Property vindication barred by res judicata from prior restitution proceeding under Law No. 10/2001 and electa una via principle

Decizia nr. 1140/2015

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti la data de 1 septembrie 1997, reclamanţii A., B., C. şi D., prin mandatar E., au chemat în judecată pe pârâţii Primăria sectorului 1 Bucureşti, Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi F., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea acestora să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, sectopr 1, compus din teren în suprafaţă de 2.600 mp şi construcţii.

Prin încheierea din data de 15 iunie 1999 Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, în temeiul dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. a declinat competenţa de soluţionare a cauzei la Tribunalul Bucureşti.

Prin sentinţa nr. 842 din data de 7 decembrie 2000, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, a admis excepţia dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra imobilului din Bucureşti, sectorul 1, invocată de pârâta F. A respins, ca nefondată, acţiunea în revendicare a imobilului susmenţionat formulată de reclamanţii A., B., C. şi D. împotriva pârâţilor Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi F., cererea de intervenţie în interes propriu şi în interesul reclamanţilor formulată de G. şi cererile de intervenţie forţată ale intervenienţilor H., I. şi J.

La adoptarea soluţiei, prima instanţă a reţinut îndeplinirea în cauză a condiţiilor uzucapiunii în ce o priveşte pe pârâta F., având în vedere că de la data încheierii donaţiei, donatorul Fondul Plastic al Republicii Populare Române a preluat efectiv imobilul, comportându-se faţă de el ca un adevărat proprietar şi exercitând o posesie ce întruneşte cerinţele prevăzute de art. 1847 şi urm. C. civ.

Conform adresei din 1 iunie 1999, Administraţia Financiară a sectorului 1 Bucureşti a comunicat Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti că în matricola clădiri - terenuri, la poziţia 611, în perioada 1958-1959 au figurat cu rol fiscal pentru imobilul din București, moştenitorii lui K., la aceeaşi poziţia fiind făcută menţiunea că în anul 1959, J.R. nr. 128772/1959, de la data de 1 septembrie :1959 a fost donat către Combinatul fondului plastic conform declaraţiilor din 1961 şi din 1962.

S-a mai reţinut că din probele administrate în cauză nu a rezultat că autorii reclamanţilor ar fi fost constrânşi în vreun mod să facă oferta de donaţie pentru a se putea aprecia că posesia exercitată de Fondul plastic nu ar fi fost utilă.

De asemenea, instanţa a avut în vedere faptul că în anul 1989 imobilul a fost predat de Combinatul fondului plastic către F., care începând cu anul 1990 a achitat impozitul pentru clădiri şi terenuri la Administraţia Financiară a sectorului 1 Bucureşti, conform declaraţiilor de impunere şi ordinelor de plată depuse în copie la dosar.

S-a apreciat că excepţia dobândirii dreptului de proprietate de către pârâta F. prin uzucapiune este întemeiată şi cum uzucapiunea paralizează acţiunea în revendicare a proprietarului imobilului s-a dispus, pe cale de consecinţă, respingerea acţiunii principale şi a cererilor de intervenţie.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel reclamanţii A., B.,C. şi D. precum şi intervenienţii G., I. şi J.

Prin Decizia nr. 34 din 29 ianuarie 2002, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:

I. Cu privire la apelul intervenientei G.: Uzucapiunea, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate, poate fi invocată atât pe cale de acţiune, cât şi pe cale de excepţie.

În cauză, instituţia uzucapiunii a fost invocată ca excepţie de pârâta F. prin întâmpinarea aflată la fila 15 din dosarul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti. Pârâta s-a apărat faţă de acţiunea în revendicare şi prin aceea că a posedat, imobilul timp de peste 30 de ani netulburată şi cu buna-credinţă, apărare corect calificată de instanţa de fond ca referindu-se la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, având în vedere că instanţa este obligată să dea calificarea legală cererilor şi apărărilor părţilor.

