Scope of Cassation Review: Distinction Between Material Errors and Substantive Factual Challenges in Property Vindication Appeals

Decizia nr. 2029/2015

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 20 mai 2015, sub nr. x/1/2015, contestatoarea SN A. SA a formulat contestaţie în anulare împotriva Deciziei nr. 1280 din 14 mai 2015, pronunţată de aceeaşi instanţă, prin care i-a fost respins, ca nefondat, recursul declarat împotriva Deciziei civile nr. 454/A din 10 septembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă, şi cererea de întoarcere a executării silite, solicitând anularea deciziei contestate şi rejudecarea recursului.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 318 C. proc. civ.

În motivare, contestatoarea a susţinut că dezlegarea dată de instanţa de recurs este rezultatul unor greşeli materiale, după cum urmează:

I. 1. S-a arătat că la pag. 17, pct. 1.a, instanţa a reţinut că situaţia de fapt nu mai poate fi reapreciată în calea de atac a recursului.

A susţinut contestatoarea că dintr-o eroare materială omisivă, instanţa nu a observat că recurenta nu a solicitat reaprecierea situaţiei de fapt, ci casarea cu trimitere spre rejudecare pentru stabilirea situaţiei de fapt, aceasta nefiind stabilită de instanţele inferioare, care au refuzat să încuviinţeze probele; s-a mai arătat că nu au fost analizate toate motivele de apel.

Astfel, concluzia recurentei de la partea A a recursului era în sensul că se poate constata incidenţa art. 304 pct. 7 C. proc. civ., dar şi faptul că instanţa de apel nu şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută de art. 295 alin. (1) C. proc. civ. de a verifica stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Or, prin neanalizarea majorităţii motivelor de apel, prin neadministrarea unor probe încuviinţate şi neîncuviinţarea unor probe utile cauzei instanţa de apel nu a intrat în cercetarea fondului, drept pentru care se impunea casarea cu trimitere spre rejudecare.

2. La pag. 18 pct. 1, lit. b), e)-f) din decizia contestată instanţa de recurs a arătat că pârâta ar fi invocat că în contractul de vânzare-cumpărare al reclamanţilor sunt menţionate construcţiile aflate în posesia sa. În realitate, aceasta este o greşeală materială, deoarece s-a susţinut contrariul, respectiv că imobilele-construcţii aflate în posesia sa nu au făcut obiect al contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 147 din 21 ianuarie 2011.

Susţinerile de la pag. 18 pct. 1, lit. b), e)-f) din decizia contestată nu vizează interpretarea clauzelor contractului, deoarece instanţele de fond şi de apel nu au interpretat nimic, deşi era suficient să facă o comparaţie între construcţiile vândute prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 21 ianuarie 2011 şi construcţiile aflate în posesia pârâtei, conform fişei bunului imobil (aflată la fila 92 din dosarul Judecătoriei Braşov).

Referitor la afirmaţia contestatoarei, formulată în recurs, conform căreia fără nicio motivare instanţa de apel a reţinut că acele construcţii pe care le posedă ar fi fost edificate de familia B., afirmaţie reţinută în decizia contestată, instanţa de recurs, dintr-o greşeală materială a omis să observe că respectivul considerent al deciziei din apel este nemotivat.

În ceea ce priveşte „probele administrate pentru stabilirea situaţiei de fapt sub aspectul construcţiilor existente”, menţionate, de asemenea, la pag. 18 pct. 1, lit. b), e)-f) din decizia contestată, contestatoarea a arătat că acestea nu au existat, pentru că au fost respinse. Prin urmare, şi sub acest aspect instanţa de recurs a comis o greşeală materială.

A susţinut contestatoarea că tot dintr-o greşeală materială instanţa a reţinut că în recurs criticile au cuprins aspecte de netemeinicie ale deciziei recurate deşi, în realitate, cererea de recurs a vizat doar aspecte de nelegalitate.

3. Sub un alt aspect, contestatoarea a susţinut că în considerentele de la pag. 18 pct. 1 c (cu trimitere la partea A pct. 1.3) din decizia contestată s-a reţinut că instanţa de apel a soluţionat cauza în limitele deduse judecăţii de către reclamanţi însă, dintr-o greşeală materială, instanţa de recurs nu a observat că reclamanţii au revendicat toate construcţiile, dar li s-au acordat doar cele din titlul lor de proprietate, construcţii care, de fapt, nu mai există.

Astfel, în partea A, pct. 1. 3 din recurs s-a precizat că prima instanţă a considerat că reclamanţii-pârâţi reconvenţionali nu puteau să revendice decât imobilul cumpărat. În realitate reclamanţii-pârâţi au cumpărat ceva ce nu exista la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, respectiv casa de lemn cu etaj şi trei locuinţe.

La pag. 12 a deciziei recurate instanţa de apel a reţinut că „reclamanţii au revendicat prin acţiunea dedusă judecăţii imobilul cumpărat prin contractul de vânzare-cumpărare autentic”, ceea ce, în opinia contestatoarei, este greşit deoarece din cererile precizatoare rezultă că s-au solicitat toate construcţiile de pe terenul revendicat, nu doar cele din contractul de vânzare-cumpărare autentic, construcţii care nu există.

