Defamation ruling quashed and remanded for failure to distinguish fact from value judgment

Decizia nr. 134/2016

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 1702/D din 03 decembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Bacău.

S-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului A.

S-a respins cererea pârâţilor privind obligarea reclamantului-pârât la plata despăgubirilor având ca temei abuzul de drept.

S-a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantul-pârât B. în contradictoriu cu pârâta SC C. SA Bacău şi pârâtul-reclamant A.

Au fost obligaţi pârâtul-reclamant A. şi pârâta SC C. SA să plătească reclamantului-pârât 45.000 lei despăgubiri pentru daunele morale.

A fost respinsă cererea reconvenţională formulată de pârâtul-reclamant A., ca neîntemeiată.

S-a luat act de declaraţia reclamantului-pârât privind solicitarea cheltuielilor de judecată pe cale separată.

Prin Decizia nr. 250 din 1 octombrie 2014, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

A respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul B. împotriva sentinţei civile nr. 1702/D/2013 pronunţată de Tribunalul Bacău.

A admis apelurile declarate de pârâţii SC C. SA şi A. împotriva aceleiaşi sentinţe civile.

A schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că:

A respins, ca nefondată, cererea principală.

A menţinut din sentinţa apelată dispoziţiile cu privire la: respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, respingerea cererii pârâţilor privind obligarea reclamantului-pârât la plata despăgubirilor având ca temei abuzul de drept şi respingerea cererii reconvenţionale.

A înlăturat din dispozitivul sentinţei apelate dispoziţiile contrare prezentei decizii.

Împotriva deciziei de apel au formulat cereri de recurs reclamantul B. şi pârâtul A.

1.Reclamantul-pârât B. a formulat următoarele motive de recurs:

1.a. Decizia nu cuprinde motivele pentru care s-a respins apelul pe care l-a declarat împotriva sentinţei primei instanţe, prin care a formulat critici sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate.

1.b. Decizia cuprinde motive străine de natura pricinii în ce priveşte soluţia pronunţată asupra apelului declarat de partea adversă.

Pentru a reţine că nu se poate atrage răspunderea delictuală a intimaţilor A. şi SC C. SA, pentru inexistenţa unei fapte ilicite, instanţa de apel a constatat nu că nu i-ar fi fost adresat calificativul "impostor" de către intimaţi, ci că, pe de o parte, nu ar fi fost încălcate normele constituţionale, convenţionale (Curtea Europeană a Dreptului Omului) ori comunitare care reglementează libertatea de exprimare, prin modul în care aceştia au înţeles să-şi exercite în concret dreptul la apărare lato sensu, iar, pe de altă parte, acest lucru rezultă din mai multe paragrafe din Decizia nr. 793/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Această justificare a instanţei de apel este străină de natura pricinii pentru faptul că există o afirmaţie calomnioasă care i-a fost adresată şi care nu are nicio legătură cu dreptul de apărare şi cu aspectele reţinute în Decizia nr. 793/2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/110/2007*.

Dreptul la apărare al unei părţi nu poate presupune dreptul la calomnia adresată adversarului, cum libertatea de exprimare nu naşte dreptul de a jigni pe cineva.

Paragrafele copiate din Decizia nr. 793/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie referitoare la titlurile exhibate de părţile acţiunii în revendicare nu au nicio legătură cu existenţa sau inexistenţa afirmaţiei calomnioase pe care intimaţii i-au adresat-o. Potrivit acestui raţionament, este un impostor orice reclamant care a exercitat o acţiune în revendicare care i-a fost respinsă pentru că titlul său nu a fost preferat titlului adversarului din proces. În orice caz, nu a fost făcut impostor de către intimaţi pentru că titlul lor era preferabil titlului său (argument al deciziei de recurs), calomnia nefiind deci un argument pentru admiterea recursului intimaților în Dosarul nr. x/110/2007*.

1.c. Decizia a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor de drept material referitoare la răspunderea civilă delictuală pentru o faptă ilicită care aduce atingere onoarei şi demnităţii unei persoane, respectiv a art. 72 raportat la art. 1357, art. 1373, art. 1381 şi art. 1382 C. civ.

