Direct civil claim for restitution of State-taken property deemed inadmissible under special restitution law without prior administrative notification

Decizia nr. 1321/2015

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 1113 din 21 mai 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia inadmisibilităţii şi, în consecinţă, a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., reţinând următoarele:

Reclamantul a formulat cerere de revendicare, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Acesta a precizat expres că nu a formulat notificare, în temeiul Legii nr. 10/2001 şi cererea sa nu se întemeiază pe dispoziţiile acestei legi. Mai mult, o terţă persoană - B. - a formulat notificarea din 31 iulie 2001, în temeiul căreia s-a constituit Dosarul administrativ nr. x aflat încă pe rolul Primăriei municipiului Bucureşti.

Capetele de cerere în cauza de faţă privesc atât restituirea în natură a imobilului, cât şi plata de despăgubiri, constând în valoarea de circulaţie a acestui imobil, în ipoteza imposibilităţii restituirii în natură.

În cauză trebuie avute în vedere Decizia nr. 27/2011 şi Decizia nr. 33/2008, pronunţate în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În Decizia nr. 27/2011, Înalta Curte a reţinut că, în ceea ce priveşte acţiunile directe, îndreptate împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin care s-au solicitat despăgubiri băneşti în temeiul art. 480 şi următoarele C. civ. şi al art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, acestea nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant.

În această decizie, Înalta Curte a stabilit că excepţia admisibilităţii şi excepţia calităţii procesuale pasive sunt excepţii de fond, însă se analizează cu prioritate faţă de soluţionarea fondului, în virtutea dispoziţiilor art. 137 C. proc. civ.

Raţionamentul juridic aplicat de Înalta Curte în Decizia nr. 27/2011 pentru soluţionarea acestei excepţii este similar cu cel reţinut în considerentele Deciziei nr. 33/2008.

Astfel, prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a fost analizată admisibilitatea acţiunilor în revendicare întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. În cauza în care s-a pronunţat Decizia nr. 27/2011 s-a analizat posibilitatea pe care o au persoanele îndreptăţite de a beneficia de despăgubiri în alte condiţii şi în altă procedură decât cea instituită de legea specială. Înalta Curte a reţinut ca evidentă similitudinea problemei de drept în discuţie, singura deosebire constând în natura măsurii reparatorii solicitate de reclamant.

Prin Decizia nr. 33/2008 s-a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială, şi că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.

Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii persoana îndreptăţită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susţine, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.

În ceea ce priveşte concordanţa dintre legea specială şi Convenţia europeană s-a constatat că jurisprudenţa Curții Europene a Dreptului Omului lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviinţă pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.

Astfel, în cauza Păduraru împotriva României s-a reţinut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenţiei. Dacă Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.

Incertitudinea - fie legislativă, administrativă, fie provenind din practicile aplicate de autorităţi - este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziţia statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a respecta asigurarea obligaţiilor pozitive ce îi revin.

În această materie, statul a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi de Legea nr. 247/2005. Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanţă Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce priveşte natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptăţite şi procedura de stabilire şi acordare a acestora.

Astfel, potrivit art. 1 pct. 1 referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) şi (7) din titlul VII al Legii nr. 247/2005 se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanţei de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.

Cu privire la acest aspect, trebuie subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Curtea Europeană a Dreptului Omului ale dreptului de acces la o instanţă, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunţată în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României (paragraful 115).

Prin urmare, exigenţele coerenţei şi certitudinii statuate de Curtea Europeană a Dreptului Omului în jurisprudenţa sa în ceea ce priveşte adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităţilor statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.

De fapt, cauza care a antrenat constatarea numeroaselor violări ale dreptului garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, anterior hotărârii-pilot pronunţate în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, rezidă în faptul că Statul român nu a pus la punct un mecanism apt să asigure despăgubirea persoanelor îndreptăţite într-un termen rezonabil, deoarece Curtea Europeană a Dreptului Omului nu a constatat că soluţiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci doar faptul că C., instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este funcţional.

Cu atât mai mult, nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenţei Curții Europene a Dreptulyui Omului după pronunţarea hotărârii-pilot în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, din moment ce Statul român a fost obligat, ca, în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei europene, să ia măsurile care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de faţă, conform principiilor consacrate de Convenţie. Obligaţia s-a îndeplinit prin adoptarea şi intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013.

