Revision petition for land compensation denied for failure to meet summons irregularity and material error thresholds

Decizia nr. 2028/2015

După deliberare, asupra cauzei de faţă constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 04 iunie 2015, sub nr. x/1/2015, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, contestatoarele A. şi B. au formulat, în contradictoriu cu intimata RA C. SA, contestaţie în anulare, solicitând admiterea cererii, anularea parţiala a Deciziei nr. 293 din 28 ianuarie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, numai cu privire la cererea de revizuire care vizează contrarietatea dintre Decizia nr. 1598 din 27 octombrie 2014 dată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, şi sentinţa nr. 174 din 03 februarie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, judecată cu încălcarea dreptului petentelor la apărare, care nu au fost citate pentru a formula apărări şi a pune concluzii şi pe această cerere cu care instanţa s-a învestit, cu încălcarea principiului disponibilităţii şi a dispoziţiilor privind repartizarea aleatorie a cauzelor. Totodată, contestatoarele au solicitat dezînvestirea instanţei de soluţionarea cererii de revizuire înregistrată la data de 18 noiembrie 2014, ca cerere distinctă ce trebuia să fie repartizată aleatoriu, iar nu preferenţial, prin eludarea dispozițiilor art. 98 din Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti, completului deja învestit cu judecarea unei alte cereri de revizuire între aceleaşi părți, având aceeaşi calitate, dar un alt obiect (contrarietatea Deciziei nr. 1598 din 27 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012* cu sentinţa nr. 1446 din 05 iulie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012, irevocabilă pe aspectul obligării pârâtei RA C. SA la acordarea de teren în compensare încă din primul ciclu procesual) şi restituirea acestei cereri preşedintelui instanţei pentru a fi repartizată aleatoriu altui complet de judecată.

În motivarea cererii, contestatoarele au arătat că, la data de 14 noiembrie 2014, au solicitat revizuirea Deciziei nr. 1598 din 27 octombrie 2014 dată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012* ca fiind potrivnică sentinţei nr. 1446 din 05 iulie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în acelaşi dosar, în primul ciclu procesual, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate, cerere înregistrată sub nr. x/1/2014.

Cunoscând practica Înaltei Curţi de a respinge toate cererile de revizuire pentru hotărârile potrivnice date în acelaşi dosar (deşi textul de lege - art. 322 pct. 7 C. proc. civ. - nu impune), la data de 18 noiembrie contestatoarele au înregistrat o nouă cerere de revizuire a Deciziei nr. 1598 din 27 octombrie 2014 dată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, aceasta fiind potrivnică altei sentinţe intrate sub puterea lucrului judecat, nr. 174 din 03 februarie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, într-un alt dosar, în aceeaşi pricina şi între aceleaşi persoane.

Înalta Curte de Casație și Justiție, încălcând dispoziţiile art. 96 alin. (1) şi (2) şi art. 98 alin. (1) şi (2) din Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti, a ataşat a doua cerere de revizuire, cea depusă la 18 noiembrie 2014, direct la Dosarul nr. x/1/2014, fără a justifica în vreun fel motivul pentru care aceasta nu a primit număr nou de dosar şi nici nu a fost repartizată aleatoriu.

De încălcarea principiului disponibilităţii, care a condus la lărgirea sferei procesului fără ca instanţa să fi fost învestită de revizuiente şi cu cererea înregistrată la data de 18 noiembrie 2014, dar şi a dispoziţiilor art. 96 şi 98 din Regulamentul de ordine interioară a instanţelor de judecată contestatoarele au luat cunoştinţă după soluţionarea Dosarului nr. x/1/2014, când, nedumerite că a doua cererea de revizuire nu a primit număr de dosar şi nici nu a fost pusă pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție timp de 3 luni, au făcut verificări şi au aflat că - din motive necunoscute - cu încălcarea liberului acces la justiţie, şi aceasta cerere a ajuns tot la primul dosar.

Instanţa care s-a învestit cu o nouă cerere de revizuire le-a citat pe contestatoare în data de 9 ianuarie 2015 pentru termenul din 14 ianuarie 2015 numai pentru judecarea unei singure cereri de revizuire, pentru decizia pronunţată în Dosarul nr. x/3/2012*, nicidecum şi pentru cea de-a doua cerere de revizuire, lucru reieşit cu claritate atât din practicaua hotărârii, cât şi din dispozitiv, unde se fac trimiteri în mod constant la „cererea de revizuire” şi nu la „cererile de revizuire”.