A face pe cineva "impostor" este în mod evident o faptă calomnioasă, de natură a aduce atingere demnităţii şi onoarei persoanei, iar gravitatea acestei fapte ilicite depinde de circumstanţele în care se face afirmaţia şi de modul în care este percepută de persoana căreia i se adresează calomnia.

Afirmaţia calomnioasă a fost consemnată în scris, în cuprinsul unei cereri adresate Înaltei Curii de Casaţie şi Justiţie - cerere de preschimbare a termenului de judecată, depusă la 13 decembrie 2012, ce a făcut obiectul Dosarului asociat nr. x/110/2007*/a4.

Potrivit art. 72 C. civ., orice persoană are dreptul la respectarea demnităţii sale, fiind interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei, fără consimţământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75. Răspunderea juridică pentru o asemenea faptă nu se poate atrage dacă fapta ilicită este săvârşită în legitimă apărare, potrivit art. 1360 din acelaşi cod.

Atât timp cât intimaţii nu au demonstrat că ar fi avut consimţământul său să-l jignească sau că dreptul lor la apărare şi la libertatea de exprimare le-a fost îngrădit de vreo acţiune sau inacţiune a sa, în legătură cu dosarul în care s-a formulat cererea cu afirmația calomnioasă, care să-i fi legitimat să-i adreseze calificativul "impostor", nu se poate reţine că intimaţii ar fi fost în legitimă apărare. Nimic nu justifică afirmaţia pe care intimaţii au consemnat-o în cuprinsul cererii în cauză.

2. Pârâtul-reclamant A. susţine că decizia este nelegală, pentru următoarele motive:

2.a. Instanţa de apel i-a încălcat drepturile la apărare şi la un proces echitabil, consacrate de Constituţie (art. 24), C. proc. civ. şi art. 6 alin. (1) Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 5 C. proc. civ.).

La termenul de judecată din data de 10 septembrie 2014 instanţa a respins proba cu înscrisuri solicitată prin cererea de apel, potrivit art. 470 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cu toate că acestea au fost propuse în condițiile legii şi duceau la soluţionarea procesului, fiind documente din care reieșeau injuriile şi afirmaţiile calomnioase formulate la adresa sa în nenumărate rânduri de către reclamant, în cursul soluţionării Dosarului civil nr. x/110/2007*.

Acţionând în acest mod, ce a dus la încălcarea drepturilor subliniate, instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti (art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.), nu şi-a îndeplinit obligaţia de a stărui prin toate mijloacele legale pentru aflarea adevărului, aşa cum prevede art. 22 alin. (2) C. proc. civ., şi a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.).

2.b. Motivarea deciziei este sumară şi superficială, echivalând cu nemotivarea (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), întrucât se rezumă la afirmația că baza factuală care îl îndreptățește pe B. să-l calomnieze este dată de faptul că recurentul a fost membru al Partidului Comunist Român.

Prin cererea de apel a arătat nenumăratele injurii pe care i le-a adus B., inclusiv că la termenul de judecată din 18 noiembrie 2013, aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă a Tribunalului Bacău, acesta, prin avocat, l-a acuzat că este criminal.

Cu toate acestea, instanţa de apel s-a rezumat la a afirma că toate faptele lui B. aveau o puternică bază factuală, fără a analiza toate afirmațiile calomnioase care i-au adus atingere onoarei şi demnităţii, fără a ţine cont de acuzaţia făcută în cadrul şedinţei de judecată de la Tribunalul Bacău şi fără a analiza ce înseamnă deţinerea calităţii de membru al Partidului Comunist Român (înainte de 1989), calitate care în niciun caz nu justifică cuvintele jignitoare ce îi sunt adresate 25 de ani mai târziu, nici acuzaţiile cu privire la aşa - zisa apartenenţă la nomenclatura comunistă, căreia i s-ar fi datorat funcţia de conducere a societăţii SC C. SA, nici afirmaţia că deţine bunul imobil pe nedrept, etc. Deţinerea calităţii de membru era pur formală, recurentul nedeținând nicio funcţie în cadrul partidului, iar simpla referire generică la deţinerea calităţii de membru al Partidului Comunist Român a recurentului nu constituie o motivare convingătoare, toate realizările profesionale datorându-se muncii şi reuşitei pe cont propriu.

