Performer’s royalty claim upheld as metro voice recording appeals by all parties rejected

Decizia nr. 1921/2015

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 59/A din data de 4 februarie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelurile formulate de reclamanta A. şi de către chemata în garanţie SC B. SA împotriva sentinţei civile nr. 1065 din 31 mai 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu pârâta SC C. SA şi chemata în garanţie SC D. SRL, prin lichidator judiciar E., dispunând după cum urmează:

A schimbat, în parte, sentinţa civilă nr. 1065 din 31 mai 2011, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 14 iulie 2011, în sensul că:

A obligat pe pârâta SC C. SA la plata către reclamantă a sumelor de 1.050 dolari SUA reprezentând remuneraţie cuvenită pentru înregistrarea audio pentru semnalistică în staţiile de metrou şi 3.150 dolari SUA reprezentând despăgubiri, ambele în echivalent în lei la data plăţii.

A obligat pe chemata în garanţie SC B. SA să plătească pârâtei SC C. SA suma de 9.245 lei.

S-au păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei şi a fost obligată pârâta SC C. SA la plata sumei de 2.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamanta A.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanța de apel a reţinut următoarele considerente:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 13 octombrie 2007, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta SC C. SA, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 170.000 euro, echivalentul în lei la data efectuării plaţii, pentru încălcarea drepturilor de autor şi a drepturilor conexe, ocrotite de Legea nr. 8/1996, ca pe cheltuiala sa pârâta să publice hotărârea instanţei de judecată în mijloacele de comunicare în masă, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în anul 2000, la solicitarea SC C. SA, în calitate de artist interpret, a efectuat înregistrări de voce într-un studio de producţie audio, realizate cu titlu de probă de voce, în prezenţa a doi reprezentanţi ai pârâtei, care au durat aproximativ 3-4 ore, timp în care au fost înregistrate anunţuri pentru toate staţiile, în două variante, respectiv una cu anunţul complet pentru fiecare staţie în parte şi cea de-a doua, cu începutul enunţului, înşiruirea staţiilor şi finalul lui; la sfârşitul probei, cei doi reprezentanţi ai pârâtei i-au spus că urmează să fie chemată pentru înregistrare în cazul în care vocea sa va fi cea aleasă pentru efectuarea unor înregistrări destinate difuzării publice. Ulterior, fără vreun acord din partea sa, pârâta a difuzat în staţiile de metrou şi în garniturile de trenuri de călători înregistrările făcute cu titlu de probă, fapt de care a luat cunoştinţă cu totul întâmplător, în urma numeroaselor atenţionări ale cunoscuţilor săi.

Pârâta nu a solicitat şi nu a obţinut acordul reclamantei pentru utilizarea înregistrărilor vocii şi difuzarea publică a înregistrărilor în trenurile de călători, încălcând astfel prevederile art. 98 lit. a), b), d), g) din Legea nr. 8/1996, modificată și completată.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe următoarele dispoziţii: art. 98 alin. (1) lit. a), b), d), g) şi alin. (2); art. 139 alin. (2) lit. a); art. 1387 alin. (2) lit. b) şi c); art. 139 alin. (1)4 lit. d); art. 1396 alin. (9) şi alin. (1) şi art. 140 alin. (1) lit. c) şi g), alin. (2) din Legea nr. 8/1996, modificată şi completată.

Pârâta SC C. SA a formulat cerere de chemare în garanţie a SC B. SA solicitând ca, în cazul în care va cădea în pretenţii, SC B. SA să fie obligată la plata drepturilor solicitate de reclamantă și orice alte solicitări ale acesteia. În motivarea cererii de chemare în garanţie, pârâta a arătat că anunţurile au fost produse de SC B. SA, aşa cum rezultă din actul adiţional din 2000 la contractul din 1999 şi din procesul verbal de predare încheiat la 21 decembrie 2000, ce face parte integrantă din actul adiţional.

Chemata în garanţie SC B. SA a formulat cerere de chemare în garanţie a SC D. SRL, arătând că a încheiat cu pârâta contractul din 1999, care a fost completat prin mai multe acte adiţionale, şi, dacă pentru majoritatea lucrărilor care au făcut obiectul contractului, au avut personalul şi dotarea necesare, pentru lucrările de sonorizare au încheiat cu SC D. SRL contractul din 16 decembrie 2000, prin care această societate s-a obligat să livreze materialul audio pentru informaţii sonore privind circulaţia trenurilor de metrou, obligaţie care a fost îndeplinită, aşa cum rezultă din procesul-verbal de recepţie. S-a mai arătat în cererea de chemare în garanție că, după recepţionarea lucrării, SC B. SA a predat pârâtei C.D.-rom-urile primite de la SC D. SRL, aşa încât, în cazul în care vor fi admise acţiunea reclamantei și cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă, să fie admisă şi cererea de chemare în garanţie formulată de SC B. SA şi să fie obligată SC D. SRL să suporte pretenţiile reclamantei.

1. Prin sentinţa civilă nr. 930 din 15 mai 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins cererea principală formulată de reclamanta A. împotriva pârâtei SC C. SA pentru lipsa calităţii procesuale active și cererile de chemare în garanţie succesiv formulate de către pârâta SC C. SA împotriva SC B. SA, respectiv de către SC B. SA împotriva SC D. SRL.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că anunţurile citite de reclamantă nu pot fi calificate drept „operă” în sensul art. 7 lit. a)-i) din Legea nr. 8/1996, astfel că nu sunt incidente dispoziţiile art. 95 din acelaşi act normativ, reclamanta neavând calitatea de artist interpret sau executant în sensul legii şi, prin urmare, nu are nici calitatea de titulară de drepturi conexe celui de autor, protejate de Legea nr. 8/1996.

Prin Decizia civilă nr. 109/A din 28 mai 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul declarat de către reclamantă împotriva acestei sentinţe, pe care a desfiinţat-o şi a trimis cauza spre rejudecare la prima instanţă.

Prin Decizia nr. 3915 din 22 iunie 2010 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins ca nefondate recursurile declarate de către pârâta SC C. SA şi chemata în garanţie SC B. SA împotriva acestei decizii.

În ce priveşte recursul pârâtei SC C. SA.

Nu poate fi reţinută critica privitoare la modalitatea de stabilire a calităţii de producător al înregistrării sonore, întrucât contractul din 1999 încheiat între constructorul SC B. SA şi beneficiarul SC C. SA, având ca obiect execuţia lucrărilor pentru investiţia racord 2 - Gara de Nord 2 - 1 Mai - Semnalistică în staţii, completat cu actul adiţional din 2000 şi finalizat prin procesul de predare primire din 21 decembrie 2000, dovedeşte cu prisosinţă calitatea de producător a recurentei pârâte.

Perfectarea de către pârâtă a contractului cu SC B. SA pentru scopul menţionat în act reprezintă o măsură de organizare a semnalisticii în staţiile de metrou la iniţiativa sa, cu titlu de obiectiv de investiţii, dar şi o modalitate de asumare a responsabilităţii finanţării de către aceasta a sunetelor ce aveau să constituie anunţurile în staţiile de metrou. Dispoziţiile art. 103 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, privind stabilirea calităţii de producător, chiar dacă sunetele nu constituie operă în sensul acestei legi, sunt pe deplin aplicabile cauzei, cu consecinţa înlăturării dispoziţiilor art. 7 referitoare la obiectul dreptului de autor.

În ce priveşte recursul declarat de către chemata în garanție SC B. SA

S-a înlăturat critica de nelegalitate referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 7 şi 94 din Legea nr. 8/1996, în condiţiile în care instanța de apel a constatat doar că prima instanţă a făcut o greşită aplicare a legii, raportându-se la prevederile acestor texte, fără a observa incidenţa în cauză a art. 103.

Din analiza art. 103 alin. (1) rezultă că înregistrarea sonoră este protejată independent de orice criteriu de originalitate şi valoare, iar dreptul la protecţie se naşte din primul moment al fixării sunetelor. Fixarea unor sunete ce nu reprezintă operă protejată generează tocmai prin operaţiunea de fixare o existenţă proprie a sunetelor, care devin astfel creaţii autonome.

A fost înlăturată şi critica vizând nelegalitatea deciziei în raport de art. 65 alin. (2) rap. la art. 101 din Legea nr. 8/1996, recurenta-chemată în garanţie susţinând, în mod greşit, că stabilirea calităţii de producător a pârâtei SC C. SA declanşează prezumţia deţinerii de către aceasta a drepturilor asupra înregistrării sonore în lipsa unei stipulaţii contrare.

Dispoziţiile art. 101 din Legea nr. 8/1996 creează prezumţia legală a cesionării de către artistul interpret către producător a dreptului exclusiv de utilizare a prestaţiei sale în schimbul unei remuneraţii echitabile. Or, această prezumţie legală relativă poate fi răsturnată prin dovada contrară pe care reclamanta tinde să o facă, iar această concluzie poate fi trasă chiar din promovarea cererii de chemare în judecată. Recurenta-pârâtă și chemata în garanţie nu au făcut vreo apărare în sensul că în schimbul prestaţiei reclamantei ar fi plătit vreo remuneraţie, iar în aceste condiţii se consolidează prezumţia legală a cesiunii drepturilor de utilizare a înregistrării sonore. În lipsa dovezii remuneraţiei echitabile prezumţia legală instituită de art. 101 din Legea nr. 8/96 nu funcţionează şi nu poate genera consecinţa lipsei calităţii procesual active a reclamantei.

2. În rejudecarea cauzei, prin sentinţa civilă nr. 1065 din 31 mai 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte acţiunea și cererea de chemare în garanţie a SC B. SA formulată de pârâtul SC C. SA și a obligat SC B. SA la plata către reclamantă a sumei de 1.000 lei reprezentând remuneraţia cuvenită pentru înregistrarea audio pentru semnalistică în staţiile de metrou, reactualizată cu indicele de inflaţie la momentul plăţii şi suma de 3.000 lei cu titlu de despăgubiri. A respins capătul de cerere privind acordarea de daune morale şi cererea de chemare în garanţie a SC D. SRL. A obligat SC B. SA ca pe cheltuiala sa să publice hotărârea instanţei de judecată în mijloace de comunicare în masă și a obligat SC B. SA la plata sumei de 8.500 lei cu titlu de onorariu de avocat.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanța a reţinut că reclamantei, în calitate de actriţă a Teatrului Piatra Neamţ, i s-a înregistrat vocea de către SC D. SRL, în anul 2000, pentru anunţurile staţiilor de metrou. Proba de voce a durat aproximativ 3-4 ore, timp în care au fost înregistrate anunţuri pentru toate staţiile în 2 variante, iar, ulterior, fără vreun acord, pârâta SC C. SA a început să difuzeze înregistrările făcute cu titlu de probe în staţiile de metrou şi garniturile de trenuri de călători.

