Omission of appeal adjudication and misapplication of judgment completion rules in post-nationalization property evicton compensation

Decizia nr. 1626/2015

Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele;

Prin sentinţa civilă nr. 546 din 16 mai 2001 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis acţiunea reclamantei A. şi i-a obligat pe pârâţii SC B. SA şi C. Bucureşti să-i lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 2, format din teren în suprafaţă de 1.449 mp şi construcţie. Totodată, a respins, ca nefondată, cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta SC B. SA.

Prima instanţa a reţinut, în esenţă, că aplicarea Decretului nr. 92/1950 s-a făcut în mod greşit pentru cota indiviză de 1/2 din imobil ce a aparţinut autoarei Arsenescu Teodora, fostă Georgescu, astfel că actele ulteriore de dispoziţie ale Statului român sunt nule.

În ceea ce priveşte restul cotei de 1/2 din imobil s-a statuat că pârâţii nu pot opune un titlu valabil de proprietate, care să fie preferabil celui al reclamantei şi autorilor ei, cât timp actul normativ de preluare contravenea Constituţiei din 1948, ce ocrotea proprietatea privată şi dispoziţiilor art. 481 C. civ.

S-a reţinut că şl în ceea ce priveşte această cotă indiviză, actele ulteriore de dispoziţie săvârşite de stat sunt nule, lipsite de orice efect juridic.

Cererea de chemare în garanţie a fost respinsă, reţinându-se că SC B. SA nu este îndreptăţită să formuleze o astfel de cerere din moment ce în contractele de vârszare-cumpărare, ca acţionară, figurează D.

Hotărârea tribunalului a fost atacată cu apel de ambii pârâţi din cauză.

Prin Decizia civilă nr. 398 din 29 septembrie 2005, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelurile şi a schimbat în tot sentinţa, în sensul că a respins acţiunea în revendicare formulată de reclamanta A., pentru lipsa calităţii procesuale active şi a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta SC B. SA.

La adoptarea soluţiei, instanţa de apel a reţinut că autorul reclamantei, E., nu era exceptat de la naţionalizare, întrucât în anexa la Decretul nr. 92/1950 poziţia 3173, figura cu 11 apartamente, situate în mai multe imobile naţionalizate. De asemenea, a reţinut că nu s-a făcut dovada identităţii dintre imobilul ce a aparţinut autorilor reclamantei şi imobilul revendicat.

La data de 10 ianuarie 2005, SC F. SRL a formulat cerere de intervenţie în interesul recurentei-reci amante, solicitând admiterea recursului formulat de aceasta, casarea deciziei dată în apel şi menţinerea hotărârii primei instanţe.

S-a arătat, în esenţa, că imobilul revendicat nu mai este necesar desfăşurării activităţii comerciale a pârâtei SC B. SA care şi-a mutat sediul în sîr. Sabinelor nr. 8, sector 5S In imobil funcţionând doar intervenienta, al cărei profil de activitate este exclusiv didactic în baza unui contract de închiriere încheiat la data de 25 decembrie 2000 cu intimata-pârâtă.

Prin Decizia nr. 6909 din 20 septembrie 2005 pronunţata de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă și de proprietate intelectuală, a fost admis recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 398 din 29 septembrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a casat decizia şi a fost trimisă cauza spre rejudecarea apelurilor aceleiaşi instanţe. De asemenea, s-a respins, ca nefondat, recursul formulat de intervenienta accesorie SC F. SRL împotriva aceleeaşi decizii.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că reclamanta a făcut dovada atât a calităţii sale de moştenitoare a defunctului E., cât şi a împrejurării că Ia data naţionalizării, autorul său avea în proprietate imobilul din sector 2, București.

Cât priveşte identitatea dintre imobilul revendicat şi cel deţinut în prezent de pârâta SC B. SA s-a constatat că se impune cu prilejul rejudecării, efectuarea unei noi expertize care sa aibă în vedere toate actele de la dosar şi să stabilească întinderea exactă a pretinselor lucrări de extindere a construcţiei principale, efectuată de SC B. SA, precum şi dacă acestea au fost realizate pe structura vechii clădiri.

Instanţa de recurs a găsit fondată şi critica reclamantei vizând greşita reţinere a preluării imobilului în litigiu cu titlu de către Statul român. Astfel, deşi a soluţionat cauza pe excepţia lipsei calităţii procesuale active, instanţa, în considerente, a antamal chestiuni ce ţin de fondul litigiului, reţinând greşit, de altfel, că autorul reclamantei nu era exceptat de la aplicarea Decretului nr. 92/195. Simplul fapt că autorul reclamantei deţinea la data naţionalizării mai multe apartamente, nu-l putea plasa automat în categoria persoanelor vizate de art. 1 din Decretul nr. 92/1950 atâta vreme cât în cauză nu s-a făcut dovada că E. trăia exclusiv din exploatarea acestora. Actul normativ în baza căruia a fost preluat imobilul nu putea constitui titlu valabil al Statului român, în condiţiile în care acesta a încălcat în mod flagrant dispoziţiile legii fundamentale în vigoare la acea dată, prevederile art. 480-481 C. civ. şi Tratatele Internaţionale la care România aderase.

După casarea cu trimitere pentru rejudecare, la Curtea de Apel Bucureşti s-a format Dosarul cu nr. x/2/2005.