Judecătorii sunt datori să arate în cuprinsul hotărârii motivele de fapt şi de drept în temeiul cărora şi-au format convingerea, iar în lipsa acestora este imposibil de exercitat controlul judiciar, ceea ce atrage casarea deciziei. Art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului obligă tribunalele să-şi motiveze deciziile, subliniindu-se şi că nu se poate cere să se dea un răspuns detaliat la fiecare argument.

2.c. Hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), cu detalierea argumentelor care susţin acest motiv şi cu invocarea dispoziţiile art. 1357 şi urm., art. 1381 C. civ. şi art. 483 şi urm. C. proc. civ.

Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt fondate, în limitele și în considerarea argumentelor ce succed:

1.Recursul declarat de reclamantul-pârât B.

1.a. Atât timp cât prin decizia de apel s-a schimbat sentința primei instanțe (prin care se admisese în parte cererea formulată de reclamantul recurent), în sensul respingerii acesteia în integralitate, aceleași considerente au fundamentat și respingerea apelului declarat de această parte, care a vizat numai cuantumul despăgubirilor acordate deja - neputându-se astfel reține motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

1.b. Decizia nu cuprinde motive străine de natura pricinii în soluţionarea apelului declarat de intimați, de natură a atrage incidența în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Aceste dispoziții procedurale intervin în ipoteza în care argumentele utilizate în motivarea unei hotărâri judecătorești nu au nicio legătură cu natura cauzei. Or, considerentele reţinute au legătură cu litigiul, putând pune însă probleme din perspectiva legalității, respectiv a motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

1.c. Decizia a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor de drept material referitoare la răspunderea civilă delictuală pentru o faptă ilicită care aduce atingere onoarei şi demnităţii unei persoane, completate cu normele convenţionale aferente, cu incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit art. 72 C. civ., orice persoană are dreptul la respectarea demnităţii sale (alin. (1)) şi este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75 (alin. (2)).

Articolul 75 din același cod prevede că nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secţiune atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte (alin. (1)), în vreme ce exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune (alin. (2)).

Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale prevede în art. 8 că orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei sale (alin. (1)) şi că nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora ( alin. (2)).

Articolul 10 din aceeaşi Convenţie prevede că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informatii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare (alin. (1)). Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti (alin. (2)).

Dreptul garantat de art. 10 din Convenţie nu este unul absolut, al doilea alineat permiţând restrângerea exerciţiului acestuia în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva unor valori pe care statul le poate în mod legitim apăra sau chiar democraţiei însăşi. Cu alte cuvinte, ca drept esenţial într-o societate democratică, libertatea de exprimare nu poate fi exercitată dincolo de orice limite, care presupun luarea în considerare, pe lângă interese de ordin general, a unor interese de ordin personal, anume reputaţia şi drepturile ce aparţin unor persoane.

Aceste limitări se concretizează în posibilitatea existenţei unor ingerinţe ale autorităţilor statale în exerciţiul dreptului la libertatea de exprimare, pentru a realiza scopurile enunţate în alin. (2) al art. 10 din Convenţie. Aceste ingerinţe trebuie să îndeplinească anumite condiţii, respectiv să fie prevăzute de lege - instituţia răspunderii civile delictuale este reglementată în C. civ., putându-se reclama pe această cale încălcarea demnităţii, onoarei şi reputaţiei unei persoane, să urmărească un scop legitim - care este dat de interesele de ordin general şi de cele individuale prevăzute de norma convenţională enunţată (acesta fiind întotdeauna evocat de stat), să fie necesare într-o societate democratică (limitele aprecierii fiind mai largi în cadrul unei persoane publice decât în cazul individului obişnuit/ subiect de interes general sau de interes personal), fiind necesar şi să se găsească un echilibru între libertatea de exprimare şi dreptul la viaţa privată, care cade sub incidenţa art. 8 (echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmaţiilor denigratoare), respectiv un raport de proporţionalitate între ingerinţă şi scopul legitim urmărit.

În ceea ce priveşte dreptul la viaţă privată, Curtea Europeană a statuat, în jurisprudenţa sa, că noţiunea de viaţă privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar numele, imaginea, integritatea sa fizică şi morală, garanţia oferită de art. 8 din Convenţie fiind destinată, în principal, să asigure dezvoltarea, fără ingerinţe din afară, a personalităţii fiecărui individ în relaţiile cu semenii (cauza Von Hannover împotriva Germaniei).Totodată, dreptul la apărarea reputaţiei este un drept care, în calitate de element al vieţii private, este legat de art. 8 din Convenţie (cauza Chauvy şi alţii împotriva Franţei).

