei sub acest aspect a fost considerat ca nefondat.

În ceea ce priveşte apelul intervenientului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Curtea a constatat ca fiind nefondat, întrucât el vizează obligarea sa la plata despăgubirii faţă de reclamantă ori, în dispozitivul sentinţei nu există o atare obligaţie pozitivă impusă în sarcina lui, singurele părţi obligate la despăgubiri fiind instituţiile pârâte.

De aceea, cu excepţia dispoziţiilor referitoare la întinderea despăgubirilor pe care reclamanta şi pârâtele şi le datorează reciproc, pe care Curtea le schimbă, toate celelalte dispoziţii ale sentinţei urmează a fi păstrate ca fiind legale şi temeinice.

În raport cu cheltuielile efectuate în dosar de către părţi şi cu admiterea doar în parte a pretenţiilor lor, în baza art. 276 C. proc. civ. Curtea a obligat pârâta apelantă B. să plătească reclamantei apelante A. suma de 5.000 lei cheltuieli parţiale de judecată (compuse din cheltuieli efectuate pentru plata onorariilor de avocat, onorariilor de expert, pentru plata taxelor judiciare şi a cheltuielilor de deplasare).

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, atât reclamanta A., cât şi pârâta B.

1. Recurenta-reclamantă A., critică decizia recurată din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. de la 1865.

Recurenta-reclamantă precizează că motivele de recurs vizează, în esenţă, trei aspecte de nelegalitate ale deciziei atacate, referitoare la modul de soluţionare a apelului sub aspectul excepţiilor invocate cu privire la cererea reconvenţională şi în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată.

S-a invocat, astfel, greşita respingere a apelului reclamantei împotriva sentinţei tribunalului în partea referitoare la respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei pârâte reconvenţionale B.; greşita respingere a apelului reclamantei împotriva sentinţei tribunalului în partea referitoare la respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune referitor la pretenţiile reclamantei-pârâte reconvenţionale B.

Cu referire la cheltuielile de judecată s-a invocat greşita soluţionare a apelului reclamantei cu privire la modalitatea de acordare a cheltuielilor de judecată de către prima instanţă.

Curtea de apel a reţinut că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 276 C. proc. civ. de la 1865, deşi la dosar se găsesc înscrisurile care atestă cheltuielile efectuate de reclamantă în primă instanţă, în sumă de 29,686 lei, compuse din onorariu de avocat, taxă judiciară de timbru, onorariu de expertiză şi cheltuieli de deplasare, centralizate cu notele scrise depuse la notar.

Ca atare, instanţa de apel avea obligaţia de a verifica în ce măsură compensarea făcută de prima instanţă a ţinut seamă de aceste cheltuieli prin comparaţie cu cheltuielile de judecată efectuate de reclamanta pârâtă reconvenţională şi dovedite în dosar. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, sentinţa Tribunalului Caraş-Severin nu se referă la niciun calcul care să conducă la rezultatul compensării integrale a cheltuielilor de judecată. De aceea, soluţia de respingere a apelului sub aspectul cheltuielilor de judecată este nelegală, fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 276 C. proc. civ. de la 1865.

Decizia Curţii de Apel Timişoara este criticabilă şi sub aspectul modului de acordare în favoarea apelantei reclamante a cheltuielilor parţiale de judecată, de 5.000 lei, efectuate în apel.

La dosar se găsesc înscrisurile care dovedesc suportarea de către apelanta reclamantă a cheltuielilor de judecată în apel în sumă de 38.296 lei constând în onorariul de avocat, onorariul de expertiză, onorariul expertului asistent şi taxa judiciară de timbru. Aceste cheltuieli au fost centralizate prin notele scrise datate 6 octombrie 2014, în care au fost reluate şi cheltuielile de primă instanţă. Acordând cheltuieli parţiale de 5.000 lei, Curtea de Apel Timişoara ar fi trebuit să efectueze un calcul care să conducă la acest rezultat, calcul care nu se regăseşte în motivarea deciziei recurate.