Invocarea uzucapiunii s-a făcut de către pârâta F. la dezbaterea pe fond a pricinii, când toate părţile au pus concluzii şi pe această apărare, fapt ce rezultă din încheierea de dezbateri de la termenul din 23 noiembrie 2000 (fila 145 dosar fond tribunal).

Critica prin care s-a susţinut că în cauză nu erau îndeplinite condiţiile uzucapiunii deoarece posesia pârâtei nu a fost utilă, fiind fondată pe un act de violenţă, întreruptă prin intrarea în vigoare a Legilor nr. 58/1974 şi nr. 59/1974 şi discontinuă, a fost respinsă, ca neîntemeiată, întrucât regularitatea posesiei se prezumă, iar cel ce invocă faptul că posesia este viciată trebuie să facă această dovada, respectiv să probeze existenţa viciului pe care-1 invocă.

Din probele administrate s-a constatat că intrarea pârâtei în posesia imobilului în litigiu s-a realizat în anul 1959, ca urmare a încheierii actului intitulat "contract de donaţie"- între K. L., M., N., O., P., R., S. şi T., pe de o parte şi Fondul plastic din Republica Populară Română, pe de altă parte.

S-a reţinut că apelanta-intervenientă care a invocat vicierea acestei posesii prin violenţă decurgând din constrângerea exercitată de autorităţile de la acea vreme pentru a-i determină pe proprietarii - persoane fizice să-şi doneze imobilele, nu a produs nicio dovadă în acest sens.

În ceea ce priveşte efectul Legilor nr. 58/1974 şi nr. 59/1974 asupra prescripţiei achizitive, s-a reţinut că acesta nu a constat în întreruperea naturală a prescripţiei, cum a invocat apelanta.

Potrivit art. 1864 pct. 2 C. civ., întreruperea naturală a prescripţiei achizitive operează atunci "când lucrul este declarat - neprescriptibil în urma unei transformări legale a naturii sau destinaţiei sale", iar potrivit art. 1844 C. civ. "sunt scoase afară din comerţ" bunurile care prin natura lor sau printr-o declaraţie a legii nu pot fi obiecte de proprietate privată.

Prin art. 30 din Legea nr. 58/1974 şi art. 44 din Legea nr. 59/1974 s-a interzis "înstrăinarea sau dobândirea prin acte juridice a terenurilor", ori aceste, dispoziţii legale nu au efectul unei întreruperi naturale a prescripţiei achizitive, deoarece prin intrarea lor în vigoare nu se poate susţine că terenurile proprietate personală au fost transformate în natura, sau destinaţia lor, cum prevede art. 1864 pct. 2 C. civ., nici că terenurile au fost scoase afară din comerţ, în sensul art. 1844 C. civ., ele putând în continuare să facă obiectul dreptului de proprietate privată.

Prin Legile nr. 58/1974 şi nr. 59/1974 s-a interzis doar înstrăinarea terenurilor prin acte juridice, deci, per a contrario, transmiterea terenurilor pe calea uzucapiunii, care este un fapt juridic, nu a fost prohibită.

Conform art. 1848 C. civ., "posesia este discontinuă atunci când posesorul o exercita în mod neregulat, adică cu intermitenţe anormale", situaţie ce nu se regăseşte în speţă.

După primirea imobilului în litigiu în baza "contractului de donaţiune" încheiat cu autorii reclamanţilor şi intervenienţilor, Fondul plastic din Republica Populară Română, actualmente F., l-a transmis în folosinţă gratuită şi fără termen Combinatului fondului plastic, sens în care s-a emis Decizia nr. 12297 din 1 septembrie 1959. Deţinerea bunului de către Combinatul fondului plastic s-a făcut până în anul 1989, când bunul a fost restituit pârâtei F..

Ca atare, Combinatul fondului plastic a avut pe această perioadă calitatea de detentor precar al imobilului, el exercitând acte de folosinţă asupra bunului, dar nu în nume propriu, ci pentru ceea ce i-a transmis folosinţa temporară a bunului. Pe perioada în discuţie pârâta F. a exercitat posesia prin intermediul Combinatului fondului plastic, neputând fi vorba, pentru această perioadă, de o intermitenţă în exercitarea posesiei.