S-a mai statuat în jurisprudenţa Curţii că trebuie găsit un echilibru între libertatea de exprimare şi dreptul la viaţa privată, care cade sub incidenţa art. 8, şi că „îi revine Curții sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligaţiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenţie, a administrat un just echilibru între protecţia dreptului reclamantei la reputaţia sa, element constituent al dreptului la protecţia vieţii private, şi libertatea de exprimare protejată la art. 10 (cauza Sipoş împotriva României, cauza Petrina împotriva României, cauza Andreescu împotriva României,Von Hannover împotriva Germaniei). Astfel, Curtea Europeană consideră că obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenţie ( cauza Petrina, citată anterior).

În aprecierea depăşirii limitelor libertăţii de exprimare şi necesităţii respectării dreptului la viaţa privată, respectiv dreptul la imagine şi dreptul la reputaţie, Curtea Europeană are în vedere raportul dintre judecăţile de valoare şi situaţiile faptice, doza de exagerare a limbajului artistic, proporţionalitatea sancţiunii cu fapta, precum şi motivarea hotărârii (cauza Bugan împotriva României, cauza Dumitru împotriva României).

Este necesar astfel să se facă distincția cu care Curtea Europeană operează în întreaga sa jurisprudență în materia libertății de exprimare între afirmații factuale - exprimarea unor acuzații de a fi comis fapte determinate, pentru care este necesară o bază factuală solidă, și judecăți de valoare - exprimarea unei opinii despre calitățile profesionale, morale și personale ale unei persoane, pentru care este necesar să se facă dovada bunei credinţe.

Afirmația indicată de către recurentul reclamant ca fiind denigratoare a fost făcută în cuprinsul unei cereri de preschimbare a termenului de judecată a unui dosar de recurs, aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, formulată de către SC C. SA Bacău, prin administrator A., în care se arată că se speră ca „Înalta Curte să facă aplicarea corectă a legii şi să nu permită unor impostori să obţină ceea ce nu li se cuvine, prejudiciind în acest mod subdobânditorii de bună credinţă.”

Chemată fiind să verifice modul de aplicarea a legii, instanţa de recurs constată că, în analiza cerinţelor mai sus subliniate, instanţa de apel a confirmat că afirmaţia incriminată este un fapt de natură a afecta viaţa privată a reclamantului, însă aceasta este fundamentată pe o bază factuală precisă, dovedită în cauză, contrar celor reţinute de prima instanţă, care ar înlătura caracterul ilicit şi nu ar justifica ingerinţa în exerciţiul dreptului la liberă exprimare.

Astfel, din considerentele deciziei rezultă că instanţa a înlăturat caracterul ilicit al faptei, cu referire la exercitarea în concret a dreptului la contraacţiune al intimatului, ca formă de manifestare a dreptului fundamental la apărare, care nu ar putea fi restrâns faţă de considerentele reţinute de instanţa de recurs în Decizia civilă nr. 793 din 19 februarie 2013 pronunţată în dosarul de revendicare (în care s-a făcut afirmaţia reclamată), din care s-a redat pasajul ce urmează:

„În ceea ce îl priveşte pe reclamant, se constată că acesta nu deţine un titlu mai preferabil, deoarece bunul a ieşit din patrimoniul autorului său, ca efect al preluării, iar dreptul său de proprietate nu a fost consolidat prin nicio hotărâre administrativă sau judiciare ulterioară, de natură a readuce bunul în patrimoniul proprietarului iniţial sau al moştenitorului acestuia.

De aceea este nereală susţinerea instanţelor de fond şi apel potrivit căreia recunoaşterea nevalabilităţii titlului cu care a fost preluat imobilul de către stat ar atrage protecţia oferită de către Convenţie dreptului de proprietate invocat de către reclamant.

Mai mult, reclamantul nu se poate prevala de garanţii în justiţie pentru un drept pe care nu l-a dobândit, deoarece dreptul de proprietate aflat iniţial în patrimoniul autorului său nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană, instanţa europeană constatând că, în măsura în care cel interesat nu îndeplineşte condiţiile esenţiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferenţă evidentă între simpla speranţă de restituire, oricât ar fi ea de îndreptăţită din punct de vedere moral, şi o speranţă legitimă, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziţie legală sau pe o decizie judiciară, cauza Kopecky contra Slovaciei din 28 septembrie 2004.

