Admissibility of common-law vindication for communist-era expropriated property after exhaustion of special reparation procedure

Decizia nr. 1920/2015

Deliberând, în condiţiile an.256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele;

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Caracal sub nr. x/207/2012, ulterior declinată în favoarea Tribunalului Olt, reclamanţii A., B., C., D., E. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Caracal, prin primar, Consiliul Local Caracal, F., G., H., I., SC J. SRL, K., SC L. SRL, SC M. SRL, N., SC O. SNC, SC P. SNC, R., S., T., U., V., solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa să constate că titlurile pârâţilor asupra spaţiilor comerciale numerotate în evidenţa Municipiului Caracal de la 1 la 8 nu produc efecte juridice în niciun fel, să fie obligaţi pârâţii să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie spaţiile ocupate de aceştia în imobilul situat în Caracal, identificate ca spaţii comerciale, numerotate în evidenţele municipiului Caracal de la 1 Ia 8.

La termenul din 15 septembrie 2014, reclamanţii şi-au precizat acţiunea, arătând că pretenţia dedusă judecăţii este aceea de a obliga toţi pârâţii chemaţi m judecată să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie spaţiile ocupate în imobilul situat în Caracal, numerotate în evidenţele Municipiului Caracal de la 1 la 8 şi constatarea în contradictoriu cu toţi pârâţii a faptului că imobilul a fost preluat de stat în mod abuziv.

Temeiul de drept indicat de reclamanţi îl constituie dispoziţiile art. 480, 481 C. civ. coroborate cu cele ale art. 111 C. proc. civ. şi principiile de drept aplicabile.

Prin sentinţa nr. 1533 din 29 octombrie 2014 pronunţată de Tribunalul Olt, secţia I civilă, s-a respins acţiunea formulată de reclamanţi, ca inadmisibilă.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut următoarele:

Prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, s-a admis recursul în interesul legi: şi s-a decis cu privire Ia acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, că după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunile în revendicare întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun sunt inadmisibile, iar atunci când există un concurs între legea specială şi legea generală, acesta se rezolva în favoarea legii speciale conform principiului specialia generalibus derogant, chiar daca acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

Cu atât mai mult este inadmisibilă prezenta acţiune având în vedere faptul că reclamanţii au urmat deja procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, neobţînând restituirea în natură a aceluiaşi imobil, restituire solicitată expres prin procedura specială şi nici constatarea nulităţii contractelor de vârszare-cumparare în baza cărora pârâţii din prezenta cauză au obţinut dreptul de proprietate asupra spaţiilor comerciale din imobilul revendicat, iar o eventuală repunere In discuţie a titlurilor acestora ar încălca puterea lucrului judecat, câtă vreme printr-o hotărâre irevocabilă s-a statuat asupra valabilităţii contractelor de vânzare-cumpărare şi s-a respins capătul de cerere privind constatarea caracterului nelegal al preluării imobilului de către stat.

Astfel, prin Decizia civilă nr. 1348 din 16 noiembrie 2009, Curtea de Apel Craiova a schimbat în tot sentinţa civilă nr. 4755/2008 pronunţată de Judecătoria Caracal şi a respins acţiunea reclamanţilor prin care s-a solicitat a se constata nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între pârâţii din prezenta cauză, respectiv reprezentanţii autorităţii locale administrative şi persoanele fizice pârâte şi lipsa titlului statului asupra imobilului care a aparţinut autorilor reclamanţilor.

De altfel, chiar prin decizia în interesul legii sus invocată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a mai statuat că persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita ulterior acţiuni în revendicare, având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa Curții Europene a Dreptului Omului (a se vedea Cauza Brumărescu contra României).

Instanţa de fond a reţinut că este inadmisibil şi cei de-al doilea capăt de cerere al acţiunii formulate de reclamanţi prin care s-a solicitat a se constata că „titlurile pârâţilor nu produc efecte juridice de niciun fel", invocându-se art. 111 C. proc. civ., dispoziţii care prevăd că partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenţei sau neexistentei unui drept. Această dispoziţie nu poate fi folosită pentru constatarea unei situaţii de fapt, astfel cum solicită reclamanţii.

Prin Decizia nr. 1957 din 20 aprilie 2015, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a respins excepţia nulităţii apelului declarat de reclamanţii A., B., C., D., E. împotriva sentinţei civile nr. 1533 din 29 octombrie 2014 a Tribunalului Olt.

A respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei pronunţată de Tribunalul Olt.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că este nefondată critica prin care se susţine că inadmisibilitatea cererii nu a fost invocată distinct şi că nu a fost pusă în discuţia părţilor, fiind încălcat principiul contradictorialitaţii părţilor şi implicit dispoziţiile imperative ale art. 129 alin. (4) şi (6) C. proc. civ.