Prin Decizia civilă nr. 107 din 12 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respins apelul pârâtului C. Bucureşti şi s-a admis apelul pârâtei SC B. SA, s-a desfiinţat în parte sentinţa cu privire la soluţionarea cererii de chemare în garanţie şi s-a trimis cauza spre rejudecarea cererii de chemare în garanţie. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Curtea a reţinut, în esenţă, că soluţia instanţei de fond pe cererea în revendicare este legală şi temeinică, iar apelul pârâtei relativ la cererea principala este nefondat.

De asemenea, s-a reţinut ca fiind nefondat apelul declarat de către pârâtul C. Bucureşti împotriva soluţiei de admitere a acţiunii în revendicare, deoarece prin acesta se urmăreşte a se demonstra că imobilul a trecut în patrimoniul statului cu titlu, ceea ce contravine celor stabilite de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu forţă obligatorie, prin decizia din recurs.

S-a apreciat ca fiind fondat apelul SC B. SA cât priveşte soluţia de respingere a cererii de chemare în garanţie, dispoziţia primei instanţe la acest aspect fiind desfiinţată, iar cauza trimisă spre rejudecare prime: instanţe pentru soluţionarea acestui capăt de cerere.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâţii Municipiul Bucureşti prin primarul general, SC B. SA Bucureşti şi chemata în garanţie G., iar prin Decizia civilă nr. 8639 din 17 decembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondate, recursurile.

În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 1371 din 01 iulie 2013, Tribunului Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor SIF H. SA şi I. şi, ca urmare, a respins cererea de chemare în garanţie formulată în contradictoriu cu aceste pârâte de reclamanta SC B. SA, pentru lipsa calităţii procesuale pasive. A admis cererea de chemare în garanţie formulată de SC B. SA, în contradictoriu cu G. şi a obligat-o pe aceasta din urmă să plătească reclamantei suma de 344.562 lei (contravaloare clădire) şi suma de 1.191.208,48 lei (contravaloare teren) - imobil situat în Bucureşti, sector 2, valoare ce urmează a fi actualizată cu indicele de intlaţie de la momentul plăţii despăgubirii (sumelor). Totodată, a obligat pârâta la plata sumei de 28.849,70 lei reprezentând onorariu avocat.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:

Prin decizia civilă nr. 107 din 12 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, rămasă irevocabilă, prin Decizia civilă nr. 8639 din 07 decembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit cu putere de lucru judecat faptul că cererii de chemare în garanţie îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 324 alin. (1) şi (6) din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale astfel cum acestea au fost introduse prin Legea nr. 99/1999.

Potrivit acestor dispoziţii, „instituţiile publice implicate asigură raportarea prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale privative, sau în curs de privatizare prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile de către stat. Statul garantează îndeplinirea de către instituţiile publice implicate a obligaţiilor prevăzute de prezentul articol".

Astfel, argumentele reclamantei potrivit cărora cuantumul despăgubirilor ar trebui să fie stabilite în raport de dispoziţiile dreptului comun şi nu în raport de prevederile legii speciale au fost înlăturate,

De asemenea, au fost înlăturate şi apărările referitoare la neaplicarea în speţă a Deciziei nr. 18/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată în recursul în interesul legii, întrucât analiza dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 aprobată prin Legea nr, 44/1998 cu modificările şi completările ulterioare, şi anume Legea nr. 137/2002, a avut în vedere situaţia restituirii imobilelor, noţiune ce cuprinde şi revenirea în proprietatea foştilor proprietari a imobilelor preluate de stat ca urmare a admiterii unor acţiuni m revendicare prin comparare de titlu.

Din raportul de expertiză efectuat în cauză de către expert J. s-a reţinut că valoarea clădirii rămasă la data ieşirii din patrimoniul reclamantei - 31 august 2010, raportată la bilanţul contabil întocmit la 31 octombrie 2010 şi balanţa de verificare întocmită tot la aceeaşi dată, este de 344,562 lei, iar valoarea terenului este de 1.191.208,48 lei, imobil situat în București, sector 2.

Având în vedere şi dispoziţiile Deciziei nr. 18/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pârâta G., în calitate de unică instituţie publică implicată în privatizarea reclamantei a fost obligată să plătească reclamantei suma de 344.562 lei reprezentând contravaloare clădire şi suma de 1.191.208,48 lei reprezentând contravaloare teren, valoare ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflaţie de la momentul plăţii despăgubirii.

Tribunalul a constatat că pârâţii I. şi SIF H. SA nu au calitate procesuală pasivă întrucât nu au fost instituţii implicate în procesul de privatizare al reclamantei, şi, în consecinţă, faţă de aceşti pârâţi acţiunea a fost respinsă ca urmare a admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.

În raport cu dispoziţiile ari. 274 C. proc. civ., pârâta G. a fost obligată ia plata suinei de 28.849,70 lei reprezentând onorariul de avocat.

Prin încheierea de şedinţă din data de 14 octombrie 2013 Tribunalul Bucureşti, secţia a Ill-a civilă, a admis cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de reclamanta SC B. SA, în sensul că a dispus să se menţioneze pârâta G. A respins cererea referitoare la necesitatea lămuririi dispozitivului, ca neîntemeiată.