4. A mai susţinut contestatoarea că din considerentele de la pag. 19 pct. g a deciziei contestate rezultă că dezlegarea dată motivului de recurs de la partea A, pct. 1. 7 este rezultatul unei greşeli materiale deoarece prin motivele de recurs s-a susţinut, cu privire la cererea reconvenţională, că instanţa de apel nu a observat cauza de nulitate ce a fost invocată (respectiv lipsa de obiect derivată din inexistenţa bunului) iar instanţa de recurs în mod greşit a apreciat că obiectul rezultă din conţinutul contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 21 ianuarie 2011. Astfel, deşi contestatoarea a susţinut că s-a vândut ceva inexistent, instanţa a reţinut că bunul există, deoarece a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare. Or, numai dintr-o greşeală materială instanţa nu a înţeles acest motiv de recurs. Faptul că această construcţie figurează înscrisă în cartea funciară nu înseamnă că există în prezent în realitate sau că a existat la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

De asemenea, a mai susţinut contestatoarea că instanţa de recurs a reţinut că situaţia de fapt a fost stabilită de instanţa de apel cu toate că, în realitate, instanţa de apel nu a stabilit situaţia de fapt.

În ce priveşte lipsa dovezilor în sens contrar din partea reclamantei, despre care se vorbeşte în decizia contestată, dintr-o eroare materială omisivă instanţa nu a observat aceste dovezi (fişa bunului imobil, fila 92 din dosarul Judecătoriei Braşov, procesul-verbal de executare silită a sentinţei fondului, etc.).

Contestatoarea a mai arătat că, fiind edificate în anul 1925, construcţiile aflate în prezent pe terenul revendicat existau la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 21 ianuarie 2011, iar faptul că nu au fost vândute este dovada faptului că părţile contractului de vânzare-cumpărare nu au intenţionat înstrăinarea acestora. În consecinţă reclamanţii nu au făcut dovada dreptului de proprietate asupra construcţiilor revendicate, iar Încheierile nr. 79144/2010 şi nr. 6191/2011 ale Biroului de Cadastru și Publicitate Imobiliară Braşov nu sunt valabile, fiind înscris un drept asupra unui bun care nu există.

II. În dezvoltarea motivelor de contestaţie în anulare întemeiate pe dispoziţiile art. 318 teza a doua C. proc. civ., contestatoarea a susţinut că respingând recursul, Înalta Curte a omis să cerceteze următoarele motive de recurs:

1. motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la partea A, pct. 1.5, referitor la art. 914 C. civ.;

2. partea A, pct. 1.6. sub aspectul nerelevanţei faptului că acele construcţii posedate de contestator ar fi fost edificate de familia B. şi că ar fi fost proprietatea acestora, nerelevanţă determinată de împrejurarea că doamna C. nu a vândut construcţiile către reclamanţii-pârâţi prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 21 ianuarie 2011. Or, numai în măsura în care, în prealabil, reclamanţii ar fi obţinut un titlu asupra construcţiilor posedate de contestator ar fi fost îndreptăţiţi să obţină câştig de cauză în acţiunea în revendicare iar voinţa vânzătoarei din contractul de vânzare-cumpărare nu se prezumă, ci trebuie să fie expresă;

3. partea B, pct. II din motivarea recursului, în sensul că instanţa a aplicat greşit dispoziţiile art. 492, 489 şi 482 C. civ., deoarece a fost răsturnată prezumţia instituită prin art. 492 C. civ., având în vedere că nu reclamanţii au edificat construcţiile revendicate, iar în titlul lor de proprietate acestea nu sunt cuprinse.

Intimaţii D., E. şi C. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea contestaţiei în anulare, ca inadmisibilă, susţinând, în esenţă, că pretinsele greşeli materiale nu se încadrează în sfera greşelilor materiale cu caracter procedural ci sunt veritabile critici aduse deciziei date în recurs; cu referire la motivele de contestaţie în anulare întemeiate pe dispoziţiile ar. 318 teza a II-a C. proc. civ., au arătat că instanţa de recurs a examinat toate criticile de nelegalitate cu care a fost învestită.

Examinând contestaţia în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 318 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Prin Decizia nr. 1280 din 14 mai 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă SN A. SA Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 454/A din 10 septembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă. A fost respinsă cererea de întoarcere a executării silite, formulată de pârâta SN A. SA Bucureşti.

Pentru a decide astfel instanţa de recurs a reţinut, în esenţă, că prin cererea înregistrată la data de 6 aprilie 2011, pe rolul Judecătoriei Braşov, reclamanţii D. şi E. au chemat în judecată pe pârâtele SN A. SA Bucureşti S.A. - Sucursala Braşov şi SN A. SA Bucureşti și au solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să le oblige pe acestea să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în mun. Braşov, jud. Braşov, înscris în C.F. (provenită din conversia pe hârtie a C.F., A+8), la A+1, constituit din teren grădină în suprafaţă de 1.138,80 mp, constituit din teren curţi-construcţii în suprafaţă de 61,20 mp, precum şi a construcţiei C1- casă de lemn cu un etaj şi trei locuinţe situată pe aceste două topuri, cu cheltuieli de judecată.

În drept, reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 480 C. civ.

