Common-law vindication of nationalized property barred by special reparation law and lack of actual asset under ECHR

Decizia nr. 1625/2015

asupra recursului de faţă, constată următoarele:

La data de 23 martie 2007 reclamantul A. a chemat în judecată pârâţii B. şi C. şi a solicitat, ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâţilor sa îi lase în deplina proprietate şi paşnica posesie apartamentul, în suprafaţa utilă de 128,70 mp, cota indiviză de 7,30 % din părţile de folosinţa comune ale imobilului, împreună cu terenul aferent aflat sub construcţie în suprafaţa de 28,46 mp, situat în Bucureşti, sector 2.

În drept, reclamantul a invocat prevederile art. 481 şi urm C. civ., art. 2 alin. (2) din Legea 10/200 şi pct. 52 din Legea nr. 247/2005, art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeana a Drepturilor Omului şi a Liberaţilor Fundamentale.

Prin sentinţa civilă nr. 4527 din 15 mai 2008 Judecătoria sectorului 2 a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, în raport de valoarea imobilului.

Prin sentinţa civilă nr. 382 din 17 martie 2009 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a a respins acţiunea formulată de reclamant, ca inadmisibilă.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut, în esenţă că acţiunile în revendicarea unor imobile al căror regim juridic este reglementat prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001, fundamentate pe dispoziţiile dreptului comun, nu mai pot fi primite, cât timp acestea au fost formulate după intrarea în vigoare a legii de reparaţie menţionate, şi cât timp partea reclamantă a apelat la procedura acestei legi speciale, formulând notificare, cum este cazul în speţă.

În argumentarea soluţiei, Tribunalul a evocat şi considerentele deciziei în interesul Legii nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunţata de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Împotriva acestei sentinţei a declarat apel reclamantul A..

Prin cererea înregistrată la data de 27 octombrie 2011, apelantul-reclamant A., prin avocat D., a arătat că renunţă la judecata cererii de chemare în judecată, deoarece urmează ca, pe cale administrativă, Primăria Municipiului Bucureşti să soluţioneze notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, ca urmare a Deciziei civile nr. 237/A din 2 martie 2011 pronunţată de Curtea de apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2009.

Prin Decizia civilă nr. 258/A din 25 iunie 2012 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a constatat perimat apelul, reţinând că de la momentul suspendării cauzei în temeiul dispoziţiilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ. şi până la data cererii de repunere pe rol a trecut mai mult de 1 an.

Prin Decizia nr. 1169 din 6 martie 2013 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursul declarat de reclamantul A., a casat Decizia civilă nr. 258A/2012 şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

Instanţa de recurs a reţinut că termenul de perimare începe să curgă de la data rămânerii irevocabile a hotărârii până la a cărei soluţionare irevocabilă a fost suspendat dosarul de faţă, dată care este reprezentată de data expirării termenului de recurs, iar nu de data pronunţării deciziei din apel.

Pentru rejudecarea apelului, cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/3/2008*.

Pe parcursul soluţionării apelului a decedat intimatul-pârât B., fiind introdus în cauză Ionescu Tira Sorin, în calitate de moştenitor al acestuia.

Prin Decizia nr. 96/A din data de 10 martie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 382 din 17 martie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, având în vedere următoarele considerente:

Prioritar analizei motivelor de apel, Curtea a reţinut că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 246 C. proc. civ. pentru a luat act de manifestarea de voinţă a apelantului-reclamant în sensul că renunţă la cererea de chemare în judecată, conform cererii depuse la dosar la data de 27 octombrie 2011.

Instanţa a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 246 alin. (4) C. proc. civ., când părţile au intrat în dezbaterea fondului, renunţarea nu se poate face decât cu învoirea celeilalte părţi.

De asemenea s-a reţinut că un asemenea acord din partea pârâţilor nu există în cauza de faţă, reprezentantul convenţional arătând că nu are un mandat special în acest sens, în raport de dispoziţiile art. 246 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând motivele de apel, instanţa a reţinut următoarele:

Cauza de faţă are ca obiect revendicarea apartamentului deţinut de pârâţi în baza contractului de vânzare - cumpărare din 18 decembrie 1996, reclamantul solicitând ca în urma comparării titlurilor de proprietate exhibate de ambele părţi să se dea preferabilitate titlului autorului său, şi anume contractului de vânzare autentificat din 1933 de Tribunalul Ilfov - Secţia Notariat.