Observând lucrările Dosarului nr. x/207/2012* al Tribunalului Olt, se constată că excepţia de inadmisibiiitate a acţiunii a fost invocată prin întâmpinare de fiecare dintre pârâţii Consiliul Local Caracal, Municipiul Caracal, prin primar, X. şi T., întâmpinări ce au fost comunicate apelanţilor-reclamanţi, aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă din data de 26 martie 2014 (fila 137 dosar fond), astfel încât apelanţii au luat la cunoştinţă de apărarea invocată de intimaţi şi aveau posibilitatea sa-şi formuleze la rândul lor apărările necesare.

Mai mult, în şedinţa de judecată de la 29 octombrie 2014 (când cauza a fost luată în pronunţare) reclamanţii nu s-au prezentat în instanţă deşi aveau termenul în cunoştinţă, iar cu ocazia dezbaterilor s-a luat în discuţie excepţia de inadmisibilitate a acţiunii, părţile prezente expunându-şi punctul de vedere cu privire la această excepţie.

În atare situaţie, critica apelanţilor referitoare ia încălcarea principiului contradictorialităţii, respectiv a dispoziţiilor imperative ale art. 129 alin. (4) şi (6) C. proc. civ. nu se confirmă.

Este, de asemenea, nefondată critica prin care se susţine că fn mod greşit prima instanţă a refuzat examinarea pe fond a pretenţiei reclamanţilor, determinat exclusiv de aplicarea Deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii.

Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este fără echivoc şi nu lasă loc de interpretare. Din dispozitivul şi considerentele acestei decizii rezultă clar că acţiunile în revendicare întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun cu privire la bunurile ce intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001 şi pentru care a fost urmată procedura prevăzută de această lege, sunt inadmisibile, concursul dintre legea specială şi legea generală fiind rezolvat în favoarea legii speciale.

Or, în cauză reclamanţii au parcurs procedura Legii nr. 10/2001 şi urmare a finalizării in mod irevocabil a acestei proceduri a fost respinsă cererea privind restituirea în natură a imobilului revendicat în prezenta cauză.

Astfel, prin sentinţa civilă nr. 115 din 08 februarie 2010, Tribunalul Olt a respins excepţia invocată de reclamanţi privind inadmisibilitatea cererilor de intervenţie formulate de intervenienţii în interes propriu V., R., SC J. SRL şi SC O. SNC; a admis excepţia invocată de Primăria municipiului Caracal, Comisia Locală pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 şi Consiliul municipiului Caracal privind autoritatea de lucru judecat şi a respins capetele de cerere privind modul de preluare a imobilului şi constatarea nulităţii actelor de vânzare-cumparare conform art. 1201 C. civ.; a respins, ca neîntemeiată, contestaţia reclamanţilor împotriva Dispoziţiei nr. 3569 din 26 septembrie 2005 emisă de primarul municipiului Caracal în temeiul Legii nr. 10/2001; a respins cererea de retrocedare în natură a imobilului şi terenului din Caracal, jud. Olt, în integralitatea lor, ca neîntemeiată; a admis cererile de intervenţie formulate; a disjuns capătul de cerere privind anularea Hotărârilor Consiliului Local Caracal din data de 29 februarie 2000 şi din data de 24 martie 2000 şi a înaintat dosarul spre competenţă soluţionare, secţiei comerciale şi de Contencios administrativ, a Tribunalului Olt.

Prin Decizia civilă nr. 112 din 15 aprilie 2010, Curtea de Apel Craiova a admis în parte apelul declarat de apelanţii-reclamanţi, a schimbat în parte sentinţa civilă nr. 115 din 08 februarie 2009 pronunţată de Tribunalul Olt, în sensul ca a respins excepţia autorităţii de lucru judecat formulată de Comisia Locală de aplicare a Legii nr. 10/2001 Caracal, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei.

Au fost respinse, de asemenea, apelurile formulate de pârâţii Primăria municipiului Caracal, Comisia Locală de aplicare a Legii nr. 10/2001 Caracal şi Consiliul Local Caracal.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanţii, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 1644 din 23 februarie 2011 a admis recursul, a casai decizia şi a trimis cauza spre rejudeeare la aceeaşi instanţă de apel.

Curtea de Apel Craiova, în rejudecarea cauzei, prin Decizia civilă nr. 304 din 13 septembrie 2011, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apel an ţii-reclamanţi şi a menţinut, ca temeinică şi legala, sentinţa civila nr. 115/2010 pronunţată de Tribunalul Olt.

Împotriva acestei decizii, reclamanţii au formulat recurs, ce a fost soluţionat definitiv şi irevocabil de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia civilă nr. 5749 din 26 septembrie 2012.