SC C. SA a încheiat cu SC B. SA contractul din 1999, care a avut ca obiect executarea lucrărilor pentru investiţia racord 2- Gara de Nord 2 - 1 mai - Semnalistica în staţii, în conformitate cu prevederile proiectelor de execuţie elaborate de SC B. SA, a detaliilor şi devizelor de execuţia aprobate - anexa 1 la contract, precum şi standardelor şi prescripţiilor tehnice în vigoare.

La 18 decembrie 2000 s-a încheiat un proces verbal de negociere ofertă pentru anunţurile de sonorizare, în care se arată că în urma aplicării formulelor de calcul şi a tarifului orei de proiectare, valoarea ofertată şi acceptată este de 94.248.000 lei, fără T.V.A., conform fişei de normare anexă. Alăturat s-a depus actul adiţional din 2000 la contractul din 1999, în care se precizează la art. 2 că anexele la contractul din 1999 se modifică în conformitate cu cele specificate în procesul verbal anexat. Prin art. 9 alin. (1) din actul adiţional se stabileşte valoarea de 94.248.000 lei, fără T.V.A., pentru lucrările ce formează obiectul acestui contract. Tot la 21 decembrie 2000, în aceeaşi zi cu actul adiţional, s-a întocmit şi procesul verbal prin care SC B. SA, în calitate de executant, şi beneficiarul SC C. SA au constatat terminarea şi predarea în 2 exemplare a CD-ului și a listei de anunţuri staţii de sonorizare conform contractului din 1999.

Rezultă astfel că SC B. SA s-a obligat faţă de SC C. SA să predea lucrarea angajată la cheie, inclusiv să asigure semnalistica în staţiile de metrou pentru suma de 94.248.000 lei, fără TVA, care a fost achitată de SC C. SA, conform facturii din 21 decembrie 2000 şi ordinului de plată din 15 februarie 2001 şi din 16 mai 2001.

Operaţia juridică prin care SC B. SA procură Semnalistică Staţii metrou pentru beneficiar SC C. SA are configuraţia unui contract de mandat prête-nom, mandat fără reprezentare, dat fiind că SC B. SA încheie un contract pe numele său, dar în mod evident pentru interesele SC C. SA, cu SC D. SRL, din 06 decembrie 2000, prin care SC D. SRL se obligă să livreze SC B. SA material audio pentru informaţii în circulaţia trenurilor de metrou. Termenul de livrare a fost pentru data de 15 decembrie 2000, iar valoarea contractului s-a ridicat la 3.000 dolari, fără T.V.A. (T.V.A.-ul a fost calculat la 570 dolari) şi implica selecţia timbrului vocal, 70 ore x 15 dolari ora = 1.050 dolari şi procesarea timbrului vocal cu mastering final 130 ore x 15 dolari/ora = 1.950 dolari. Astfel, SC D. SRL a negociat selecţia timbrului vocal luând în calcul 70 ore înregistrare (în condiţiile în care reclamanta a înregistrat doar aproximativ 3-4 ore, aşa cum ea însăşi susţine în acţiune) la preţul de 1.050 lei.

Reclamanta este titulara unor drepturi de natura celor recunoscute de art. 94 şi 103 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, iar producătorul înregistrării sonore realizate în cauză, ce a avut iniţiativa şi şi-a asumat responsabilitatea organizării şi finanţarea realizării primei fixări a sunetelor, fie că acestea constituie sau nu o operă în sensul prezentei legi, este SC C. SA, numai că aceasta a negociat plata remuneraţiei prin mandatar, conform unui contract scris şi executat cu bună credinţă.

SC B. SA a negociat tot prin contract cu SC D. SRL, care la rândul său a negociat drepturile reclamantei fără contract cu aceasta, acţionând cu rea credinţă în detrimentul intereselor acesteia. Ţinând seama de buna credinţă a mandantului la încheierea contractului din 06 decembrie 2000, care nu putea cunoaşte că SC D. SRL acţionează fără consimţământul reclamantei (nici nu s-a administrat vreo probă în acest sens), acesta nu poate fi ţinut decât de plata retribuţiei convenite prin contract şi stabilită de SC D. SRL, fiind în acest caz angajată în mod exclusiv răspunderea contractuală.

Ţinând seama că SC C. SA a plătit contravaloarea înregistrării către SC B. SA, acesta este chemat să răspundă în locul producătorului, încasând suma negociată de la acesta, aşa cum rezultă din factura şi ordinul de plată depuse la dosar.

Pe de altă parte, SC B. SA nu a făcut dovada plăţii preţului convenit cu SC D. SRL, astfel că în cauză nu se justifică nici cererea de chemare în garanţie a acestei ultime societăţi, aflată de altfel în stare de insolvenţă. În aceste condiţii, ca mandant al producătorului SC B. SA, va achita reclamantei preţul convenit prin contract, în condiţiile art. 101 din Legea nr. 8/1996, în cuantum de 1.050 dolari, care se va calcula la valoarea în lei, la cursul dolarului la Banca Națională a României, valabil la data emiterii facturii, aşa cum s-a stabilit prin contractul din 06 decembrie 2000, reactualizat cu indicele de inflaţie la momentul plăţii.

Având în vedere că în afara sumei legal datorate conform contractului în raport de dispoziţiile art. 101 din Legea nr. 8/1996, în cauză nu s-a justificat aplicarea altui criteriu pentru plata despăgubirilor, Tribunalul a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 139 alin. (2) lit. b) din lege şi a obligat chemata în garanţie SC B. SA la plata de despăgubiri către reclamantă, reprezentând triplul sumelor care au fost legal datorate conform contractului, pentru lipsă de vigilenţă la încheierea contractului cu o firmă ce a înstrăinat înregistrări provenite dintr-o activitate ilicită, fără contract şi fără consimţământul titularului dreptului.

În speţă este antrenată răspunderea civilă delictuală conform art. 998, 999 C. civ., prin comercializarea înregistrării sonore fără consimţământul reclamantei. Nu poate fi pusă în discuţie răspunderea SC D. SRL, deşi aceasta este autoarea faptei ilicite, întrucât potrivit Legii nr. 85/1996, la data deschiderii procedurii insolvenţei se suspendă de drept toate acţiunile judiciare sau măsurile de executare silită pentru executarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale, cu excepţia căilor de atac declanşate de debitor.

Cu privire la daunele morale, reclamanta nu a făcut dovada unor consecinţe negative suferite pe plan profesional, psihic sau afectiv.

Prin încheierea din data de 14 iulie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a dispus, din oficiu, îndreptarea erorii materiale din cuprinsul dispozitivului sentinţei, în sensul obligării chematei în garanţie SC B. SA la plata către reclamantă a sumei de 2698,5 lei reprezentând echivalentul a 1.050 dolari la cursul Băncii Naționale a României din 21 decembrie 2000 reactualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii și a sumei de 8.095,5 lei reprezentând echivalentul a 3.150 dolari la cursul Băncii Naționale a României din 21 decembrie 2000.

Împotriva sentinţei civile nr. 1065/2011 şi a încheierii din camera de consiliu din 14 iulie 2011 au formulat apeluri reclamanta A. şi chemata în garanţie SC B. SA.

Prin Decizia civilă nr. 35 din 28 februarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins ca nefondat apelul declarat de chematul în garanţie SC B. SA şi a admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 1065/2011 şi a încheierii de la 14 iulie 2011, schimbând în parte sentinţa şi obligând pe pârâta SC C. SA la plata către reclamantă a despăgubirilor stabilite de către prima instanţă şi chematul în garanţie SC B. SA la plata către SC C. SA a sumei menţionate anterior, menţinând celelalte dispoziţii.

Prin Decizia civilă nr. 1672 din 26 martie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate de reclamanta A. şi de chemata în garanţie SC B. SA împotriva Deciziei civile nr. 35/A/2012, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, respingând ca nefondat recursul declarat de pârâta SC C. SA împotriva aceleiaşi decizii.

În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamantă.

Prin decizia de apel pronunţată în primul ciclu procesual, confirmată prin decizia de recurs, s-au stabilit calitatea procesuală activă, calitatea pârâtei de producător al înregistrării sonore din cauză - protejată de art. 103 din Lege, necesitatea obţinerii acordului reclamantei pentru utilizarea conţinutului înregistrării (fapta ilicită) din punctul de vedere al încălcărilor afirmate (art. 98 alin. (1) lit. a), b), d) şi g) din Legea nr. 8/1996) şi s-a înlăturat şi operarea prezumţiei prevăzute de art. 101 din lege în favoarea producătorului, în lipsa dovezii unei remuneraţii echitabile către reclamantă.

S-a impus instanţei de rejudecare să verifice şi să realizeze încadrarea încălcării pe temeiul art. 98 în una sau mai multe dintre ipotezele enumerate de reclamantă, care trebuie să indice exact criteriile pe care le-a avut în vedere pentru dimensionarea prejudiciului, din perspectiva art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, republicată, în funcţie de care va fi coordonată administrarea probelor pentru dezlegarea fondului cauzei.

În ceea ce priveşte temeiul juridic de cuantificare a despăgubirilor, în condiţiile în care cu privire la aplicarea art. 139 alin. (2) pct. a din lege nu s-au formulat critici care să vizeze înlăturarea de la aplicare, dezlegarea instanţei sub acest aspect se bucură de putere de lucru judecat.

În determinarea despăgubirilor materiale instanţa de apel nu a respectat însă aceste dispoziţiile legale, reţinute a fi incidente în cauză, întrucât era necesar să se stabilească pe bază de probe care este suma pe care reclamanta ar fi obţinut-o în condiţiile unei utilizări legale a înregistrărilor, iar în acest sens era relevantă comparaţia cu situaţii similare.

Ceea ce trebuie să se stabilească este despăgubirea care i se cuvine reclamantei pentru utilizarea înregistrărilor, fără acordul său, pe o perioadă strict determinată, iar probatoriul de care este ţinută reclamanta nu poate viza decât prejudiciul pe care l-a suferit pe perioada respectivă, urmare faptei ilicite imputată. Nu se pune problema acordării de despăgubiri pentru înregistrări, ci pentru difuzarea acestora, când a avut loc încălcarea reclamată a drepturilor sale, conferite de Legea nr. 8/1996.