Pentru a dispune astfel, tribunalul a reţinut că pe parcursul procesului, pârâta G. a devenit K., aspect ce rezultă din chiar titulatura sub care această parte a înţeles să formuleze cereri în prezenta cauză, motiv pentru care a admis cererea de îndreptare a erorii materiale, reţinând că denumirea actuală a pârâtei G. este K.

Cu privire la cererea de lămurire a dispozitivului sentinţei civile nr. 1371 din 01 iulie 2013, a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 2812 C. proc. civ. „în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii ori acesta cuprinde dispoziţii potrivnice, părţile pot cere instanţei care a pronunţai hotărârea să lămurească dispozitivul sau să înlăture dispoziţiile potrivnice".

Tribunalul a apreciat că atât considerentele cât şi dispozitivul hotărârii cuprind dispoziţii concrete în ceea ce priveşte modalitatea de plată a despăgubirilor, situaţie ce a fost analizată în raport de dispoziţiile Deciziei nr. 18/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

De altfel, cuantumul acestor despăgubiri a fost stabilit prin raportul de expertiză efectuat în cauză, indicele de inflaţie urmând a fi stabilit la momentul plăţii, situaţie în care nu s-a impus o precizare anume, motiv pentru care cererea privind lămurea dispozitivului a fost respinsă, ca neîntemeiată.

Reclamanta SC B. SA a formulat apel împotriva încheierii din data de 17 iunie 2013, sentinţei nr. 1371 din data de 01 iulie 2013 precum şi împotriva încheierii din data de 14 octombrie 2013 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a Ill-a civilă.

Pârâta K. a formulat apel împotriva sentinţei nr. 1371 din data de 01 iulie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Ill-a civilă.

Prin Decizia nr. 65/A din data de 20 februarie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-pârâtă K., împotriva sentinţei civile nr. 1371 din 01 iulie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu apelanta-reclamantă SC B. SA şi cu intimaţi i-pârâţi I. şi SIF H. SA.

A admis apelul formulat de apelanta-reclamantă SC B. SA împotriva încheierii din data de 14 octombrie 2013, pronunţată de Tribunalui Bucureşti, secţia a IIl-a civilă.

A schimbat în pane încheierea de şedinţă din data de 14 martie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în sensul că a admis cererea de lămurire a dispozitivului sentinţei civile nr. 1371 din 01 iulie 2013, astfel:

Valoarea obligaţiei de plata stabilita în sarcina pârâtei G., va fi actualizată cu indicele de inflaţie, începând de la momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniul societăţii, respectiv 31 august 2010, până la momentul plăţii despăgubirilor.

Curtea a constatat că apelul reclamantei este fondat, iar apelul pârâtei este nefondat pentru următoarele considerente:

Ceea ce s-a soluţionat prin sentinţa atacată este dat de limitele obligatorii ale Deciziei de desfiinţare în parte nr. 107 din 12 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, (irevocabilă prin Decizia civilă nr. 8639 din 17 decembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), prin care cauza a fost trimisă primei instanţe spre rejudecarea cererii de chemare în garanţie.

Această cerere precizată în rejudecarea apelului a fost formulată de către pârâta-reclamantă SC B. SA în contradictoriu şi cu pârâtă K., ca apărare faţă de acţiunea principală în revendicarea imobilului în litigiu, revendicare a cărei soluţie de admitere în primul ciclu procesual a fost menţinută prin decizia de desfiinţare In parte menţionată, pronunţată în al doilea ciclu procesual.

Prin cererea de chemare în garanţie pârâta-reclamantă SC B. SA a solicitat stabilirea în sarcina pârâtei K. a obligaţiei de acordare a despăgubirilor pentru evicţiune, reprezentate de valoarea de circulaţie a imobilului de 12.530.205 lei, calculată de la data de ia care a fost evacuată din spaţiul pe care îl deţinea, şi anume 26 august 2010.

Asupra apelului pârâtei K. formulat împotriva sentinţei civile nr. 1371 din 01 iulie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IIl-a civilă, s-a reţinut că nu poate fi primită susţinerea referitoare la excepţia necompetenței materiale a secţiei a IIl-a civilă a Tribunalului Bucureşti în judecarea cererii de chemare în garanţie.

Deşi întemeiată în fondul dreptului pe dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată, privind privatizarea societăţilor comerciale, în speţă cererea de chemare în garanţie păstrează caracterul incidental faţă de cererea principală, fiind formulată în aceeaşi cauză şi având calitatea unui mijloc de apărare faţă de pretenţiilor în revendicare ale reclamantei A., întemeiate pe dispoziţiile de drept comun, art. 480 şi urm. C. civ. anterior.

În cazul cererilor de chemare în garanţie operează prorogarea legală de competenţă prevăzută de dispoziţiile art. 17 C. proc. civ. anterior, care includ în căderea instanţei competente să judece cererea principală şi cererile accesorii şi incidentale.

Prin urmare, competenţa materială de soluţionare a cererii de chemare în garanţie pentru evicţiune, în situaţia imobilului restituit după naţionalizare, aparţine instanţei ce soluţionează cererea principală.

S-a reţinut că nu este întemeiată nici excepţia netîmhrării cererii de chemare în garanţie întrucât în speţă sunt aplicabile dispoziţiile de excepţie privind scutirea de la plata taxelor judiciare de timbru datorate, şi anume art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997.