Prin această decizie a fost respinsă excepţia nulităţii recursului, invocată de intimaţii V., R., SC P. SNC şi SC J. SRL şi a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A., B. C., D., E. şi Y.

Aşadar, prin Decizia civilă nr. 5749 din 26 septembrie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost menţinută Decizia nr. 304 din 13 septembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Craiova şi implicit sentinţa civilă nr. 115 din 08 februarie 2010 pronunţată de Tribunalul Olt, prin care s-a respins, ca neîntemeiată, contestaţia reclamanţilor împotriva dispoziţiei din 26 septembrie 2005 emisă de primarul municipiului Caracal în temeiul Legii nr. 10/2001, respectiv s-a respins cererea de retrocedare în natură a imobilului şi terenului din Caracal, jud. Olt, în integralitatea lor.

Mai mult, reclamanţii au solicitat în instanţă constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între reprezentanţii autorităţii administrative locale şi persoanele fizice pârâte şi să se constate lipsa titlului statului asupra imobilului ce a aparţinut autorilor reclamanţilor, iar prin Decizia civilă nr. 1348 din 16 noiembrie 2009, Curtea de Apel Craiova a admis recursul formulat de Statul român, a modificat Decizia civilă nr. 103 din 19 martie 2009 pronunţată de Tribunalul Olt, a admis apelul declarat de stat, a schimbat în tot sentinţa civilă nr. 4755 din 18 noiembrie 2008 pronunţată de Judecătoria Caracal şi a respins acţiunea formulata de reclamanţi sub ambele capete de cerere.

În aceste condiţii, având în vedere faptul că reclamanţii au urmat deja procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar cererea de restituire în natură a imobilului din prezenta cauză a fost respinsă în mod irevocabil, este pe deplin aplicabilă Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, acţiunea în revendicare pe dreptul comun fiind inadmisibilă, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond.

În ceea ce priveşte cererea prin care s-a solicitat să se constate că titlurile pârâţilor asupra spaţiilor comerciale nu produc efecte juridice, instanţa de apel a reţinut că aceasta presupune cenzurarea valabilităţii contractelor de vânzare-cumpărare exhibate de pârâţi, ceea ce însă nu mai este posibil, deoarece s-ar încălca puterea lucrului judecat, câtă vreme printr-o hotărâre irevocabilă s-a statuat asupra valabilităţii contractelor de vânzare-cumpărare şi s-a respins capătul de cerere privind constatarea caracterului nelegal al preluării imobilului de către stat.

Faţă de această situaţie, critica apelanţilor-reclamanţi în sensul că în mod greşit a fost refuzată examinarea pe fond a pretenţiei reclamanţilor este nefondată, Tribunalul Olt făcând o aplicare corectă a prevederilor art 137 C. proc. civ.

Susţinerile referitoare la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului simt lipsite de relevanţă juridică, deoarece cele două cauze invocate, respectiv Matieș împotriva României şi Măria Atanasiu împotriva României nu au aplicabilitate în speţa dedusă judecăţii.

Este cunoscut că unul dintre principiile legislative în dreptul român este aplicarea imediată a legii. In virtutea acestui principiu, instanţa de judecată trebuie să aplice legea existentă în momentul în care soluţionează cauza.

Chiar apelanţii-reclamanţi recunosc un reviriment al jurisprudenţei Curții Europene a Dreptului Omului, după anul 2010, ca urmare este inutil a se invoca statuările instanţei europene anterior acestei date.

Nu se poate da interpretarea aplicabilităţii directe a jurisprudenţei Curţii Europene, deoarece judecătorul român are obligaţia să aplice dreptul infern şi doar în măsura în care acesta nu este conform cu Convenţia Europeană, aceasta din urmă îşi găseşte aplicabilitatea.

Or, statuările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie date prin Decizia nr. 33/2008 nu contravin practicii Curții Europene a Dreptului Omului, astfel că susţinerile apelanţilor sub acest aspect nu se confirmă.

În conformitate cu prevederile art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept prin deciziile pronunţate în recurs în interesul legii, este obligatorie pentru instanţele de judecată, astfel că, aplicând Decizia nr. 33/2008, prima instanţă nu a făcut altceva decât să respecte prevederile legale menţionate.

Prin urmare, critica prin care se arată că nu este permisă adăugarea la lege, nu este întemeiată, şi ca atare urmează a fi înlăturată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii A., B. C., D. şi E., solicitând schimbarea hotărârii, în sensul admiterii apelului.

I. Reclamanţii au susţinut nelegalitatea deciziei atacate, arătând că motivele pe care se sprijină sunt contradictorii şi străine de natura pricinii; ele sunt contrazise de menţiunile exprese ale lucrărilor dosarului sau/şi de analizele necesar să fi fost efectuate (dispoziţiile art. 304 pct. 7 raportate la dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.).