Faţă de aceste considerente, se constată că reclamantul nu deţine un bun şi un drept la restituirea în natură a imobilului în litigiu, astfel cum acesta pretinde, pe calea acţiunii în revendicare, potrivit art. 480-481 C. civ.

Referitor la titlul pârâtei SC C. SA, se constată că, într-adevăr, acesta justifică un titlu de proprietate, consolidat prin neatacarea sa înăuntrul termenului prevăzut de lege, titlu şi drept ce pot fi astfel opuse oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar, deţinând un bun şi bucurându-se de garanţiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, iar faptul că legea specială a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea titluri corespunde nevoii de securitate şi stabilitate a raporturilor juridice, ceea ce se degajă imperativ şi din jurisprudenţa Curţii Europene.

În condiţiile în care, aşa cum s-a arătat, cu privire la imobilul în litigiu, reclamantul nu are un titlu potrivit dreptului intern şi nici un bun, potrivit jurisprudenţei Curții Europene a Dreptului Omului, iar pârâta are un bun în sensul Convenţiei, lipsirea sa de proprietate nu se poate realiza decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional, iar acordarea de preferabilitate a titlului invocat de reclamant ar reprezenta o încălcare nejustificată şi disproporţionată a dreptului de proprietate al pârâtei, care se bucură de protecţia art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.

De aceea, constatarea faptului că reclamantul nu are un bun în sensul Convenţiei şi un titlu valabil, în sensul dreptului intern, face inutilă analiza criteriilor de preferabilitate la care s-a referit reclamantul, respectiv, înstrăinarea unui bun de către un non dominus.”

În continuarea motivării deciziei se mai arată şi că, mai mult decât atât, aşa cum s-a reţinut şi în decizia mai sus-menţionată, Curtea Europeană a Dreptului Omului a afirmat ritos, încă din anul 2005 (a se vedea hotărârea din cauze Străin şi alţii împotriva României din 30 iunie 2005) că „bunul actual” presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate.

Procedând în acest mod, instanţa de apel a justificat baza factuală care ar înlătura ingerinţa în exerciţiul dreptului la liberă exprimare, circumscris dreptului la apărare, deşi prin afirmaţia în discuţie reclamantul recurent a fost supus unei judecăţi de valoare.

Cum însă situaţia de fapt analizată în cauză ca bază factuală este cea de care se prevalează partea adversă, susţinută inclusiv în întâmpinarea formulată împotriva cererii de recurs analizată, urmează ca aceasta să fie valorificată în procesul de faţă din perspectiva corectă, respectiv cea a unei judecăţi de valoare.

În acest context, Înalta Curte constată că decizia reţinută de instanţa de apel în înlăturarea caracterului ilicit al faptei imputate este pronunţată ulterior formulării cererii în discuţie, pe de o parte, iar, pe de altă parte, şi în ipoteza în care s-ar accepta totuşi o confirmare ulterioară, aceasta nu este susţinută de considerentele redate - aspecte în măsură să afecteze buna credinţă în afirmarea incriminată.

Astfel, sentinţa primei instanţe şi decizia de apel pronunţate în dosarul de revendicare, favorabile reclamantului recurent, nu au fost schimbate în recurs pe considerente care să susţină o atitudine neconformă a acestei părţii prin reclamarea unui drept care nu ar fi aparţinut autorului său şi care să poată justifica folosirea unui termen de genul celui incriminat (persoană care caută să înşele, profitând de necunoaşterea sau de buna credinţă a oamenilor; şarlatan; mincinos; persoană care caută să se substituie altcuiva, pentru a profita în numele lui; farsor), ci prin aplicarea normelor convenţionale şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului. Din contră, în decizia de recurs se reţine că bunul a ieşit din patrimoniul autorului său, ca efect al preluării, însă dreptul său de proprietate nu a fost consolidat prin nicio hotărâre administrativă sau judiciare ulterioară, de natură a readuce bunul în patrimoniul proprietarului iniţial sau al moştenitorului acestuia, de natură să-i confere un „bun actual” în contextul convenţional analizat.