La data de 9 decembrie 2011, reclamanţii au depus la dosar precizare şi completare a cererii de chemare în judecată, prin care au arătat că formulează acţiunea în revendicare şi împotriva numiţilor J. şi I. solicitând obligarea pârâţilor să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în mun. Braşov, jud. Braşov, înscris în C.F. a mun. Braşov (provenită din conversia pe hârtie a C.F., A+8), la A+1, constituit din teren grădină în suprafaţă de 1.138,80 mp, constituit din teren curţi-construcţii în suprafaţă de 61,20 mp, precum şi a tuturor construcţiilor situate pe aceste topuri, parte din ele identificate în cartea funciară ca fiind construcţii de locuinţe având nr. cadastral C1 şi formate din casă de lemn cu un etaj şi 3 locuinţe.

La data de 9 martie 2012, pârâta SN A. SA Bucureşti a depus cerere reconvenţională, formulată în contradictoriu cu reclamanţii D. şi E. şi cu pârâta C., prin care a solicitat să se constate nulitatea parţială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 21 ianuarie 2011 la B.N.P., F., în privinţa casei de lemn cu etaj, nevalabilitatea Încheierilor nr. 79144 din 17 septembrie 2010 şi nr. 6191 din 24 ianuarie 2011 ale Biroului de Cadastru și Publicitate Imobiliară Braşov privind înscrierea dreptului de proprietate asupra casei de lemn cu etaj în favoarea C. şi, ulterior, în favoarea reclamanţilor; să dispună radierea din C.F. a dreptului de proprietate asupra casei de lemn cu etaj, înscrise în favoarea reclamanţilor şi, anterior, în favoarea C. În subsidiar, pârâta-reclamantă a solicitat instanţei să constate nelegalitatea înscrierii în C.F. a dreptului de proprietate al reclamanţilor-pârâţi asupra imobilului şi să dispună anularea Încheierii nr. 6191 din 24 ianuarie 2011 a Biroului de Cadastru și Publicitate Imobiliară Braşov.

Prin sentinţa civilă nr. 10102 din 27 iulie 2012, Judecătoria Braşov a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Braşov.

Pe rolul Tribunalului Braşov, prin încheierea din data de 22 martie 2013, s-a dispus scoaterea de pe rol a cauzei şi înaintarea dosarului la Tribunalul Harghita, ca urmare a faptului că prin Încheierea nr. 1121 din 14 martie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis cererea de strămutare.

Pe rolul Tribunalului Harghita, prin Încheierea nr. 1 din 29 martie 2013, s-a dispus, la cererea reclamanţilor-pârâţi, introducerea în cauză a numitului G., în calitate de moştenitor al pârâtei-reconvenţionale H., ca urmare a decesului acesteia.

Prin Încheierea nr. 2 din 11 septembrie 2013, Tribunalul Harghita a revenit asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei reconvenţionale H., prin moştenitor G., invocată din oficiu, a respins excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a SN A. SA - Sucursala Braşov şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SN A. SA, a unit cu fondul cauzei excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, a lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor I. şi J., excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepția lipsei de interes a pârâtei-reclamante SN A. SA Bucureşti S.A.

Prin sentinţa civilă nr. 588 din 26 februarie 2014, Tribunalul Harghita a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor I. şi J., excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia lipsei de interes a pârâtei-reclamante SN A. SA Bucureşti.

A admis acţiunea formulată, precizată şi completată de reclamanţii-pârâţi D. şi E., a obligat-o pe pârâta-reclamantă şi pe pârâţi să le lase în deplina proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în municipiul Braşov, jud. Braşov, înscris în C.F. a mun. Braşov (provenită din conversia pe hârtie a C.F. A+8), constituit din teren grădină în suprafaţă de 1.138,80 mp, constituit din teren curţi-construcţii în suprafaţă de 61,20 mp, precum şi din nr. cad. C1 - casă de lemn cu un etaj şi trei locuinţe.

A respins cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă SN A. SA Bucureşti în contradictoriu cu reclamanţii-pârâţi D. şi E. şi pârâtul reconvenţional G. (succesor al defunctei H.).

A obligat-o pe pârâta-reclamantă SN A. SA Bucureşti să plătească reclamanţilor-pârâţi D. şi E. cheltuieli de judecată în cuantum de 11.451,39 lei reprezentând taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reţinut că acţiunea în revendicare reprezintă acţiunea proprietarului neposesor îndreptată împotriva posesorului neproprietar pentru recunoaşterea dreptului său de proprietate şi restituirea bunului. În aceste condiţii, susţinerea că obţinerea bunului de către cumpărător se face doar în temeiul dispoziţiei speciale prevăzute de art. 1314 şi următoarele din vechiul C. civ. (obligaţia vânzătorului de predare a imobilului vândut) nu poate fi primită. Dispoziţiile speciale invocate de pârâta-reclamantă SN A. SA Bucureşti, pe de o parte, sunt incidente în raporturile dintre vânzător şi cumpărător, şi, pe de altă parte, nu înlătură dreptul cumpărătorului de a obţine posesia imobilului cumpărat prin revendicarea acestuia de la orice persoană care îl ocupă fără drept.