În cuprinsul apelului, reclamanţii au arătat că la judecata în primă instanţă a pricinii au fost încălcate dispoziţiile imperative ale art. 129 alin. (4) şi (6) C. proc. civ., determinat de aceea că inadmisibilitatea cererii nu a fost invocată distinct (în mod expres şi explicit), iar ceea ce s-a pus în discuţia părţilor la termenul Ia care au avut loc dezbaterile a fost fondul pricinii (pag. 2, alin. (3) - practicaua sentinţei). Chestiunea nu a fost pusă în discuţia părţilor nici din oficiu, de către instanţă.

Excepţia invocată prin întâmpinare de către pârâţi are o cu totul altă configurare decât ceea ce s-a avut în vedere prin sentinţă. în plus, aşa cum a fost dezlegată pricina, elementul de inadmisibilitate apare ca fiind unul care ţine chiar de fondul pricinii, iar nu o excepţie în înţelesul dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ.

Reţinerea deciziei din apel privitoare la „excepţia inadmisîbilităţii" este în contra menţiunilor încheierii de şedinţa întocmite la data la care pricina s-a judecat în primă instanţă. În apel nu s-au făcut cercetări suplimentare cu privire la acest aspect şi nici nu a fost formulată vreo cerere de îndreptare a erorilor din cuprinsul încheierii care relatează cuprinsul, dezbaterilor la prima instanţă.

Deşi sentinţa a stabilit asupra cererii de o manieră neanalizată în contradictoriu, iar aceasta - fie şi numai la nivel formal - a încălcat principiul contradictorialităţii procesului civil, chestiunea a fost menţinută în apel, fără argument corect.

Încălcarea principiului contradictorialităţii goleşte de conţinut dreptul la un proces echitabil şi ignoră dreptul esenţial al părţilor de a formula apărări cu privire la toate aspectele care tind să formeze convingerea judecătorului.

Este contradictorie reţinerea din cuprinsul deciziei recurate privitoare la soluţie: deşi sunt citate pasajele din cuprinsul Deciziei nr. 33/2008 care fac trimitere la prioritatea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi la necesitatea analizei, acţiunii în revendicare se concluzionează Incorect ca această decizie ar stabili în sensul că „acţiunile în revendicare întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun (...) sunt Inadmisibile".

Greşeala de judecată constă în aceea că s-a stabilit în mod incorect (fără să fi făcut obiect de discuţie şi fără ca aspectele să fie puse în discuţia părţilor, în contra a ceea ce reiese din înscrisurile depuse la dosarul pricinii) în sensul ca cererea în revendicarea bunului este inadmisibilă ca urmare a intervenirii legilor reparaţiunii.

Aşa cum transpare din considerentele hotărârilor de fond, teza instituie un impediment la judecată care însă nu ar putea să fie depăşit de niclo manieră în reglementarea în vigoare. O asemenea susţinere este incorectă şî încalcă dreptul ta tribunal, tocmai pentru că legile speciale nu permit satisfacerea dreptului şi pentru că acesta (dreptul la bun) există, recursul la dreptul comun rămâne permis.

II. Reclamanţii susţin nelegalitatea deciziei pentru o greşită interpretate şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză (dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Analiza noţiunii de „titlu" în ceea ce priveşte drepturile pârâţilor asupra bunului este incorectă.

Au fost ignoraţi parametrii esenţiali pentru aprecierea dreptului reclamanţilor: aducerea în discuţie a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului ar fi impus primei instanţe verificări suplimentare pentru corecta stabilire a ipotezei de drept incidente.

Astfel Curtea Europeană şi-a schimbat în mod evident practica cu privire la drepturile foştilor proprietari de a obţine în natura restituirea imobilelor confiscate în perioada comunistă.

Ilustrată pentru prima data în cauza Matieş împotriva României, schimbarea de viziune a fost detaliată şi subliniată în cauza pilot Măria Atanasiu şi aiţii împotriva României.

S-a impus o nuanţare şi o evoluţie a noţiunii de „bun" și de „interes patrimonial", care intra sub incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei.

Ceea ce s-a schimbat este aceea că în prezent nu se mai recunoaşte în patrimoniul persoanelor asupra cărora a operat măsura preluării (sau a moştenitorilor lor) deposedaţi un „bun", respectiv un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat abuziv, ci se aduce în discuţie existenţa unui nou drept de proprietate, care îşi are originea în temeiul legislaţiei adoptate de către un stat, prin care se urmăreşte restituirea totală sau parţială a unor bunuri confiscate anterior.