Acordarea cheltuielilor de judecată este motivată exclusiv pe caracterul necesar şi rezonabil al acestora, dar nu se menţionează în mod explicit vreo reducere a unora dintre ele. Prin urmare, ar fi trebuit ca aceste cheltuieli din apel să fie luate în calcul proporţional cu admiterea pretenţiilor reclamantei, iar compensarea să fie făcută prin luarea în calcul a cheltuielilor efectuate de reclamanta-pârâtă reconvenţională în limita admiterii pretenţiilor acesteia. Diferenţa rezultată în favoarea reclamantei trebuia să îi fie acordată, dar calculul ei nu a fost efectuat de prima instanţă.

În consecinţă, sub aspectul în discuţie, Curtea de Apel Timişoara a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 276 C. proc. civ. de la 1865, pronunţând o soluţie nelegală.

În recurs, la data de 26 martie 2015, s-a înregistrat la dosarul cauzei o cerere intitulată "Precizări", prin care recurenta reclamantă A. a arătat că înţelege să îşi restrângă motivele de recurs la cele care se referă la acordarea cheltuielilor de judecată. A precizat, totodată, că nu mai susţine criticile din recurs referitoare la soluţia dată de curtea de apel asupra apelului reclamantei în privinţa cererii reconvenţionale.

La termenul de judecată din 26 martie 2015, Înalta Curte a luat act de conţinutul precizărilor privind restrângerea motivelor de recurs formulate de recurenta reclamantă, aspect faţă de care a constatat că aceasta nu mai datorează taxa judiciară de timbru în faza procesuală a recursului.

Faţă de această situaţie, examinând recursul declarat de recurenta reclamantă în limitele precizate, respectiv, doar cu privire la modalitatea de acordare a cheltuielilor de judecată în cauză, Înalta Curte constată următoarele:

O primă critică de recurs vizează nelegalitatea soluţiei de respingere a apelului reclamantei cu privire la modul de acordare a cheltuielilor de judecată de către prima instanţă, soluţia fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 276 C. proc. civ.

Înalta Curte constată, sub acest aspect, că prima instanţă a dispus compensarea cheltuielilor de judecată efectuate în cauză în baza art. 276 C. proc. civ.

Instanţa de apel a dispus păstrarea dispoziţiilor din sentinţă sub aspectul modului de imputare a cheltuielilor de judecată, fiind justificată de aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 276 C. proc. civ. de către prima instanţă de fond (în raport cu admiterea în parte a ambelor cereri dar şi de caracterul necesar şi rezonabil al acestora astfel cum a fost definit în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului).

Înalta Curte aminteşte că la baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală. În cazul în care există cereri ale ambelor părţi, admise în parte, ca şi în cazul de speţă, instanţa va compensa, după caz, în întregime sau doar în parte, cheltuielile de judecată.

În speţă, părţile au o dublă calitate, de reclamanţi şi de pârâţi, astfel încât ele suportă împreună cheltuielile de judecată efectuate în legătură cu judecarea litigiului, caz în care se impune compensarea lor în raport cu valoarea pretenţiilor admise.

În acest context, Înalta Curte constată că instanţa de apel a respectat legea, apreciind ca oportună măsura compensării cheltuielilor de judecată dispusă de către prima instanţă de fond, în speţă fiind respectate condiţiile art. 276 C. proc. civ.

Argumentul că sentinţa tribunalului nu se referă la niciun calcul care să conducă la rezultatul compensării integrale a cheltuielilor, nu poate fi primit direct în recurs, în condiţiile în care nu a fost formulat ca şi motiv de critică în apel, pentru ca instanţa să-l poată verifica şi pentru ca să poată fi supus controlului judiciar în recurs.

