Delictual liability for post-1989 detention in military facility: Necessity doctrine negating illicit act

Decizia nr. 2103/2015

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 141 din 28 ianuarie 2013, Tribunalului Sibiu a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi, drept consecinţă, a respins acţiunea reclamanţilor ca prescrisă, reţinând că situaţia care a determinat producerea prejudiciului reclamanţilor, a culminat cu perioada de după 21 decembrie 1989, dată de la care au decurs cercetările necesare aflării persoanelor responsabile de aceasta. Data de referinţă invocată de intimat este 02 septembrie 1998, trimiterea în judecată a intimatului, persoană fizică, dată de la care nu se mai putea invoca necunoaşterea persoanei vinovate. De la această dată, reclamanţii au rămas în pasivitate, mai mult decât termenul legal de prescripţie.

Prin Decizia civilă nr. 32 din 04 aprilie 2013, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul reclamanţilor, a anulat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare.

Prin sentinţa civilă nr. 874 din 01 iulie 2014, Tribunalul Sibiu a respins excepţiile netimbrării cererii, inadmisibilităţii acţiunii şi a lipsei calităţii procesuale pasive, respectiv a respins, ca nefondată, acţiunea reclamanţilor.

Prin Decizia civilă nr. 123 din 11 decembrie 2014, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, a admis apelul reclamanţilor, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a admis în parte acţiunea reclamanţilor, în contradictoriu cu pârâţii A. şi B., a obligat pârâţii, în solidar, să plătească reclamanţilor, cu titlu de daune morale, sumele stabilite în dispozitiv, a menţinut dispoziţiile cu privire la modalitatea de soluţionare a excepţiilor, precum şi în ce priveşte soluţia de respingere a acţiunii reclamanţilor împotriva pârâtului Statul Român, prin C., a obligat pârâţii A. şi B. să plătească, în solidar, reclamanţilor, cheltuieli de judecată.

Împotriva Deciziei civile nr. 123 din 11 decembrie 2014 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, au declarat recurs pârâtul B., pârâtul A. şi reclamanţii D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N. şi O.

Prin Decizia civilă nr. 983 din 2 aprilie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a constatat nul recursul declarat de pârâtul B., a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N. şi O., a admis recursul declarat de pârâtul A., a fost modificată decizia recurată, în sensul că a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N. şi O. împotriva sentinţei civile nr. 874 din 1 iulie 2014 a Tribunalului Sibiu, secţia I civilă.

În motivarea soluţiei sale, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele considerente:

În ce priveşte recursul pârâtului B., s-a constatat că acesta este nul, faţă de împrejurarea că susţinerile formulate nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Recursul pârâtului A. a fost admis, pentru următoarele considerente:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au învestit instanţa de judecată cu o acţiune în răspundere civilă delictuală privind pretinsele fapte ilicite ale pârâtului B., referitoare la circumstanţele reţinerii foştilor lucrători de miliţie în incinta U.M. ... Sibiu, în contextul evenimentelor din decembrie 1989, cererea fiind întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 998 şi următoarele C. civ., respectiv art. 1000 alin. (3) C. civ.

Reclamanţii au precizat explicit că s-au constituit părţi vătămate în Dosarul penal nr. x/P/2007, care s-a finalizat faţă de pârâtul B., prin rezoluţia din 01 martie 2010 pronunţată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia Parchetelor Militare, cu soluţia de scoatere de sub urmărire penală a acestuia pentru infracţiunile de participaţie improprie la infracţiunea de omor deosebit de grav, omor, distrugere calificată, neglijenţă în serviciu, participaţie improprie la infracţiunea de omor deosebit de grav în forma tentativei, respectiv încetarea urmăririi penale faţă de acesta, sub aspectul infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, deoarece s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale. Urmare acestei soluţii, rămasă definitivă, reclamanţii a promovat prezenta acţiune în răspundere civilă delictuală.