Referitor la fondul cauzei, instanţa a reţinut că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 21 ianuarie 2011 de B.N.P., F., defuncta H. a vândut reclamantului D., căsătorit cu E., imobilul „situat în municipiul Braşov, jud. Braşov, înscris în C.F. a municipiului Braşov (provenită din conversia pe hârtie a C.F., A+8), la A+1, constituit din teren grădină în suprafaţă de 1.138,80 mp şi constituit din teren curţi-construcţii în suprafaţă de 61,20 mp, cu menţiunea că pe ambele nr. top. este edificată construcţia C1 - casă de lemn cu un etaj şi trei locuinţe”. Reclamanţii şi-au înscris, la data de 24 ianuarie 2011, dreptul de proprietate asupra acestui imobil în C.F. Braşov. În temeiul acestui titlu de proprietate înscris în cartea funciară, reclamanţii revendică imobilul, în calitate de proprietari, de la pârâţi, posesori ai imobilului.

Puterea doveditoare absolută a înscrierii reclamanţilor-pârâţi în cartea funciară asigură temeinicia acţiunii în revendicare. Ei au dovedit intabularea pe numele lor a dreptului de proprietate asupra imobilului, iar mutaţia de carte funciară şi-a avut izvorul într-un act obligaţional oneros şi întemeiat pe buna-credinţă (contractul de vânzare-cumpărare), ceea ce înlătură obligaţia examinării titlului sau a posesiunii.

Vânzătoarea H. a intrat în proprietatea imobilului prin restituire în natură, în temeiul Legii nr. 10/2001, iar anterior acestei restituiri, pârâta SN A. SA Bucureşti - Sucursala Braşov a avut un drept de administrare operativă, drept radiat ulterior din cartea funciară ca urmare a Hotărârii nr. 167/2004 a Consiliului Local al Municipiului Braşov, prin care s-a dispus revocarea dreptului de administrare. Prin urmare, pârâţii nu au putut opune reclamanţilor niciun drept.

Prezumţia de proprietate invocată de pârâta-reclamantă SN A. SA Bucureşti în favoarea ei, în baza posesiei pe care o exercită asupra construcţiilor aflate pe terenul revendicat, este răsturnată prin prezentarea titlului de proprietate de către reclamanţii-pârâţi. Drept urmare, rămâne fără suport şi dreptul de superficie invocat asupra terenului aferent construcţiilor.

A mai arătat tribunalul că reclamanţii-pârâţi nu puteau să revendice decât imobilul cumpărat. Împrejurarea că pe teren nu s-ar afla o casă de lemn cu etaj, astfel cum susţine pârâta-reclamantă SN A. SA Bucureşti S.A., nu poate paraliza dreptul reclamanţilor-pârâţi de a-şi revendica imobilul cumpărat, aşa cum acesta apare identificat în cartea funciară. Posibilele neconcordanţele între înscrierile din cartea funciară şi situaţia din teren nu pot fi imputate cumpărătorului, acesta întemeindu-se cu bună-credinţă pe cuprinsul cărţii funciare, şi pot fi înlăturate pe calea unei acţiuni de rectificare a cărţii funciare.

Cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă SN A. SA Bucureşti a fost respinsă în baza acelorași argumente. Contractul de vânzare-cumpărare nu poate fi nul parţial pentru lipsa obiectului din moment ce acest obiect, pe care pârâta-reclamantă îl consideră lipsă, figurează înscris în cartea funciară, iar cumpărătorii l-au cumpărat bazându-se cu bună-credinţă pe cuprinsul cărţii funciare.

Prin încheierea civilă din data de 26 martie 2014, Tribunalul Harghita a respins cererea de lămurire a dispozitivului sentinţei civile nr. 588 din 26 februarie 2014, formulată de pârâta-reclamantă SN A. SA.

Tribunalul a apreciat că cererea este neîntemeiată, deoarece prin dispozitivul a cărui lămurire se solicită instanţa a dispus asupra obiectului contractului de vânzare-cumpărare invocat în susţinerea acţiunii, astfel cum acesta apare înscris în cartea funciară. Chiar dacă ar exista nepotrivire cu situaţia din teren, acestea nu pot fi remediate decât pe calea unei rectificări de carte funciară, ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti în acest sens.

Pârâta SN A. SA Bucureşti a declarat apel atât împotriva sentinţei civile nr. 588 din 26 februarie 2014 a Tribunalului Harghita, cât şi împotriva încheierii civile din data de 26 martie 2014 şi a încheierilor premergătoare.

Prin Decizia civilă nr. 454/A din 10 septembrie 2014, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă, a respins apelul, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs pârâta SN A. SA Bucureşti, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

Totodată, recurenta a formulat o cerere de întoarcere a executării, în temeiul dispoziţiilor art. 4041 - 4042 C. proc. civ.

Prin Decizia nr. 1280 din 14 mai 2015, Înalta Curte a respins recursul ca nefondat, pentru următoarele considerente:

1.a. În mod corect, instanța de apel, în aplicarea prevederilor art. 480 C. civ., a constatat că reclamanții și-au dovedit calitatea de proprietari ai bunului revendicat.