Dacă instanţa, deşi nu a fost învestită legal, a luat în examinarea şi cea de a doua cerere de revizuire în lipsa contestatoarelor, hotărârea este lovită de nulitate absolută în ceea ce priveşte contrarietatea hotărârilor din 27 octombrie 2014 şi din 03 februarie 2011, întrucât a fost încălcat dreptul la apărare câtă vreme petentele nu puteam ghici că cererea de revizuire înregistrată la data de 18 noiembrie 2014 a ocolit circuitul birocratic al instanţei şi a ajuns, pe căi neştiute, în dosarul aflat deja pe rol; de altfel, la primul şi singurul termen de judecată din 14 ianuarie 2015 contestatoarele au solicitat amânarea judecaţii, deoarece, până la data respectivă, la dosarul Înaltei Curţi nu fuseseră ataşate dosarele în care se pronunţaseră hotărârile potrivnice, Decizia nr. 1598 din 27 octombrie 2014 şi sentinţa nr. 1446 din 05 iulie 2012.

Contestatoarele au mai precizat că, dacă se va aprecia că prin Decizia nr. 293 din 28 ianuarie 2015 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat asupra celor două cereri de revizuire, solicită să se constate că subzistă motivul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., dat fiind faptul că revizuientele nu au avut cunoştinţă că cea de a doua cerere de revizuire se va judecata în dosarul având ca obiect cererea de revizuire înregistrată la 14 noiembrie 2014.

Au susţinut, de asemenea, că subzistă şi motivul prevăzut de art. 318 C. proc. civ., generat de greşelile materiale repetate săvârşite de către instanţa care, în considerentele hotărârii atacate, a reţinut că dosarul în care s-a pronunţat sentinţa nr. 174 din 03 februarie 2011 a avut ca obiect obligaţia de a face, în timp ce dosarul în care s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire s-a cerut privea o contestaţie împotriva deciziei administrative emisă în executarea primei hotărâri; dacă instanţa supremă ar fi avut la dispoziţie dosarele ataşate în ultimul moment sau dacă ar fi avut timpul necesar să le studieze, ar fi aflat, poate, că în Dosarul nr. x/3/2012 au existat mai multe capete de cerere: un capăt care viza contestaţia împotriva deciziei RA C. SA de acordare de despăgubiri băneşti în locul unui teren în compensare, soluţionată irevocabil prin anularea respectivei decizii administrative în primul ciclu procesual și un capăt care privea acordarea unui teren în compensare, potrivit dispoziţiilor sentinţei nr. 174 din 03 februarie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, intrată sub puterea de lucru judecat, care a fost soluţionat irevocabil prin sentinţa nr. 1446 din 05 iulie 2012 dată în primul ciclu procesual. Or, la rejudecarea în fond a Dosarului nr. x/3/2012, instanţa a fost învestită numai cu identificarea şi evaluarea imobilelor ce urmau să fie acordate în compensare reclamantelor, în niciun caz cu „contestaţia împotriva deciziei administrative”, cum greşit a reţinut Înalta Curte în considerentele Deciziei nr. 293 din 28 ianuarie 2015.

Au mai invocat contestatoarele că o altă greşeală materială gravă a instanţei supreme priveşte confuzia între ordinea de preferinţă la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 165/2013 şi „bunul-chef” al deţinătorilor imobilelor ce fac obiectul reparaţiilor prevăzute de lege.

Astfel, pentru a justifica încălcarea puterii de lucru judecat a două hotărâri judecătoreşti de către doi judecători ai Curţii de Apel Bucureşti, alţi doi magistraţi ai Înaltei Curţi au ajuns la concluzia că „întrucât, în cauza de faţă, pârâta nu a formulat nicio ofertă în sensul compensării în natură a reclamantelor, nu poate opera compensarea în natură, iar toate indicaţiile procedurale impuse prin decizia de casare, rămân fără obiect”. Mai mult decât atât, prin nesocotirea dispoziţiilor legilor speciale de reparaţii cei doi judecători ai instanţei supreme au hotărât că ordinea de preferinţă la acordarea măsurilor reparatorii nu este imperativă, fapt care ar justifica înlăturarea puterii de lucru judecat a două hotărâri judecătoreşti, de către instanţa de recurs.