Pentru ca răspunderea comitentului să fie angajată în temeiul art. 1000 alin. (3) C. civ., este necesar ca, în persoana prepusului, să fie întrunite condiţiile răspunderii pentru fapta proprie, prevăzute de art. 998 şi 999 C. civ. Pentru existenţa, respectiv antrenarea răspunderii civile delictuale, în condiţiile art. 998 şi următoarele C. civ., trebuie întrunite în mod cumulativ următoarele condiţii: existenţa prejudiciului, a faptei ilicite şi a raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, precum şi a vinovăţiei celui care a săvârşit-o, prin aceasta înţelegându-se şi simpla „neglijenţă” sau „imprudenţă” a celui care a produs prejudiciul, răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie având un caracter strict personal.

Cercetând condiţiile generale ale angajării răspunderii civile delictuale în ce priveşte persoana pârâtului B., Înalta Curte a apreciat că prima instanţă a dat o interpretare corectă probelor administrate şi a concluzionat în mod corect că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, respectiv că situaţia concretă de la momentul evenimentelor din decembrie 1989, care a avut ca efect reţinerea reclamanţilor în incinta unităţii militare, poate fi asimilată cu starea de necesitate, care înlătură răspunderea civilă delictuală a persoanelor incriminate.

Reclamanţii nu au arătat în mod concret în cuprinsul cererii de chemare în judecată (şi nici ulterior, în răspunsurile la interogatoriu), în ce a constat fapta ilicită a pârâtului B., aceştia rezumându-se să-l considere vinovat în mod generic pentru suferinţele lor, pentru simplul motiv că îndeplinea funcţia de comandant al garnizoanei Sibiu.

Instanţele anterioare au fost preocupate să lămurească care au fost circumstanţele de fapt care au condus în mod efectiv la reţinerea reclamanţilor în incinta unităţii militare, stabilind astfel următoarele: nemulţumirea populaţiei privind condiţiile de viaţă a determinat ca, în perioada 16 - 22 decembrie 1989, să aibă loc manifestaţii contra regimului de la acea vreme; populaţia civilă a ieşit în stradă pentru a protesta şi, cu această ocazie, au fost înregistrate victime, întrucât au apărut zgomote de tragere cu armă din diverse direcţii şi din direcţia sediului Miliţiei, motiv pentru care s-a început tragerea cu arme de război către această clădire, care a fost ulterior distrusă; în aceste condiţii, miliţienii şi securiştii din clădire, cuprinşi de panică (conform inclusiv susţinerilor din cererea de chemare în judecată a reclamanţilor) şi urmare a unui ordin neoficial de a se preda, au sărit gardul în afara sediului lor, unde au fost prinşi şi bătuţi de populaţie şi apoi s-au refugiat, sărind gardul, în unitatea militară.

Ambele instanţe, în configurarea acestei situaţii de fapt, au avut în vedere Rezoluţia din data de 1 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia Parchetelor Militare, în Dosarul nr. x/P/2007, soluţie menţinută prin sentinţa penală nr. 17 din 10 mai 2011, definitivă, a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti în Dosarul nr. x/RJ/753/2010.

Pentru o evaluare corectă a circumstanţelor cauzei pendinte, prima instanţă a considerat că nu poate fi neglijat nici faptul că pretinsa faptă ilicită de reţinere a reclamanţilor s-a realizat într-o unitate militară, care, prin definiţie, se caracterizează prin ordine şi disciplina, şi că, în desfăşurarea oricăror activităţi, aceasta se conduce după ordine, regulamente, dispoziţii şi precizări emise verbal sau în scris. S-a reţinut astfel că esenţa relaţiilor între militari se află în nevoia de reacţie promptă, indiscutabilă a unităţii, necondiţionat şi în orice situaţie, iar forma lor concretă de manifestare se regăseşte în subordonarea ierarhică şi desfăşurarea tuturor acţiunilor în baza unor planuri, fundamentate pe ordin.

În ceea ce îi priveşte pe comandanţi, aceştia au dreptul legal să dea ordine, să se convingă că subordonatul l-a înţeles şi să urmărească executarea lor. Ordinul, este definit în art. 13 din Regulamentul de ordine interioară, ca fiind acea „prevedere imperativă, dată în conformitate cu actele normative şi stă la baza oricărei acţiuni militare, este cel mai important act al funcţionării unităţii militare”, fiind premisa obligatorie a oricărui tip de acţiune militară. Acesta este cel mai important element din compunerea funcţională a oricărei structuri militare, implicând, în mod obligatoriu, o mare responsabilitate.