Au fost înlăturate, ca nefondate, susţinerile privind excepţia nulităţii cererii de chemare în garanţie, pe considerentul neprecizării obiectului şi a valorii acţiunii, a motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea deoarece aceste elemente se regăsesc şi în precizarea adusă în faţa instanţei de rejudecare a apelului la 15 octombrie 2012, iar trimiterea către instanţa de fond, după desfiinţarea în parte a soluţiei acesteia, s-a efectuat tocmai pentru rejudecarea acestei învestiri.

Cu privire la excepţia inadmisihîlităţii cererii de chemare în garanţie s-a reţinut că momentul formulării acesteia nu este condiţionat de rămânerea irevocabilă a hotărârii prin care s-a dispus restituirea în natură, iar parcurgerea procedurii prealabile a concilierii directe, prevăzută de art. 7201 C. proc. civ., nu numai că nu este specifica acestui litigiu, dar nici nu era prevăzută de lege la momentul introducerii cererii, prevederea fiind introdusa prin O.U.G. nr. 138/2000.

În ceea ce priveşte argumentele pe fondul dreptului, Curtea a observat că acestea privesc exclusiv cuantumul despăgubirilor pentru evicţîune, facându-se de asemenea referire Ia aplicarea unor temeiuri de drept specifice dreptului comercial, inaplicabile cauzei.

Pentru dezvoltarea unitară a raţionamentului instanţei, analiza acestor argumente s-a efectuat alături de considerentele apelului advers.

Asupra apelului reclamantei SC B. SA din cererea de chemare în garanţie formulat împotriva încheierii din data de 14 octombrie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, Curtea a reţinut următoarele:

Corectând o eroare materială cu privire la denumirea pârâtei G., prin încheierea atacată s-a dispus şi respingerea cererii referitoare la necesitatea lămuririi dispozitivului, formulată de către SC B. SA, în sensul stabilirii în mod clar a perioadei pentru care urmează să fie aplicat indicele de inflaţie pentru despăgubirile rezultând din evicţiune.

Tribunalul a considerat că există în hotărârea de fond, suficiente dispoziţii concrete în ceea ce priveşte modalitatea de plată a despăgubirilor, situaţia fiind analizată în raport de dispoziţiile Deciziei nr. 18/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Curtea, însă a apreciat că tocmai prin prisma considerentelor deciziei Înaltei Curții de Casație și Justiție invocate, se impune clarificarea în dispozitiv a perioadei pentru care valoarea obligaţiei de plată stabilită în sarcina pârâtei, trebuie actualizată cu indicele de inflaţie.

Prin Decizia menţionată, nr. 18/2011 a Înaltei. Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în recursul în interesul legii (obligatorie pentru instanţe potrivit ort. 3307 alin. (4) C. proc. civ.), s-a stabilit că „în aplicarea dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999, despăgubirile acordate societăţilor comerciale de instituţiile publice implicate In procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanţ la momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniul societăţii, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflaţie de ia momentul plăţii despăgubirii."

Este evident că în fiecare cauză se impune precizarea momentului de la care bunul ce a fost retrocedat şi a ieşit din patrimoniul societăţii, pentru a se verifica valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanţul anterior momentului retrocedării. In speţă, aceste elemente au fost lămurite, iar considerentele instanţei de fond fac referire la raportul de expertiză efectuat în cauză de către expert J., prin care s-a reţinut că valoarea clădirii rămasă la data ieşirii din patrimoniul reclamantei, şi anume 31 august 2010, raportată la bilanţul contabil întocmit la 31 octombrie 2010 şi balanţa de verificare întocmită tot la aceeaşi dată este de 344.562 lei, iar valoarea terenului este de 1.191.208,48 lei, imobil situat în sector 2, București.

Pentru stabilirea integrală şi eficientă a reparaţiei, Curtea a considerat că se impune clarificarea solicitată de apelanta-reclamantă SC B. SA, în sensul lămuririi dispozitivului şi indicării precise a intervalului de timp în care se actualizează cu indicele de inflaţie valoarea despăgubirilor, astfel că a schimbat în parte încheierea de şedinţă din data de 14 octombrie 2013, în baza dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ.

Revenind la apelul G., cu trimitere la dispozitivul şi considerentele Deciziei nr. 18/2011 pronunţate în interesul legii, Curtea a reţinut că se clarifică toate elementele ce privesc cuantumul despăgubirilor pentru evicţiune ca urmare a retrocedării imobiliare, care au fost invocate în speţă pe fondul dreptului de către apelanta-pârâtă.

De asemenea, Curtea a reţinut că nu au influenţa în cuantumul prejudiciului, nici valoarea contabilă a bunurilor imobile înregistrată în registrele contabile ale societăţii la data când aceasta a fost privatizată, nici limita prevăzută de art. 30 din Legea nr. 337/2002 - 50% din preţul încasat din vânzarea pachetului de acţiuni- aceste aspecte fiind deplin lămurite de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 02 februarie 2015 SC B. SA, în temeiul art. 2812 C. proc. civ., a solicitat completarea dispozitivului Deciziei civile nr. 65/A din 20 februarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, prin pronunţarea unei soluţii în privinţa apelului formulat de aceasta împotriva sentinţei civile nr. 1371 din 01 iulie 2013 şi a încheierii din data de 17 iunie 2013 pronunţate de Tribunalul Bucureşti.