Dispoziţiile legale din materia cesiunii de drepturi conexe nu sunt aplicabile pentru cuantificarea despăgubirilor, întrucât în speţă nu se discută situaţia dedusă judecăţii în contextul art. 92 alin. (2) cu referire la art. 39 alin. (1) din lege, ci se reclamă folosirea înregistrării sonore fără acordul reclamantei-recurente.

Instanţa de apel a reţinut că pârâta răspunde faţă de reclamantă în calitate de producător, în temeiul răspunderii civile delictuale (art. 998, 999 C. civ.), fapta ilicită constând în utilizarea conţinutului înregistrării fără plata remuneraţiei cuvenite şi fără obţinerea acordului acesteia, în timp ce chemata în garanţie răspunde în temeiul contractului de antrepriză de prestări servicii, pentru neîndeplinirea corespunzătoare a obligaţiei asumate faţă de SC C. SA pentru realizarea obiectului contractului pe care l-au încheiat.

În aceste condiţii, nu se pune problema greşitei calificări a raportului juridic dintre reclamantă şi pârâtă ca fiind unul de natură convenţională.

Recursul declarat de pârâtă este nefondat, întrucât.

Contractul în discuţie nu este unul de mandat, iar înţelesul său nu este vădit neîndoielnic în acest sens. Contractul dintre pârâtă şi chemata în garanţie nu este denumit, este numai numerotat din 1999, iar la art. 2 se arată că obiectul îl constituie execuţia lucrărilor pentru investiţia „Racord 2 Gara de Nord 2 - 1 Mai - Semnalistică în staţii, în conformitate cu prevederile proiectelor de execuţie (elaborate de către SC B. SA), a detaliilor şi devizelor de execuţie aprobate (anexa 1 la contract), precum şi al standardelor şi prescripţiilor tehnice în vigoare. Aceeaşi concluzie este valabilă şi pentru actul adiţional din 21 decembrie 2000. În ambele acte părţile au calităţile de constructor şi beneficiar.

În egală măsură, nici contractul încheiat între chematele în garanţie, în calitate de furnizor şi beneficiar, nu are natura sau înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic în sensul reclamat.

Prin chemarea în garanţie formulată de către pârâtă, susţinută inclusiv pe plata/executarea contractului încheiat cu chemata în garanţie, nu se formează raporturi juridice directe între reclamantă şi chemarea în garanţie.În această materie se conturează două raporturi juridice distincte, respectiv între partea vătămată şi cel ce a săvârşit fapta ilicită, pe de o parte, şi între acesta din urmă şi chematul în garanţie, iar pe de altă parte, raţiunea judecării acestora împreună este cea a preîntâmpinării un alt litigiu ulterior, bazat pe chemarea în garanţie, dându-i totodată posibilitatea chematului în garanţie să facă toate apărările pertinente în înlăturarea obligaţiei debitorului din cererea principală. În nicio ipoteză însă nu se pune problema obligării directe a chematului în garanţie către reclamant.

În cauză s-a reclamat şi s-a constatat în primul ciclu procesual natura delictuală a folosirii înregistrărilor, iar în această materie răspunzător este autorul faptei ilicite - în speţă de necontestat pârâta, care a utilizat înregistrările fără acordul reclamantei-recurente.

Pentru înlăturarea caracterului ilicit al faptei imputate s-a apelat la dispoziţiile art. 101 din Lege, care prevede că în lipsa unei clauze contrare, artistul interpret sau executant, care a participat la realizarea unei opere audiovizuale, a unei înregistrări audiovizuale ori a unei înregistrări sonore, se prezumă că cedează producătorului acesteia, în schimbul unei remuneraţii echitabile, dreptul exclusiv de utilizare a prestaţiei sale astfel fixate, prin reproducere, distribuire, import, închiriere şi împrumut.

Sub acest aspect s-a stabilit în primul ciclu procesual, impunându-se cu puterea conferită de art. 315 C. proc. civ., că pârâta, în calitate de producător, nu beneficiază de această prezumţie.

Date fiind aceste considerente şi cadrul procesual al litigiului de faţă, contractul încheiat între pârâtă şi chemata în garanţie interesează exclusiv raporturile dintre acestea.

Faptul că între reclamantă şi pârâtă nu s-a încheiat un contract pentru utilizarea înregistrărilor în perioada dedusă judecăţii justifică tocmai fapta ilicită a acesteia din urmă, iar necesitatea obţinerii acordului reclamantei - interpretă a fost reţinută prin decizia de apel din primul ciclu procesual, confirmată prin decizia de recurs - dezlegare care se impune în lumina art. 315 C. proc. civ.

În privinţa sarcinii probei, în materia faptelor negative, prin derogare de la regula prevăzută de art. 1169 C. civ., aceasta se deplasează către faptul pozitiv conex. Astfel, dovada nu revine reclamantei, care reclamă tocmai lipsa consimţământului său în utilizarea înregistrărilor de către pârâtă, acesteia din urmă revenindu-i sarcina dovedirii faptului pozitiv.

În menţinerea sumei acordată de prima instanţă, instanţa de apel a reţinut că pârâta nu a declarat apel şi că, mai mult, a solicitat prin întâmpinare menţinerea sentinţei. Pârâta-recurentă nu avea, însă, interes să declare apel împotriva sentinţei, care îi era favorabilă, fiind obligată la plată chemata în garanţie către reclamantă.

Recursul declarat de chemata în garanţie SC B. SA, este fondat, din perspectiva primului motiv de recurs, cu motivarea că hotărârea primei instanţe a fost schimbată în sensul obligării pârâtei la plată către reclamantă, însă a fost admis doar apelul reclamantei, deşi critici în acest sens au fost formulate şi prin apelul chematei în garanţie, astfel încât se impunea reflectarea corespunzătoare a soluționării apelului recurentei în decizie, fiind incidente astfel dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

3. Prin Decizia civilă nr. 254 din 19 decembrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale a respins apelul formulat de reclamanta A. şi a admis apelul formulat de chemata în garanţie SC B. SA.

A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta SC C. SA și cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta SC C. SA în contradictoriu cu SC B. SA ca rămasă fără obiect, fiind menţinute restul dispoziţiilor sentinţei.

Prin Decizia civilă nr. 2149 din 11 iulie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamanta A., a casat Decizia civilă nr. 254/A/2013 şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Pentru a pronunţa această decizie, Înalta Curte a constatat că instanţa de apel a reţinut că deşi prin prima decizie de casare pronunţată în cauză s-a înlăturat operarea prezumţiei prevăzute de art. 101 din Legea nr. 8/1996 în favoarea producătorului unei înregistrări sonore, în lipsa dovezii unei remuneraţii echitabile de către reclamantă, această statuare a instanţei de recurs vizează exclusiv un aspect de drept dezlegat în cauză, nu şi situaţia de fapt şi aprecierea probelor. În aceste condiţii, plata în concret a remuneraţiei impuse de art. 101 din lege, interesând situaţia de fapt, nu a făcut obiectul unei dezlegări obligatorii în cauză, context în care a constatat că s-a dovedit efectuarea plăţii remuneraţiei, producând efecte mărturisirea extrajudiciară spontană a reclamantei cu acest obiect, cuprinsă într-un articol de ziar depus chiar de către reclamantă odată cu cererea de chemare în judecată - cu consecinţa juridică a cesionării de către reclamantă a dreptului de utilizare a înregistrării către producător.

Cu toate că a reţinut că această dezlegare se impune, în virtutea art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de rejudecare a apelurilor a considerat în mod greşit că înlăturarea prezumţiei prevăzute de art. 101 din lege nu echivalează cu tranşarea a înseşi chestiunii plăţii remuneraţiei.

Dezlegarea irevocabilă a unei chestiuni de drept, aceea a neoperării prezumţiei de cesiune a dreptului de utilizare, derivă din situaţia de fapt stabilită pe baza probatoriului administrat până la acel moment procesual în legătură cu încheierea unui contract de cesiune şi a plăţii remuneraţiei, astfel încât instanţa de apel, prin decizia recurată, a separat în mod artificial tranşarea unui aspect de drept de elementele de fapt pe care s-a întemeiat dezlegarea dată, cât timp acestea sunt indisolubil legate de statuările în drept ale instanţei şi trebuie considerate ca intrate în puterea lucrului judecat odată cu dezlegarea dată în mod irevocabil asupra aspectelor de drept.

Apreciind că aspectele de fapt ar putea face obiect al rejudecării, instanţa de rejudecare a lipsit de eficienţă statuările în drept ale instanţei de recurs, dovadă în acest sens fiind şi faptul că, prin reanalizarea chestiunii privind plata remuneraţiei şi prin constatarea că aceasta a fost efectiv încasată, instanţa de apel a ajuns la concluzia operării prezumţiei de cesiune în favoarea producătorului, în aplicarea art. 101 din Legea nr. 8/1996. Or, această concluzie este contrară dezlegării irevocabile date cu privire la neoperarea prezumţiei de cesiune, consecinţă ce confirmă faptul că aspectul plăţii remuneraţiei fusese tranşat în ciclurile procesuale anterioare, odată cu dezlegările date în contextul art. 101 din lege, impunându-se ca atare în cadrul rejudecării apelurilor.

În ceea ce priveşte limitele rejudecării apelurilor fixate prin decizia anterioară de casare, sunt fondate susţinerile recurentei-reclamante în sensul că probatoriul ce urma să fie administrat în rejudecarea cererii reclamantei trebuia să vizeze exclusiv întinderea despăgubirilor cuvenite reclamantei, în aplicarea dispoziţiilor art. 139 lit. a) din Legea nr. 8/1996.

Prin Decizia nr. 1672 din 26 martie 2013, Înalta Curte a casat Decizia nr. 35 din 28 februarie 2012, pronunţată în cel de-al doilea ciclu procesual în cauză, şi a trimis cauza aceleiaşi curţi de apel pentru rejudecarea apelurilor reclamantei şi al intervenientei chemate în garanţie, respingând ca nefondat recursul pârâtei SC C. SA împotriva aceleiaşi decizii.

În considerentele deciziei s-a arătat că prin decizia de apel s-a reţinut că pârâta SC C. SA răspunde faţă de reclamantă în calitate de producător, în temeiul răspunderii civile delictuale (art. 998, 999 C. civ.), fapta ilicită constând în utilizarea conţinutului înregistrării fără plata remuneraţiei cuvenite şi fără obţinerea acordului reclamantei, în timp ce chemata în garanţie răspunde faţă de pârâtă în temeiul contractului de antrepriză de prestări servicii pentru neîndeplinirea corespunzătoare a obligaţiei asumate faţă de SC C. SA pentru realizarea obiectului contractului încheiat.