Personalului militar îi este interzis să execute ordine care contravin legilor interne, normelor conflictelor armate şi convenţiilor internaţionale la care România a aderat. În consecinţă, militarilor nu li se poate ordona executarea unor astfel de ordine. Prevederile art. 33 al Statutului Curţii Penale Internaţionale de la Roma stipulează că persoana care a comis o crimă ce ţine de competenţa Curţii, la ordinul unui guvern, al unui superior militar sau civil, nu este exonerată de răspunderea penală. Exonerarea de răspundere intervine dacă situaţia în care se afla persoana îndeplineşte cumulativ trei condiţii: a avut obligaţia legală de a se supune ordinelor guvernului sau superiorului în cauză; nu a ştiut că ordinul este ilegal; ordinul nu a fost vădit ilegal.

În raport cu toate aceste exigenţe şi de situaţia de fapt reţinută, Tribunalul a ajuns la o primă concluzie judicioasă, anume că ordinele date de pârât - vizând apărarea unităţii militare şi asigurarea securităţii acesteia - se încadrează în aceste limite, nefiind astfel ordine abuzive sau vădit greşite.

De altfel, prin Rezoluţia pronunţată în Dosarul de cercetare penală nr. x/P/2007 şi menţinută prin sentinţa penală definitivă nr. 17 din 10 mai 2011 pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti în Dosarul penal nr. x/RJ/753/2010, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului B., printre altele, pentru infracţiunea de neglijenţă în serviciu, raportat la conţinutul acestei infracţiuni, organele de cercetare penală şi instanţa penală constatând că pârâtul B., în timpul evenimentelor din decembrie 1989, şi-a îndeplinit îndatoririle de serviciu în mod corect şi legal, iar în urma acţiunilor întreprinse de acesta nu s-a cauzat o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau instituţii de stat sau o pagubă a patrimoniului acestora, ori o vătămare importantă intereselor legale ale vreunei persoane.

Dintr-o altă perspectivă - cât priveşte aceeaşi pretinsă fapta ilicită a pârâtului B. - nici una din instanţele anterioare nu a reţinut existenţa vreunei fapte concrete de agresiune la adresa persoanelor reţinute. S-a reţinut de către prima instanţă în mod explicit că nu rezultă din nicio probă a dosarului, intenţia sau culpa cea mai uşoară în raport cu rănirea (din probe rezultând că reclamanţii au fost bătuţi de populaţia civilă, mai înainte de ajungerea acestora în unitatea militară), traumatizarea sau intenţia reală de ucidere a reclamanţilor, suferinţa acestora nerezultând din acţiunea directă de pârâtului, nici din calitatea acestuia de prepus al celuilalt intimat, ci din situaţia de stare specială existentă.

Tribunalul a apreciat şi că nu se poate reţine fapta culpabilă a pârâtului B., de privare de libertate sau reţinere abuzivă a reclamanţilor, în condiţiile în care aceştia s-au predat singuri unităţii militare, pentru a li se ocroti dreptul la viaţă în timpul evenimentelor revoluţionare, când furia manifestanţilor viza cadrele fostelor miliţii şi securităţii. Cercetarea penală a stabilit în mod neechivoc că, în acea perioadă, exista o stare de confuzie generală (potrivit rezoluţiei procurorului de caz, în rândul militarilor şi a miliţienilor s-a creat o puternică tensiune psihică generată de zvonurile care se refereau la acţiunile „elementelor teroriste”, situaţia generală era una de haos şi incertitudine, astfel că asigurarea hranei se făcea în condiţii de război pentru întreaga populaţie a ţării), înşişi reclamanţii recunoscând că exista o ură a revoluţionarilor împotriva cadrelor de miliţie şi securitate, motiv pentru care au fost nevoiţi să se retragă la unitatea militară (aceştia au relatat că au avut cunoştinţă de faptul că unităţile militare primiseră indicativ de alarmă de luptă; s-a constatat că reclamanţii s-au predat singuri la U.M. ..., în condiţiile în care manifestaţia degenerase, iar siguranţa miliţienilor, respectiv a securiştilor era în pericol).