În hotărârea-pilot menţionată anterior, Curtea Europeană a Dreptului Omului a reamintit că "statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din ţară şi pentru punerea lor în aplicare" şi că "punerea în balanţă a drepturilor în cauză şi a câştigurilor şi pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei şi a sistemului juridic al statului constituie un exerciţiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenţia diverselor autorităţi interne" (parag. 233).

De altfel, chiar dacă, în situaţia în care există o decizie sau dispoziţie administrativă ori o hotărâre judecătorească definitivă, devenită irevocabilă, prin care s-a stabilit dreptul la despăgubiri, părţile se pot prevala de existenţa unui "bun", în sensul Convenţiei, garanţiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie trebuie să fie funcţionale în cadrul procedurii de executare a "valorii patrimoniale" astfel stabilite.

Or, mecanismul eficient de protecţie a drepturilor garantate de art. 6 din Convenţie şi de art. 1 din Primul Protocol adiţional, la care se referă Curtea Europeană a Dreptului Omului în hotărârea-pilot pronunţată în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, presupune tocmai stabilirea unui sistem eficient şi previzibil de executare într-un timp rezonabil a deciziilor şi dispoziţiilor administrative sau a hotărârilor judecătoreşti irevocabile.

Făcând aplicarea acestor raţionamente juridice în cauza de faţă, pentru a analiza concordanţa între dispoziţiile dreptului intern şi cele ale Curtea Europeană a Dreptului Omului, tribunalul a statuat că reclamantul nu are un „bun” în sensul art. 1 Protocol 1 adiţional la Convenţie, deoarece nu are o hotărârea judecătorească care să-i recunoască un drept referitor la imobilul revendicat.

În consecinţă, conform celor reţinute anterior, în concordanţă cu argumentaţia juridică a Înaltei Curţi expusă în Deciziile nr. 27/2011 şi 33/2008, pronunţate în recurs în interesul legii, tribunalul a reţinut aplicabilitatea legii speciale, în speţă Legea nr. 10/2001, cu modificările şi completările ulterioare, şi nu cele de drept comun, în ceea ce priveşte stabilirea măsurilor reparatorii în natură sau în echivalent.

Din moment ce o altă persoană a notificat Primăria municipiului Bucureşti cu privire la restituirea imobilului, reclamantul ar fi trebuit să utilizeze această cale specială de acţiune, pentru a redobândi imobilul care se află în prezent în proprietatea statului, ocazie cu care s-ar fi stabilit atât drepturile reclamantului, cât şi cele ale terţei persoane, în raport de proprietarul actual-Statul Român.

Aplicabilitatea legii speciale se referă inclusiv la aspectele privind constatarea nevalabilităţii titlului cu care imobilul a fost preluat de către stat, care constituie un capăt distinct de cerere.

În consecinţă, Tribunalul a admis excepţia inadmisibilităţii cererii şi a respins cererea, ca inadmisibilă, apreciind că soluţionarea acestei excepţii face inutilă soluţionarea excepţiilor lipsei calităţii procesuale pasive, invocate de pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul A., cu menţiunea că va depune motivele de apel printr-un memoriu separat.

Prin Decizia nr. 79 din data de 19 februarie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanţii reclamanţi D. şi E. (în calitate de moştenitori ai defunctului A.), împotriva sentinţei civile nr. 1113 din 21 mai 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, având în vedere următoarele considerente:

Reţinând că apelul nu a fost motivat, Curtea s-a pronunţat numai în raport de cele invocate de autorul apelanţilor în faţa primei instanţe, cu luarea în considerare a actelor şi lucrărilor dosarului, faţă de dispoziţiile legale incidente şi raportat la soluţia pronunţată de prima instanţă.

Potrivit relaţiilor comunicate de Primăria municipiului Bucureşti, prin adresa din 2009, imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 143/1988 privind aprobarea unor măsuri pentru începerea execuţiei lucrărilor la obiectivul de investiţii „Lacul Văcăreşti”, ceea ce conduce către concluzia fermă în sensul că imobilul în litigiu este supus reglementărilor Legii nr. 10/2001, întrucât este vorba despre un imobil preluat de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, iar această preluare în temeiul unui decret de expropriere este abuzivă în înţelesul art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001 (în numerotarea actuală), prin urmare imobilul face obiectul Legii nr. 10/2001.

