Domestic violence protection order jurisdiction: domicile versus residence formalities under Law 217/2003

Decizia nr. 167/2016

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Tulcea sub nr. xxx/327/2015 Ia dara de 02 septembrie 2015, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună emiterea unui ordin de protecţie împotriva pârâtului, constând în interzicerea oricărui contact inclusiv telefonic cu reclamanta, păstrarea unei distanţe minime determinate faţă de reclamantă, precum şi stabilirea locuinţei minorului Ia acesta, obligarea pârâtului la plata pensiei de întreţinere pentru minor şi la respectarea unui program de vizită a minorului.

La data de 24 septembrie 2015, pârâtul a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei teritoriale, arătând că reclamanta împreună cu minorul au părăsit reşedinţa din Bucureşti, sector 4, în prezent reclamanta locuind împreună cu minorul în locuinţa unei prietene din Tulcea.

Prin sentinţa civilă nr. 2849 din 13 octombrie 2015, Judecătoria Tulcea a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat, competenţa de soluţionare a cauzei. în favoarea Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti.

Pentru a pronunţa această soluţie, a reţinut că în raport de dispoziţiile 25 alin. (1) din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei in familie, la momentul introducerii acţiunii reclamanta nu avea reşedinţa în oraşul Tulcea.

Prin sentinţa civilă nr. 15395 din 17 decembrie 2015, Judecătoria sectorului 4 Bucureşti, a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Tulcea.

Constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a dispus înaintarea cauzei spre competentă soluţionare Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Pentru a pronunţa această soluţie, a reţinut următoarele:

Reclamanta are reşedinţa în Tulcea, jud. Tulcea şi acesta este şi locuinţa avută în vedere pentru luarea măsurii de protecţie, victima nesoticitând reintegrarea în fostul domiciliu.

Este lipsit de relevanţă faptul că la momentul introducerii acţiunii, 02 septembrie 2015, reclamanta nu avea încă obţinută viza de reşedinţă în cartea de identitate, de vreme ce sensul noţiunii de domiciliu şi în accepţiunea noului cod de procedura civiia este acela de locuinţă statornică a unei persoane, care poate coincide sau nu cu adresa înscrisă în actul de identitate ai acelei persoane. Din susţinerile pârâtului rezultă că reclamanta ar fi părăsit domiciliul acestuia din Bucureşti, sector 4 în cursul lunii iulie 2015 şi s-ar fi stabilit în Tulcea, acolo unde locuieşte mama sa. În plus art. 25 din Legea nr. 217/2003 trebuie inteipretat prin prisma scopului urmărit, aceia de a facilita victimei violenţei în familie obţinerea sprijinului organelor judiciare.

Cu privire la conflictul negativ de competenţă. Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 25 din Legea nr. 217/2003 ''Cererea pentru emiterea ordinului de protecţie este de competenţa judecătoriei de pe raza teritorială în care îşi are domiciliul sau reşedinţa victima."

Din interpretarea literală a dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 217/2003, reiese că, în materia emiterii ordinelor de protecţie, legiuitorul a reglementat o competenţă teritorială ahernativă în favoarea judecătoriei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa victima-reclamantul,

Chestiunea care a atras, însă, ivirea prezentului conflict de competenţă a fost interpretarea diferită pe care instanţele de judecată au dat-o noţiunii de domiciliu, respectiv de reşedinţă, inserată în cuprinsul textului legal enunţat.

Noţiunea de domiciliu este definită de ari, 27 din O.U.G. nr. 97/2005 privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români potrivit căruia "Domiciliul persoanei fizice este acolo unde aceasta declara, ca are locuinţa principală".

Reşedinţa este definită de dispoziţiile art. 30 din O.U.G. nr. 97/2005 care prevăd că "Reşedinţa este acolo unde persoana fizică declară că are locuinţa secundară, alta decât cea de domiciliu".

Pentru ca alegerea unu anumit domiciliu sau unei anumite reşedinţe să producă efecte Juridice, legiuitorul a impus îndeplinirea anumitor formalităţi.