Pe de altă parte, s-a reţinut că în perioada arătată, pârâta F. a făcut demersuri pentru obţinerea aprobărilor necesare punerii în executare a proiectului elaborat la iniţiativa sa în vederea reparării imobilului litigios, ceea ce reprezintă în fapt acte specifice unei posesiuni utile.

Susţinerile că imobilul în litigiu s-ar afla într-o stare de degradare şi că el ar fi fost înregistrat pe numele pârâtei la administraţia financiară abia în anul 1990, nu au fost primite ca argumente în sensul discontinuităţii posesiei, de vreme ce, din anul 1959 până în anul 1989, posesia a fost exercitată continuu pentru pârâtă de Combinatul fondului plastic, iar ulterior chiar de către pârâtă, care începând cu anul 1990 a făcut declaraţii de impozitare a imobilului la organele financiare, şi a demarat un proiect de amenajare pentru imobil, acte ce atestă folosinţa în nume propriu a bunului.

În privinţa degradării imobilului s-a reţinut că aceasta nu s-a datorat intermitenţelor în exercitarea posesiei, nefiind făcută nicio dovadă în acest sens de apelantă. In schimb, pârâta a probat cu actele depuse la dosarul de fond că a încercat repararea imobilului, elaborând un proiect de amenajare, care însă nu s-a finalizat pentru că nu a mai fost cuprins în planul de investiţii şi nici în planul Oficiului Economic Central Carpaţi pe anul 1980. De asemenea, în anul 1990 a încheiat un contract pentru elaborarea unui nou proiect pentru realizarea Complexului de ateliere de creaţie - Nemetului, fapt dovedit cu înscrisurile de la filele 12 -15 din dosarul tribunalul.

Referitor la critica ce vizează faptul că instanţa de fond nu s-ar fi pronunţat cu privire la două din părţile procesului, şi anume Consiliul general al municipiului Bucureşti şi Primăria sectorului 1 Bucureşti s-a reţinut că este neîntemeiată.

Pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti a participat la judecarea pricinii în fond, acţiunea în revendicare fiind respinsă şi faţă de acesta, care este menţionat expres în dispozitivul hotărârii atacate.

Referitor la pârâta Primăria sectorului 1 Bucureşti s-a reţinut că tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive la care au achiesat toate părţile - în şedinţa publică de la 23 noiembrie 2000, ceea ce rezultă din încheierea de dezbateri de la acea dată.

II. Cu privire la apelul reclamanţilor şi al intervenienţilor I. şi J. instanţa de apel a reţinut unnătoarele:

Aceşti apelanţi şi-au construit apărarea pe ideea că folosinţa exercitată de pârâta F. a fost lipsită de elementul intenţional, psihologic -animus, fiind săvârşită nu pentru sine, ci pentru altul, ceea ce semnifică precaritatea posesiei, care în fapt echivalează chiar cu lipsa posesiei şi nu doar cu un simplu viciu alei.

Apelanţi au susţinut că stăpânirea exercitată de către pârâtă s-a realizat pentru stat, care era titularul dreptului de proprietate faţa de dispoziţiile Decretelor nr. 218/1960 şi nr. 712/1966.

Potrivit Decretului nr. 712/1966, bunurile ce se încadrau în prevederile art. 3 din Decretul nr. 218/1960, respectiv bunurile care au intrat înainte de publicarea acestui decret în posesiunea statului, în aceea a unei organizaţii cooperatiste sau a oricărei alte organizaţii obşteşti, fie fără nici un titlu, fie în cadrul procedurii prevăzute de Decretul nr. 111/1951 - şi care se aflau în posesia unei organizaţii socialiste, erau considerate proprietate de stat de la dată intrării lor în posesia statului sau a oricărei organizaţii socialiste, acestea din urmă având doar un drept de folosinţă asupra lor.