Respingând recursul pârâtei, Înalta Curte a confirmat irevocabil întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale în persoana pârâtei, singurul aspect ce urma a face obiect al rejudecării, în cadrul apelului reclamantei, fiind acela al întinderii despăgubirii cuvenite pentru fapta de încălcare a drepturilor patrimoniale ale reclamantei. Aşadar, s-a dezlegat cu putere de lucru judecat că fapta ilicită constă în utilizarea conţinutului înregistrării fără plata remuneraţiei, astfel încât reclamanta este îndreptăţită la despăgubiri pentru prejudiciul creat printr-o asemenea faptă (nepunându-se problema acordării de despăgubiri pentru înregistrări).

Potrivit considerentelor reţinute cu ocazia analizării recursului reclamantei, prin Decizia nr. 1672 din 26 martie 2013 s-a constatat că a intrat în puterea lucrului judecat incidenţa art. 139 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996 cu privire la modul de cuantificare a despăgubirilor cuvenite reclamantei de către pârâtă. În privinţa obiectului probaţiunii ce urma a fi evaluat în cadrul rejudecării, s-a statuat că trebuia să vizeze prejudiciul suferit în perioada în care pârâta a utilizat înregistrarea sonoră fără acordul său, prin prisma înscrisurilor deja depuse la dosar şi a eventualelor dovezi suplimentare ce ar fi fost administrate.

În acest context, în mod greşit, instanţa de apel, considerând că poate reevalua un aspect ce fusese deja tranşat, nu a mai analizat motivele de apel ale reclamantei privind întinderea despăgubirilor cuvenite pentru utilizarea înregistrării sonore fără plata către interpret a remuneraţiei echitabile şi nu a dat, astfel, eficienţă dezlegărilor din decizia de casare privind obiectul rejudecării.

În consecinţă, prin nerespectarea prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel nu a stabilit situaţia de fapt pe aspectul întinderii despăgubirilor din perspectiva deciziei de casare.

Determinarea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantei, în aplicarea art. 139 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996 urează a avea loc exclusiv în cercetarea apelului reclamantei, nu şi în cadrul rejudecării apelului intervenientei chemate în garanţie.

Această constatare se impune prin prisma faptului că, soluţionând recursul intervenientei împotriva Deciziei nr. 35 din 28 februarie 2012, Înalta Curte, prin Decizia nr. 1672 din 26 martie 2013, a constatat ca fiind fondat doar motivul de recurs vizând lipsa unui raport juridic de drept procesual între reclamantă şi intervenientă, considerând necesar ca, în rejudecare, înlăturarea obligării directe a chematei în garanţie la despăgubiri către reclamantă (obligaţie regăsită în hotărârea primei instanţe) să se reflecte în admiterea apelului intervenientei din această perspectivă.

Motivul de recurs vizând modul de soluţionare a apelului intervenientei cu privire la întinderea despăgubirilor cuvenite reclamantei a fost respins, cu argumentul că nu mai subzistă finalitatea acestor apărări, cât timp temeiul juridic al obligării directe a chematei în garanţie faţă de reclamantă a fost infirmat în mod irevocabil.

Ca atare, rejudecarea apelului chematei în garanţie este formală, fiind necesară admiterea acestuia doar sub aspectul greşitei obligări directe la despăgubiri către reclamantă, de către prima instanţă, a chematei în garanţie.

În ceea ce priveşte modul de rejudecare a apelului reclamantei pe aspectul întinderii despăgubirilor, s-a arătat deja că, prin Decizia nr. 1672 din 26 martie 2013 s-a statuat că trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 139 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996, în raport de înscrisurile deja depuse la dosar de către reclamantă privind contracte cu obiect similar încheiate în perioada 2004 - 2010, acestea fiind relevante din perspectiva faptului că se suprapun perioadei de utilizare de către pârâtă a înregistrării sonore conţinând fixarea interpretării reclamantei (menţionate în notele scrise depuse în Dosarul nr. x/3/2007 al Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, file 292-299). De asemenea, pot fi administrate dovezi suplimentare pe acest aspect.

Prin decizia recurată, cererea de chemare în garanţie a fost respinsă ca rămasă fără obiect, ca urmare a respingerii în fond a cererii principale.

În acest context, se va aprecia dacă, odată cu rejudecarea cererii de chemare în judecată, se va proceda şi la rejudecarea cererii de chemare în garanţie şi, totodată, dacă în acest ultim caz este posibilă adoptarea unei alte soluţii decât cea dispusă pe acest aspect prin Decizia nr. 35 din 28 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, faţă de considerentele pentru care acea instanţă de apel a obligat pe intervenientă la plata către pârâtă a aceleiaşi sume de bani la care pârâta a fost obligată către reclamantă şi faţă de motivele de recurs formulate împotriva Deciziei nr. 35 din 28 februarie 2012 de către intervenientă, analizate ca atare prin Decizia nr. 1672 din 26 martie 2013 a Înaltei Curţi.

4. În rejudecarea apelurilor, părţile au declarat că nu mai au de administrat alte probe în afara celor deja administrate.

Analizând sentinţa apelată, în limitele devoluţiunii fixate prin motivele de apel formulate şi ale deciziilor de casare, potrivit dispoziţiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 315 C. proc. civ., Curtea a reţinut următoarele considerente:

În rejudecarea apelurilor declarate de către reclamanta A. şi de chemata în garanţie SC B. SA s-a pornit de la problemele de drept dezlegate cu caracter irevocabil prin deciziile de casare, respectiv:

- în ceea ce priveşte modalitatea de calcul a despăgubirilor solicitate, sunt incidente dispoziţiile art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996, în speţă fiind necesar să se stabilească pe bază de probe care este suma pe care reclamanta ar fi obţinut-o în condiţiile unei utilizări legale a înregistrărilor, iar în aplicarea acestei norme legale este relevantă comparaţia cu situaţii similare;

- dispoziţiile legale din materia cesiunii de drepturi conexe nu sunt aplicabile în ceea ce priveşte cuantificarea despăgubirilor, deoarece în speţă nu se regăseşte o astfel de situaţie;

- natura raportului juridic din domeniul dreptului de autor dintre reclamanta A. şi pârâta SC C. SA este delictuală, iar pârâta SC C. SA răspunde faţă de reclamantă în calitate de producător, în temeiul răspunderii civile delictuale reglementată de art. 998-999 C. civ., fapta ilicită constând în utilizarea conţinutului înregistrării fără plata remuneraţiei cuvenite şi fără obţinerea acordului reclamantei;

- pârâta SC C. SA, în calitate de producător, nu beneficiază de prezumţia reglementată de dispoziţiile art. 101 din Legea nr. 8/1996, pentru înlăturarea caracterului ilicit al faptei;

- contractul din 1999 în care pârâta SC C. SA şi chemata în garanţie SC B. SA au calitatea de constructor şi beneficiar, având ca obiect execuţia lucrărilor pentru investiţia „Racord 2 Gara de Nord 2 - 1 Mai - Semnalistică în staţii, în conformitate cu prevederile proiectelor de execuţie elaborate de SC B. SA, a detaliilor şi devizelor de execuţie aprobate (anexa 1 la contract), precum şi ale standardelor şi prescripţiilor tehnice în vigoare interesează exclusiv raporturile dintre pârâtă şi chemata în garanţie;

- natura raportului juridic dintre pârâta SC C. SA şi chemata în garanţie SC B. SA este contractuală, chemata în garanţie răspunzând în temeiul contractului de antrepriză de prestări servicii pentru neîndeplinirea corespunzătoare a obligaţiei asumate faţă de SC C. SA, pentru realizarea obiectului contractului pe care l-au încheiat.

Apelul declarat de reclamanta A.

1. Primul motiv de apel, prin care se susţine că instanţa de fond a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996 deşi în cauză erau aplicabile dispoziţiile art. 139 alin. (2) lit. a) din lege este întemeiat şi reprezintă totodată o dezlegare dată acestei probleme de drept prin deciziile de casare anterioare.

Este corectă critica conform căreia despăgubirea pentru folosirea înregistrării vocii sale pentru semnalistică în staţiile de metrou trebuia să fie calculată de prima instanţă de fond prin aplicarea criteriilor prevăzute de art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996, cum ar fi consecinţele economice negative, în special câştigul nerealizat de către reclamantă, prin compararea cu situaţii similare. Pentru corecta aplicare a acestor dispoziţii legale, se impune acordarea către reclamantă a sumei pe care aceasta ar fi obţinut-o în situaţia în care pârâta ar fi utilizat în mod legal înregistrarea vocii acesteia, adică după obţinerea acordului reclamantei.

2. Cel de-al doilea motiv de apel, prin care se susţine aplicarea greşită de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 65 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 este întemeiat, şi în această privinţă impunându-se dezlegările date prin deciziile de casare anterioare referitoare la calitatea intimatului-pârât SC C. SA de autor al faptei ilicite pretinse de reclamantă, deoarece a utilizat înregistrările fără acordul apelantei-reclamante.

Faţă de dispoziţiile legale mentionate, potrivit cărora producătorul unei înregistrări sonore este persoana fizică sau juridică ce îşi asumă responsabilitatea organizării şi finanţării realizării primei fixări a sunetelor, calitatea de producător al înregistrării sonore îi aparţine intimatei-pârâte SC C. SA.

Este corectă astfel susţinerea potrivit căreia hotărârea apelată încalcă dispoziţiile obligatorii date de instanţa superioară, având în vedere că în primul ciclu procesual a fost rezolvată problema calităţii procesuale pasive sub aspectul întrunirii calităţii de producător în persoana intimatei-pârâte SC C. SA (Decizia civilă nr. 109/A/2009 irevocabilă prin Decizia nr. 3915 din 22 iunie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost respins recursul prin care pârâtul SC C. SA susţinuse critici legate de modalitatea de stabilire a calităţii sale de producător al înregistrării sonore).

Este corectă şi critica prin care se susţine nelegalitatea sentinţei de fond ca urmare a greşitei obligări a chematei în garanţie SC B. SA direct către reclamantă.