Chiar şi instanţa de apel, care a ajuns în final la o altă concluzie, diferită de cea a primei instanţe, a reţinut în mod explicit că pârâtul B. a declarat că, în contextul evenimentelor din 21 decembrie 1989, şeful Miliţiei, şeful Securităţii şi inspectorul-şef îl sunau aproape la fiecare minut, cerându-i în mod repetat să-i salveze. A consemnat totodată că, pârâtul, justificând necesitatea reţinerii persoanelor aduse de manifestanţi, a arătat că avea de ales între a le lăsa pe acestea pe mâna celor care îi băteau sau a-i opri în unitate, unde li se asigura protecţia. În acelaşi sens, s-a reţinut şi declaraţia martorului P., audiat în cursul urmăririi penale, care a arătat că persoanele de la comanda Miliţiei au solicitat protecţia cadrelor de la U.M. ..., care i-au îndrumat să sară gardul, întrucât poarta unităţii era blocată de un T.A.B . S-a reţinut inclusiv faptul că lucrătorii de miliţie refugiaţi în unitatea militară erau percepuţi de revoluţionari ca exponenţi ai organelor de represiune. Cercetările efectuate şi reţinute în cauză au relevat şi că, în rândul militarilor şi nu numai, s-a creat o puternică tensiune psihică generată de zvonurile care se refereau la acţiunile „elementelor teroriste”, ceea ce explică declaraţia unuia dintre martorii audiaţi în cauză, că persoanele reţinute la bazin erau considerate „terorişti”.

Circumstanţele concrete ale evenimentelor din decembrie 1989 au îndreptăţit prima instanţă să asimileze stării de necesitate momentul reţinerii reclamanţilor, cu efectele exoneratoare de răspundere pentru pârâtul B., deoarece nu a rezultat că acesta ar fi săvârşit vreo faptă interzisă de lege, respectiv să constate că eliberarea reclamanţilor s-a făcut în urma comisiilor de anchetă constituite în acele zile sub conducerea unor procurori.

Mai mult, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, sentinţa penală nr. 17/2011, s-a consemnat faptul că Rezoluţia de scoatere de sub urmărire penală este temeinic motivată în fapt şi în drept, pe baza unui probatoriu amplu şi corect documentat. S-a reţinut totodată că pârâtul B. a acţionat conform Regulamentului serviciului de gardă şi în garnizoană în vigoare la acel moment, nicio o probă a dosarului nu a demonstrat că relele tratamente suferite de reclamanţi ar fi imputabile acestui pârât.

De altfel, pentru o judicioasă concluzie judiciară, nu pot fi ignorate acţiunile concrete ale pârâtului din perioada vizată - prin adresa din 25 ianuarie 1990, acesta a solicitat comisiei de anchetă dislocarea persoanelor reţinute pentru că unitatea militară era în imposibilitate de a asigura condiţii de arest şi a anexat la această solicitare, raportul întocmit în acest scop, dovedindu-se astfel că pârâtul a încercat prin toate faptele sale să asigure condiţii minime celor care se aflau în bazinul unităţii militare, pe fondul unei situaţii de fapt excepţionale.

În raport de toate aceste circumstanţe de fapt, clarificate pe deplin în faţa instanţelor anterioare, se poate concluziona cu deplin temei că, în împrejurările concrete ale evenimentelor din decembrie 1989, prin acţiunea conjugată a unor instituţii şi persoane cu funcţii de conducere şi comandă, reclamanţilor li s-a salvat de fapt viaţa, chiar dacă modalităţile de realizare a acestui deziderat au fost precare, improprii. Este motivul pentru care s-a şi reţinut că singurul aspect dovedit în cauză şi necontestat este faptul că reclamanţii au suferit fizic şi psihic ca urmare a condiţiilor în care au fost reţinuţi în cadrul unităţii militare. Faţă de numărul mare de persoane, este evident că nu se puteau asigura condiţii normale de cazare şi hrană, spaţiul fiind insuficient şi impropriu primirii unui număr atât de mare de persoane, iar resursele de hrană erau limitate.