Examinând contestația în anulare formulată, în raport de dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 1 şi art. 318 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 14 noiembrie 2014 sub nr. x/1/2014, revizuentele au solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 322 pct. 7 C. proc. civ., revizuirea Deciziei nr. 1598 din 27 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012*, ca fiind potrivnică sentinţei nr. 1446 din 05 iulie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în acelaşi dosar, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate.

În motivare, revizuentele au arătat că Decizia nr. 1598 din 27 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti a fost pronunţată cu nesocotirea puterii de lucru judecat a sentinţei nr. 1446 din 05 iulie 2012, cu încălcarea principiului disponibilităţii părţilor şi a ordinei de preferinţă la acordarea măsurilor reparatorii prevăzută de art. 1 alin. (2) teza I din Legea nr. 165/2013, modificată şi completată prin Legea nr. 368/2013, şi art. 221 din H.G. nr. 89/2014 pentru modificarea şi completarea Normelor de aplicare a Legii nr. 165/2013.

Revizuentele au mai susţinut că, prin sentinţa nr. 1446 din 05 iulie 2012, Tribunalul Bucureşti a admis cererea acestora de anulare a Deciziei nr. 15 din 08 februarie 2012 emisă de RA C. SA, a obligat pârâta să restituie reclamantelor (revizuentele din cauză) în natură prin compensare terenul în suprafaţă de 564,02 mp situat în Bucureşti, sector 1, identificat ca disponibil la poziţia nr. 122/218 din Anexa nr. 3 la O.U.G. nr. 101/2011.

Această sentinţă a fost casată în parte prin Decizia nr. 716 din 18 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, cauza fiind trimisă spre rejudecare la instanţa de fond numai în scopul identificării unui alt teren liber şi stabilirea echivalenţei valorice cu terenul ce nu mai putea fi restituit în natură.

Prin sentinţa nr. 2098 din 16 decembrie 2013 pronunţată în Dosarul nr. x/372012* în rejudecare, Tribunalul Bucureşti a obligat pârâta RA C. SA să propună măsuri reparatorii prin puncte conform Legii nr. 165/2013, cu ignorarea deciziei de casare şi aplicarea retroactivă a art. 4 din Legea nr. 165/2003 unei cauze soluţionate irevocabil prin două hotărâri judecătoreşti intrate sub autoritatea lucrului judecat.

Prin Decizia nr. 1136/R din 23 iunie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în soluţionarea recursului formulat de reclamante împotriva sentinţei mai sus-menţionate s-a casat această hotărâre, cauza fiind reţinută spre rejudecare în fond.

Prin Decizia nr. 1598/R din 27 octombrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, preluând toate erorile din hotărârea pe care tocmai o casase, a respins cererea reclamantelor privind acordarea în compensare a unui teren şi a constatat, fără ca reclamantele să fi cerut, că acestea au dreptul la măsuri compensatorii prin puncte conform art. 1 alin. (2) teza finală din Legea nr. 165/2013.

Prin urmare, această decizie este contradictorie cu sentinţa nr. 1446 din 05 iulie 2012, în sensul că prin aceasta din urmă s-a acordat, irevocabil, reclamantelor teren în compensare, iar prin decizia supusă revizuirii s-au acordat măsuri reparatorii prin puncte conform Legii nr. 165/2013.

La data de 18 noiembrie 2014, revizuentele au formulat, pentru aceleaşi considerente, o cerere de revizuire a aceleiaşi decizii ca fiind potrivnică şi sentinţei nr. 174 din 3 februarie 2011 a Tribunalului Bucureşti, irevocabilă sub aspectul obligării pârâtei RA C. SA la acordarea unui teren în compensare.