Şi acest aspect a fost dezlegat cu caracter irevocabil în al doilea ciclu procesual, având în vedere că recursul declarat de pârâta SC C. SA împotriva Deciziei civile nr. 35/A din 28 februarie 2012 - prin care Curtea de apel Bucureşti schimbase în parte sentinţa civilă nr. 1065/2011, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din data de 14 iulie 2011, în sensul obligării pârâtei SC C. SA la plata despăgubirilor stabilite de prima instanţă - a fost respins prin Decizia nr. 1672 din 26 martie 2013, Înalta Curte stabilind că raporturile juridice dintre partea vătămată şi autorul faptei ilicite şi dintre acesta din urmă şi chemata în garanţie sunt distincte, iar faţă de reclamantă răspunde intimata-pârâtă SC C. SA, în calitate de autor al faptei ilicite, care a utilizat înregistrările sonore fără acordul reclamantei.

În ceea ce priveşte critica din cadrul celui de-al doilea motiv de apel prin care se susţine că instanţa de fond a reţinut în mod greşit culpa chematei în garanţie SC D. SRL, s-a constatat că tribunalul a respins cererea de chemare în garanţie formulată de chemata în garanţie SC B. SA, iar această dispoziţie putea fi criticată exclusiv de către chemata în garanţie SC B. SA. Or, apelul formulat de chemata în garanţie SC B. SA nu cuprinde nicio critică sub acest aspect, motiv pentru care Curtea a constatat că această dispoziţie din cuprinsul sentinţei civile nr. 1065/2011 a intrat sub puterea lucrului judecat prin neapelare.

3. Cel de-al treilea motiv de apel, prin care se reclamă caracterul inechitabil al despăgubirii stabilite de prima instanţă de fond, este neîntemeiat.

Potrivit art. 139 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) din lege, titularii drepturilor recunoscute şi protejate prin prezenta lege pot solicita instanţelor de judecată sau altor organisme competente, după caz, recunoaşterea drepturilor lor şi constatarea încălcării acestora şi pot pretinde acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat, iar la stabilirea despăgubirilor instanţa de judecată ia în considerare criterii, cum ar fi consecinţele economice negative, în special câştigul nerealizat, beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor şi, atunci când este cazul, alte elemente în afara factorilor economici, cum ar fi daunele morale cauzate titularului dreptului.

Prin deciziile de casare din ciclurile procesuale anterioare s-a stabilit că temeiul pentru cuantificarea despăgubirilor cuvenite reclamantei este dat de dispoziţiile art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996 şi a îndrumat instanţa de rejudecare să stabilească suma pe care aceasta ar fi obţinut-o în condiţiile unei utilizări legale a înregistrărilor, prin comparaţie cu situaţii similare.

De asemenea, în rejudecarea apelului declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 1065/2011 se impune cu caracter obligatoriu dezlegarea instanţei de recurs potrivit căreia fapta ilicită constă în utilizarea conţinutului înregistrării fără plata remuneraţiei şi potrivit căreia reclamanta este îndreptăţită la despăgubiri pentru prejudiciul creat printr-o asemenea faptă, nepunându-se problema acordării de despăgubiri pentru înregistrări.

Pentru a analiza critica formulată de apelanta reclamantă, s-a evaluat prejudiciul suferit de aceasta ca urmare a faptei pârâtei SC C. SA de a folosi înregistrarea vocii reclamantei, în perioada 13 octombrie 2004-13 octombrie 2007, în raport de probele administrate în cauză, prin comparare cu valoarea despăgubirilor acordate de prima instanţă prin hotărârea apelată.

Astfel, prin sentinţa civilă nr. 1065/2011, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 14 iulie 2011, tribunalul a stabilit valoarea remuneraţiei cuvenite pentru înregistrarea audio pentru semnalistică în staţiile de metrou la suma de 1.050 dolari SUA, iar valoarea despăgubirii la triplul acestei sume, respectiv 3150 de dolari - în total, 4.200 dolari SUA.

Având în vedere dezlegările cu caracter obligatoriu ale instanţei de recurs date prin deciziile de casare anterioare, este necesar sa se evalueze despăgubirea pentru utilizarea nelegală a înregistrării vocii reclamantei, în perioada în litigiu, prin compararea cu situaţii similare.

În acest sens, apelanta-reclamantă a învederat instanţei că se folosește de înscrisurile depuse la filele 197-226 din dosarul tribunalului şi la filele 71-106 şi 111-123 din Dosarul de apel nr. x/3/2007*, prin care înţelege să facă dovada faptului că în aceeaşi perioadă ca şi cea din litigiu a desfăşurat activităţi similare, respectiv a înregistrat anunţuri Interactiv Voice Response, pe bază de contract, în schimbul acestor prestaţii obţinând o remuneraţie echitabilă. În baza acestor înscrisuri, apelanta-reclamantă solicită să se constate ca fiind o remuneraţie echitabilă o sumă între 100 şi 300 euro pentru fixare şi între 1.000 şi 3.000 euro pentru utilizarea înregistrării unui anunţ pentru o perioadă de 1 an. În consecinţă, solicită suma de 170.000 euro, compusă din 2.800 euro remuneraţie pentru fixare şi din 168.000 euro remuneraţie datorată pentru utilizare (3 ani x 56.000 euro - reprezentând 28 anunţuri x 2.000 euro/an).

În schimb, intimata-pârâtă SC C. SA solicită să se ţină cont la stabilirea cuantumului despăgubirii de contractele din 2004 şi din 2005, potrivit cărora o prestaţie de înregistrare a vocii pentru sonorizarea noilor staţii de metrou a fost tarifată, în luna decembrie 2005, cu un preţ unitar de 13,34 lei per oră medie convenţională, respectiv 3,244 euro per oră medie convenţională şi că prejudiciul suferit de reclamantă trebuie stabilit doar pentru 26 de anunţuri aferente celor 14 staţii existente pe Magistrala 2 Berceni-Pipera.

S-au reţinut drept comparabile pentru evaluarea întinderii prejudiciului în prezenta cauză înscrisurile constând în: contractul cadru de comandă din 9 februarie 2004, având ca obiect realizarea de către executant (reclamanta A.) la comanda beneficiarului SC F. SRL a unor prestaţii, constând în execuţia şi interpretarea unor opere literare sau artistice, incluzând, dar fără a se limita, la prezentarea, cântatul, dansul, recitarea operelor literare sau artistice; contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor din 10 februarie 2006 prin care cedenta A. a cedat în favoarea SC G. SRL drepturile patrimoniale şi drepturile conexe asupra serviciilor artistice, interpretare texte, voci, reprezentaţii scenice; contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale conexe dreptului de autor din 10 martie 2010 prin care cedenta A. a cedat în favoarea SC H. SA drepturile patrimoniale conexe dreptului de autor prevăzute de art. 98 şi 101 din Legea nr. 8/1996, născute ca urmare a activităţii desfăşurate de cedent în calitate de voice-over pentru înregistrări de tip Interactiv Voice Response, call-center pentru clientul SC I. SA în perioada 1 aprilie 2010-31 martie 2011.

Din actul adiţional la contractul din 9 februarie 2004 încheiat în data de 29 martie 2007 reiese că valoarea exclusivităţii acordate de A. beneficiarului SC F. SRL este de 2.000 euro pentru perioada 29 martie 2007-29 martie 2008, respectiv de 3.000 euro pentru perioada 29 martie 2008-29 martie 2009.

Din contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor din 10 februarie 2006 reiese că pentru fiecare prestaţie artistică, inclusiv pentru dreptul de aducere la cunoştinţa publică, utilizare şi exploatare, părţile au convenit echivalentul în lei a unei sume cuprinse între 50-150 dolari SUA.

Din contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale conexe dreptului de autor din 10 martie 2010 reiese că pentru cesiunea exclusivă a drepturilor patrimoniale prevăzute de art. 98 şi 101, printre care şi dreptul de a autoriza comunicarea publică a prestaţiei, părţile au convenit o remuneraţie de 4.500 euro, plus 100 euro pentru jumătate de pagină înregistrată prin utilizarea vocii cedentei, plus 150 de euro pentru fiecare pagină înregistrată prin utilizarea vocii cedentei şi utilizată efectiv de clientul cesionarului, SC I. SA.

Curtea a redus sumele menţionate mai sus, având în vedere faptul că în speţa de faţă nu se pune problema unei exclusivităţi oferite de către reclamantă în beneficiul pârâtului, precum şi faptul că, pe lângă dreptul de utilizare a înregistrării sonore, aceste contracte au ca obiect şi alte drepturi de natură patrimonială conexe dreptului de autor, cum ar fi dreptul de a autoriza fixarea, reproducerea, distribuirea, închirierea interpretării sau difuzarea prestaţiilor fixate, efectuate de beneficiar prin vânzare, împrumut sau orice mod de transmitere cu titlu oneros sau gratuit, drepturi care nu fac obiectul litigiului de faţă.

Făcând o analiză globală şi comparativă a înscrisurilor administrate de părţi cu relevanţă asupra problemei întinderii despăgubirii cuvenite apelantei-reclamante, instanţa de apel a constatat că o valoare de 50 de dolari SUA pentru utilizarea înregistrării vocii reclamantei în cadrul unui singur anunţ, fără acordul acesteia, este o valoare echitabilă. Astfel, valoarea despăgubirii pentru utilizarea a 28 de anunţuri conţinând înregistrarea vocii reclamantei este de 50 dolari SUA x 28 de anunţuri = 1.400 dolari SUA pe an, iar valoarea despăgubirii pentru perioada de 3 ani solicitată de reclamantă (13 octombrie 2004-13 octombrie 2007) este de 1.400 dolari SUA x 3 = 4.200 dolari SUA.

De aceea, Curtea a constatat caracterul nefondat al criticii de apel, faţă de valoarea prejudiciului total astfel cum a fost stabilit prin hotărârea apelată, de 1.050 dolari SUA + 3.150 dolari SUA = 4.200 dolari SUA

4. Cel de-al patrulea motiv de apel, referitor la neacordarea daunelor morale de 1.000 euro, este neîntemeiat.

În mod corect a apreciat prima instanţă că demersurile constând în redactarea unor adrese sau purtarea unei corespondenţe efectuate de reclamantă către pârâta SC C. SA, nu pot constitui temeiul acordării unor daune morale, precum și că prin utilizarea vocii şi difuzarea acesteia în trenurile de călători nu i s-a adus acesteia vreun prejudiciu asupra imaginii sale. Dimpotrivă, în motivarea cererii de chemare în judecată reclamanta a arătat că de la data la care a înregistrat proba de voce şi până în prezent cariera sa artistică a fost într-un continuu trend ascendent.