Instanţa de apel a reţinut că reclamanţii au fost consideraţi „elemente teroriste” şi că au fost supuşi unor tratamente degradante şi umilitoare, fără a fi acuzaţi de săvârşirea unor fapte concrete şi fără a se emite vreun act de către organele de urmărire penală ori de instanţă cu privire la reţinerea lor, ignorând însă faptul că situaţia concretă de la momentul evenimentelor din decembrie 1989 a fost asimilată de prima instanţă cu starea de necesitate, care înlătură răspunderea civilă delictuală a persoanelor incriminate, şi care a primit semnificaţia juridică dată de lege, respectiv de doctrină - starea de necesitate a fost definită drept cauză generală care înlătură caracterul penal al faptei, constând în existenţa unui pericol iminent care, neputând fi înlăturat altfel, constrânge o persoană să comită o faptă prevăzută de legea penală, pentru a salva astfel, de la acel pericol, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes public.

Instanţa de apel, deşi înlătură în termeni formali starea de necesitate, nu aduce nici un argument hotărâtor de natură să susţină o astfel de concluzie, ci, dimpotrivă, inserează în cuprinsul deciziei argumente care ilustrează starea de pericol în care s-au aflat reclamanţii - confuzia generală, sentimentul de ură al revoluţionarilor faţă de cadrele de miliţie, apelul lansat către unităţile militare spre a fi protejaţi de furia populaţiei etc. - şi nevoia de intervenţie imediată pentru salvarea efectivă a vieţii reclamanţilor, chiar dacă unitatea militară nu era pregătită pentru cazarea corespunzătoare a acestora. Instanţa de apel chiar consemnează că, faţă de numărul mare de persoane, este evident că nu se puteau asigura condiţii normale de cazare şi hrană, spaţiul fiind insuficient şi impropriu primirii unui număr atât de mare de persoane, iar resursele de hrană erau limitate.

Sub aspectul vinovăţiei pârâtului B., instanţa de apel a reţinut că, în perioada evenimentelor din decembrie 1989, pârâtul era comandantul U.M. ... Sibiu şi, doar din această perspectivă, a analizat condiţia impusă de lege. Faptul că acesta a fost singura persoană în măsură să decidă în ceea ce priveşte persoanele reţinute, fiind împuternicit să ia toate măsurile în acest sens, nu înseamnă că, în circumstanţele cauzei pendinte, poate fi ignorat ceea ce s-a realizat în mod necontestat, salvarea vieţii reclamanţilor, pentru ca acestuia să i se impute tot ceea ce în mod obiectiv nu s-a putut realiza - condiţii adecvate de cazare până la clarificarea statutului acestora, evitarea suferinţelor fizice şi psihice inerente unei astfel de situaţii de haos şi dezordine, reţinute de ambele instanţe etc.

Faptul că pârâtul a avut cunoştinţă că lucrătorii miliţiei se vor retrage în incinta unităţii pentru a fi protejaţi de furia manifestanţilor, nu presupune cu necesitate că acesta s-ar face responsabil de lipsirea de libertate a reclamaţilor şi de tratamentul la care au fost supuşi pe durata reţinerii, întrucât ceea ce s-a urmărit cu prioritate de către decidenţii de la acel moment a fost salvarea vieţii reclamanţilor, printr-o măsură imediată, pusă în sarcina pârâtului, chiar dacă existau numeroase neajunsuri referitoare la condiţiile cazării, la statutul reclamanţilor, la implicarea sau neimplicarea organelor de miliţie în actul revoluţionar etc.

Chiar şi sub presiunea dovedită şi recunoscută a evenimentelor de la acea dată, respectiv a faptului că în urma focului executat dinspre Inspectoratul de Miliţie au rezultat victime atât din rândul militarilor cât şi din rândul manifestanţilor, opţiunea pârâtului B. de reţinere a lucrătorilor MI în incinta unităţii militare a fost justificată de punerea de îndată a reclamanţilor la dispoziţia unei comisii de anchetă care să-i cerceteze pe aceştia cu privire la acţiunile lor, paza acestora făcându-se cu aplicarea prevederilor regimentelor militare, în vigoare la acel moment.

În ce priveşte răspunderea civilă delictuală a pârâtului A., în calitate de comitent, pentru fapta prepusului său, pârâtul B., fost cadru militar, în condiţiile art. 1000 alin. (3) C. civ., s-a reţinut corect că aceasta presupune existenţa răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a prepusului, ori câtă vreme s-a constatat că nu poate fi angajată o astfel de răspundere civilă delictuală în sarcina pârâtului B., nu se poate reţine nici răspunderea comitentului.