Prin Decizia civilă nr. 293 din 28 ianuarie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în majoritate, a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de A. şi B. împotriva Deciziei nr. 1598 din 27 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

În considerentele hotărârii, instanţa de revizuire a reţinut următoarele:

În cazul prevăzut de art. 322 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., pentru ca acesta să fie admisibil, este necesar ca hotărârile care conţin dispoziţii contrare să fie pronunţate în dosare diferite însă cu identitate de părţi, obiect şi cauză şi ca, în al doilea proces, să nu se fi discutat şi înlăturat excepţia autorităţii de lucru judecat. În cazul în care ultima instanţă a înlăturat motivat aspectele ce ţin de puterea lucrului judecat, calea extraordinară de atac nu este admisibilă, întrucât ar însemna o rejudecare a ultimei hotărâri, ceea ce revizuirea nu permite. A considerat că acest caz de revizuire a fost reglementat pentru a înlătura doar situaţiile de încălcare a puterii de lucru judecat în manifestarea sa negativă, de excepţie procesuală care se opune iniţierii unui al doilea litigiu identic ca părţi, obiect şi cauză.

Verificând îndeplinirea acestor condiţii, raportat la cele două hotărâri de a căror autoritate de lucru judecat s-au prevalat revizuentele, Înalta Curte a constatat că, în niciuna dintre cele două situaţii supuse analizei, nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate ale cazului de revizuire reglementat de art. 322 pct. 7 C. proc. civ.

Astfel, prin sentinţa nr. 174 din 03 februarie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a dispus obligarea pârâtei RA C. SA să emită, în favoarea reclamantelor, o decizie cu propunere de acordare de măsuri reparatorii, constând în compensarea cu un alt teren sau în despăgubiri pentru suprafaţa de 479,60 mp, situată în Bucureşti, imposibil de restituit în natură.

În executarea acestei sentinţe a fost emisă Decizia nr. 15 din 08 februarie 2012, prin care RA C. SA a stabilit acordarea de despăgubiri prin echivalent.

Împotriva acestei decizii reclamantele au formulat contestaţie, solicitând anularea deciziei şi obligarea pârâtei la acordarea de teren în compensare din lista terenurilor disponibile prevăzute în anexele nr. 2 şi 3 ale O.U.G. nr. 101/2011, potrivit obligaţiilor stabilite prin sentinţa nr. 174 din 03 februarie 2011 a Tribunalului Bucureşti.

Prin sentinţa nr. 1446 din 05 iulie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prima instanţă a anulat Decizia nr. 15 din 08 februarie 2012, a obligat pârâta să le restituie reclamantelor, în natură prin compensare, terenul de 562,04 mp situat în Bucureşti, sectorul 1, identificat la poziţia 122/218 în Anexa nr. 3 la O.U.G. nr. 101/25 noiembrie 2011. S-a apreciat în considerentele acestei hotărâri că, în mod nelegal şi netemeinic, prin Decizia nr. 15 s-au acordat reclamantelor despăgubiri prin echivalent, fiind încălcate atât dispoziţiile legale prevăzute de art. 1 alin. (5) şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cât şi dispoziţiile trasate prin hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă.

Părţile au declarat recurs, iar, prin Decizia nr. 716 din 18 aprilie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis atât recursul formulat de reclamante, cât şi pe cel formulat de pârâta RA C. SA; a casat sentinţa nr. 1446 din 05 iulie 2012 în parte şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecarea cererii având ca obiect acordarea de teren în compensare, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei referitoare la anularea Deciziei nr. 15 din 08 februarie 2012 şi la cheltuielile de judecată. S-a mai reţinut în cuprinsul deciziei că, în măsura în care cel îndreptăţit optează pentru o anumită formă de reparaţie, posibilă din perspectiva actului normativ de reparaţie, entitatea învestită cu soluţionarea notificării are obligaţia de a acorda, cu prioritate, forma de reparaţie cerută. Numai în cazul în care se face dovada că entitatea notificată nu deţine bunuri care pot fi acordate în compensare sau a existenţei unui refuz nejustificat al titularului dreptului de opţiune de a i se acorda anumite bunuri în compensare, bunuri aflate la dispoziţia entităţii învestite cu soluţionarea notificării şi disponibile în sensul legii speciale de reparaţie, aceasta are posibilitatea de a propune măsuri reparatorii în echivalent sub forma despăgubirilor acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Ulterior, prin sentinţa nr. 2098 din 16 decembrie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a obligat pârâta RA C. SA să propună acordarea, în favoarea reclamantelor, de măsuri compensatorii în condiţiile Legii nr. 165/2013. Această instanţă a reţinut, pe de o parte, că rejudecarea cauzei a urmat şi ca o consecinţă a admiterii căii de atac a părţii adverse, respectiv a recursului declarat de pârâta RA C. SA împotriva sentinţei nr. 1446 din 05 iulie 2012, aşadar nefiind incidentă ipoteza neagravării situaţiei în propria cale de atac, iar, pe de altă parte, prin sentinţa nr. 174 din 03 februarie 2011, s-a statuat cu putere de lucru judecat că reclamantele urmează a fi beneficiarele unei decizii emise de RA C. SA, prin care să se propună acordarea de măsuri reparatorii constând în compensarea cu alt teren sau constând în despăgubire. Or, noua procedură prin puncte din Legea nr. 165/2013 a înlocuit procedura acordării despăgubirilor în condiţiile Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 247/2005, fiind similară în conţinut, cu particularitatea participării la licitaţia de imobile din Fondul Naţional - art. 27-31 din Legea nr. 165/2013.