Instanţa de apel a statuat că din interpretarea acestor dispoziţii legale nu rezultă fapul că stăpânirea exercitată de pârâta F. a fost lipsită de elementul intenţional, psihologic al posesiei, căci faţă de existenţa contractului de donaţie, în baza căruia pârâta a intrat în stăpânirea imobilului litigios, contract care a creat o aparenţă de proprietate în favoarea pârâtei, apare ca neîndoielnică intenţia acesteia de a stăpâni bunul pentru sine şi nu pentru altul.

În consecinţă, s-a reţinut că stăpânirea realizată de pârâtă întruneşte şi elementul psihologic, intenţional, caracteristic posesiei, aşa încăt pârâta nu a exercitat doar o detenţie precară asupra bunului.

De asemenea, s-a reţinut şi împrejurarea că deşi în declaraţiile de impunere pe anii 1993 şi 1994 pârâta a făcut referire la scutirea de impozit pentru imobilul litigios în baza H.G. nr. 251/1991, aceasta nu conduce la concluzia că folosinţa bunului s-a exercitat de pârâtă pentru Stat, în condiţiile în condiţiile în care intenţia acesteia de a stăpâni bunul pentru sine este cert dovedită, ceea ce exclude precaritatea posesiei.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii A., B. - decedată, continuat procesual de moştenitorul E., C.- decedat, continuat procesual de moştenitorii U., V.şi X., D. şi de intervenienţii I.- decedată, continuată procesual de moştenitorii Z. şi Y., J.- decedat, continuat procesual de moştenitoarea A.A., G.

Recurenţii-reclamanţi au criticat decizia recurată din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pentru următoarele motive:

1. Instanţa de apel s-a aflat în eroare atunci când a respins apărarea reclamanţilor privind imposibilitatea dobândirii de către F. a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu fondată pe precaritatea posesiei.

Sub acest aspect recurenţii-reclamanţi au arătat că deşi instanţa de apel a reţinut că este adevărat că potrivit Decretului nr. 712/1996 bunurile ce se încadrau în prevederile art. 3 din Decretul nr. 218/1960 erau considerate proprietate de stat de la dată intrării lor în posesia statului sau a oricărei organizaţii socialiste, acestea din urmă având doar un drept de folosinţă asupra lor, în mod greşit a considerat că nu se poate reţine din aceste dispoziţii legale că stăpânirea exercitată de pârâtă a fost lipsită de elementul psihologic, intenţional al posesiei.

În mod greşit instanţa de apel a considerat că existenţa contractului de donaţie a creat o aparenţă de proprietate în favoarea pârâtei, fiind neîndoielnică intenţia acesteia de a stăpâni bunul pentru sine şi nu pentru altul. Faţă de dispoziţiile din Decretul nr. 712/1996, în opinia recurenţilor, pârâta F. nu avea cum să stăpânească pentru sine, atât timp cât legea prevedea expres că toate aceste bunuri sunt proprietatea statului.

Recurenţii au mai criticat decizia din perspectiva faptului că în mod eronat instanţa de apel a considerat că invocarea H.G. nr. 215/1991 pentru neplata impozitului nu ar dovedi lipsa intenţiei pârâtei de a stăpâni pentru sine, în condiţiile în care aceste dispoziţii se referă expres la faptul că taxa anuală pentru folosirea terenurilor proprietate de stat nu se datorează pentru terenurile care sunt în curs de execuţie obiectivă de investiţii. Aceste dispoziţii legale se referă la terenuri proprietate de stat, împrejurare faţă de care elementul intenţional al pârâtei este probat.

Au mai subliniat recurenţii că existenţa normelor legale care dispuneau că toate aceste bunuri intrau în proprietatea statului, coroborată cu evidenţierea imobilului în cauză ca proprietate de stat în administratrea I.C.R.A.L. Herăstrău şi cu lipsa rolului fiscal, aceste aspecte duc la concluzia că F. nu a posedat pentru sine şi dovedesc precaritatea posesiei şi discontinuitatea acesteia.