Critica potrivit căreia apelantei i se cuvin daune morale pentru frustrarea de a-şi vedea numele şi calităţile de actor discutate în public nu a fost reţinută, cu motivarea că nu este dovedită şi că, totodată, aprecierea de către public a prestaţiei artistice ţine de specificul meseriei de actor.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 295 C. proc. civ., în limitele cererii de apel, coroborat cu dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 296 C. proc. civ., Curtea a admis apelul declarat de apelanta - reclamantă, a schimbat în parte sentinţa civilă nr. 1065 din 31 mai 2011,astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 14 iulie 2011, în sensul că a obligat pe pârâta SC C. SA la plata către reclamantă a sumelor de 1050 dolari SUA reprezentând remuneraţie cuvenită pentru înregistrarea audio pentru semnalistică în staţiile de metrou şi 3.150 de dolari SUA reprezentând despăgubiri, ambele în echivalent în lei la data plăţii, cu păstrarea celorlalte dispoziţii ale sentinţei, privind respingerea petitului privind acordarea daunelor morale în cuantum de 1.000 euro şi privind obligarea SC B. SA ca pe cheltuiala sa să publice hotărârea instanţei de judecată în mijloace de comunicare în masă, dispoziţie care nu a fost apelată, precum şi dispoziţia privind obligarea SC B. SA la plata sumei de 8.500 lei cu titlu de onorariu de avocat, dispoziţie de asemenea neapelată.

În temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. Curtea a obligat pe intimata-pârâtă SC C. SA la plata sumei de 2.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către apelanta-reclamantă A., constând în onorariu de avocat, dovedit cu chitanţele din 4 august 2011 (fila 143 din Dosarul de apel nr. x/3/2007*) şi cu extrasele de cont a Băncii Comerciale Române din datele de 16 decembrie 2012 şi 25 martie 2013 (filele 81 şi 82 din Dosarul de recurs nr. x/3/2007*).

Apelul declarat de chemata în garanţie SC B. SA.

Sub aspectul situaţiei de fapt relevante în ceea ce priveşte raportul juridic contractual dintre pârâtul SC C. SA şi chemata în garanţie SC B. SA, Curtea a constatat că aceasta a fost în mod corect stabilită de tribunal.

Astfel, prin contractul din 1999 constructorul (chemata în garanţie) SC B. SA şi-a asumat o obligaţie către beneficiarul (pârâta) SC C. SA, constând în „execuţia lucrărilor pentru investiţia racord 2 - Gara de Nord 2 - 1 mai - Semnalistica în staţii în conformitate cu prevederile proiectelor de execuţie elaborate de SC B. SA, a detaliilor şi devizelor de execuţia aprobate anexa 1 la contract precum şi standardelor şi prescripţiilor tehnice în vigoare”. Potrivit actului adiţional din 2000 la contractul din 1999, valoarea lucrărilor ce formează obiectul acestui contract este de 94.248.000 lei, fără T.V.A.

Potrivit procesului verbal de predare din 21 decembrie 200, SC B. SA, în calitate de executant, şi SC C. SA, în calitate de beneficiar, au constatat terminarea şi predarea în 2 exemplare, respectiv 2 C.D.-uri, cu lista de anunţuri staţii de sonorizare, conform contractului din 1999.

Suma de 94.248.000 lei a fost achitată de beneficiarul lucrărilor, pârâta SC C. SA, cu factura din 21 decembrie 2000 şi ordinul de plată din 15 februarie 2001 şi din 16 mai 2001.

În rejudecarea apelului declarat de chemata în garanţie SC B. SA împotriva sentinţei de fond astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din data de 14 iulie 2011, Curtea a plecat de la îndrumările date prin deciziile de casare anterioare.

În consecinţă, având în vedere că întinderea răspunderii chematului în garanţie a fost stabilită prin deciziile de casare anterioare, ca subsumându-se exclusiv contractului de antrepriză de prestări servicii, în sensul în care chemata în garanţie răspunde faţă de pârât pentru neîndeplinirea corespunzătoare a obligaţiei asumate faţă de SC C. SA pentru realizarea obiectului contractului pe care l-au încheiat, în temeiul dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ. rap. la art. 315 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 60-63 C. proc. civ., Curtea a admis apelul formulat de apelanta - chemată în garanţie SC B. SA, a schimbat în parte sentinţa civilă nr. 1065 din 31 mai 201, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 14 iulie 2011, în sensul că a obligat pe chematul în garanţie SC B. SA să plătească pârâtului SC C. SA suma de 9245 lei.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta A., pârâta SC C. SA şi chemata în garanţie SC B. SA.

1. Reclamanta A. susține că decizia a fost dată cu aplicarea greşită a legii, ipoteză circumscrisă dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu referire la prevederile art. 92 alin. (2), art. 98 alin. (1), art. 101 şi art. 139 alin. (1) din Legea nr. 8/1996.

a. Argumentul prin care instanţa de apel a stabilit că în cauză nu se pune problema unei exclusivităţi a dreptului reclamantei este greşit, câtă vreme s-a stabilit în ciclurile procesuale anterioare că între părți este un raport juridic delictual şi nu contractual.

Înregistrarea sonoră cu vocea a fost utilizată împotriva oricărei voinţe a sa şi a fost la dispoziţia totală a pârâtei SC C. SA, cu toate notificările comunicate. Aşadar, pârâta a beneficiat, în mod nelegal, de un drept exclusiv de utilizare a înregistrării cu vocea sa astfel fixată şi nu de o cesiune parţială, cum reţine greşit instanţa de apel.

Împrejurarea că pârâta SC C. SA a valorificat sau nu înregistrarea cu vocea sa în alt mod (reproducere, distribuire, închiriere interpretare, etc.) nu are nici o relevanţă din perspectiva stabilirii remuneraţiei echitabile, pentru că aceasta şi-a asumat pe nedrept această înregistrare.

Nu se putea aplica o reducere a remuneraţiei sale pentru acest argument decât în ipoteza în care exista o cesiune (voinţă) parţială a unui drept, ceea ce nu este cazul în raportul juridic dedus judecaţii.

b. Instanţa de apel a adăugat la dispoziţiile art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996 atunci când a stabilit că despăgubirea în valoare de 50 de dolari pentru utilizarea înregistrării vocii reclamantei în cadrul unui singur anunţ, fără acordul acesteia, este o valoare echitabilă.

Legea arată în mod clar care este criteriul pentru stabilirea despăgubirilor, prevăzând în acest sens că instanţa de judecată ia în considerare criterii, cum ar fi consecinţele economice negative, în special câştigul nerealizat. Principiul echităţii s-ar putea aplica doar în lipsa unei prevederi legale care să reglementeze situaţia de fapt, ceea ce nu este cazul.

Chiar dacă s-ar admite că nu s-ar aplica dispoziţiile art. 139 alin. (2) lit. a) din legea nr. 8/1996 ci principiul echităţii, şi acesta ar trebui raportat la o valoare reală, stabilită într-o piaţă prin cerere şi ofertă, ceea ce instanţa de apel nu a făcut, considerând în mod arbitrar că remuneraţia stabilită constituie o valoare echitabilă.

c. S-au aplicat greşit dispoziţiile art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996 în ceea ce priveşte stabilirea daunelor morale cauzate titularului dreptului.

Din dovezile pe care le-a depus rezultă că ulterior înregistrărilor ce fac obiectul prezentei cauze a avut o ascensiune în cariera de artist, dar care nu se datorează difuzării înregistrării vocii sale în staţiile de metrou, ci unor cauze străine de aceste înregistrări, respectiv a calităţilor sale artistice.

Instanţa a fost învestită cu examinarea drepturilor conexe ale reclamantei în ceea ce priveşte difuzarea înregistrării cu vocea sa către un anumit domeniu, şi anume semnalistica în staţiile de metrou şi a întregii cariere artistice a sa, iar Înalta Curte a stabilit în primul ciclu procesual că şi această înregistrare constituie obiectul protecţiei Legii nr. 8/1996.

2. Pârâta SC C. SA a formulat următoarele motive:

a. Cu aplicarea dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., soluţia instanţei de apel este criticabilă pentru nelegalitate, fiind dată cu interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, în sensul că în mod eronat instanţa de judecată a reținut că prin Decizia nr. 2149 din 11 iulie 2014 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că în cauză se impune dezlegarea dată prin Decizia nr. 1672 din 26 martie 2013, prin care s-a constatat ca fiind fondat doar motivul de recurs vizând lipsa unui raport juridic.

S-au detaliat aspectele de fapt privind raporturile contractuale dintre părţi, subliniindu-se că a executat cu bună credinţă contractul încheiat cu SC B. SA, în sensul că a achitat sumele solicitate, şi că nu are relevanţă faptul că nu a fost încunoștințată cu privire la neachitarea unor eventuale drepturi de autor aferente C.D. - urilor achiziţionate.

Contractul încheiat cu SC B. SA a avut rolul unui contract de mandat prête-nom, deoarece chematul său în garanţie a încheiat, pentru a realiza interesele sale, un contract cu SC D. SRL, astfel că prima instanţă de rejudecare în mod corect a obligat direct chemata în garanţie SC B. SA la plata către reclamantă a sumelor de bani stabilite, cu aplicarea prevederilor art. 1532 şi urm. C. civ. vechi. Această natură a operaţiei juridice încheiată cu SC B. SA a fost stabilită cu putere de lucru judecat încă de prima instanţă de apel.

Se mai susţin prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., arătându-se că s-a interpretat greşit actului juridic dedus judecăţii, respectiv contractul de mandat prête-nom, iar în condiţiile în care între recurentă şi reclamantă nu a existat un raport contractual, nu avea obligaţia de a obţine acordul acesteia cu privire la utilizarea vocii pe care a achiziţionat-o de la chematul său în garanţie, SC B. SA.

b. Deşi atât verbal la şedinţa de judecată din data de 21 ianuarie 2015, cât şi prin concluziile scrise depuse în cadrul aceleaşi şedinţe de judecată (actul din 19 ianuarie 2015) a solicitat, în principal, respingerea apelurilor, nu s-au reţinut în considerentele deciziei aceste aspecte, ci doar ceea ce a susţinut în subsidiar.

c. Decizia este criticabilă și prin prisma prevederilor art. 304 pct. 6 şi pct. 9 C. proc. civ.

- Instanţa de apel nu a ţinut cont de actele recurentei - din 13 ianuarie 2011, contractul din 2004 încheiat între recurentă şi chemata sa în garanţie SC B. SA în vederea achiziţionării anunţurilor vocale, contractul din august 2005 încheiat între SC J. SRL şi SC B. SA şi contractul de servicii din august 2005 încheiat între SC J. SRL şi K.