Nuanţarea apare ca importanta, pentru ca în materia consecinţelor care decurg din situaţia premisă avută în vedere de către instanţa europeană, soluţiile sunt diferite.

Această analiză este esenţială şi se impune a fi efectuată. Nu a fost cazul în ceea ce priveşte decizia din apel (şi nici sentinţa). Nu este exclusă astfel, de plano, cererea în revendicare (ca în speţă).

Noua viziune a Curţii este esenţială în cazul acţiunilor în revendicare formulate de către proprietarii imobilelor preluate abuziv care nu au obţinut dreptul la restituirea efectivă a bunului prin nicîo sentinţă judecătorească sau decizie administrativă împotriva foştilor chiriaşi, care au devenit proprietari şi care deţin un "bun", respectiv dreptul de proprietate asupra imobilului.

Instanţa europeană recunoaşte existenţa Legii nr. 10/2001 ca modalitate de reparaţie a abuzurilor din perioada comunistă şi a statuat că aceasta nu ar fi contrară Convenţiei Europene, în măsura în care exista posibilitatea de a se acorda măsuri reparatorii prin echivalent.

Aceasta însă numai în condiţiile în care procedura astfel reglementată ar fi una rapidă şi echitabilă de despăgubire.

Decizia recurată ignoră elementele stabilite ca fiind esenţial de analizat, pentru ipoteza în care ar fi fost antamată chestiunea madmisibilităţii cererii.

Interesa dacă s-a urmat procedura de restituire instituita de legea specială, dacă bunul individualizat în cerere era imul care să poată fi avut în vedere de vreuna dintre legile reparaţiunii şi care ar fi impedimentul recunoaşterii dreptului de proprietate al reclamanţilor.

Situaţia juridică concretă a imobilului a rămas Insă una obscură - în ceea ce priveşte analiza la speţă a pretenţiei, iar soluţia este rezultatul unei abordări neaplicate la cazul concret.

În considerarea hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului nu este permisa adăugarea la lege (şi la interpretarea propusă de instituţia europeana). Instituirea unei condiţii suplimentare (în sensul neparcurgerii cailor stabilite de legile speciale ale reparaţiunii) ca element necesar pentru chiar admisibilitatea cererii în revendicare este nepermisă, excesivă şi fără corespondent în practica Curţii Europene.

Constant s-a arătat că inadmisibilitatea acţiunii în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii speciale nr. 10/2001 nu poate fi reţinută.

Doar în ce priveşte imobilele preluate în mod abuziv de stat şi care se mai aflau în posesia acestuia la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, procedura prevăzută de aceasta este una obligatorie, cu excluderea altor mijloace prevăzute de dreptul comun.

Pentru cealaltă categorie de imobile, respectiv cele care nu se mai aflau în proprietatea statului la data de 14 februarie 2001 este posibilă exercitarea unei acţiuni în revendicare, întrucât nu există niciun text de lege care să interzică introducerea unei astfel de acţiuni, de drept comun, împotriva cumpărătorilor după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

De asemenea, nu trebuie neglijate nici aspectele inserate în considerentele deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie potrivit cărora Legea specială nr. 10/2001 nu exclude în toate situaţiile posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.

În această situaţie este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.

Recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce succed:

I. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. reglementează situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii şi vizează nemotivarea unei hotărâri judecătoreşti.

Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale, motivele de fapt și de drept care au condus la soluţia pronunţată care au legătură directă cu aceasta şi care susţin decizia adoptată.

Printr-o primă critică, recurenţii-reclamanţi au invocat nemotivarea hotărârii, arătând ca instanţa de apel nu a răspuns cu argumente valabile motivului de apel privind încălcarea de către prima instanţă a principiului contradictorialităţii şi a dispoziţiilor art. 129 alin. (4) şi (6) C. proc. civ.

În motivarea deciziei recurate, Curtea de Apel Craiova a reţinut că excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost invocată prin întâmpinările formulate în cauza, comunicate reclamanţilor, dreptul acestora la apărare fiind asigurat. Totodată, s-a reţinut că la termenul când pricina a fost luată în pronunţare, cu ocazia dezbaterilor, părţile prezente au pus concluzii pe excepţia inadmisibilităţii acţiunii, astfel încât, sub aspectul analizat, criticile apelanţilor reclamanţi nu se confirmă.

Faţă de această motivare, recurenţii nu pot susţine că instanţa de apel nu a analizat cu argumente valabile aspectul invocat.