Prin Decizia nr. 143/A din data de 12 martie 2015, Curtea de Apei Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca inadmisibilă, cererea de completare a dispozitivului Deciziei civile nr. 65/A din 20 februarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, cu următoarea motivare:

Din cuprinsul motivelor de apel formulate de către SC B. SA şi ataşate la filele 18-23 din prezentul dosar, reiese că apelul, şi respectiv crtttcile invocate sunt îndreptate împotriva încheierii din data de 14 octombrie 2013, solieitându-se admiterea cererii de lămurire a dispozitivului sentinţei civile nr. 1371/2013 şi stabilirea în mod clar a perioadei pentru care urmează să fie aplicat indicele de inflaţie.

La dosar, la filele 27-41 se mai află depuse şi alte motive de apel, criticile fiind îndreptate împotriva sentinţei civile nr. 1371/2013, cât şi împotriva încheierii din data de 17 iunie 2013, în sensul admiterii obiecţiunilor formulate la completarea raportului de expertiză contabilă judiciară efectuat de expertul J.

Prin Decizia nr. 65/A din 20 februarie 2014 Curtea de Apel a respins apelul deeiarat de K., iar în ceea ce o priveşte pe apelanta reclamantă SC B. SA, Curtea a admis apelul acesteia împotriva încheierii din data de 14 octombrie 2013, schimbând-o în parte, în sensul admiterii cererii de lămurire a dispozitivului sentinţei civile nr. 1371/2013.

Dispoziţiile art. 2812 alin. (1) C. proc. civ. se aplică m căzui judecăţii în primă instanţă, când instanţa are a se pronunţa asupra cererilor principale, accesorii, conexe sau incidentale cu care a fost investită, precum şi în cazul judecăţii în fond, după casarea cu reţinere, şi anume după anularea sentinţei în apel.

Cum eventuala omisiune a instanţei de apel de a analiza o parte din motivele invocate de către apelantă nu se încadrează în dispoziţiile art. 2812 alin. (1) C. proc. civ., cererea apei antei de a completa hotărârea în sensul analizării motivelor de apel omise, este inadmisibilă.

În acelaşi sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 3414/2007, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, în care s-a reţinut că în lipsa motivării unei hotărâri sau motivarea necorespunzătoare în fapt. sau în drept pot face obiect de critică în căile de atac, art. 2812 C. proc. civ. aplicându-se numai în cazul omisiunii instanţei de a se pronunţa asupra unui capăt de cerere sau a unei cereri.

1. SC B. SA, a declarat recurs, în termen legal, împotriva Deciziilor nr. 65/A din data de 20 februarie 2014 şi nr. 143/A din data de 12 martie 2015, pronunţate de Curtea de apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

2. K. (fosta G.) a declarat recurs, în termen legal, împotriva Deciziei nr. 65/A din data de 20 februarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

1.1. Prin motivele de recurs formulate împotriva Deciziei nr. 65/A din 20 februarie 2014 pronunţată de Curtea de Apei Bucureşti, secţia a IV a civilă, SC B. SA, prevalându-se de dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., a solicitat admiterea căii de atac şi pe cale de consecinţă modificarea, în parte, a deciziei recurate în sensul; admiterii apelului său formulat împotriva încheierii din 1.4 octombrie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti; admiterii apelului formulat de aceasta împotriva sentinţei nr. 1371 din 1 iulie 2013 şi a încheierii din 17 iunie 2013 ale Tribunalului Bucureşti, în sensul schimbării în parte a acestei încheieri prin admiterea obiecţiunilor formulate de SC B. SA la completarea raportului de expertiză contabilă judiciară efectuat de expertul J.; schimbării în parte a sentinţei primei instanţe în sensul respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a intimaţilor - pârâţi SIF H. SA şi I.; admiterii cererii de chemare în garanţie în sensul obligării intimaţiîor-pârâţi la plata despăgubirilor pentru evicţiune reprezentate de valoarea de circulaţie a imobilului, astfel cum aceasta a fost determinată prin raportul de expertiză întocmit de expertul L. şi omologat prin încheierea din data de 14 noiembrie 2011 pronunţată de către Judecătoria sectorului 2 Bucureşti în Dosarul nr. x/300/2010.

În temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. a solicitat obligarea intimaţilor pârâţi la plata cheltuielilor de judecată generate de prezentul litigiu.

În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta a susţinut că Decizia nr. 65/A din 20 februarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti este nelegaiă întrucât instanţa de apel nu a analizat criticile privind: greşita admitere de către prima instanţă a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a intimaţilor - pârâţi SIF H. SA şi I.; schimbarea în parte a încheierii din data de 17 iunie 2013 în sensul admiterii obiecţiunilor formulate de SC B. SA la completarea raportului de expertiză contabilă judiciară efectuat de expertul J.; inaplicabilitatea în cauză a Deciziei nr. 18/2011; neconstituţionalitatea Deciziei nr, 18/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii.

De asemenea, recurenta a susţinut că instanţa nu a motivat respingerea apelului formulat de aceasta împotriva sentinţei primei instanţe şi a încheierii din 17 iunie 2013, motiv pentru care a apreciat că au fost ignorate dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct 5 din C. proc. civ.

Cu privire la incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct 9 din C. proc. civ. a arătat că instanţa de apel a soluţionat cererea de lămurire a dispozitivului sentinţei primei instanţe în mod nelegal deoarece a ignorat prevederile legale invocate şi a dispus în sensul că actualizarea urmează a se realiza începând cu momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniul societăţii - 31 august 2010 - şi nu începând cu data înregistrării în contabilitate a ultimului raport de reevaluare - 1 ianuarie 2008.