Astfel, contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 21 ianuarie 2011 de B.N.P., F., prin care defuncta H. a vândut reclamantului D., căsătorit cu E., imobilul „situat în mun. Braşov, jud. Braşov, înscris în C.F. a mun. Braşov (provenită din conversia pe hârtie a C.F., A+8), la A+1, constituit din teren grădină în suprafaţă de 1.138,80 mp, constituit din teren curţi-construcţii în suprafaţă de 61,20 mp, cu menţiunea că pe ambele nr. top. este edificată construcţia C1 - casă de lemn cu un etaj şi trei locuinţe”, și care a fost înscris în cartea funciară, face dovada calității reclamanților de proprietari ai imobilului revendicat.

În prezența titlului de proprietate opus de reclamanți, prezumția instituită în favoarea recurentei prin prevederile art. 1854 C. civ. a fost răsturnată, iar afirmațiile privind dobândirea unui drept de superficie asupra terenului aferent construcţiilor rămân fără suport.

Susținerea conform căreia prezumţia de proprietate invocată de pârâtă nu a fost răsturnată prin prezentarea titlului de proprietate de către reclamanţii, deoarece acest titlu nu ar viza construcţiile stăpânite de recurentă, nu poate fi primită. Această susținere și cea prin care recurenta a arătat că pe terenul revendicat există mai multe construcţii, dar niciuna dintre ele nu este „casa de lemn cu etaj şi trei locuinţe”, astfel încât reclamanţii nu ar face dovada că deţin dreptul de proprietate asupra construcţiilor existente pe teren, pun în discuție situația de fapt și modul în care aceasta a fost stabilită de instanța de apel prin interpretarea probelor administrate.

Or, situaţia de fapt stabilită în fazele procesuale anterioare, rezultată din probele administrate, nu mai poate fi reapreciată în calea de atac a recursului deoarece, în condiţiile art. 304 C. proc. civ., recursul poate fi exercitat numai pentru motive care ţin de legalitatea hotărârii supuse controlului judiciar.

b, e-f. Recurenta a susținut că instanța de apel nu a stabilit pe bază de probe identitatea dintre imobilul prevăzut în titlul reclamanţilor şi cel posedat de recurentă, că imobilele-construcții pe care le stăpânește nu au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 21 ianuarie 2011, că art. 914 C. civ. este inaplicabil pentru că nu este vorba de o simplă neconcordanță între descrierea construcţiilor din cartea funciară şi realitatea din teren, ci de faptul că în contractul de vânzare-cumpărare al reclamanţilor sunt menţionate construcţiile aflate în posesia recurentei, respectiv că, fără nicio motivare, instanța de apel a reținut că familia B. ar fi edificat construcţiile aflate în posesia recurentei.

Toate aceste susțineri vizează în realitate interpretarea pe care instanța de apel a făcut-o cu privire la înscrisul care constituie titlul de proprietate al reclamanților, felul în care a interpretat clauzele contractului vânzare-cumpărare autentificat din 21 ianuarie 2011 și probele administrate pentru stabilirea situației de fapt sub aspectul construcțiilor existente și a posesiei exercitate cu privire la acestea.

Întrucât controlul exercitat pe calea recursului nu poate viza decât aspecte de legalitate, criticile menționate, cuprinzând aspecte de netemeinicie ale deciziei recurate, nu învestesc în mod legal instanţa de recurs cu analiza lor.

c. Nu este întemeiată susținerea potrivit căreia instanța de apel ar fi reținut greșit că „reclamanţii au revendicat prin acţiunea dedusă judecaţii imobilul cumpărat prin contractul de vânzare-cumpărare autentic” deoarece, din cererile precizatoare ar rezulta că au fost revendicate toate construcţiile de pe terenul revendicat, iar nu doar cele din contractul de vânzare-cumpărare.

Această critică, care ar putea fi circumscrisă prevederilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ. raportat la art. 129 alin. (6) C. proc. civ., nu este susținută de actele de procedură efectuate de reclamanți în cauză. Precizarea formulată la data de 9 decembrie 2011 sub aspectul petitului cererii de chemare în judecată, coroborată cu cauza pretențiilor formulate de reclamanți, astfel cum aceștia au indicat-o, respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 21 ianuarie 2011 coroborat cu mențiunile înscrise în cartea funciară, dovedesc că instanța de apel a soluționat cauza în limitele deduse judecății de către reclamanți.

d. Susținerile conform cărora instanța de apel ar fi greșit reținând că posibilele neconcordanțe între înscrierile din cartea funciară şi situaţia din teren nu pot fi imputate cumpărătorului, deoarece, ca orice cumpărător diligent, reclamanţii pârâţi aveau posibilitatea să se deplaseze la locul situării imobilului pe care au intenţionat să-l cumpere şi să constate că nu exista „casa lemn cu etaj şi trei locuinţe”, ci alte construcţii, nu reprezintă o argumentare juridică a nelegalităţii invocate. Cum ele se constituie în simple afirmații care nu satisfac cerințele art. 3021 C. proc. civ., nu se impune analiza lor.

g. Hotărârea instanței de apel respectă exigențele impuse de art. 261 pct. 5 C. proc. civ. Afirmațiile recurentei în sensul că „instanţa de apel se limitează să susţină ca obiectul contractului există în materialitatea sa, dar nu motivează afirmaţia” și că, „în realitate, deși existau la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 21 ianuarie 2011, construcţiile de pe terenul revendicat nu au fost vândute, ceea ce atrage nulitatea parțială a contractului de vânzare-cumpărare, astfel cum s-a solicitat prin cererea reconvențională”, nu pot determina admiterea recursului.