Verificând actele şi lucrările dosarului, se confirmă această argumentaţie, întrucât inadmisibiiitatea acţiunii în revendicare a fost susţinută de către pârâţi prin întâmpinări (comunicate - filele 137 şi 149 dosar fond), formulându-se două apărări: parcurgerea de către reclamanţi a procedurii administrative şi judiciare prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi statuările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din decizia în interesul Legii nr. 33/2008. Aceste apărări au fost susţinute de părţile prezente cu ocazia dezbaterilor în considerarea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, iar considerentele sentinţei nr. 1533/2014 a Tribunalului Olt cuprind motivarea în fapt şi în drept cu referire la apărările şi susţinerile ce au fost invocate de părţile în litigiu.

Discutarea acestor chestiuni s-a făcut la termenul de judecată a cauzei, fiind invocate în cauză, iar lipsa nejustificată a reclamanților-recurenţi nu împiedică instanţa să dezbată şi să soluţioneze toate cererile formulate de părţi.

Ca urmare, reclamanţii nu pot susţine întemeiat că nu au avut cunoştinţă de apărările părţilor adverse privind excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, că instanţa de apel ar fi încălcat principiile contradictorialităţii şi al dreptului la apărare sau ar fi soluţionat pricina cu nerespectarea dispoziţiilor art. 129 alin. (4) şi (6) C. proc. civ.

Cea de-a doua critică vizează motivarea contradictorie sub aspectul analizării şî aplicării în cauză a deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţii unite.

La fila 11 parag. 3 şi 4 din hotărâre, Curtea de Apel Craiova a redat dispozitivul deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, pentru ca în parag. 5 să sintetizeze statuările Înaltei Curţi ce se desprind atât din considerentele, cât şi din dispozitivul deciziei menţionate.

În continuarea acestor considerente, instanţa de apel analizează în concret, la speţă, incidenţa Deciziei nr. 33/2008, reţinând că reclamanţii aii parcurs deja procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, fiind respinsă cererea de restituire în natură a imobilului. Totodată, aceştia au promovat în contradictoriu cu pârâţii din prezenta cauză o acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate pentru imobilul în litigiu, respinsă.

Prin urmare, tribunalul a constatat că Decizia nr. 33/2008 este pe deplin aplicabilă în speţă.

Aşadar, nu pot fi reţinute elemente de contrarietate a considerentelor deciziei sub aspectul criticat de recurenţii-reclamanţi în cadrul acestui motiv de recurs.

Ipoteza reglementată de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se referă la interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, aplicarea sa făcându-se atunci când instanţa a dat actului juridic dedus judecăţii o altă calificare şi a comis o denaturare a acestuia - supunându-l interpretării, i-a atribuit un alt înţeles.

Invocând acest motiv de recurs, recurenţii-reclamanţii formulează critici privind greşita respingere, ca inadmisibilă, a acţiunii în revendicare, considerând că această soluţie a intervenit de plano. In acest context, teza reţinuta de instanţele fondului constituie un impediment la judecată, ce încalcă dreptul la un tribunal.

Aceste susţineri nu pot fi încadrate în motivul de recurs indicat, ci în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă. De altfel, aceste critici au fost reluate de către reclamanţi, sub o altă formulare, şi în cadrul motivului de recurs susţinut în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

II. Excepţia inadmisibilităţii acţiunii s-a impus faţă de problema de drept care s-a pus în speţă, în sensul dacă există posibilitatea revendicării pe calea dreptului comun a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, în alte condiţii şi în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de Legea specială nr. 10/2001.

Întrucât imobilul în litigiu face parte din categoria celor care cad sub incidenţa Legii nr. 10/200 ls iar acţiunea de faţă a fost introdusă de reclamanţi după Intrarea în vigoare a acestei legi, în mod corect instanţele anterioare au avut în vedere, în mod prioritar, dispoziţiile legii speciale de reparaţie, reţinând că în condiţiile existenţei unei legi speciale de reparaţie, a cărei procedură este obligatoriu de urmat pentru obţinerea măsurilor reparatorii, reclamanţii nu îşi pot valorifica pretenţiile referitoare la imobilul litigios pe calea dreptului comun.

Aitfei spus, acţiunea în revendicare promovată pe calea dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este inadmisibilă, conform statuărilor obligatorii din decizia în interesul Legii nr. 33/2008.

Nu poate fi primita critica referitoare la încălcarea dreptului reclamanţilor de acces la un tribunal prin refuzul de a i se primi cererea de restituire pe calea dreptului comun.

Aşa cum a statuat de principiu Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 33/2008, pronunţată în recurs in interesul legii, dreptul la un tribunal consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu este un drept absolut, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuând că acest drept este compatibil cu limitări implicite, statele dispunând în această materie de o anumită marjă de apreciere.

Prin aceeaşi decizie, instanţa supremă a statuat că în concursul dintre legea specială de reparaţie şi legea generală are prevalentă legea specială.