Sub acest aspect a arătat că interpretarea corectă a dispoziţiilor cuprinse în Decizia RIL nr, 18/2011 relevă că modul de calcul al ratei de inflaţie atât pentru clădire cât şi pentru terenul situat la adresa din București, sector 2, prin aplicarea coeficienţilor de inflaţie legali asupra valorilor contabile, trebuie să se raporteze la valorile înscrise în bilanţul pe anul 2010, începând cu data înregistrării în contabilitate a ultimului raport de reevaluare şi până la momentul plăţii despăgubirii.

Totodată a susţinut că în mod nelegal s-a respins apeiul împotriva soluţiei primei instanţe privind excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a imimaţilor-pârâţi I. şi SIF H. S.A.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a I. a arătat că prima instanţă nu a pus în discuţie această excepţie în şedinţa publică din data de 17 iunie 2013, fiind încălcat astfel principiul contradictorialităţti. Mai mult, la dosarul cauzei au fost depuse note de şedinţă prin care a fost invocată excepţia doar de către SIF H. SA, nu şi de către I., iar prima instanţă nu a invocat această excepţie din oficiu.

În mod nelegal, Curtea a respins motivul de apel prin care a criticat încălcarea de către prima instanţă a dispoziţiilor C. proc. civ. cu privire la elementele care trebuie să se regăsească în mod obligatoriu într-o hotărâre judecătorească.

Art. 261 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. a fost ignorat de instanţa de apel care nu a analizat criticile privind nemotivarea hotărârii primei instanţe prin neanalizarea motivului subsidiar invocat în susţinerea cererii de chemare în. garanţie.

Instanţa de apel a stabilit în mod nelegal că Decizia nr. 18/2011 este aplicabilă, deoarece în prezenta cauză este vorba despre un imobil revendicat şi nu despre un imobil retrocedat. Decizia RIL nr. 18/2011 nu este aplicabilă în cauza de faţă întrucât este neconstituţională.

Hotărârea recurată este nelegală în ceea ce priveşte critica prin care s-a arătat faptul că prima instanţă a stabilit în mod greşit suma de 344.562 Iei - contravaloare clădire, în loc de suma de 368.600 lei.

În mod nelegal instanţa de apel a respins critica prin care s-a susţinut faptul că prima instanţă a respins în mod greşit obiecţiunile formulate de SC B. SA pentru termenul din 17 iunie 2013 prin raportare la completarea la raportul de expertiză realizat de J.

1.2. Prin recursul formulat împotriva Deciziei nr. 143/A din data de 12 martie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

SC B. SA a criticat hotărârea din perspectiva dispoziţiilor art,304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă în vederea soluţionării cererii de completare a dispozitivului Deciziei nr. 65/A din data de 20 februarie 2014 pronunţată de aceeaşi curte de apel.

În esenţă, a arătat că prin petitele cererii de completare a dispozitivului Deciziei nr. 65/A din 20 februarie 2014 a solicitat completarea în sensul admiterii apelului asupra căruia instanţa a omis să se pronunţe; schimbării în parte a încheierii clin data de 17 iunie 2013 pronunţate de către Tribunalul Bucureşti în sensul admiterii obiecţiunilor la completarea raportului de expertiză contabilă judiciară întocmit de către expertul desemnat; schimbării în parte a sentinţei primei instanţe, în sensul respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a intimatelor SIF H. SA şi I. şi admiterii cererii de chemare în garanţie în sensul obligării intimatelor la plata despăgubirilor pentru evicţiuoe reprezentate de valoarea de circulaţie a imobilului; precum şi obligării intimatelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea litigiului.

A subliniat faptul că instanţa de apel s-a pronunţat exclusiv în privinţa apelului formulat împotriva încheierii din data de 14 octombrie 2013 a Tribunalului Bucureşti, iar nu şi asupra apelului promovat împotriva sentinţei civile nr. 1371 din data de 01 iulie 2012 şi a încheierii din data de 17 iunie 2013, pronunţate de către aceeaşi instanţă.

Faţă de omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra cererii cu care a fost legal învestită, devin incidente dispoziţiile art. 281 C. proc. civ., care instituie o procedură conteneaoasă tocmai pentru depăşirea situaţiei descrise anterior şi completarea hotărârii pronunţate minus petita.

Cu toate acestea, în mod eronat, instanţa de apel a respins, ca inadmisibilă, cererea de completare a dispozitivului Deciziei civile nr. 65/A din data de 20 februarie 2014, procedând la aplicarea greşită a legii, ceea ce impune casarea acesteia şi trimiterea spre rejudecare către instanţa de apel.

În mod eronat a reţinut Curtea inaplicabilitaîea dispoziţiilor art. 2812 C. proc. civ, potrivit cărora ori de câte ori instanţa de judecată omite să se pronunţe cu privire la o cerere cu care a fost învestită, partea interesată poate formula o cerere de completare a dispozitivului, solicitând admiterea pretenţiilor care, din eroare, nu au fost analizate.