Astfel, potrivit art. 28 din O.U.G. nr. 97/2005 "(1) Dovada adresei de domiciliu se poate face cu: a) acte încheiate în condiţiile de validitate prevăzute de legislaţia română în vigoare, privind titlul locativ;

a) declaraţia scrisă a găzduitorului, persoană fizică sau persoană juridică, de primire în spaţiu, însoţită de unui dintre documentele prevăzute la lit. a) sau, după caz, la lit. d):

b) declaraţia pe propria răspundere a solicitantului, însoţită de nota de verificare a poliţistului de ordine publică, prin care se certifică existenţa unui imobil cu destinaţie de locuinţă şi faptul că solicitantul locuieşte efectiv la adresa declarată, pentru persoana fizică ce nu poate prezenta documentele prevăzute la lit. a) şi b):

c) documentul eliberai de autoritatea administraţiei publice locale, din care să rezulte că solicitantul sau, după caz, gazda ifond acestuia figurează înscris în Registrul agricol, cu imobil cu destinaţie de locuinţa:

d) actul de identitate al unuia dintre părinţi sau al reprezentantului său legal ori actul de încredinţare, însoţii, jupă caz, de unul din actele prevăzute la lit. a)-d), în cazul minorilor care solicită eliberarea unui act de identitate.

Conform art. 31 din acelaşi act normativ, menţiunea privind stabilirea reşedinţei se înscrie la cererea persoanei fizice care locuieşte mai mult de 15 zile la adresa la care are locuinţa secundara. Art. 33 prevede că "Menţiunea privind reşedinţa se înscrie pe im document, denumit dovada, de reşedinţă, care va însoţi cartea de identitate, cartea electronică de identitate şi cartea de identitate provizorie.

De asemenea, potrivit art. 39 din acelaşi act normativ, (1) Persoanele care îşi schimbă domiciliul sau îşi stabilesc reşedinţa sunt obligate să ceară înscrierea în canea de imobil ta noua locuinţă în termen de 15 zile de la mutare.

Din conţinutul înscrisurilor ataşaie în susţinerea cererii de chemare în judecată, respectiv Certificatul medico legai emis de I.N.M.L. Mina Minovici, aflat la dosarul Judecătoriei Tulcea, fila 6, la data. de 16 martie 2015, reclamanta rezultă avea domiciliul în București.

Întrucât din probele administrate în cauză în faţa instanţelor de fond, nu a reieşit că până ia momentul sesizării instanţei, 02 septembrie 2015, reclamanta să fi îndeplinit formalităţile legale pentru schimbarea domiciliului sau pentru stabilirea unei reşedinţe în circumscripţia teritorială a Judecătoriei Tulcea, se poate susţine că la momentul înregistrării acţiunii, aceasta avea domiciliul în Bucureşti.

Este adevărat că în materia emiterii ordinului de protecţie în temeiul Legii nr. 217/2003, legiuitorul a reglementat o competenţă teritorială alternativă, în favoarea judecătoriei în a căreia raza teritoriala se află domiciliul sau reşedinţa reclamantei.

Însă pentru a atrage competenţa uneia dintre aceste Instanţe, este necesar ca la dosarul cauzei să existe înscrisuri care să ateste că reclamanta are domiciliul sau reşedinţa în circumscripţia oricăreia dintre instanţele deopotrivă competentă, aşa cum prevăd dispoziţiile O.U.G. nr. 97/2005 mai sus enunţate.

Or, conform înscrisurilor ataşate în susţinerea cererii de sesizare a instanţei, reiese că la data sesizării instanţei reclamanta A. avea domiciliul în Bucureşti.

Împrejurarea că, ulterior sesizării instanţei, aceasta a părăsit domiciliul, aşa cum susţine pârâtul, şi şi-a stabilit reşedinţa în circumscripţia teritorială a Judecătoriei Tulcea, nu poate produce efecte asupra competenţei teritoriale ale Judecătoriei sectorului 4 în favoarea căreia urmează a se stabili competenţa de soluţionare a prezentei cauze, din următoarele considerente:

Pe de o parte, aşa cum impun dispoziţiile O.U.G. nr. 97/2005, dovada reşedinţei se face cu menţiunile din cuprinsul cărţii de identitate. De la dosarul cauzei nu reiese că pârâtul a lacul dovada că reclamanta a îndeplinit formalităţile legale pentru stabilirea reşedinţei sale în Tulcea, aşa cum dispoziţiile O.U.G. nr. 97/2005, simpla intenţie de a-şi stabili reşedinţa într-un anumit loc, nu poate produce efecte juridice în stabilirea competenţei teritoriale în favoarea unei anumite instanţe.

Pe de altă parte, potrivit dispoziţiile art. 107 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., instanţa rămâne competentă să judece procesul chiar daca, ulterior sesizării, pârâtul îşi schimbă domiciliul sau sediul."

Prin urmare, faţă de considerentele arătate, constatând că la momentul sesizării instanţei, reclamanta A. avea domiciliul în Bucureşti, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., având ca obiect emiterea unui ordin de protecţie, în favoarea Judecătoriei sector 4 Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., având ca obiect emiterea unui ordin de protecţie, în favoarea Judecătoriei sector 4 Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică atăzi, 27 ianuarie 2016.