Nu se poate susţine că se încalcă accesul la justiţie în situaţia în care judecătorul constată incidenţa unei norme speciale la momentul intentării procesului şi care înlătură aplicarea normei anterioare, cu caracter general, operante până la data apariţiei noii reglementări.

Or, în privinţa accesului efectiv, reclamanţii nu au pretins că au fost împiedicaţi să uzeze de procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, notificarea acestora de restituire a imobilului, formulată în temeiul legii speciale de reparaţie, fiind soiuţionată pe cale administrativă şi contestată în justiţie pe căile prevăzute de lege.

Legea nr. 10/2001 suprimă, aşadar, acţiunea dreptului comun al revendicării, dar nu şi accesul la im proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecţionează sistemul reparator şi procedural, controlul judecătoresc al reparaţiilor, prin accesul deplin şi liber la trei grade de jurisdicţie, în condiţiile art. 21 alin. (1) şi (3) din Constituţie şi ale art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Respectând condiţia ca dreptul să fie efectiv, Statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la justiţie şi chiar să îl supună unor limitări şi restricţii, o modalitate fiind şi aceea prin care se prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile.

Accesul la justiţie presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanţe judecătoreşti. în lipsa unei asemenea posibilităţi, dreptul de acces la instanţă ar fi atins în substanţa sa.

În măsura în care aceste exigenţe sunt respectate, dreptul de acces la justiţie nu este afectat.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în cauza „Goider contra Regatului Unit", 1975 că „dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut, precum şi că „există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept."

Deci, se poate constata că prin legea specială reparatorie au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar şl modalităţile de a ataca în justiţie măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri, persoana îndreptăţită având, în consecinţă, posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii prevăzute de lege, inclusiv de a deduce judecăţii însuşi dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Pe cale de consecinţă, reglementarea cu caracter special din legea de reparaţie oferă cadrul juridic complet pentru măsuri reparatorii (în natură sau prin echivalent) în cazul imobilelor preluate abuziv de stat în vechiul regim totalitar.

În cauza „Falmblat contra României" (hotărârea din .13 ianuarie 2009, publicată în M. Of. nr. 141 din 06 martie 2009), Cuitea Europeană a arătat că respingerea, ca inadmisibilă, a acţiunii nu prezintă prin ea însăşi o problemă din perspectiva Convenţiei dacă, în circumstanţele concrete ale speţei, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 apare drept o cale de atac efectivă.

Or, în cauză, dreptul reclamanţilor de acces la o instanţă nu a fost afectat în substanţa sa, întrucât, aşa cum s-a arătat, aceştia au urmat procedurile judiciare după parcurgerea procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, în vederea obţinerii în natură a imobilului litigios.

Judecata pricinii nu ar putea fi plasată sub imperiul altor norme juridice, deoarece imobilul în cauza face parte din categoria imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001.

Numai persoanele aflate în situaţiile de excepţie enunţate în Decizia nr. 33/2008, care nu au putut apela din motive independente de voinţa lor la procedura Legii nr. 10/2001 în termenele şi condiţiile prevăzute de acest act normativ, au deschisă calea acţiunii în revendicare, afară de cazul când bunul a fost cumpărat cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor legale.

Recurenţii nu se găsesc mtr-una din situaţiile de excepţie şi, drept urmare, în cadrul soluţionării prezentei acţiuni în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, aplicarea prevederilor de drept material din legea specială este inerentă, astfel ca restituirea în natură cu privire la imobilul revendicat nu poate fi dispusă.

Concluzia de mai sus se impune justificat şi de faptul că referitor la exerciţiul aceluiaşi drept nu se poate accepta existenţa unui tratament juridic discriminatoriu şî inegal cu privire la aceeaşi categorie de persoane care se adresează justiţiei şi care invoca împrejurări de fapt şi de drept similare, urmărind acelaşi scop, respectiv, retrocedarea unor imobile.

Cu alte cuvinte, nu este de admis ca în cadrul aceleiaşi categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor deposedaţi abuziv de stat în regimul comunist, unii să îşi poată valorifica drepturile numai în cadrul legilor speciale de reparaţie, iar alţii să poată acţiona în justiţie pe cale separată, nelimitat şi în acelaşi scop, de a obţine retrocedarea bunurilor imobile, fapt contrar principhdui stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice.

Pentru valorificarea pretenţiilor în legătură cu un drept invocat, persoanele interesate trebuie să respecte legislaţia naţională edictată în legătură cu dreptul respectiv, atât din perspectiva dreptului substanţial, cât şi a căilor procedurale prevăzute de lege pentru obţinerea recunoaşterii celor susţinute.