Acţiunea în revendicare este acea acţiune prin care proprietarul neposesor solicită obligarea posesorului neproprietar de a-i restitui posesia bunului revendicat, şi este o acţiune petitorie, întrucât implică dovedirea de către reclamant a dreptului de proprietate asupra bunului revendicat.

Tribunalul a observat că reclamantul a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 şi a arătat că, potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, acesta are la dispoziţie calea Legii nr. 10/2001 pentru obţinerea de măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu.

Apelantul-reclamant prin motivele de apel formulate a invocat încălcarea dreptului său de proprietate garantat de art. 44 din Constituţia României şi de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenția Europeană a Dreptului Omului.

Curtea a reţinut că în speţă este aplicabilă jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului din hotărârea-pilot Maria Atanasiu şi alţii c. României, prin care instanţa europeană a decis că reclamantele din acea cauză nu aveau un „bun actual” asupra apartamentului în litigiu, deoarece nu deţineau nicio hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă prin care instanţele să le fi recunoscut dreptul de proprietate şi care să fi dispus în mod explicit restituirea imobilului prin dispozitivul hotărârii, dispozitiv care să poată fi învestit cu formulă executorie pentru restituirea apartamentului, ci numai un drept la compensare, care pretinde în egală măsură respectarea exigenţelor articolului 1 din Protocolul nr. 1. În acea cauză, reclamantele deţineau o hotărâre judecătorească, rămasă irevocabilă, prin care se constatase nelegalitatea naţionalizării, însă instanţa europeană a subliniat faptul că dispozitivul acelor hotărâri judecătoreşti nu reprezenta un titlu executoriu pentru restituirea în natură a apartamentului în litigiu.

Pentru a avea câştig de cauză în acţiunea în revendicare era necesar a fi îndeplinită premisa acestei acţiuni, şi anume aceea ca reclamantul să fie titularul unui „bun actual” ori al unei valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora să poată pretinde că are cel puţin o "speranţă legitimă" de a obţine folosinţa efectivă a dreptului de proprietate, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene.

Or, această premisă nu este îndeplinită în cauză, întrucât apelantul-reclamant nu deţine o hotărâre judecătorească anterioară prin care să i se fi recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat.

În aceste condiţii, instanţa de apel a reţinut că în cadrul acţiunii în revendicare de faţă, apelantul-reclamant nu poate opune pârâţilor contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 1933, deoarece autorul reclamantului, A., a pierdut dreptul de proprietate asupra apartamentului revendicat, prin naţionalizarea de către stat, cu mulţi ani înainte de ratificarea Convenţiei de către România, astfel că, ratione temporis, protecţia oferită de Convenţie nu se întinde asupra actului naţionalizării.

Dreptul de proprietate al apelantului-reclamant A. (sau al autorului său) nu a fost recunoscut după ratificarea Convenţiei prin hotărâre judecătorească executorie, astfel încât nu se poate discuta despre existenţa unui bun actual al apelantului-reclamant, în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, asupra apartamentului revendicat.

Totodată s-a avut în vedere că în mod corect a reţinut tribunalul dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, care prevăd că bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.

Or, în materia bunurilor imobile preluate în mod abuziv de stat, legiuitorul a adoptat legi speciale de reparaţie a abuzurilor săvârşite în materie imobiliară de regimul comunist, cum este şi Legea nr. 10/2001, lege specială cu caracter reparatoriu, care reglementează în mod expres procedura pe care trebuie să o urmeze foştii proprietari şi modalităţile de despăgubire.

De asemenea, s-a statuat că potrivit Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secţii unite, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În considerentele deciziei în interesul legii instanţa supremă a arătat că, atât timp cât „pentru imobilele preluat abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate spune că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta”.

Pentru situaţia apelantului-reclamant - în care încălcarea dreptului de proprietate al autorului său s-a realizat în baza Decretului nr. 92/1950, deci în perioada anterioară momentului în care România a devenit parte la Convenţia Europeană, şi care a obţinut o hotărâre judecătorească prin care s-a recunoscut în favoarea sa dreptul de a obţine măsuri reparatorii prin echivalent în condiţiile legii speciale - instanţa de apel a reţinut că apelantul-reclamant nu are un „bun actual” în patrimoniul său, în sensul dat de Curtea Europeană acestei noţiuni, care să permită retrocedarea în natură a imobilului revendicat, ci numai o creanţă condiţionată ce se valorifică în procedura reglementată de Legea nr. 10/2001.