Deşi a reţinut în considerente faptul că recurenta a solicitat să se ţină cont la stabilirea cuantumului despăgubirilor de contractele susmenţionate, potrivit cărora o prestaţie de înregistrare a vocii pentru sonorizarea staţiilor de metrou a fost tarifată cu un preţ unitar de 13,34 lei per oră medie convenţională, şi că prejudiciul trebuie raportat la 26 de anunţuri aferente celor 14 staţii existente, instanţa de apel a înlăturat întru totul susţinerile sale şi actele depuse în probaţiune.

Având în vedere că reclamanta nu a solicitat sume aferente înregistrării audio, ci doar pentru utilizarea vocii, suma cu titlu de înregistrare audio a fost acordată în plus, ceea ce face ca în situaţia în speţă să fie incidente prevederile art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Suma de bani acordată pentru „aşa zisa” utilizare a vocii de către recurentă, aceasta nu ar trebuit acordată dacă se ţinea cont de contractul identic depus de recurentă la dosarul cauzei.

- Cheltuielile de judecată la care a fost obligată sunt neîntemeiate, şi nedovedite, dar şi mult prea mari, în integralitatea lor - suma la care a fost obligată împreună cu chemata în garanție ajungând până la 11.000 lei (2.500 lei pentru recurentă, iar chematul său în garanţie 8.500 lei), valoare care ajunge la suma stabilită cu titlu de despăgubire.

Pe parcursul procesului, inclusiv în concluziile scrise formulate la ultima rejudecare, a solicitat în ceea ce priveşte onorariul de avocat aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., cerere de care nu s-a ţinut cont.

Mai mult, în considerarea faptului că recurenta nu deţine culpă procesuală în prezenta cauză, nu poate fi obligată la sumele aferente cheltuielilor de judecată, nefiind incidente în ceea ce o priveşte prevederile art. 274 C. proc. civ.

- A fost obligat chematul în garanţie la plata către recurentă doar pentru suma în cuantum de 9.245 lei şi nu pentru toate sumele pe care a fost obligată a le achita către reclamantă, cererea fiind admisă în integralitate de către instanţa de apel, ceea ce atrage incidenţa prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Cererea de chemare în garanţie urmează calea acţiunii principale, dată fiind natura sa juridică, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 61 alin. (1) şi art. 60 alin. (1) C. proc. civ., iar instanța de apel trebuia să oblige chemata în garanţie SC B. SA la plata tuturor sumelor la care recurenta a fost obligată către reclamantă.

Chiar şi în condiţiile în care chemata în garanţie ar fi obligată la plata către recurentă doar pentru suma achitată, din actele pe care le-a depus la dosar rezultă că aceasta este în cuantum de 11.215,5 cu T.V.A. inclus.

Cererea de chemare în garanţie a fost admisă cu puterea lucrului judecat încă din primul ciclu procesual - a se vedea încheierea de şedinţă din data de 14 februarie 2008, cu răspunderea chematului în garanţie către recurentă în integralitate, aspecte statuate de toate instanţele de control judiciar şi intrate astfel în puterea lucrului judecat, astfel că nu se poate susține că întinderea răspunderii chematului în garanţie s-ar subsuma exclusiv contractului de antrepriză.

Nicio instanţă de control judiciar nu a statuat, stabilind răspunderea chematului în garanţie SC B. SA către recurentă doar până la cotitatea sumelor pe care i le-a achitat.

3. Chemata în garanţie SC B. SA susține că hotărârea instanţei de apel este nelegală, pentru următoarele motive:

a. Contractele încheiate cu pârâta au natura unor contracte comerciale (contracte de antrepriză) şi nu de mandat prête-nom, fiecare societate contractantă, în calitate de executant/furnizor, răspunzând în mod direct şi individual pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale.

După cum rezultă din clauzele contractuale, SC D. SRL şi-a asumat obligaţia faţă de SC B. SA, i-a predat disketele audio conţinând informaţiile respective pe care, la rândul său, le-a predat beneficiarul lucrării, SC C. SA, astfel că şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale la termen şi cu bună credinţă.

Faptul că SC D. SRL a avut contract sau nu cu reclamanta pentru înregistrările sonore respective, dacă a fost de bună sau rea credinţă la încheierea contractului şi dacă s-au îndeplinit obligaţiile reciproce este o chestiune de probatoriu, iar sarcina probei aparţinea exclusiv reclamantei. Or, în timpul procesului, reclamanta sau SC D. SRL nu au administrat nicio probă pentru clarificarea acestor chestiuni.

Așa fiind, recurenta nu poate avea decât o răspundere întemeiată pe dreptul comun - în speţă, o răspundere contractuală - şi nicidecum o răspundere întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 8/1996, pe care reclamanta şi-a întemeiat acţiunea, ceea ce înseamnă că nu poate răspunde faţă de reclamantă sau faţă de pârâtă.

b. În ceea ce priveşte cuantumul obligaţiei de plată, reclamanta nu a administrat nicio probă judiciară, folosindu-se numai de probe extrajudiciare, întocmite pro cauza.

La dosarul cauzei a depus recunoaşterea reclamantei, din care rezultă că a încheiat contrat cu SC D. SRL şi a încasat o sumă de bani, așa cum s-a reţinut şi în Decizia civilă nr. 59/A din 04 februarie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, situaţie la care instanţa de apel nu a făcut referire.

Cu referire la actele invocate și de către recurenta pârâtă se susține că trebuia avută în vedere remuneraţia primită de actriţa K., că respectivele contracte sunt singurele probe judiciare, iar contractul încheiat de aceasta este similar cu cel încheiat de reclamantă cu SC D. SRL, conţinând acelaşi tip de remuneraţie şi având acelaşi obiect, ceea ce înseamnă că poate fi luat în considerare pentru stabilirea despăgubirii solicitate în cauză, conform prevederilor art. 139 din Legea nr. 8/1996.

Analizând decizia în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, în considerarea argumentelor ce succed:

1. Recursul declarat de reclamanta A., analizat din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Decizia nu a fost dată cu aplicarea greşită a legii, respectiv a prevederilor art. 92 alin. (2), art. 98 alin. (1), art. 101 şi art. 139 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe - în numerotarea aferentă.

a. Argumentul instanței de apel în cuantificarea drepturilor cuvenite recurentei reclamante, referitor la exclusivitatea cesiunii drepturilor patrimoniale, nu este utilizat în aplicarea normelor legale din materia cesiunii drepturilor conexe dreptului de autor - art. 92 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, ci în aprecierea probatoriului administrat relativ la situații similare, care ar releva o transmitere nu numai a dreptului ce face obiectului dosarului de față, ci a mai multor drepturi. De altfel, inaplicabilitatea dispozițiilor legale din materia cesiunii drepturilor conexe a și fost stabilită în unul dintre ciclurile procesuale anterioare, stabilindu-se cadrul procesual al litigiului ca fiind cel al răspunderii civile delictuale.

Faptul că, aflându-se în posesia înregistrărilor, pârâta SC C. SA ar fi beneficiat de un drept exclusiv de utilizare a acestora, nu prezintă relevanță în cadrul procesual al litigiului de față, în care se pune problema sancționării faptei ilicite comise printr-o anumită modalitate de folosire a înregistrărilor cu vocea recurentei reclamante, reclamată în faţa instanţei, prin care s-a încălcat un anumit drept protejat de Legea nr. 8/1996 în art. 98.

Exclusivitatea utilizării, aflată la dispoziţia pârâtei atât timp cât s-a aflat în posesia înregistrărilor, nu justifică pretenţia reclamantei nici din perspectiva art. 101 din aceeaşi lege, normă care se referă la exclusivitatea de utilizare de care beneficiază producătorul şi care nu poate fi reţinută în cauză, după cum s-a stabilit în primul ciclu procesual - dezlegare ce intră sub protecția art. 315 C. proc. civ.

b. Instanţa de apel nu a aplicat greşit dispoziţiile art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996, neadăugând la lege atunci când a stabilit că despăgubirea în valoare de 50 de dolari SUA pentru utilizarea înregistrării vocii reclamantei în cadrul unui singur anunţ este o valoare echitabilă.

Potrivit art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996, titularii drepturilor recunoscute şi protejate prin această lege pot solicita instanţelor de judecată sau altor organisme competente, după caz, recunoaşterea drepturilor lor şi constatarea încălcării acestora şi pot pretinde acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat, iar la stabilirea despăgubirilor instanţa de judecată ia în considerare criterii, cum ar fi consecinţele economice negative, în special câştigul nerealizat, beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor şi, atunci când este cazul, alte elemente în afara factorilor economici, cum ar fi daunele morale cauzate titularului dreptului.

În aplicarea acestor norme și cu respectarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., față de statuările instanțelor anterioare de recurs, instanța de apel a aratat motivele pentru care valoarea stabilită este diferită de cea din probele administrate ( nu arbitrar, cum susţine reclamanta), pe considerentele mai sus arătate, apreciind că despăgubirea acordată este echitabilă în raport cu fapta reclamată şi este suficientă pentru repararea prejudiciului cauzat.

c. Nu s-a făcut o aplicare greșită a Legii nr. 8/1996 nici în ce priveşte soluționarea cererii de acordare a daunelor morale.

Unul dintre argumentele reținute de instanța de apel, în sensul recunoașterii de către reclamantă a faptului că de la data la care a înregistrat proba de voce şi până în prezent cariera sa artistică a fost într-un continuu trend ascendent, a fost confirmat prin critica de recurs aferentă - justificat fiind însă acesta pe calitățile sale artistice, fără a se arăta şi dovedi sub ce aspect au fost afectate negativ imaginea și cariera sa, sau alte valori a căror atingere ar susţine acordarea unor astfel de despăgubiri.

În acest context, la situaţia de fapt reţinută sub aspectul dovedirii prejudiciului moral s-a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză.

În susţinerea motivului de recurs referitor la daunele morale reclamanta a mai susţinut că Înalta Curte a stabilit în primul ciclu procesual că şi înregistrarea constituie obiectul protecţiei Legii nr. 8/1996.

Pe lângă faptul că o astfel de susţinere nu justifică motivul în cadrul căruia a fost invocată, în ultima decizie de recurs pronunţată anterior în cauză s-a reţinut că prin Decizia anterioară de recurs, nr. 1672/2013, s-a dezlegat cu putere de lucru judecat că pârâta răspunde faţă de reclamantă în temeiul răspunderii civile delictuale (art. 998, 999 C.civil), fapta ilicită constând în utilizarea conţinutului înregistrării fără plata remuneraţiei cuvenite şi fără obţinerea acordului reclamantei, astfel încât aceasta este îndreptăţită la despăgubirile pentru prejudiciul creat printr-o asemenea faptă, nepunându-se problema acordării de despăgubiri pentru înregistrări.