Recurenta-reclamantă susţine, în continuare, că decizia curţii de apel este criticabilă şi sub aspectul modului de acordare în favoarea acesteia a cheltuielilor parţiale de judecată, de 5.000 lei, efectuate în apel. Curtea de Apel Timişoara ar fi trebuit să efectueze un calcul care să conducă la acest rezultat, calcul care nu se regăseşte în motivarea deciziei recurate.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 276 C. proc. civ., privind compensarea cheltuielilor de judecată efectuate în apel, având în vedere că cu excepţia dispoziţiilor referitoare la întinderea despăgubirilor pe care reclamanta şi pârâtele şi le datorează reciproc, şi pe care curtea de apel le-a schimbat ca şi cuantum, a păstrat toate celelalte dispoziţii ale sentinţei. Dar, făcând o compensare parţială a cheltuielilor, proporţional cu pretenţiile admise, pentru diferenţă a aplicat regula de drept comun instituită prin art. 274 C. proc. civ., şi a dispus obligarea părţii care a făcut cheltuieli mai mici la suportarea diferenţei respective în favoarea celeilalte părţi.

În aceste condiţii, curtea de apel a obligat pârâta apelantă B. să plătească reclamantei apelante suma de 5.000 lei cheltuieli de judecată parţiale în apel.

În consecinţă, curtea de apel a aplicat în mod corect dispoziţiile art. 276 C. proc. civ., pronunţând o soluţie legală, situaţie în care, nefiind incident motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamantei A. va fi respins, ca nefondat.

În ceea ce priveşte cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în recurs, Înalta Curte o respinge faţă de soluţia de respingere a recursului reclamantei, situaţie în care nu pot fi acordate cheltuielile de judecată, partea care le solicită fiind în culpă procesuală.

Recurenta-pârâtă B. solicitat în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. să se dispună admiterea recursului său, iar în temeiul art. 312 alin. (3), pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., să se modifice în tot decizia atacată, în sensul admiterii apelului declarat de aceasta împotriva Sentinţei civile nr. 2503 din 3 decembrie 2012 pronunţată de către Tribunalul Caraş-Severin şi respingerea apelului declarat de către reclamanta A.

Cu privire la cererea de recurs formulată de pârâta B., înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara la data de 12 februarie 2015, recurs depus la poştă la data de 9 februarie 2015 (conform ştampilei de pe plicul poştal - ataşat la dosarul de recurs), Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepţia de tardivitate, în raport de dispoziţiile art. 301 C. proc. civ.

Conform acestor dispoziţii legale, termenul de recurs este de 15 zile şi se socoteşte de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.

În speţă, hotărârea recurată este Decizia civilă nr. 177 A din 25 noiembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Dovada de comunicare a acestei hotărâri se află la dosarul instanţei de apel, iar potrivit acesteia, comunicarea hotărârii către apelanta pârâtă B. s-a făcut la data de 21 ianuarie 2015.

Termenul legal de recurs socotit pe zile libere, neintrând în calcul nici ziua când a început, nici ziua când s-a sfârşit termenul, conform art. 101 alin. (1) C. proc. civ., s-ar fi încheiat la data de 6 februarie (o zi lucrătoare de vineri a acelei săptămâni).

Partea nu a depus la dosar înscrisuri în combaterea acestei situaţii evidente, astfel cum i s-a dat posibilitatea de către instanţa de recurs, la solicitarea acesteia.

Potrivit dispoziţiilor înscrise în art. 103 C. proc. civ., neexecutarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei.

În speţă, recurenta pârâtă nu a solicitat instanţei repunerea în termenul de recurs, cerere prin care ar fi putut dovedi că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa sa să-l respecte, astfel că partea a fost decăzută din dreptul de a exercita calea de atac.

Dispoziţiile legale referitoare la termenul pentru exercitarea recursului au caracter imperativ, astfel încât nerespectarea termenului atrage sancţiunea decăderii părţii din acest drept, cu consecinţa respingerii, ca tardiv, a recursului formulat în aceste condiţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca tardiv formulat, recursul declarat de pârâta B. împotriva Deciziei civile nr. 177 A din 25 noiembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva aceleiaşi decizii.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 octombrie 2015.

Procesat de GGC - CL