Prin Decizia nr. 1136/R din 23 iunie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis recursul formulat de reclamante împotriva sentinţei nr. 2098 din 16 decembrie 2013, a casat sentinţa şi a reţinut cauza spre rejudecare, cu motivarea că, obligând prin sentinţa recurată ca RA C. SA să propună acordarea de măsuri compensatorii în condiţiile Legii nr. 165/2013, tribunalul a încălcat puterea de lucru judecat a sentinţei nr. 1446 din 05 iulie 2012, precum şi pe cea a sentinţei nr. 174 din 03 februarie 2011.

Prin Decizia nr. 1598/R din 27 octombrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, cu majoritate, în rejudecarea fondului după casarea cu reţinere, a respins ca nefondată cererea formulată de reclamante de acordare de teren în compensare.

S-a reţinut că pârâta a fost obligată să despăgubească pe reclamante, prin compensare, în natură sau echivalent, prin hotărâre judecătorească, în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru terenul situat în Bucureşti, sector 1, imposibil de restituit în natură. S-a apreciat că prin decizia de casare s-a dispus identificarea şi evaluarea acelor imobile aflate la dispoziţia pârâtei şi care pot face obiect al compensării.

Înalta Curte a constatat că revizuentele au susţinut că această ultimă hotărâre prin care li s-a respins cererea de acordare a unui teren în compensare contravine unor dispoziţii cuprinse în două hotărâri anterioare şi care se bucură de autoritate de lucru judecat, prin care dreptul lor la acordarea măsurilor compensatorii sub forma unui teren era un drept câştigat şi nu mai putea fi nesocotit în procesul de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Prima hotărâre la care s-au raportat revizuentele este sentinţa nr. 174 din 03 februarie 2011, întrucât prin aceasta instanţa judecătorească, potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, a stabilit ordinea de prioritate, respectiv a dispus acordarea unui teren în compensare şi numai în măsura în care compensarea cu alte bunuri sau servicii s-ar dovedi imposibilă, a stabilit acordarea unor despăgubiri echivalente privind suprafaţa de 479,60 mp.

Or, Înalta Curte a apreciat că pricinile în care s-au pronunţat cele două hotărâri nu sunt identice în sensul regăsirii între acestea a triplei identităţi despre care vorbeşte textul invocat. În cauza pendinte, pe lângă faptul că obiectul ultimei hotărâri este diferit, s-a constatat că instanţa nu a ignorat litigiul anterior, făcând referire la sentinţa nr. 174 din 03 februarie 2011, pe care a interpretat-o ca instituind şi o obligaţie alternativă de despăgubire în echivalent, în cazul în care nu există teren disponibil pentru compensarea în natură.

Cea de-a doua hotărâre la care revizuentele s-au raportat este sentinţa nr. 1446 din 05 iulie 2012, prin care li s-a acordat, în contestaţia formulată împotriva deciziei administrative, un teren în compensare identificat în patrimoniul pârâtei. Sentinţa a fost parţial casată pentru identificarea cu claritate a unui alt teren ce ar putea fi atribuit, însă, în următorul ciclu procesual, instanţa de fond a constatat intervenită Legea nr. 165/2013, de imediată aplicare, şi a dispus acordarea măsurilor reparatorii reglementate de această lege, respectiv compensarea cu puncte.