Soluţia instanţei în sensul inadmisibilitaţii cererii de completare a dispozitivului echivalează cu un refuz evident de aplicare a unei norme legale incidente, în contextul în care ipoteza normei juridice procedurale corespunde în integralitate situaţiei de fapt incidente în speţă, şi anume omisiunea instanţei de a se pronunţa eu privire la unele capete de cerere.

Instanţa de apel a procedat la o interpretare greşită a textului de lege invocat, apreciind, fără temei, că acesta ar fi incident exclusiv în ipoteza "judecăţii în primă instanţă, când instanţa are a se pronunţa asupra cererilor principale, accesorii, conexe sau incidentale cu care a fost investită, precum şi în cazul judecăţii în fond, după casarea cu reţinere, respectiv după anularea sentinţei în apel".

Ori instanţa a adăugat în mod nepermis la textul de lege, reţinând o distincţie care nu este operată de către legiuitor, încălcând regula fundamentală de interpretare exprimată sintetic prin adagiul "ubi lex non dîstinguit nec nos distinguere debemus".

În absenţa unei prevederi în acest sens, este eronată aprecierea instanţei de apel potrivit căreia art. 2812 C. proc. civ. ar fi incident exclusiv în. faza judecăţii în prima instanţă, dispoziţiile menţionate găsindu-şi deplină incidenţă inclusiv în faza apelului.

Raţiunea procedurii prevăzute de art. 2812 C. proc. civ. este aceea de instituire a unui mijloc procedural eficient pentru repararea omisiunii instanţei, fără a fi necesară antamarea unei faze procesuale distincte.

Prin urmare, instanţa de apel a procedat la aplicarea greşită a legii, apreciind în mod nelegal că cererea întemeiată pe prevederile art. 2812 C. proc. civ. este inadmisibilă în faza apelului, fiind incident, pe cale de consecinţă, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pot. 9 C. proc. civ.

2. Prin recursul său K. - (fosta G.) a solicitat în principal, admiterea căii de atac, casarea hotărârii criticate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Bucureşti, din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 3 C. proc. civ., in subsidiar, a solicitat admiterea recursului, în sensul modificării în tot a Deciziei nr. 65/A din 20 februarie 2014, admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei instanţei de fond nr. 1371 din 01 iulie 2013, în sensul admiterii excepţiilor invocate, iar pe fondul cauzei respingerea cererii formulate de SC B. SA împotriva K. (fosta G.), ca neîntemeiatam, invocând dispoziţiile art. 304. Pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs a susţinut că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., hotărârea criticată fiind pronunţata cu încălcarea dispoziţiilor art. 43 alin. (3) din O.U.G. nr. 88/1997, coroborate cu art. 40 alin. (1) din Legea nr. 137/2002, prin respingerea excepţiei necompetenţei funcţionale a Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, invocată prin motivele de apel.

Faţă de dispoziţiile legale arătate cât şi de temeiul de drept invocat de SC B. SA- art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată - a considerat că se impune casarea hotărârilor criticate şi trimiterea cererii de chemare în garanţie pentru rejudecare către instanţa competentă să judece litigiile intre profesionişti.

A reiterat excepţia netimbrarii cererii de chemare în garanţie, la valoarea pretenţiilor formulate, nelegal respinsă de către instanţa de apel susţinând că cererea formulată este o cerere în despăgubiri, intimata-rcclamanta nebeneficiind de scutire la plata taxei de timbru şi a timbrului judiciar.

În susţinerea motivului întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susţinut ca hotărârea criticată este pronunţată eu încălcarea şi aplicarea greşita a dispoziţiilor art. 32 din O.G. nr. 88/1997 modificată, prin respingerea excepţiei inadmisibilităţii, invocată prin motivele de apel. Atât instanţa de fond cât şi cea de apel au făcut o greşita aplicare a dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, în sensul ca cererea în despăgubiri a fost formulată înainte de a exista o hotărâre judecătorească rămasa irevocabila, cerere admisa sub forma unei cereri de chemare în garanţie.

Totodată, recurenta a arătat că hotărârea criticată este pronunţată eu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată, în ceea ce priveşte valoarea despăgubirilor acordate.

De asemenea, a susţinut că hotărârea recurată este pronunţată cu încălcarea Deciziei RIL nr. 18 din 17 octombrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, obligatorie potrivit art. 331 C. proc. civ., prin care s-a stabilit că în aplicarea dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999, despăgubirile acordate societăţilor comerciale de instituţiile publice implicate în procesul de privatizare, urmare retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanţ la momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniul societăţii, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflaţie de la momentul plăţii despăgubirii.

Astfel, în mod nelegal, ambele instanţe au stabilit valoarea despăgubirilor luând în considerare bilanţul contabil întocmit la 31 octombrie 2010 şi balanţa de verificare întocmită tot la aceeaşi dată, ulterioară ieşirii imobilelor din patrimoniul intimatei-reclamante, şi anume 31 august 2010, deoarece au încălcat dispoziţiile exprese ale art. 324 din O.G. nr. 88/1997, aplicabile contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiat în anul 1993. Un prejudiciu real suferit nu poate avea în vedere decât valoarea contabilă a imobilelor restituite în natură, în cuantumul prevăzut de lege, orice aită valoare reprezentând o îmbogăţire fără justa cauza.