Potrivit art. 21 din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv, în perioada de referinţă a acestui act normativ, indiferent de destinaţie, care sunt deţinute la data intrării în vigoare a acestei legi, printre altele de o persoană juridică de drept public, se restituie în natură, prin decizie sau dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţilor deţinătoare, sau potrivit art. 26 din acelaşi act normativ, dacă restituirea în natură nu este posibilă, se pot acorda persoanei îndreptăţite alte măsuri reparatorii.

În scopul restituirii în natură, persoanele care se considerau îndreptăţite la această formă de reparaţie trebuiau să formuleze notificare în condiţiile şi în termenul prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001 (art. 21 din Lege, la data intrării în vigoare), termen care s-a împlinit, în urma prelungirii succesive prin O.U.G. nr. 109 şi nr. 145/2001, la 14 februarie 2002.

Sancţiunea nerespectării acestui termen, reglementat pentru trimiterea notificării, constă în pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Deşi în conţinutul actului normativ în discuţie, nu se regăsesc dispoziţii care să prevadă, în mod expres, înlăturarea acţiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun, şi anume pe art. 480 C. civ., exercitate în scopul recunoaşterii dreptului de proprietate pretins de autorul apelanţilor în contradictoriu cu un terţ şi obţinerii posesiei bunului, inaplicabilitatea dreptului comun rezultă dintr-un principiu fundamental de drept, şi anume „Specialia generalibus derogant", conform căruia în situaţia în care legea generală şi cea specială vin în concurs se aplică legea specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun.

De asemenea, Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea unui recurs în interesul legii vizând chiar problema în discuţie a stabilit, în urma admiterii recursului, că, potrivit principiului enunţat mai sus, concursul dintre legea specială şi cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii speciale.

Potrivit Deciziei nr. 33/2008 pronunţată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, adoptarea unei reglementari speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementari anterioare, nu încalcă articolul 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă. Prin urmare, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001 poate apare conflictul cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie care, fiind ratificată prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, face parte din dreptul intern, aşa cum se stabileşte prin art. 11 alin. (2) din legea fundamentală.

În considerentele deciziei Înalta Curte a mai reţinut că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul sau de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie. Este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.

În speţă, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul pretins de autorul apelanţilor se afla în proprietatea statului, astfel încât părţile interesate puteau obţine măsuri reparatorii pentru bunul respectiv, în baza acestei legi, cu condiţia să fi adresat o notificare, în condiţiile şi în termenul prevăzute de lege.

Autorul apelanţilor nu a procedat însă în acest sens, chiar acesta recunoscând că nu a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, solicitând, în anul 2009 prin intermediul acţiunii în revendicare de drept comun lăsarea imobilului în deplină proprietate şi posesie, fără să prezinte argumente pertinente din care să rezulte că a fost împiedicat, în termenul de notificare, să declanşeze procedura administrativă, în scopul recuperării bunului.

Pentru valorificarea pretenţiilor în legătură cu un drept invocat, autorul apelanţilor trebuia să respecte legislaţia naţională edictată în legătură cu dreptul respectiv, atât din perspectiva dreptului substanţial, cât şi a căilor procedurale prevăzute de lege pentru obţinerea recunoaşterii celor susţinute.

Într-adevăr, potrivit art. 20 din Constituţia României, în domeniul drepturilor fundamentale ale omului, în cazul neconcordanţei între documentele internaţionale şi dreptul intern au prioritate primele, cu excepţia situaţiei în care legea fundamentală naţională sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.

Aceasta nu înseamnă că persoanele interesate pot să-şi valorifice, în orice condiţii, pretenţiile privitoare la drepturile invocate, în afara cadrului normativ naţional, doar raportat la faptul că documentele internaţionale garantează şi protejează anumite drepturi ale omului, considerate fundamentale.

Chiar Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, a cărei încălcare a fost invocată de reclamant, din perspectiva accesului la justiţie şi a dreptului la un proces echitabil, prevede, în art. 35, obligaţia pentru solicitant de a epuiza toate căile procedurale interne, anterior sesizării Curţii Europene, în cazul în care este nemulţumit de soluţia obţinută într-un anumit demers judiciar.

Recunoaşterea calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în virtutea calităţii sale de proprietar al imobilului dobândit prin moştenire de la autorii săi care au deţinut imobilul cu act autentic de vânzare cumpărare, astfel cum acesta a susţinut, trebuia realizată prin declanşarea procedurii prevăzute de legea specială, iar exercitarea atributelor specifice dreptului în discuţie are loc, în mod corespunzător, după confirmarea dreptului respectiv, prin intermediul dispoziţiei de restituire sau a hotărârii judecătoreşti pronunţate în acest sens.