În temeiul acestor considerente, Înalta Curte a apreciat că decizia instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a textelor de lege care reglementează instituţiile răspunderii civile delictuale şi a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului său, reglementate de prevederile art. 998 şi următoarele, art. 1000 alin. (3) C. civ., şi, drept consecinţă, a admis recursul pârâtului persoană juridică.

În ce priveşte recursul reclamanţilor, Înalta Curte a reţinut următoarele considerente:

În raport de cele reţinute în paragrafele anterioare, apare evident faptul că recursul reclamanţilor este nefondat, întrucât nu s-a putut constata îndeplinirea cumulativă a condiţiilor răspunderii delictuale civile, astfel încât acestora nu li se poate recunoaşte dreptul de a fi despăgubiţi, în acest contextul procedural.

Într-adevăr, jurisprudenţa constantă instanţei de contencios european a statuat în termeni expliciţi că statul trebuie să se asigure că o persoană este deţinută în condiţii care sunt compatibile cu respectul pentru demnitatea umană, dar pentru ca o astfel de exigenţă să poată produce efecte juridice pentru situaţia reclamanţilor, trebuie, pe de o parte, să se asigure cadrul procesual de învestire - în cauza pendinte, respectând principiul disponibilităţii reclamanţilor de a se judeca cu orice persoană considerată responsabilă pentru prejudiciul încercat, s-a constatat, în privinţa pârâtului Statul Român, reprezentat prin C., că nu s-a făcut dovada că între acest pârât şi pârâtul B. există un raport de prepuşenie, astfel că nu poate fi atrasă o astfel de răspundere pe temeiul dispoziţiilor art. 1000 alin. (3) C. civ. - iar, pe de altă parte, trebuie cercetate îndeaproape circumstanţele particulare ale fiecărei cauze, pentru că este posibil ca salvarea vieţii unor persoane să se realizeze în mod efectiv, cum s-a şi dovedit în cauză, cu preţul unor suferinţe de ordin fizic şi psihic, urmare a condiţiilor excepţionale în care s-au desfăşurat evenimentele din acea perioadă.

Reţinerea reclamanţilor în incinta unităţii militare a fost impusă de circumstanţele concrete ale evenimentelor petrecute în decembrie 1989, aşadar sub comandamentul unei stări de necesitate ce a guvernat acele momente. S-a susţinut astfel corect că, în literatura de specialitate, se consideră că prin înlăturarea caracterului ilicit al faptei, ca efect al stării de necesitate, se înlătură posibilitatea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală, opinându-se totodată în sensul recunoaşterii, în favoarea celui prejudiciat, a unei acţiuni de recuperare a pierderii împotriva celui a cărui valori au fost salvate.

În cauză, nu sunt incidente dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., întrucât în condiţiile în care răspunderea civilă delictuală nu a putut fi angajată faţă de persoanele chemate în judecată, pentru considerentele prezentate deja în paragrafele anterioare, nu poate fi recunoscut dreptul la despăgubiri pentru afectarea integrităţii şi sănătăţii reclamanţilor, prin raportarea la aceeaşi faptă.

Chiar dacă reclamanţii au susţinut că între cele două fapte ilicite, lipsirea de libertate şi încălcarea integrităţii şi sănătăţii reclamanţilor, sunt fiecare în parte cauzatoare de prejudicii, ceea ce ar însemna că prejudiciul trebuie individualizat distinct pentru fiecare fapta ilicită, o astfel de susţinere nu poate fi primită, întrucât acţiunea în răspundere civilă delictuală s-a întemeiat pe circumstanţele de fapt ale reţinerii foştilor lucrători de miliţie în incinta U.M. ... Sibiu, în contextul unei reale stări de necesitate, chestiune asupra căreia instanţele anterioare s-au pronunţat.

Împotriva Deciziei civile nr. 982 din 02 aprilie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, au formulat contestaţie în anulare reclamanţii D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N. şi O.