Chiar şi în situaţia în care reclamanta ar fi îndeplinit toate condiţiile pentru acordarea de despăgubiri, instituţia publică implicată nu ar putea fi obligată la o valoare peste limita prevăzuta de art. 30 din Legea nr. 137/2002 - 50% din preţul încasat de către aceasta din vânzarea pachetului de acţiuni. Dispoziţiile art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 modificată sunt de imediată aplicare şi au aplicabilitate în cauza, momentul naşterii dreptului la acţiune fiind ulterior intrării în vigoare a acestui act normativ.

Hotărârea criticată este pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 93 din Tratatul Consiliului Europei şi a altor dispoziţii comunitare, având în vedere caracterul obligatoriu şi de imediata aplicare al acestora, de care este ţinută orice instanţă în dezlegarea pricinilor, pentru a evita o nerespectare a normelor comunitare.

A învederat că potrivit Constituţiei României, principiul priorităţii este consacrat atât pentru dreptul comunitar cât şi pentru tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte. Drepturile şi libertăţile fundamentale conţinute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului sunt cuprinse şi în Carta Drepturilor Fundamentale, Carta garantând atât drepturile fundamentale ale cetăţenilor Uniunii Europene cât şi drepturi de natură procesuală.

Recursurile au fost admise doar din perspectiva omisiunii instanţei de apei de a se pronunţa asupra apelului declarat de către SC B. SA împotriva sentinţei civile nr. 1371 din 01 iulie 2013 a Tribunalului Bucureşti şi a încheierii de şedinţă din data de 17 iunie 2013.

În speţa supusă analizei, Înalta Curte a constatat că instanţa de apel, cu încălcarea principiilor disponibilităţii şi al dublului grad de jurisdicţie şi a dreptului la apărare, nu s-a pronunţat pe o cale de atac distinctă, vizând hotărâri diferite, cu care a fost învestită.

Astfel, la data de 13 septembrie 2013 (conform plicului aflat la fila 42 şi a notei de inventar aflate la fila 24 din dosarul instanţei de apei)., SC B. SA, distinct de apelul formulat împotriva încheierii din data 14 octombrie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Ill-a civilă, a declarat apel împotriva sentinţei civile nr. 1371 din 01 iulie 2013 şi a încheierii de şedinţă din data de 17 iunie 2013 ale Tribunalului Bucureşti (fila 27 dosar apel), însă instanţa nu s-a pronunţat asupra acestei din urmă căi de atac.

Omisiunea rezultă, atât din practicaua şi considerentele Deciziei nr. 65/A din 20 februarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, cât şi din dispozitivul sau.

Astfel, prin Decizia nr. 65/A din data de 20 februarie 2014, Curtea de Apei Bueureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-pârâtă K., împotriva sentinţei civile nr. 1371 din 01 iulie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu apelanta-reclamantă SC B. SA şi cu intimaţii-pârâţi I. şi SIF H. SA.

A admis apelul formulat de apelanta-reclamantă SC B. SA împotriva încheierii din data de 14 octombrie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.

A schimbat, în parte, încheierea de şedinţă din data de 14 octombrie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în sensul că a admis cererea de lămurire a dispozitivului sentinţei civile nr. 1371 din 01 iulie 2013, astfel: Valoarea obligaţiei de plată stabilită în sarcina pârâtei G., va fi actualizată cu indicele de inflaţie, începând de la momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniul societăţii, respectiv 31 august 2010, până la momentul plăţii despăgubirilor.

Omisiunea instanţei de apel de a analiza un apel cu care a fost învestită, face imposibila exercitarea controlului judiciar de instanţa de recurs, atât în ceea ce priveşte calea de atac exercitată de apelanta reclamantă, cât şi cu privire la recursul declarat de apelanta pârâtă, apelurile ambelor părţi vizând legalitatea şi temeinicia sentinţei civile nr. 1371 din 1 iulie 2013, cu incidenţă şi asupra cererii de îndreptare a erorilor materiale şi lămurire a acesteia.

Înalta Curte a constatat, de asemenea, că Decizia nr. 143/A din data de 12 martie 2015 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de completare a dispozitivului Deciziei civile nr. 65/A din 20 februarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2812 alin. (1) C. proc. civ.

Contrar constatărilor instanţei de apel, în cauză nu era vorba despre „eventuala omisiune a instanţei de apel de a analiza o parte din motivele invocate" ci chiar de o cerere de apel distinctă rămasă nesoluţionată, ceea ce făcea pe deplin aplicabil art. 2812 alin. (1) C. proc. civ. Apelul formulat împotriva încheierii din 14 martie 2013 era de sine stătător, fiind declarat împotriva unei încheieri care putea fi atacată separat, şi anume încheierea prin care prima instanţă se pronunţase asupra cererilor de îndreptare a erorilor materiale şi de lămurire a sentinţei.

Urmare a nepronunţăriî instanţei asupra unei căi de atac declarate, cu încălcarea principiilor disponibilităţii şi al dublului grad de jurisdicţie şi a dreptului la apărare, cu consecinţa aplicării greşite a legii, în temeiul art. 312 raportat la art. 304 pct. 5, 9 şi art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursurile declarate, a casat deciziile recurate şi a trimis cauza spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanta SC B. SA împotriva Deciziei nr. 65/A din data de 20 februarie 2014 şi a Deciziei nr. 143/A din data de 12 martie 2015 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi de pârâta K. (fosta G.) împotriva Deciziei nr. 65/A din data de 20 februarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează deciziile şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 iunie 2015.