Aceasta pentru că, pe de o parte, instanța de apel și-a întemeiat concluzia sub aspectul existenței obiectului contractului pe probe pe care le-a indicat, respectiv conținutul contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 21 ianuarie 2011, coroborat cu prezumția rezultată din înscrierea în cartea funciară și cu lipsa oricăror dovezi în sens contrar din partea recurentei, iar pe de altă parte, pentru că, în realitate, aceste susțineri vizează, de fapt, tot un aspect legat de situația de fapt stabilită de instanța de apel.

Pe cale de consecinţă, nu pot fi primite nici susținerile privind lipsa valabilității încheierilor din 2010 şi din 24 ianuarie 2011 ale Biroului de Cadastru și Publicitate Imobiliară Braşov, cât timp recurenta justifică aceste susțineri prin pretinsa inexistență a bunului ce face obiectul respectivelor înscrieri.

2. Instanța are obligația de respecta prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în sensul de a arăta motivele de drept și de fapt care au format convingerea instanței și au condus la soluția cuprinsă în dispozitivul deciziei.

Fragmentele din cuprinsul hotărârii, citate prin motivele de recurs nu constituie un argument în sensul nemotivării corespunzătoare a deciziei, deoarece acestea trebuie apreciate în contextul analizării considerentelor deciziei recurate în ansamblul lor.

În cauză s-a constatat că hotărârea recurată respectă această cerință, modul de redactare a considerentelor permițând exercitarea controlului judiciar pe calea recursului, astfel încât nu se poate dispune modificarea hotărârii în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ..

3. Cu referire la motivul de recurs prin care s-a susținut greșita respingere a probelor administrate, instanța de recurs a arătat că nu poate fi încadrat în niciunul dintre cazurile de casare sau de modificare a deciziei, prevăzute în mod limitativ de dispozițiile art. 304 C. proc. civ. și, de aceea, nu se impune a fi analizat; numai în măsura în care ar fi invocat greșita administrare a probelor încuviințate, recurenta ar fi formulat o critică care ar fi învestit în mod corect instanța de recurs cu verificarea legalității deciziei recurate.

Pe de altă parte, nu se poate susține că, neîncuviințându-se probele solicitate de recurentă, nu a fost pe deplin lămurită situația de fapt sub aspectul identităţii între construcţiile revendicate şi cele aflate în posesia recurentei. Recurenta nu a probat faptul că a edificat alte construcții pe terenul în litigiu pentru a fi necesară clarificarea identității între imobile. Dimpotrivă, în cauză s-a dovedit că asupra imobilului proprietatea reclamanților, pârâta SN A. SA Bucureşti - Sucursala Braşov a avut un drept de administrare operativă, radiat ulterior din cartea funciară ca urmare a Hotărârii nr. 167/2004 a Consiliului Local al Municipiului Braşov, prin care s-a dispus revocarea acestui dreptul.

4. Critica vizând nelegalitatea hotărârii pentru neadministrarea unei probe încuviințate de instanță - interogatoriul pentru pârâtul G. - nu poate determina admiterea recursului. Potrivit art. 167 C. proc. civ., numai dovezile care pot aduce dezlegarea pricinii trebuie administrate în cauză. Or, interogatoriul pârâtului G. nu era o probă utilă în dezlegarea prezentului litigiu, cât timp, conform art. 218 C. proc. civ., interogatoriul poate privi numai fapte personale, iar pârâtul G. era citat în cauză în calitate de moștenitor al fostei proprietare a imobilului, numita H.

5.a,b. A mai reținut instanța de recurs că recurenta a reluat critici formulate vizând lipsa titlului reclamanților, a dovezilor că pârâții posedă imobilele în litigiu și, pe cale de consecință, a unor dispoziții legale indicate de instanță. Constatând că aceste critici au fost deja analizate în cadrul motivelor de recurs anterioare, Înalta curte a apreciat că acestea nu trebuie reanalizate.

c. În ceea ce priveşte soluţionarea pretins greșită a unor excepţii, Înalta Curte a constatat că hotărârea recurată cuprinde dezlegări corecte sub aspectele indicate de recurentă.

Astfel, instanța de apel a interpretat corect prevederile art. 41 alin. (2) C. proc. civ. atunci când a soluționat excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a SN A. SA - Sucursala Braşov.

Potrivit acestui articol, „asociațiile sau societățile care nu au personalitate juridică pot sta în judecată ca pârâte, dacă au organe proprii de conducere”, iar el este aplicabil sucursalelor cât timp se referă la societăți care nu au personalitate juridică; conform art. 43 din Legea nr. 31/1990, sucursala este un dezmembrământ al unei societăți comerciale. Este adevărat că, potrivit aceluiași articol, sucursala nu are personalitate juridică, însă art. 41 alin. (2) C. proc. civ. reglementează o situație de excepție și dispune că, o societate sau o asociație, chiar în lipsa personalității juridice, poate sta în judecată ca pârâtă dacă are organe proprii de conducere. Or, în cauză, instanța de apel a reținut că apelanta nu a dovedit că SN A. SA - Sucursala Braşov nu ar avea organe proprii de conducere, în cauză probându-se în schimb că reclamanţii revendică chiar imobilul unde această sucursală are înregistrat sediul social și că sucursala are un reprezentant înscris în evidenţele Oficiului Naţional al Registrului Comerţului, conform extrasului depus la dosar. Aceste constatări ale instanței nu au fost combătute pe parcursul soluționării apelului și nici în faza de judecată a recursului, în condițiile art. 305 C. proc. civ.