Practic, reclamantul, prevalându-se de calitatea sa de moştenitor al fostului proprietar, confirmată de altfel în cauză, a formulat o acţiune în revendicare în faţa unei instanţe de judecată, care este chemată să-i soluţioneze pretenţiile, cu aplicarea dispoziţiilor legale incidente.

Mai mult, prin sentinţa primei instanţe şi decizia de apel, pronunțate în dosarul de revendicare până la formularea cererii de preschimbare a termenului de judecată, instanțele nu au reținut niciun element care să creeze vreo urmă de îndoială în ceea ce privește calitatea reclamantului.

Astfel, din decizia de recurs pronunţată în dosarul de revendicare rezultă că prima instanţă a confirmat calitatea de moştenitor a reclamantului, iar bunurile ce fac obiectul acţiunii „au fost preluate de stat în mod abuziv, astfel că acesta are deschisă calea acţiunii în revendicare raportat la faptul că dreptul de proprietate nu a ieşit din patrimoniul tatălui reclamantului, fiind valabil transmis acestuia prin moştenire”, în vreme ce „(…) legea de naţionalizare nu poate constitui, în opinia instanţei, un titlu valabil al statului, astfel că statul nu poate opune un titlu valabil reclamantului. Ca urmare, nici deţinătorul actual al bunurilor naţionalizate, pârâta SC C. SA, nu poate, la rândul său, să opună un titlu valabil reclamantului, astfel că tribunalul a acordat preferinţă acestuia.” În aceeaşi decizie de recurs s-a mai reţinut că prin decizia de apel, pronunţată în acelaşi dosar de revendicare, s-au arătat argumentele pentru care nu s-a primit critica de apel referitoare la nelegala respingere de către prima instanţă a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantului. Argumentându-se caracterul abuziv al preluării şi „ procedându-se la compararea titlurilor de proprietate de care se prevalează părţile în susţinerea acţiunii, respectiv a apărării, s-a reţinut preferinţa titlului de proprietate invocat de intimatul-reclamant, avut anterior celui învederat de pârâtă (…)”.

Mai mult, instanţa de apel face proprii aprecieri în completarea celor existente şi considerate în mod greşit drept bază factuală, deşi buna credinţă în judecata de valoare trebuie apreciată numai în raport cu consideraţiile personale ale autorului faptei la data respectivă - bună credinţă ce nu poate fi reţinută având în vedere normele legale enunţate şi consideraţiile anterior expuse.

Faptul că cererea de preschimbare a termenului de judecată s-a soluţionat în camera de consiliu (nu în şedinţă publică) şi fără citarea părţilor, iar în respingerea acesteia instanţa nu a luat în considerare afirmaţia incriminată - aspecte invocate prin întâmpinare, nu au nicio relevanţă în analiza faptei reclamate, din perspectiva atât a normelor naţionale, cât şi a celor convenţionale. Sub aspectul personalităţii, este important nu doar ceea ce cred alţii despre tine, reflectarea imaginii tale, alteritatea, ci şi propria subiectivitate, care poate fi atinsă prin expresii insultătoare proferate de terţi.

În considerarea acestor argumente, Înalta Curte constată că în mod greşit s-a înlăturat caracterul ilicit al faptei incriminate, cu consecinţa neanalizării celorlalte condiţii care, întrunite cumulativ, ar antrenarea răspunderea civilă delictuală a pârâtului-recurent, în aplicarea normelor interne în materie şi a celor din Convenţia Europeană, dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Europene - nefiind astfel posibil controlul judiciar în faţa prezentei instanţe.

Curtea de apel a şi reţinut în motivare că lipsa unei condiţii cumulative a răspunderii civile delictuale (caracterul ilicit al faptei) face de prisos analiza celorlalte condiţii ale acestui tip de răspundere.

2. Recursul declarat de pârâtul-reclamant A.

2.a. Se reclamă încălcarea drepturile la apărare şi la un proces echitabil, consacrate de Constituţie (art. 24), C. proc. civ. (art. 6 şi 13) şi art. 6 alin. (1) Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, din perspectiva motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) lit. 4) şi 5) C. proc. civ.