Obţinerea recunoaşterii dreptului, pe cale administrativă sau judiciară, în favoarea unei persoane, este condiţie prealabilă firească exerciţiului dreptului respectiv, nu numai în cazul dreptului de proprietate, ci al oricărui alt drept pentru care calitatea de titular este disputată de mai multe persoane.

Reglementarea de către legiuitor a condiţiilor de exercitare a unui drept subiectiv sau procesual, inclusiv prin instituirea unor termene, nu constituie o restrângere a exerciţiului acestuia, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă, în detrimentul altor titulari de drepturi, în egală măsură ocrotite.

Într-adevăr, art. 6 din Legea nr. 213/1998, la care a făcut trimitere autorul apelanţilor cuprinde criterii de verificare a valabilităţii titlului statului, numai că aceasta se poate realiza în cadrul unei proceduri care ar fi fost declanşată de reclamant în mod legal. Cum autorul apelanţilor nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, în soluţionarea căreia s-ar fi procedat la analizarea modalităţii de preluare a imobilului, inclusiv din perspectiva documentelor internaţionale la care a făcut trimitere acesta, iar acţiunea de faţă a fost soluţionată corect, prin reţinerea caracterului inadmisibil al cererii, verificarea titlului statului din perspectiva art. 6 nu a putut fi realizată de instanţă. Această verificare reprezintă o chestiune de fond şi implică respectarea prealabilă a condiţiilor de exerciţiu ale acţiunii, inclusiv din perspectiva admisibilităţii promovării demersului judiciar.

Legat de acest aspect, formularea cererii de constatare a nevalabilităţii titlului statului nu poate primi o rezolvare, atât timp cât apelanţii nu mai pot obţine satisfacţie cererii vizând recuperarea bunului sau măsuri reparatorii în subsidiar dintr-un motiv care îi este imputabil autorului acestora, şi anume pasivitatea în declanşarea procedurii de restituire a imobilului în condiţiile Legii nr. 10/2001.

Caracterul imprescriptibil al acţiunii în revendicare devine operant în cazul în care, în raport de ansamblul legislaţiei unui stat, inclusiv al documentelor internaţionale, care fac parte din dreptul intern sau trebuie aplicate prioritar acestuia, mijlocul procedural respectiv este permis pentru recunoaşterea şi valorificarea dreptului în discuţie.

Or, pentru argumentele deja prezentate, acţiunea de faţă nu mai putea fi promovată cu succes de către reclamant, faţă de absenţa demersului acestuia în condiţiile Legii nr. 10/2001.

Autorul apelanţilor a invocat şi dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, dar fără a preciza argumentele pentru care, în absenţa recunoaşterii judiciare a dreptului de proprietate pentru imobilul în litigiu, ei se bucură de un bun în sensul Convenţiei.

Art. 1 din Protocol garantează, în substanţă, dreptul de proprietate, dar nu recunoaşte dreptul de a deveni proprietarul unui bun în temeiul dispoziţiei menţionate.

Cu alte cuvinte, art. 1 se aplică numai cu privire la bunurile „actuale”, reclamantul neputându-se plânge de o atingere a dreptului de proprietate câtă vreme nu demonstrează existenţa dreptului.

Cum autorul apelanţilor nu a efectuat niciun demers, în condiţiile legii sus­menţionate, pentru recuperarea bunului, apelanţii nu au nici măcar o speranţă legitimă de a-şi putea realiza pretenţiile în legătură cu acest bun.

„Simpla speranţă de restituire”, în absenţa îndeplinirii condiţiilor legale esenţiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului, în regimul politic anterior, inclusiv în ceea ce priveşte termenele impuse de lege pentru promovarea unei cereri în acest scop, nu reprezintă o „speranţă legitimă”, privită ca „valoare patrimonială”, şi, în consecinţă, ca „bun”, în înţelesul art. 1 din Protocol.

Astfel, apelanţii nu se pot plânge de o atingere a dreptului de proprietate, în condiţiile documentului european, atât timp cât nu demonstrează existenţa lui actuală.

Pe de altă parte, conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Păduraru contra României, de exemplu), Convenţia nu impune statelor contractante nicio obligaţie specifică de reparare a nedreptăţilor sau prejudiciilor cauzate înainte de a fi ratificat Convenţia.

De asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la documentul european nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce au trecut în proprietatea lor anterior ratificării Convenţiei, iar statelor le este recunoscută o mare marjă de apreciere în ceea ce priveşte politica economică şi socială.

Reclamantul nu a fost în măsură să arate de ce nu a respectat această procedură impusă de actul normativ arătat şi de ce termenul de notificare şi condiţiile legii nu s-ar încadra în marja de apreciere recunoscută statului, iar Curtea nu are niciun temei să considere că legea internă adoptată în scop reparator sau jurisprudenţa creată în baza ei nu se bucură de claritatea sau coerenţa rezonabilă la care se referă jurisprudenţa Curţii Europene.

Nici încălcarea dreptului de acces la justiţie nu se poate susţine de către autorul apelanţilor, şi nici cea referitoare la un proces echitabil, astfel cum sunt reglementate în mod expres sau implicit prin art. 6 din Convenţie.

Accesul la justiţie era pe deplin asigurat în cazul în care autorul apelanţilor ar fi respectat procedura impusă de legislaţia specială în materie de proprietate, deoarece, în cazul în care ar fi fost nemulţumit de modalitatea soluţionării notificării ar fi putut formula contestaţie în temeiul art. 26 (art. 24 în legea veche), supunând pretenţiile sale controlului judiciar.

În aceste condiţii ar fi putut beneficia şi de un proces echitabil, pe care însă nu a înţeles să-l pornească cu respectarea legislaţiei în vigoare.

În cauza de faţă, nu se poate reţine încălcarea acestui drept, în raport de soluţia pronunţată deoarece reclamantul a beneficiat de toate garanţiile procesuale în rezolvarea pretenţiilor deduse judecăţii, hotărârile pronunţate fiindu-i însă defavorabile deoarece nu a respectat modalitatea pusă la dispoziţia sa de legislaţia în materie, pentru obţinerea imobilului.

Dând valenţă deciziei în interesul Legii nr. 33/2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii, s-a constatat că în analiza titlului exhibat de către autorul apelanţilor, acesta nu are un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie.

În jurisprudenţa actuală a instanţei de contencios european - Curtea Europeană a Dreptului Omului - s-a produs o schimbare în raţionamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu, pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce priveşte conţinutul conceptual al noţiunii de „bun”.

Astfel, în practica anterior conturată, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, din cauza imposibilităţii exercitării dreptului de proprietate al reclamanţilor, privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piaţă a bunului, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Străin, parag. 39; cauza Porţeanu, parag. 35; cauza Andreescu Murăreţ şi alţii - hotărârea din 19 ianuarie 2010, parag. 20).

Dacă s-ar fi menţinut această practică a Curţii, ar fi trebuit să se aprecieze că recunoaşterea preluării fără titlu a imobilului de către stat este suficientă pentru existenţa unui bun actual în patrimoniul fostului proprietar.

Distincţia între dreptul la restituire şi dreptul la despăgubiri se regăseşte tranşant în cauza Atanasiu şi alţii contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010), în care se fixează semnificaţii ale noţiunii de „bun” pe care Curtea le-a uzitat în mod constant în jurisprudenţa sa.

În această hotărâre se arată că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 şi 143).

În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (parag. 141, 142 şi 143).

Diferenţa esenţială de abordare în cauza Atanasiu, faţă de practica anterioară, a cerinţei din art. 1 din Protocolul nr. 1, referitoare la existenţa bunului în patrimoniul reclamantului, produce consecinţe asupra evaluării cerinţei - premisă a admiterii cererii în revendicare imobiliară.

Aşadar, proprietarul care nu deţine un „bun actual” nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială.

Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii pilot din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

Însă, pentru a beneficia de protecţia oferită de această normă convenţională, reclamantul trebuie să aibă un bun, fie sub forma unui bun actual, fie sub forma unei speranţe legitime.

Conform principiilor ce se degajă din jurisprudenţa Curții Europene a Dreptului Omului, bunul actual presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive, intrate în puterea lucrului judecat, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate.

Speranţa legitimă, în schimb, presupune ca o creanţă să poată fi considerată ca având valoare patrimonială, adică să se bucure de o bază suficientă în dreptul intern.