Nu au fost găsite fondate nici criticile prin care s-a susținut greșita dezlegare a excepției lipsei calităţii procesuale pasive a SN A. SA și a pârâților J. şi I.

Astfel, s-a reținut că recurenta a susținut că în raport de sentinţa civilă nr. 328/S din 7 noiembrie 2008 a Tribunalului Braşov şi de contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 21 ianuarie 2011, reclamanții trebuiau să se îndrepte împotriva vânzătorului, care are obligaţia legală de predare a imobilului în temeiul art. 1314 şi urm. C. civ., iar vânzătoarea H., la rândul ei, trebuia să se îndrepte împotriva Municipiului Braşov, căruia i s-a stabilit irevocabil obligaţia de restituire şi predare a imobilului; în plus, reclamanții nu au făcut dovada că recurenta deţine construcţiile menţionate în titlul lor.

Critica nu este fondată. Recurenta ignoră faptul că instanțele au fost învestite cu o acțiune în revendicare, iar nu cu o pretenție care să-și aibă cauza în prevederile art. 1314 C. civ. În raport de obiectul acțiunii deduse judecății - acțiune în revendicare - calitatea procesuală pasivă revine posesorului neproprietar al bunului revendicat. Pe baza probelor administrate, și care nu mai pot fi reapreciate în această fază de judecată, față de prevederile art. 304 C. proc. civ., instanța de apel a stabilit că posesorii imobilului revendicat de reclamanți sunt SN A. SA Bucureşti, SN A. SA - Sucursala Braşov, J. şi I.

Prin urmare, pentru determinarea calității procesuale pasive în cauză, în raport de obiectul pretențiilor deduse judecății, sunt lipsite de relevanță sentinţa civilă nr. 328/S din 7 noiembrie 2008 a Tribunalului Braşov și contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 21 ianuarie 2011. Cât timp instanța a constatat că posesia imobilului este exercitată de pârâții menționați, aceștia au calitate procesuală pasivă în acțiunea în revendicare formulată de proprietarul neposesor al bunului imobil revendicat.

Pentru aceleași argumente care țin de obiectul acțiunii formulate - acțiune în revendicare, iar nu cerere întemeiată pe prevederile art. 1314 C. civ. - nu au fost primite nici criticile legate de soluționarea excepției inadmisibilității acțiunii.

6. Criticile vizând respingerea cererii de lămurire a dispozitivului sentinţei civile nr. 588 din 26 februarie 2014, pronunţată de Tribunalul Harghita, soluție confirmată de curtea de apel prin decizia recurată, au fost găsite, de asemenea, nefondate.

Recurenta a susținut că această cerere ar fi trebuit admisă, deoarece, pe terenul revendicat, există mai multe construcţii, dar nici una dintre ele nu este casa de lemn cu etaj.

Însă, cât timp, în dispozitivul hotărârii se regăsește obiectul contractului de vânzare-cumpărare, așa cum a fost indicat în cererea de chemare în judecată și cum apare înscris în cartea funciară iar instanța de apel a respins motivele de apel care vizau pretinsa neconcordanță între situația reală și cea existentă în cartea funciară, soluția dată cererii de lămurire a dispozitivului este corectă.

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, ce poate fi exercitată pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege.

Potrivit art. 318 alin. (1) C. proc. civ.: „Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.

Din perspectiva admisibilității contestației în anulare, Înalta Curte constată că decizia atacată este pronunțată de o instanță de recurs, iar contestatoarea invocă, pe de o parte, că soluția de respingere a recursului este rezultatul unor greșeli materiale iar, pe de altă parte, că instanța de recurs a omis a cerceta unele critici de nelegalitate.

În ceea ce privește primul motiv de contestație în anulare specială, Înalta Curte reține că legiuitorul a avut în vedere greşelile materiale cu caracter procedural pe care instanţa le-a comis prin omiterea ori confundarea unor elemente sau a unor date materiale importante. O asemenea eroare trebuie să fie evidentă şi să fie în legătură cu aspectele formale ale judecăţii.

Pe calea contestaţiei în anulare, nu se pot valorifica eventualele greşeli de judecată, nu se pot reaprecia probele sau interpreta dispoziţile legale, contestaţia în anulare fiind o cale extraordinară de atac de retractare; conţinutul textului de lege evocat nu permite interpretarea extensivă a noţiunii de greşeală materială.

În speță, Înalta Curte constată că nu pot fi primite motivele prin care contestatoarea a susținut că decizia dată de instanța de recurs este rezultatul unor greșeli materiale și aceasta deoarece pretinsele erori cu caracter material sunt în realitate critici aduse deciziei contestate, prin care se tinde la reformarea unei decizii irevocabile.