În motivarea contestaţiei, întemeiată pe dispoziţiile art. 318 C. proc. civ., contestatorii au susţinut existenţa unor erori materiale în dezlegarea recursului precum şi omiterea de către instanţă a cercetării complete a tuturor motivelor de recurs menţionate în cerere.

Astfel, în cadrul primului motiv al contestaţiei, contestatorii susţin că instanţa de recurs a comis o greşeală materială constând în confundarea unor împrejurări. Astfel, reţinând că pârâtul B., prin privarea de libertate a reclamanţilor, de fapt a salvat vieţile lor, instanţa a tras o concluzie greşită, întrucât din cei 12 reclamanţi, doar unul, respectiv H. a fost reţinut în data de 22 decembrie 1989 în timpul manifestărilor împotriva lui R., pentru restul dintre aceştia neexistând pericolul de a fi agresaţi de populaţie.

O altă greşeală materială constă în aceea că, instanţa de recurs a reţinut puterea de lucru judecat în ceea ce priveşte culpa pârâtului B., făcând trimitere la Dosarul penal nr. x/P/2007, de unde ar rezulta că acesta nu a acţionat cu vinovăţie. Or, în acest dosar pentru infracţiunea de lipsire de libertate, organele penale nu s-au pronunţat, întrucât pentru această faptă a intervenit prescripţia.

În al doilea motiv, întemeiat pe dispoziţiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ., contestatorii susţin că instanţa de recurs nu s-a pronunţat cu privire la motivul de recurs privind acordarea despăgubirilor pentru fapta ilicită, constând în încălcarea integrităţii şi sănătăţii reclamanţilor, instanţa de recurs reţinând că pârâţii nu datorează despăgubiri doar pentru infracţiunea de lipsire de libertate, fără a analiza şi a doua faptă ilicită, respectiv cea privind încălcarea integrităţii şi sănătăţii reclamanţilor.

Contestaţia în anulare urmează a fi respinsă, ca nefondată, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ. contestaţia în anulare specială poate fi promovată în două situaţii: când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greşeli materiale şi când instanţa, respingând recursul ori admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de casare.

În sensul primei teze a textului citat, greşeala materială se referă la aspectele formale ale judecării recursului, pe această cale neputând fi remediate greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispoziţii legale.

Contestaţia în anulare specială este o cale extraordinară de atac, de retractare, iar în contextul acesteia, noţiunea de greşeală materială nu trebuie interpretată extensiv, astfel că, pe această cale nu pot fi valorificate greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziţii legale sau de rezolvare a unui incident procedural.

Prin consacrarea acestui motiv de contestaţie în anulare specială, se urmăreşte îndreptarea unor erori materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului: respingerea recursului ca tardiv declarat, anularea recursului ca netimbrat, etc., aspecte pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor.

Nu orice greşeală materială conduce la admiterea contestaţiei în anulare, ci numai acele erori materiale esenţiale, care au fost determinante pentru soluţia instanţei de recurs.

Înalta Curte constată însă, că pretinsele greşeli materiale invocate de contestatori nu privesc aspecte de ordin formal ale judecăţii, ci ţin de dezlegarea dată de către instanţă pe fondul cauzei.

Astfel, atât susţinerea privind faptele pârâtului B., cât şi cele care vizează culpa acestuia în săvârşirea acestora sunt împrejurări legate de modul în care instanţele care au soluţionat fondul litigiului au apreciat probele, stabilind pe baza acestora o situaţie de fapt, precum şi modul în care au aplicat dispoziţiile legale în raport de această situaţie de fapt.

Având în vedere temeiurile expuse, rezultă cu evidenţă că prin criticile formulate, contestatorii nu vizează greşeli materiale în sensul art. 318 teza I C. proc. civ., aşa cum neîntemeiat susţin, deoarece tind să pună în discuţie elemente ale cauzei care, departe de a fi greşeli care să privească aspecte de ordin formal ale judecăţii, ţin de dezlegarea dată de către instanţa de recurs aspectelor pricinii.

Dacă instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei în anulare ar examina motivele contestaţiei din perspectiva celor solicitate de contestatori, s-ar ajunge la o veritabilă rejudecare a recursului, contestaţia în anulare neputând fi însă convertită într-un recurs la recurs.