În speţa de faţă, însă, la momentul sesizării instanţei de judecată, autorul apelanţilor nu deţinea un bun actual, având în vedere că acesta nu era în posesia unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive, intrate în puterea lucrului judecat, care să-i recunoască autorului lor direct sau indirect dreptul de proprietate.

Autorul apelanţilor nu a declanşat nici procedura administrativă prin care să fi urmărit să beneficieze de măsuri reparatorii, pentru bunul preluat de stat.

În cazul de faţă, apelanţii nu se pot prevala nici de o speranţă legitimă, deoarece nu au nici măcar o „creanţă de restituire”, în sensul jurisprudenţei Curții Europene a Dreptului Omului, pe care ar putea-o invoca.

Prin urmare, la momentul sesizării instanţei de judecată, reclamantul nu deţinea o creanţă considerată ca fiind suficient stabilită pentru a avea o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.

Admiţându-se posibilitatea valorificării unor pretenţii care fac obiect de reglementare pentru legea specială şi pe calea dreptului comun, ar fi (pe lângă nesocotirea raportului dintre norma generală şi cea specială) şi una discriminatorie - între cei care, conformându-se prescripţiilor legii au urmat procedura statuată de aceasta şi cei care, adresându-se direct instanţei, pot primi soluţii diferite, lăsate la aprecierea particulară a fiecărui judecător.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii D. şi E., întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., solicitând modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii apelului şi, pe fond, respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.

După o succintă prezentare a situaţiei de fapt, recurenţii-reclamanţi au dezvoltat următoarele critici:

Contrar celor statuate de instanţa de apel, în prezenta cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 6 parag, 1 Curtea Europeană a Dreptului Omului, art. 1 parag.1 din Primul Protocol Adiţional la Curtea Europeană a Dreptului Omului, art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 480 şi 481 C. civ.

Au învederat faptul că nu au apelat niciodată la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, însă în temeiul art. 6 din Curtea Europeană a Dreptului Omului, nu le poate fi cenzurat dreptul lor de a se adresa unei instanţe care să hotărască asupra dreptului pretins, oricare ar fi temeiul de drept invocat.

Au subliniat faptul că în mod greşit instanţele de fond şi apel au admis excepţia inadmisibilități acţiunii faţă de împrejurarea că nu s-a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, câtă vreme în cazul în care sunt sesizate neconcordante între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, acesta din urma are prioritate.Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.

Terenul în litigiu, în suprafaţă de 532 mp, situat în Bucureşti sector 4 a fost preluat de Statul român de la autorul reclamanţilor, fără plată, în temeiul Decretului nr. 143 din 30 mai 1988, recurenţii având calitatea de proprietari în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 21 martie 1993, a transmisiunilor succesorale ulterioare, iar intimații-parați au pretinsa calitate de proprietari conform Decretului nr. 143/1988.

Efectele deposedării unui proprietar de bunul ce constituie obiectul dreptului său de proprietate constau în pierderea doar a unuia dintre atributele acestui drept, cu consecinţa păstrării calităţii de proprietar avută la data preluării, efect consacrat expres şi prin dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/ 2001.

În aceste condiţii, consideră recurenții-reclamanți că deţin un titlu din care rezultă o prezumţie simplă de proprietate asupra terenului revendicat.

Invocând dispoziţiile Deciziei nr. 33/2008 pronunţată în recurs în interesul legii, în concursul dintre recurenţii-reclamanţi şi intimații-pârați prin compararea titlurilor de proprietate provenind de la autori diferiţi putându-se acorda eficacitate titlului dobândit de către recurenții-reclamanți dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil. Această preferinţă este conferită de dobândirea de către o parte a dreptului de proprietate de la adevăratul cumpărător.

Astfel, titlul preferabil se stabileşte nu în raport de cine posedă bunul sau plăteşte impozitele aferente acestuia, ci în raport de drepturile autorilor de la care provin titlurile exhibate.

În ceea ce priveşte existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Curtea Europeană a Dreptului Omului, Curtea Europeană a stabilit că, deşi nu ar putea constitui un bun potrivit Convenţiei un vechi drept de proprietate a cărui exercitare efectivă nu mai este posibilă (în speţă) din anul 1988, cu toate acestea, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia şi implicit Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie prin care stabileşte restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate de regimul anterior, se poate considera că noul cadru juridic creează un nou drept de proprietate pentru persoanele care îndeplinesc anumite condiţii.