Din dezvoltarea motivelor contestației în anulare se reține că niciuna din pretinsele greșeli materiale nu poate fi încadrată în această categorie, contestatoarea aducând critici modului în care instanța de recurs a calificat criticile formulate și a răspuns motivelor de recurs.

Se constată că urmare modului de redactare a motivelor de recurs care nu au fost structurate numai pe critici de nelegalitate, instanța de recurs a procedat la calificarea lor și la analiza punctuală a celor care puneau în discuție modul de aplicare a dispozițiilor legale incidente la cazul particular dedus judecății. În conformitate cu dispozițiile procedurale, au fost înlăturate de la analiză criticile de netemeinicie cum sunt cele care pun în discuție stabilirea situației de fapt și aprecierea probelor.

Astfel, susținerile potrivit cărora instanţa de recurs nu a observat că nu s-a cerut reaprecierea situaţiei de fapt, ci trimiterea cauzei spre rejudecare (pag.17, pct. 1.a a deciziei contestate) pun în discuție o eventuală greșeală de judecată. În plus, se reține că din ansamblul motivării rezultă că instanța de recurs a apreciat că situația de fapt a fost lămurită de instanțele de fond și a explicat punctual care dintre criticile care vizau probele pot fi examinate și care este suportul probator pe baza căruia a apreciat că poate cenzura legalitatea deciziei pronunțate în apel.

Cu referire la situația construcțiilor aflate în litigiu (pag. 18, pct. 1, lit. b), e)-f), respectiv pct. 1.c din decizia instanței de recurs), se observă că aspectele puse în discuție prin contestația în anulare depășesc în mod evident sfera greșelilor materiale pe care le are în vedere art. 318 C. proc. civ.

După cum se poate observa din decizia atacată cu contestație în anulare, instanța de recurs a apreciat că susținerile subsumate motivului de recurs 1b, e-f nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate, astfel că nu a procedat la analiza lor, iar cu referire la susținerile de la pct. c. din același motiv de recurs a arătat că nu sunt întemeiate. Totodată a reținut că au fost respectate limitele învestirii de către instanța de apel, cu referire la obiectul cererii.

Or, menirea contestației în anulare nu este aceea de a da posibilitatea părții care este nemulțumită de o decizie irevocabilă să expună critici referitoare la soluționarea recursului, ci de a permite remedierea unor greșeli cu caracter material, care nu implică o reanalizare a probelor ori cenzurarea raționamentului logico-juridic al instanței de recurs.

În mod similar, nici cu privire la considerentele de la pag. 19 pct. g cu trimitere la partea A pct. 1. 7 din motivele de recurs, nu poate fi reţinută vreo greşeală materială a instanţei de recurs, aspectele învederate de contestatoare reprezentând în fapt contraargumentele aduse de aceasta deciziei de recurs cu referire la dreptul de proprietate asupra construcțiilor care au făcut obiectul disputei judiciare.

Pe cale de consecință, Înalta Curte reține că nu sunt incidente dispozițiile art. 318 teza I C. proc. civ..

Cu referire la dispozițiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ., se constată că acestea reglementează situaţia instanţei de recurs care, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, din greşeală, a omis să analizeze unul sau mai multe motive de recurs.

În speță, contestatoarea a susținut că nu a fost cercetat motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la partea A, pct. 1.5, referitor la art. 914 C. civ.

Din cercetarea deciziei contestate rezultă că deși formal recurenta a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța de recurs a apreciat că dispozițiile art. 914 C. civ. au fost puse în discuție din perspectiva situației de fapt privitoare la situația contrucțiilor și a exercitării posesiei asupra acestora. Cum critica a fost calificată de instanța de recurs ca fiind de netemeinicie, necercetarea ei nu atrage incidența art. 318 teza a II-a C. proc. civ.

Cu referire la al doilea motiv de recurs care nu ar fi fost examinat de instanța de recurs se observă că în contestația în anulare el nu este enunțat sub forma unei critici de nelegalitate ci a unor susțineri care repun în discuție situația construcțiilor, fără a se face trimitere la o dispoziția legală; în consecință, nu se poate imputa instanței de recurs că nu a cercetat o critică de nelegalitate.

În ceea ce privește criticile de recurs partea B pct. II, care privesc aplicarea dispozițiilor art. 492, 489 şi 482 C. civ., sub aspectul răsturnării prezumţiei instituite de art. 492 C. civ., Înalta Curte constată că în motivele de recurs această critică nu este dezvoltată ci pare a fi o concuzie a recurentei care a făcut multiple referiri la situația de fapt din speță, în special în privința construcțiilor.

Instanța de recurs reținând că situația de fapt a fost constatată de instanțele de fond pe baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 21 ianuarie 2011, coroborat cu prezumția rezultată din înscrierea în cartea funciară și cu lipsa oricăror dovezi în sens contrar din partea recurentei, a răspuns indirect criticii vizând răsturnarea prezumţiei instituite de art. 492 C. civ.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 318 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea SN A. SA.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatoarea SN A. SA împotriva Deciziei nr. 1280 din 14 mai 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în Dosarul nr. x/62/2012.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 octombrie 2015.