Statul român şi-a propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada regimului comunist, anterior ratificării Convenţiei, iar una dintre condiţiile acordării unei astfel de reparaţii a fost aceea ea persoana care se consideră îndreptăţită să redobândească bunul preluat sa formuleze cererea de restituire în termenele special edictate în acest sens prin legile speciale de reparaţie.

În speţă, recurenţii nu sunt în măsura sa prezinte argumente convingătoare din punct de vedere juridic în baza cărora să considere că legile interne adoptate în scop reparator sau jurisprudenţa creata în baza lor nu se bucură de claritatea sau coerenţa rezonabila la care se referă jurisprudenţa Curţii Europene.

În contextul concret al speţei îşi găseşte aplicabilitatea şi principiul electa una via, atâta timp cât prin cererea de faţă reclamanţii urmăresc aceeaşi finalitate a obţinerii restituirii în natură a imobilului pentru care au urmat deja procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, pe cale judiciară fiind menţinută dispoziţia din 26 septembrie 2005 emisă de primarul municipiului Caracal, prin care s-a dispus restituirea în natură a părţilor din imobil libere şi acordarea de titluri de despăgubiri pentru părţile din imobil imposibil de restituit în natură.

Din această perspectivă, reclamanţii nu pot solicita o dublă reparaţie pentru acelaşi bun, folosind două căi procedurale diferite, dintre care una a fost deja finalizată, aeordându-se măsuri reparatorii într-una din formele prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Nu este fondată nici critica recurenţilor referitoare la categoria de imobile care nu se mai aflau în proprietatea Statului la data de 14 februarie 2001, pentru care este posibilă exercitarea unei acţiuni în revendicare.

In ceea ce priveşte critica recurenţilor ce vizează o reanalizare a titlurilor de proprietate deţinute de pârâţii cumpărători asupra imobilului în litigiu, această verificare nu poate fi făcută în cadrul prezentului litigiu, odată ce se impune cu putere de lucru judecat soluţia pronunţată anterior în procesul prin care reclamanţii au solicitat constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare prin care s-a dispus înstrăinarea bunului.

Prin această solicitare, recurenţii-reclamanţi tind să lipsească de efectele lucrului judecat hotărârile judecătoreşti pronunţate anterior, prin care s-a stabilit irevocabil asupra acestui aspect litigios, ce nu poate fi reluat şi supus judecăţii în procesul de faţă.

Având în vedere principiului puterii de lucru judecat şl dată fiind legătura dintre materiile litigioase (suprapunerea acestora, de fapt), nu se pot ignora efectele soluţionării acţiunii formulate de reclamanţi în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului şi care a fost respinsă, soluţie rămasă irevocabilă.

Cum acţiunea în nulitatea titlurilor de proprietate a fost respinsă, pârâţii cumpărători beneficiază de un „bun" din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, având titluri de proprietate valabile pentru imobilul în litigiu, drept pentru care beneficiază de protecţia instituită de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Recurenţii-reclamanţi au evocat şi aplicabilitatea în cauză a hotărârii pilot „Măria Atanasiu şi alţii contra României", care însă nu îi favorizează, întrucât nu pot opune „bunului actual" deţinut de cumpărători un acelaşi „bun", în accepţiunea dată prin această hotărâre, pentru a solicita o comparare a titlurilor.

Astfel, în cauza „M. Atanasiu şi alţii contra României" se arată că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai câ s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 şi 143).

În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalitaţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (parag. 141, 142 şi 143).

Cum în cauză, recurenţii-reclamanţi nu deţin o hotărâre prin care statul sau autorităţile publice să fi fost obligate anterior formulării acţiunii de faţă să le restituie în natură imobilul revendicat, în consecinţă, în aplicarea acestor statuări obligatorii, aceştia nu deţin un „bun actual" în accepţiunea Curţii Europene, astfel cum se desprinde din jurisprudenţa formată în aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1, care sa se concretizeze într-un drept la restituirea în natură a imobilului revendicat şi care să susţină pretenţiile lor în acţiunea în revendicare, prin care se tinde la redobândirea posesiei, ca stare de fapt.

Aşadar, în speţa, pentru părţile din imobil ce au fost înstrăinate, imposibil de restituit în natură, recurenţii sunt beneficiarii unui drept de creanţă, valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, ce a fost urmată de către aceştia.

Având în vedere toate considerentele reţinute, cu aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat.

În temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurenţii vor fi obligaţi cane intimatul X. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.500 lei, constând în onorariu de avocat, conform dovezii depuse la fila 46 din dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii, A., B., C., D., E. împotriva Deciziei nr. 1957 din data de 20 aprilie 2015 a Curții de Apel Craiova, secţia I civilă.

Obligă pe recurenţi la plata sumei de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecata către intimatul X.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publica, astăzi 29 septembrie 2015.