Înalta Curte a statuat că această hotărâre nu poate constitui un reper pentru analiza contrarietăţii, cerută de cazul de revizuire ce constituie obiect al cercetării, pentru simplul fapt că a fost pronunţată în acelaşi dosar cu ultima hotărâre, cea a cărei revizuire se solicită. Or, una din condiţiile esenţiale, necesară pentru admisibilitatea unei cereri de revizuire întemeiată pe prevederile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., este ca hotărârile potrivnice să fie pronunţate în dosare diferite.

Înalta Curte a apreciat, în concluzie, că aspectele invocate prin cererea de revizuire îmbracă, în realitate, caracterul unor critici de netemeinicie, prin care se urmăreşte reformarea unei hotărâri judecătoreşti, revizuentele exprimându-şi nemulţumirea faţă de soluţia conţinută de decizia irevocabilă atacată, iar un asemenea demers ar duce, contrar a ceea ce instituţia revizuirii presupune şi îngăduie, la o rejudecare a cauzei.

În speţa de faţă, contestatoarele au solicitat anularea Deciziei nr. 293 din 28 ianuarie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, numai cu privire la cererea de revizuire care vizează contrarietatea dintre Decizia nr. 1598 din 27 octombrie 2014 dată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, şi sentinţa nr. 174 din 03 februarie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, judecată cu încălcarea dreptului lor la apărare. Au susţinut că nu au fost legal citate pentru a formula apărări şi a pune concluzii şi pe cererea de revizuire formulată la data de 18 noiembrie 2014, cu care instanţa s-ar fi învestit în mod nelegal, cu încălcarea principiului disponibilităţii şi a dispoziţiilor privind repartizarea aleatorie a cauzelor la momentul soluţionării cererii de revizuire înregistrate la data de 14 noiembrie 2014.

Înalta Curte constată că, iniţial, la data de 14 noiembrie 2014, prin cererea înregistrată sub nr. x/1/2014, revizuentele au solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 322 pct. 7 C. proc. civ., revizuirea Deciziei nr. 1598 din 27 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012*, ca fiind potrivnică sentinţei nr. 1446 din 05 iulie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în acelaşi dosar, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate.

La momentul promovării cererii de revizuire, respectiv 14 noiembrie 2014, revizuentele au depus la dosar şi sentinţa nr. 174 din 3 februarie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.

Ulterior, aceste părţi au formulat, la 18 noiembrie 2014, pentru aceleaşi considerente, o cerere de revizuire a aceleiaşi decizii ca fiind potrivnică şi sentinţei nr. 174 din 3 februarie 2011 a Tribunalului Bucureşti.

În cuprinsul celei de-a doua cereri de revizuire, înregistrată la data de 18 noiembrie 2014, care viza aceeaşi Decizie, nr. 1598 din 27 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, revizuentele au susţinut că „la rejudecarea fondului a treia oară, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a preluat toate erorile din hotărârea pe care tocmai o casase prin Decizia nr. 1136/R din 23 iunie 2013 şi, prin nesocotirea puterii de lucru judecat a sentinţelor nr. 174 din 3 februarie 2011 şi nr. 1446 din 05 iulie 2012 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, a principiului disponibilităţii părţilor şi a ordinei de preferinţă imperativ prevăzută de art. 1 alin. (2) teza I din Legea nr. 165/2013 modificat şi completat prin art. 1 pct. 1 din Legea nr. 368/2013, precum şi prin art. 221 din HG nr. 89/2014 pentru modificarea şi completarea Normelor de aplicare a Legii nr. 165/2013, a respins cererea reclamantelor de acordare de teren în compensare şi fără ca reclamantele să fi cerut” (fila 44 Dosar nr. x/1/2014 al Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie).

Întâmpinarea formulată de intimata RA C. SA, comunicată revizuentelor, a cuprins referiri atât la sentinţa nr. 174 din 3 februarie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, cât şi la sentinţa nr. 1446 din 05 iulie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Prin concluziile scrise depuse de revizuiente pentru termenul din 14 ianuarie 2015, acestea arată că sentinţa nr. 174 din 3 februarie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi sentinţa nr. 1446 din 05 iulie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, sunt intrate în puterea de lucru judecat (filele 67 - 69 Dosar nr. x/1/2014 al Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie).