În ceea ce priveşte titlul de proprietate exhibat de intimaţii-pârâţi asupra imobilul revendicat în cauza de faţă, Curtea a reţinut că actul de vânzare-cumpărare din 1996 încheiat de pârâţi în temeiul Legii nr. 112/1995 beneficiază de prezumţia de legalitate şi de valabilitate, atât timp cât reclamantul nu i-a contestat valabilitatea în termenul special prevăzut de Legea nr. 10/2001.

În consecinţă, Curtea a constatat că în mod corect Tribunalul a reţinut că intimaţii-pârâţi deţin un bun în sensul convenţiei, bun care, în aplicarea deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, este protejat în faţa unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun introduse pe rolul instanţei după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în condiţiile în care apelantul-reclamant nu invocă un bun actual asupra imobilului revendicat ci un drept la compensare, ce se valorifică în condiţiile legii speciale.

În ceea ce priveşte critica privind încălcarea dreptului de acces la justiţie, a dispoziţiilor art. 21 din Constituţie şi ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea a apreciat că respingerea acţiunii în revendicare formulată de reclamant după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ca inadmisibilă, pe considerentul că reclamantul nu are opţiunea între acţiunea în revendicare de drept comun şi procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001, nu conduce la încălcarea dreptului de acces la justiţie garantat de dispoziţiile legale şi convenţionale invocate de apel.

Sub acest aspect, Curtea a avut în vedere jurisprudenţa Curții Europene a Drepturilor Omului din cauza Faimblat c. României (cererea și hotărârea din 13 ianuarie 2009, publicată în M. Of. nr. 141 din 06 martie 2009) - în care Curtea Europeană a constatat că respingerea acţiunii pe motiv că reclamanţii trebuiau să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 reprezintă o ingerinţă în dreptul de acces al reclamanţilor la o instanţă judecătorească, care era prevăzută de Legea nr. 10/2001, urmărea un scop legitim, însă nu era proporţională, întrucât procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu apărea drept o cale de atac efectivă. Or, verificând eficienţa acestei proceduri, Curtea europeană a constatat că remediul oferit de Legea nr. 10/2001 a devenit eficient abia după data de 12 noiembrie 2007, când a fost publicată în M. Of., Decizia nr. 20/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, prin care s-a decis că instanţele sunt competente să statueze asupra fondului cererilor de restituire a imobilelor naţionalizate, chiar şi în ipoteza absenţei unui răspuns din partea autorităţilor administrative.

Or, având în vedere situaţia din speţa de faţă, în care apelantul-reclamant a parcurs procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi a obţinut o hotărâre judecătorească prin care i s-a recunoscut dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, Curtea a respins critica privind încălcarea dreptului de acces la instanţă consacrat de art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Dreptului Omului, întrucât calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins de reclamanţi s-a dovedit a fi efectivă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 4, 6 şi 9 C. proc. civ. şi solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate, admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei tribunalului, luând act de renunţare la judecata cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului recurentul-reclamant a susţinut următoarele critici:

Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală, întrucât nu s-a pronunţat cu prioritate asupra cererii de renunţare la judecată formulată de apelantul-reclamant, după depunerea motivelor de apel.

În mod greşit, instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor cererea de renunţare la judecată şi a reţinut că sunt incidente dispoziţiile art 246 alin. (4) C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a considerat că instanţa de apel trebuia să se pronunţe cu prioritate asupra cererii de renunţare la judecată, iar dacă aprecia că este nevoie de acordul pârâţilor, instanţa avea obligaţia de a acorda un termen de judecată, înainte de a intra în dezbaterea apelului.

Instanţa de fond a admis excepţia inadmisibilității acţiunii şi a respins acţiunea formulată de reclamant, ca inadmisibilă. În consecinţă, nu s-a intrat în dezbaterea fondului, instanţa pronunțându-se pe excepţia inadmisibilității cererii de chemare în judecată.

În mod greşit instanţa de apel a acceptat raţionamentul apărătorului pârâților-intimați, apreciind ca atâta timp cât apărătorul nu are mandat pentru a renunţa la judecata cererii de chemare în judecata, apelul trebuie soluționat pe fond.

Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, ce se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat în considerarea argumentelor ce succed:

Este de necontestat faptul că în primul ciclu procesual, după depunerea motivelor de apel, la data de 27 octombrie 2011, reclamantul A., prin avocat D., a depus cerere de renunţare la judecata cererii de chemare în judecată, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 246 alin. (1) C. proc. civ. (fila 33 Dosar apel nr. x/3/2008 al Curţii de Apel Bucureşti).

În rejudecare, după casare, reprezentanţii intimaţilor -pârâţi, prezenţi în instanţă, au formulat apărări cu privire la cererea de renunţare la judecată şi au arătat că nu au un mandat special din partea pârâţilor pentru a formula un accept al acestei cereri în sensul art. 246 alin. (4) C. proc. civ., astfel cum rezultă din practicaua Deciziei nr. 96/A din data de 10 martie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă (filele 43-44).

Contrar susținerilor recurentului, instanța nu avea nicio obligație să acorde un termen pentru ca intimații pârâți să se prezinte personal pentru a preciza dacă sunt de acord cu renunțarea la judecarea cererii de chemare în judecată formulată în fața instanței de apel, atâta timp cât aceștia au fost reprezentați de avocat, care se presupune că a discutat cu părțile pe care le reprezintă despre această cerere, depusă la dosar încă din 2011.

Prioritar analizei motivelor de apel, Curtea de Apel a reţinut că nu sunt întrunite condiţiile art. 246 alin. (4) C. proc. civ. pentru a lua act de manifestarea de voinţă a reclamantului în sensul că renunţă la cererea de chemare în judecată.

Aşadar, instanţa de apel a pus în discuţia părţilor cererea de renunţare la acţiunea introductivă de instanţă şi a reţinut, în mod corect, incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 246 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit art. 246 alin. (4) C. proc. civ., când părţile au intrat în dezbaterea fondului, renunţarea nu se poate face decât cu învoirea celeilalte părţi.

Această condiţie restrictivă a renunţării la judecată impusă de alin. (4) al art. 246 C. proc. civ. este destinată să evite promovarea unor acţiuni intempestive şi cu caracter şicanatoriu. De aceea, dacă s-a intrat în cercetarea fondului, cum este cazul în speţă, renunţarea nu se poate face decât cu acordul celeilalte părţi.

Cum reprezentanţii intimaţilor-pârâţi nu au avut un mandat special în sensul de a accepta cererea de renunţare la judecata cererii de chemare în judecată şi nici nu şi-au manifestat dorinţa de a prezenta un asemenea act la un eventual termen de judecată, în mod corect instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 246 alin. (4) C. proc. civ.

Critica recurentului-reclamant în sensul că nu se putea face aplicarea acestor dispoziţii legale întrucât acţiunea a fost respinsă, ca inadmisibilă, astfel că prima instanță nu a intrat în dezbaterea fondului, s-a constatat a fi nefondată.

Excepţia inadmisibilităţii acţiunii s-a impus faţă de problema de drept care s-a pus în speţă, în sensul dacă există posibilitatea revendicării pe calea dreptului comun a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în alte condiţii şi în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de Legea specială nr. 10/2001.

În cuprinsul C. proc. civ. se face distincția între soluţionarea procesului fără a intra în ”judecata fondului”expresie ce semnifică soluționarea procesului în baza unei excepții și intrarea în ”dezbaterea fondului” expresie ce semnifică intrarea în partea finală a judecăţii în care părţile au posibilitatea de a-şi expune, în şedinţă publică, pretenţiile şi apărările lor, solicitând, fiecare, pronunţarea unei hotărâri favorabile. Astfel în cazul ”dezbaterii fondului” sintagma ”fond” este folosită în sens larg, concluziile părților putând purta atât asupra unei excepții, cât și asupra ”fondului” cauzei, în sens restrâns.

Cum renunțarea la judecata cererii de chemare în judecată s-a făcut în fața instanței de apel, în mod evident, după intrarea în dezbaterea fondului în fața primei instanțe de fond, potrivit art. 246 alin. (4) C. proc. civ., era necesară învoiala părții adverse pentru a se lua act de renunțarea la judecată.

Pentru toate aceste considerente, reţinând că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectul contestat şi că, astfel, nu sunt îndeplinite condiţiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, constată că recursul reclamanţilor nu este fondat şi îl va respinge ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 96/A din data de 10 martie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 iunie 2015.