Nerespectarea normelor procedurale din materia probatoriului ar fi putut fi analizată din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nepunând probleme de depăşire a atribuţiile puterii judecătoreşti, în lumina art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., invocat în cererea de recurs.

În respingerea cererii de probatorii la termenul de judecată din data de 10 septembrie 2014 instanţa a făcut referire şi la dispoziţiile art. 194 lit. e) şi art. 150 C. proc. civ. (la care face trimitere art. 194 lit. e), referitoare la procedura aferentă probei cu înscrisuri, fără ca prin cererea de recurs să se formuleze critici de nelegalitate care să vizeze efectiv modul de soluţionare de către instanţă a cererii sale. Aşa cum prevede art. 483 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile date în apel sunt supuse recursului, iar art. 486 alin. (1) lit. d) impune, sub sancţiunea nulităţii, ca cererea de recurs să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Simpla redare a conţinutului motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., fără a se dezvolta motivul de nelegalitate, respectiv fără a se arăta de ce a greşit instanţa în aplicarea normelor procedurale reţinute, nu satisface cerinţa impusă de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. Art. 470 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., indicat a fi respectat prin cererea de recurs, arată că cererea de apel cuprinde probele invocate în susţinere, însă instanţa de apel a făcut aplicarea şi a art. 194 lit. e) şi art. 150 C. proc. civ.

Din perspectiva aceluiaşi motiv de recurs, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se mai arată în cererea de recurs şi faptul că instanţa nu şi-a îndeplinit obligaţia de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru aflarea adevărului, aşa cum prevede art. 22 alin. (2) C. proc. civ. - aspect de legalitate ce excede analiza cerinţelor de formă impuse în materia probatoriului de normele de procedură civilă, a căror aplicare a făcut-o instanţa de apel.

Aspectele invocate în cadrul criticii, astfel cum au fost acestea susţinute, nu sunt în măsură să atragă incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană şi, astfel, a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

2.b. În analiza apelului declarat de pârâtul recurent, instanţa de apel a reţinut, cât priveşte cererea reconvenţională, că nu se poate reţine caracterul ilicit al faptelor reclamantului, deoarece acestea aveau, conform probatoriului administrat în cauză, o puternică bază factuală, ceea ce face de prisos analiza celorlalte condiţii ale acestui tip de răspundere.

Astfel, s-a reţinut că pârâtul A. a recunoscut la interogatoriul ce i-a fost luat la solicitarea reclamantului că a fost membru al Partidului Comunist Român, iar executarea silită efectuată de executorul judecătoresc la solicitarea reclamantului s-a întemeiat pe un titlu executoriu valabil, fără a exista o hotărâre judecătorească care să constate caracterul nelegal sau netemeinic al acestei executări silite.

Modul de soluţionare a apelului declarat de pârâtul reclamant atrage incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi nu permite efectuarea unui control de legalitate, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, invocat în susţinerea recursului.

Aceasta deoarece criticile invocate prin cererea de apel în contestarea modului de soluţionare a cererii reconvenţionale, ce vizează atragerea răspunderii civile delictuale a reclamantului-pârât, sunt amplu detaliate şi nu au fost avute în vedere de instanţa de apel, iar în ceea ce priveşte apartenenţa politică, pârâtul-reclamant a susţinut că înainte de 1990 majoritatea populaţiei era, într-o formă sau alta, implicată în partidul comunist, contestând eventuale beneficii ale acestei calităţi (ca fiind susţinute în cauză) şi consecinţele folosirii expresiei incriminate la mare distanţă după scoaterea partidului în afara legii. În considerentele deciziei de apel nu se arată care sunt motivele pentru care s-au înlăturat criticile de apel, astfel cum acestea au fost formulate, aşa cum impune art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Acest mod de soluţionare a fost sancţionat în mod constant în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, împotriva României începând cu cauza Albina, din perspectiva art. 6 parag. 1 din Convenţie.

În consecinţă, Înalta Curte va face aplicarea şi a dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ. şi, consecinţă admiterii recursurilor, va casa decizia şi va trimite cauza pentru rejudecare la aceeaşi curte de apel, care va avea în vedere cele mai sus arătate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamantul B. şi de pârâtul A. împotriva Deciziei nr. 250 din data de 1 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bacău, secţia a I-a civilă.

Casează decizia şi trimite cauza pentru rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 ianuarie 2016.