Având în vedere că se poate reţine dobândirea terenului de către autorul recurenților-reclamanți şi preluarea acestuia fără titlu de către stat, Statul roman recunoscând prin legislaţia adoptată că preluarea în temeiul Decretului nr. 143/1988 este abuzivă, în aceste condiţii, recurenții-reclamanți deţin un bun în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.

Darea în administrare de către stat a terenului unor instituţii, însoţită de lipsa de despăgubiri, reprezintă o privare de bun, contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Curtea Europeană a Dreptului Omului.

Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, ce se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză (neregăsindu-se elemente care să se circumscrie dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ.), Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed:

Prin acţiunea formulată, astfel cum a fost precizată, autorul recurenţilor reclamanţi a solicitat pe calea dreptului comun, constatarea nevalabilităţii titlului Statului român asupra terenului în suprafaţă de 532 mp, înscris în C.F., constatarea preferabilităţii titlului reclamantului faţă de cel al statului, revenirea la situaţia anterioară, prin obligarea pârâţilor să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul, radierea dreptului de proprietate al statului din cartea funciară şi reînscrierea dreptului de proprietate al reclamantului, precum şi obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor la valoarea de circulaţie a terenului.

În drept a invocat art. 35 din Legea nr. 33/1994, art. 480, 481 C. civ., art. 6 parag. 1 Curtea Europeană a Dreptului Omului, art. 1 parag. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Curtea Europeană a dreptului Omului, art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Este de necontestat că acţiunea de faţă are ca obiect revendicarea unui imobil care a fost preluat de stat în perioada de referinţă a Legii speciale nr. 10/2001 şi a fost introdusă după intrarea în vigoare a acestui act normativ.

Problema de drept care se pune în speţă este aceea dacă există posibilitatea revendicării pe calea dreptului comun a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în alte condiţii şi în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială.

Această problemă a fost dezlegată în recurs în interesul legii, atât prin prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în M. Of. al României nr. 120 din 17 februarie 2012, cât şi prin Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în M. Of. al României nr. 108 din 23 februarie 2009, fiind aşadar aplicabile în cauză şi obligatorii pentru instanţe, potrivit art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.

Acţiunea în revendicare prin care se urmăreşte redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a legii speciale, trebuie să fie soluţionată numai cu respectarea condiţiilor şi a prevederilor imperative ale legii speciale, care, altfel, ar fi eludate.

Autorul recurenţilor-reclamanţi a formulat prezenta acţiune în revendicare la data de 11 iunie 2009, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Dispoziţiile Legii nr. 10/2001, lege specială şi derogatorie de la dreptul comun, sunt obligatorii de la data intrării ei în vigoare, în raport de principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală - specialia generalibus derogant - şi care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.

Legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă numai în condiţiile Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, care se aplică cu prioritate faţă de prevederile art. 480 C. civ., dreptul comun în materia revendicării, invocat de către reclamant.

O atare interpretare este impusă şi de reglementarea ce s-a dat prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, potrivit căruia „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţii".

În acord cu soluţiile adoptate de Curtea Constituţională a României privind domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, această lege, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării, în natură sau în echivalent, a imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Legea nr. 10/2001 suprimă, aşadar, acţiunea dreptului comun al revendicării, dar nu şi accesul la un proces echitabil, întrucât perfecţionează sistemul reparator şi procedural, controlul judecătoresc al reparaţiilor, prin accesul deplin şi liber la trei grade de jurisdicţie, în condiţiile art. 21 alin. (1) şi (3) din Constituţie şi ale art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Accesul la justiţie presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanţe judecătoreşti. În lipsa unei asemenea posibilităţi, dreptul de acces la instanţă ar fi atins în substanţa sa.

În măsura în care aceste exigenţe sunt respectate, dreptul de acces la justiţie nu este afectat.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în cauza „Golder contra Regatului Unit”, că „dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut, precum şi că „există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept”.

Deci, se poate constata că prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar şi modalităţile de a ataca în justiţie măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri, persoana îndreptăţită având, în consecinţă, posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii prevăzute de lege, inclusiv de a deduce judecăţii însuşi dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Recurenţii-reclamanţi nu pot invoca deci încălcarea dreptului la liberul acces la justiţie, deoarece accesul la justiţie le-ar fi fost asigurat pe deplin în condiţiile prevăzute de Legea nr. 10/2001, procedură neparcursă de aceştia.