Potrivit art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., „Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare, pentru motivele arătate mai jos, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului: 1. când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii;”

Motivul de contestaţie în anulare prevăzut de textul citat vizează doar situaţia în care procedura de citare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cerinţelor legale - art. 88 C. proc. civ.

Din interpretarea acestui text legal rezultă că nu orice neregularitate procedurală privitoare la citarea părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina în fond, poate constitui temei pentru exercitarea contestaţiei în anulare. Aceste nereguli pot viza neindicarea, în cuprinsul citaţiei, a anului, lunii, zilei şi orei de înfăţişare, a instanţei şi sediul acesteia, a tuturor elementelor de identificare ale părţii, nerespectarea dispoziţiilor privitoare la modul şi termenul de înmânare a citaţiei, precum şi situaţia în care litigiul s-a judecat în lipsa părţii care nu a fost citată deloc.

În speţă, nu se întâlneşte niciuna dintre aceste situaţii, contestatoarele fiind legal citate pentru ziua dezbaterilor, conform proceselor verbale de la filele 53 şi 54 ale dosarului de revizuire, la adresele indicate în cererile formulate.

Înalta Curte mai reţine că vătămarea părţii nelegal citate constă în punerea acesteia în imposibilitatea de a cunoaşte data judecăţii şi de a-şi face apărările necesare. Or, în speţă, contestatoarele au cunoscut faptul că termenul acordat pentru soluţionarea cererii de revizuire formulată împotriva Deciziei nr. 1598 din 27 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost 14 ianuarie 2015, pentru care au şi depus o cerere de amânare a judecăţii.

Pe de altă parte, constată Înalta Curte, motivul invocat de contestatoare, respectiv lipsa de pe dovada de îndeplinire a procedurii de citare a menţiunilor privind învestirea instanţei şi cu soluţionarea cererii de revizuire formulate la data de 18 noiembrie 2014, nu se poate încadra în cazurile limitativ prevăzute de art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., astfel încât, sub acest aspect, contestaţia în anulare nu este fondată. Contestatoarele, invocând necunoaşterea actelor procesuale înregistrate la dosarul instanţei de revizuire, invocă, în realitate, propria culpă.

În plus, chiar dacă au fost depus două cereri de revizuire, cât timp acestea priveau aceeaşi decizie se impunea ca ele să fie soluţionate împreună. În acest context, nu s-ar putea reţine că petentele au fost lezate în vreun fel, cu atât mai mult cu cât, prin cererile formulate, au dezvoltat apărări în legătură cu hotărârile pretins contrare, pe care instanţa de revizuire le-a analizat integral (astfel cum rezultă din considerentele deciziei contestate, prezentată mai sus).

De altfel, dovezile de îndeplinire a procedurii de citare cuprind şi menţiunea obiectului dedus judecăţii, respectiv revizuire Legea nr. 10 împotriva dec. civ. pronunţate în Dosarul nr. x/3/2012* al Curții de Apel București, aceasta fiind, de fapt cererea cu care contestatoarele au învestit instanţa de judecată - revizuire împotriva Deciziei nr. 1598 din 27 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Consideraţiile contestatoarelor referitoare la încălcarea dreptului la apărare ori a dreptului la un proces echitabil datorate respingerii cererilor lor de amânare, reprezintă chestiuni ce nu au nicio relevanţă raportat la configuraţia juridică a dispoziţiilor art. 317 alin. (1) C. proc. civ., ce vizează strict aspectul procedural al legalităţii procedurii de citare, respectată în cauză, sens în care motivul invocat nu poate fi primit.

În ceea ce priveşte incidenţa art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., „hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale (...)”, Înalta Curte reţine că acest text deschide calea contestaţie în anulare specială pentru motivul invocat doar atunci când această cale de atac vizează o hotărâre pronunţată de instanţa de recurs, or, în cauză, hotărârea a cărei retractare se solicită a fost pronunţată în revizuire.

Faţă de argumentele expuse, nefiind incidente dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 1şi art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare formulată împotriva Deciziei nr. 293 din 28 ianuarie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în Dosarul nr. x/1/2014.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatoarele A. şi B. împotriva Deciziei nr. 293 din 28 ianuarie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în Dosarul nr. x/1/2014.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 octombrie 2015.