2. Recursul declarat de pârâta SC C. SA, analizat din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 5, 6 şi 9 C. proc. civ.

Cu motivarea că prin ultima decizie de casare pronunţată în cauză a fost respins recursul pârâtei, chemata în garanţie ( susţinută şi de reclamantă) a solicitat să se verifice dacă pârâta mai are dreptul de a promova recurs în această fază procesuală, având în vedere şi faptul că a fost respins apelul acesteia - cu alte cuvinte, admisibilitatea căii de atac.

Într-adevăr, criticile de recurs formulate de către pârâtă prin recursul soluţionat prin Decizia nr. 1672 din 26 martie 2013 nu mai pot fi reinterate, însă în ceea ce priveşte limitele de rejudecare, cuantumul despăgubirilor la care a fost obligată şi al sumei pentru care s-a admis cererea sa de chemare în garanţie, precum şi în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată nu poate interveni această sancţiune - dat fiind modul de soluţionare a cauzei, ulterior deciziilor de recurs, urmare apelurilor reclamantei şi chematei în garanţie SC B. SA, singurele de altfel declarate.

a. O decizie de recurs pronunțată în cauză nu are natura unui act juridic dedus judecății, în sensul dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., ci a dispoziţiilor pct. 5 al aceluiași articol, vizând aplicarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., respectiv respectarea dezlegărilor dintr-o astfel de decizie.

În cadrul criticii se susține că în mod eronat s-a reținut faptul că prin Decizia nr. 2149 din 11 iulie 2014 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că în cauză se impune dezlegarea dată prin Decizia nr. 1672 din 26 martie 2013, prin s-a constatat ca fiind fondat doar motivul de recurs vizând lipsa unui raport juridic - cu detalierea argumentelor vizând raporturile contractuale dintre părţi şi modul de executare a obligaţiilor.

Așa cum s-a reținut de instanţa de apel, prin Decizia nr. 2149 din 11 iulie 2014 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că în cauză se impune dezlegarea dată prin Decizia de recurs anterioară, nr. 1672 din 26 martie 2013, prin care, soluţionând recursul intervenientei împotriva Deciziei nr. 35 din 28 februarie 2012, s-a constatat ca fiind fondat doar motivul de recurs vizând lipsa unui raport juridic de drept procesual între reclamantă şi intervenientă, considerându-se necesar ca, în rejudecare, înlăturarea obligării directe a chematei în garanţie la despăgubiri către reclamantă (obligaţie regăsită în hotărârea primei instanţe) să se reflecte în admiterea apelului intervenientei din această perspectivă.

În ceea ce privește raportul juridic dintre pârâtă și chemata sa în garanție, inclusiv în ceea ce privește debitorul obligat în executarea contractului, prin aceeași decizie de recurs s-a înlăturat natura acestuia ca fiind de mandat, pe care se susține de către recurentă existența unui raport direct între reclamantă şi chemata sa în garanţie, subliniindu-se şi că o astfel de natură a contractului nu a fost stabilită cu putere de lucru judecat de prima instanţă de apel (în analiza criticilor invocate în recursul declarat de pârâtă), aspect care se impune cu puterea conferită de art. 315 C. proc. civ. și împiedică reluarea în fața prezentei instanței de recurs a criticilor aferente.

b. În aplicarea dispozițiilor art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996, cu respectarea și a art. 315 C. proc. civ., instanța de apel a reținut că este necesar să se evalueze despăgubirea pentru utilizarea neautorizată a înregistrării vocii reclamantei, în perioada în litigiu, prin compararea cu situaţii similare.

În condițiile în care norma legală face referire, drept criteriu de cuantificare a despăgubirilor, la câştigul nerealizat de titularul dreptului, beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor, iar în discuție este utilizarea vocii reclamatei recurente (aspect intrat în puterea lucrului judecat anterior prezentei faze procesuale, faţă de referirea recurentei la „aşa zisa” folosire a vocii reclamantei), în mod corect s-au avut în vedere, cu prioritate, actele care se referă la câștigul obținut de aceasta din utilizarea propriei voci și care sunt cele mai în măsură a reflecta criteriul impus de lege. De altfel, în stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanţa de apel a arătat că a făcut o analiză globală şi comparativă a înscrisurilor administrate de părţi cu relevanţă asupra întinderii despăgubirilor cuvenite reclamantei, iar o reapreciere a acestora nu este permisă instanței de recurs de dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

Critica în sensul că la stabilirea despăgubirilor nu s-a ţinut cont de faptul că recurenta a dovedit faptul că aferente celor 14 staţii sunt doar 26 anunţuri vizează o situație de fapt, stabilită de instanța de apel, ce excede controlului pe calea recursului, în limitele impuse de art. 304 C. proc. civ.

Nu poate fi reținut nici motivul de recurs susținut pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., deoarece prin decizie numai s-a confirmat suma totală, ca reprezentând însă despăgubiri exclusiv pentru utilizarea vocii reclamantei recurente, astfel cum rezultă din considerentele deciziei, prin care s-a mai arătat şi că s-a soluționat cauza în limitele criticilor formulate și dezlegărilor instanțelor anterioare de recurs.

c. În temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. Curtea a obligat pe pârâta recurentă la plata sumei de 2.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamanta recurentă, constând în onorariu de avocat, cu mențiunea că acesta este dovedit cu chitanţele din 4 august 2011 (fila 143 din Dosarul de apel nr. x/3/2007*) şi cu extrasele de cont Banca Comarcială Română din datele de 16 decembrie 2012 şi 25 martie 2013 (filele 81 şi 82 din Dosarul de recurs nr. x/3/2007*).

Printre dispoziţiile sentinţei păstrate de instanța de apel este și cea privind obligarea chematei în garanție SC B. SA la plata sumei de 8.500 lei cu titlu de onorariu de avocat, cu motivarea că aceasta nu a fost apelată.

Pârâta recurentă formulează critici privind cuantumul total al cheltuielilor de judecată, deși în ceea ce privește cheltuielile la care a fost obligată chemata în garanție nu are interes, singura parte care poate formula critici în acest sens fiind numai cea obligată.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată la care a fost obligată pârâta recurentă, sunt pe deplin aplicabile dispozițiile art. 274 C. proc. civ. față de soluția pronunțată de instanța de apel, respectiv obligația stabilită în sarcina părţii, iar în decizie s-a şi făcut referire la documentele justificative, care sunt astfel dovedite. Pe de altă parte, în mod corect nu s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., față de fazele procesuale acoperite prin cheltuielile de judecată acordate.

d. Prin încheierea din data de 14 februarie 2008 (în faţa primei instanţe) - invocată de recurentă în susţinerea criticii, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chematei în garanţie SC B. SA, susţinută de aceasta pe contractul de sonorizare pe care l-a încheiat cu SC D. SRL, cu motivarea că aceasta are calitate procesuală pasivă doar în raport cu cererea de chemare în garanţie formulată împotriva sa - ceea ce nu echivalează cu admiterea cererii de chemare în garanţie, astfel cum a fost depusă în dosar de către pârâtă, iar o astfel de admitere prin încheierea în discuţie nu a fost confirmată de instanţele de control judiciar şi intrată, astfel, în puterea lucrului judecat, în sensul susţinut de recurentă.

În ceea ce privește soluționarea cererii de chemare în garanție, prin Decizia nr. 2149/2014 pronunţată în ultimul dosar de recurs s-a reţinut că în Decizia anterioară de recurs, nr. 1672/2013, s-a făcut referire la considerentele deciziei de apel sub aspectul raporturilor dintre părţi, în sensul că răspunde faţă de pârâtă chemata în garanţie în temeiul contractului de antrepriză de prestări servicii pentru neîndeplinirea corespunzătoare a obligaţiei asumate pentru realizarea contractului încheiat, reţinându-se şi că date fiind considerentele din motivare şi cadrul procesual al litigiului, contractul încheiat între pârâtă şi chemata în garanţie interesează exclusiv raporturile dintre acestea.

În stabilirea cuantumului sumei pentru care s-a admis cererea de chemare în garanţie instanţa de apel a făcut trimitere la actele avute în vedere, iar o reapreciere a acestora în sensul indicat prin cererea de recurs nu este permisă în faţa acestei instanţe, faţă de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.

e. În ceea ce priveşte modul de consemnare în considerentele deciziei a solicitărilor formulate de către pârâta recurentă, în principal şi în subsidiar, pentru a fi atrasă incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ. este necesar ca neobservarea formelor legale să fi pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea actului - aşa cum prevede art. 105 alin. (2) C. proc. civ., or partea nu a arătat şi nu a justificat vătămarea produsă.

3. Recursul declarat de chemata în garanţie SC B. SA.

Natura juridică a contractului dintre pârâtă şi chemata în garanţie a fost lămurită prin Decizia anterioară de recurs, nr. 1672/2013, şi se impune cu puterea conferită de art. 315 C. proc. civ., motiv pentru care nu se justifică critica aferentă de recurs. Oricum, partea nu are interes în formularea acestei critici întrucât nu s-a menţinut prin decizia recurată obligarea sa directă către reclamantă.

Aceleaşi dispoziţii procedurale sunt aplicabile şi în ceea ce priveşte contractul încheiat de recurentă şi chemata sa în garanţie, răspunderea sa faţă de reclamantă, întinderea despăgubirilor cuvenite reclamantei, inclusiv sub aspectul primirii unei anumite sume de bani de către aceasta, faţă de dezlegările din deciziile anterioare de recurs.

Din perspectiva aceloraşi dispoziţii ale art. 315 C. proc. civ., prin ultima decizie de recurs pronunţată în cauză s-a subliniat că determinarea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantei, în aplicarea art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996, va avea loc exclusiv în cercetarea apelului reclamantei, nu şi în cadrul rejudecării apelului intervenientei chemate în garanţie, precum şi că rejudecarea apelului celei din urmă este formală, fiind necesară admiterea acestuia doar sub aspectul greşitei obligări directe la despăgubiri către reclamantă de către prima instanţă.

Prin urmare, cu aplicarea dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., şi recursul declarat de chemata în garanţie este nefondat.

În considerarea argumentelor mai sus arătate, care susţin caracterul nefondat al recursurilor, Înalta Curte urmează a dispune în consecinţă, văzând şi dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A., de pârâta SC C. SA şi de chemata în garanţie SC B. SA împotriva Deciziei nr. 59/A din data de 4 februarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 septembrie 2015.