În speţă, recurenţii reclamanţi nu au efectuat niciun demers, în condiţiile legii speciale, pentru recuperarea bunului, astfel că aceştia nu au nici măcar o speranţă legitimă de a-şi putea realiza pretenţiile în legătură cu acest bun.

„Simpla speranţă de restituire”, în absenţa îndeplinirii condiţiilor legale esenţiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului, în regimul politic anterior, inclusiv în ceea ce priveşte termenele impuse de lege pentru promovarea unei cereri în acest scop, nu reprezintă o „speranţă legitimă”, privită ca „valoare patrimonială”, şi, în consecinţă, ca „bun”, în înţelesul art. 1 din Protocol.

Aşadar, recurenţii-reclamanţi nu se pot plânge de o atingere a dreptului de proprietate, atât timp cât nu demonstrează existenţa lui actuală.

Decizia în interesul Legii nr. 33/2008, stabileşte că atunci când există neconcordanţe între Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană, prioritate are aceasta din urmă, însă plecând de la considerentele privitoare la posibilitatea limitărilor, implicit admise şi de contenciosul european, se constată că nu există vreo neconcordanţă între cele două acte normative, Legea nr. 10/2001 concretizând această posibilitate conferită de jurisprudenţa Curţii Europeană a Drepturilor Omului, prin instituirea celor două faze - administrativă şi judiciară.

Oricum, nici din perspectiva Convenţiei recurenţii-reclamanţi nu au vocaţie la restituirea în natură a imobilului în litigiu, date fiind cele statuate în jurisprudența Curții Europene, respectiv în Cauza Maria Atanasiu din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010.

Astfel, în analiza concursului dintre legea internă şi Convenţia europeană, în raport cu circumstanţele concrete ale cauzei, instanţa de recurs este ţinută să analizeze în ce măsură instanţa de apel a apreciat corect dacă reclamanţii se prevalează de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană.

Aprecierea existenţei unui „bun” în patrimoniul reclamanţilor implică recunoaşterea în conţinutul noţiunii explicitate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual”, cât şi a unei „speranţe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate.

În cadrul unei acţiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuşi dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acţiuni de recunoaştere a posesiei, ca stare de fapt.

În cauza Maria Atanasiu şi alţii contra României se arată că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 şi 143).

În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (parag. 141, 142 şi 143).

Or, în speţă, recurenţii-reclamanţi nu au iniţiat vreun demers judiciar în temeiul Legii nr. 10/2001, cu privire la imobilul în litigiu.

Aşadar, reclamanţii nu deţin un „bun actual”, câtă vreme în favoarea acestora nu s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie în sensul restituirii imobilului.

Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel a analizat cauza, din perspectiva „bunului”, a drepului pe care-l deţin reclamanţii şi a expus într-o manieră elaborată și corect sistematizată logico-juridic argumentele care susțin soluția de respingere a apelului.

Instanța de apel a făcut corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor Deciziei nr. 33/2008 dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul că a examinat din perspectiva criteriilor dezvoltate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, dacă reclamanţii deţin un „bun” sau o „speranță legitimă”, în sensul Convenției.

În mod corect instanța de apel s-a raportat nu la criteriile clasice de comparare de titluri, ci la cele prevăzute de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și că urmare constatării că reclamanţii nu deţin un „bun” nu se impunea a se verifica dacă privarea de bun este legală.

Drept urmare, de vreme ce recurenţii-reclamanţi nu deţin un „bun” în sensul Convenției nu s-a mai impus compararea titlurilor şi nici examinarea celorlalte capete de cerere referitoare la constatarea preluării fără titlu a imobilului de către Statul Român, rectificare de carte funciară şi obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor la valoarea de circulaţie a terenului.

Raportat la chestiunea de drept care s-a impus cu prioritate a fi analizată, în mod corect instanţa de apel a considerat că celelalte capete de cerere nu pot primi o rezolvare, atât timp cât reclamanţii nu mai pot obţine satisfacţie cererii vizând recuperarea bunului sau măsuri reparatorii în subsidiar dintr-un motiv imputabil autorului acestora, şi anume pasivitatea în declanşarea procedurii de restituire a imobilului în condiţiile Legii nr. 10/2001.

Având în vedere considerentele expuse, reţinând că nu sunt întrunite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamanţilor, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii D. şi E. împotriva Deciziei nr. 79 din data de 19 februarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 mai 2015.