În cadrul jurisprudenţei Curții Europene a Dreptului Omului principiul supremaţiei dreptului reprezintă un element de patrimoniu comun al statelor semnatare ale convenţiei în ansamblul valorilor pe care le protejează, iar între acestea, din perspectiva art. 6 parag. 1, securitatea rapturilor juridice este o dimensiune esenţială.

Acest concept presupune că o soluţie definitivă pronunţată de instanţe cu privire la orice controversă, să nu mai fie rejudecată (Cauza Brumărescu).

În virtutea acestui principiu, nicio parte nu este autorizată să solicite controlul unei hotărâri definitive şi executorii numai cu scopul de a obţine reexaminarea cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa. Instanţele superioare nu trebuie să folosească puterea de control decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare şi nu pentru a proceda la o nouă examinare. Controlul nu trebuie să devină un apel mascat şi simplul fapt că ar putea exista două puncte de vedere asupra aceleiaşi probleme, nu este un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză, principii reafirmate în numeroase cauze examinate de instanţa de contencios european (Cauza Stan şi Rosemberg, Belasin, Blidaru, SC Sefer SA, Cornif, Cârstoiu, SC Editura Orizonturi SRL, Creţu, Caracaş, Ionescu, Puşcaş, Tripon II, Savu, etc.)

Totodată, în Cauza Mitrea contra României la 29 iulie 2008, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a apreciat că o cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv ca instanţa a cărei hotărâre este atacată a apreciat greşit probele sau a aplicat greşit legea, în absenţa unui “defect fundamental” care poate conduce la arbitrariu.

Constatând astfel că, pe calea contestaţiei în anulare nu au fost invocate motive prin care să fie imputate instanţei de recurs „greşeli materiale” în sensul considerentelor enunţate, acest motiv nu poate fi primit.

În ce priveşte motivul reglementat de dispoziţiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ., invocat de asemenea de către contestatori, hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare, atunci când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de casare.

Nici aceste prevederi legale nu-şi găsesc aplicabilitate în cauză, întrucât sunt nefondate susţinerile contestatorilor potrivit cărora, instanţa de recurs nu a analizat motivul de recurs prin care s-au formulat critici în ce priveşte acordarea de despăgubiri pentru fapta ilicită constând în încălcarea integrităţii şi sănătăţii reclamanţilor.

Astfel, instanţa de recurs a reţinut ca fiind corecte considerentele instanţei de apel, faţă de situaţia de fapt stabilită pe baza probelor administrate, în sensul că nu se poate reţine îndeplinirea cumulativă a condiţiilor răspunderii delictuale civile, astfel încât reclamanţilor nu li se poate recunoaşte dreptul de a fi despăgubiţi.

Totodată, instanţa de recurs a reţinut că prin înlăturarea caracterului ilicit al faptei, ca efect al stării de necesitate, se înlătură posibilitatea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală, având în vedere că reţinerea reclamanţilor în incinta unităţii militare a fost impusă de circumstanţele concrete ale evenimentelor petrecute în decembrie 1989, sub comandamentul unei stări de necesitate ce a guvernat acele momente.

Se constată astfel, contrar susţinerilor contestatorilor, că instanţa a răspuns criticilor formulate, constatând că, întrucât fapta nu prezintă un caracter ilicit, nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, astfel că pârâţii nu pot fi obligaţi la plata despăgubirilor pentru afectarea integrităţii şi sănătăţii reclamanţilor.

Ca atare, instanţa nu a lăsat necercetat nici unul dintre motivele de recurs formulate de reclamanţi, motivul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 318 teza a II-a C. proc. civ. având ca situaţie premisă neexaminarea unor motive de recurs, înţelese ca motive de casare sau modificare, aşa cum acestea sunt reglementate la art. 304 C. proc. civ., ceea ce presupune încadrarea criticilor formulate de parte în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.

În speţă, din verificarea deciziei supuse contestaţiei în anulare rezultă că instanţa de recurs, statuând asupra încadrării în drept a recursului exercitat de contestatori, în exercitarea obligaţiei prevăzute de art. 306 alin. (3) C. proc. civ., a analizat toate criticile care au putut fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.

Aşa fiind, faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatorii D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N. şi O. împotriva Deciziei nr. 983 din 2 aprilie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 octombrie 2015.