De asemenea, s-a susţinut că intenţia pârâtei F. de a stăpâni imobilul în cauză pentru sine s-a născut începând cu 31 decembrie 1995, perioadă care nu conduce la dobândirea imobilului prin uzucapiune.

Prin precizările de la termenul din data de 5 mai 2015, recurenţii, prin avocat, au solicitat admiterea recursului, faţă de puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 205/A din 26 septembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 2503 din 1 octombrie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în soluţionarea contestaţiei în baza Legii nr. 10/2001.

Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce succed:

În prezentul dosar, la termenul din data de 17 iunie 2003, recurenţii au solicitat suspendarea judecăţii cauzei, conform art. 46 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, până la soluţionarea notificării formulate în temeiul acestei legi speciale, iar prin încheierea de la aceeaşi dată s-a admis cererea.

La data de 2 aprilie 2015 recurenţii au depus cerere de redeschidere a judecăţii, susţinând că temeiul suspendării nu mai subzistă, întrucât prin Decizia nr. 2503 din 1 octombrie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, s-a soluţionat irevocabil dosarul având ca obiect contestaţia în baza Legii nr. 10/2001, privind imobilul în litigiu.

Cauza de faţă a fost repusă pe rol la data de 5 mai 2015, în raport de dispoziţiile art. 245 C. proc. civ., după soluţionarea litigiului purtat între părţi în temeiul Legii nr. 10/2001. Recurenţii au invocat autoritatea de lucru judecat în raport de hotărârea pronunţată în soluţionarea demersului iniţiat în baza Legii nr. 10/2001.

Prin Decizia nr. 205/A din 26 septembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 2503 din 1 octombrie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, s-a admis, în parte contestaţia formulată de A., B., D., G., V., B.B., C.C., J., Z. şi Y. şi cererile de intervenţie formulate de intervenienţii U. şi X. în contradictoriu cu pârâta F. A fost obligată pârâta să restituie în natură către contestatori şi intervenienţi, imobilul compus din construcţii şi teren în suprafaţă de 1.523 mp situat în Bucureşti, sector 1. A fost redirecţionată notificarea formulată de contestatori şi intervenienţi către Primăria municipiului Bucureşti, pentru a fi soluţionată în privinţa diferenţei de teren solicitat.

În considerentele acestei hotărâri irevocabile s-au reţinut următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 20 aprilie 2007 pe rolul Tribunalului Bucureşti, contestatorii A., B., D., G., V., B.B., C.C., J., Z. şi Y. au solicitat, în contradictoriu cu intimata F., anularea Deciziei nr. 15381/2007 emisă de pârâtă şi obligarea sa la restituirea.

În natură a imobilului compus din construcţii şi teren în suprafaţă de 2.627 mp, situat în Bucureşti, sector. 1.

Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 10 decembrie 1905 de fostul Tribunal Ilfov, K. a dobândit de la contesa D.D., născută principesa E.E., un loc viran din moşia Băneasa, situat în judeţul Ilfov, com. Băneasa-Herăstrău şi care face parte din tarlaua însemnată cu literele E şi F pe strada Micşunele de pe platoul gării, în suprafaţă de 2.400 mp.

Prin cotractul de donaţie încheiat la data de 1 septembrie 1959, C., N., O.- născută C. şi P.- născută C., în calitate de moştenitori ai defunctului K. au donat Fondului plastic din Republica Populară Română imobilul în suprafaţă de 2.400 mp situat în Bucureşti, împreună cu construcţiile existente.

Totodată, instanţa a constatat că imobilul în litigiu a fost preluat abuziv de către o persoană juridică, respectiv Fondul plastic din Republica Populară Română în perioada de referinţă şi ca atare este supus restituirii în baza art. 1 din Legea nr. 10/2001.

Cu privire la identificarea terenului s-a statuat că în speţă întinderea dreptului de proprietate nu rezultă din contractul de donaţie întrucât acesta nu indică dimensiunile laturilor.

Aşa fiind, instanţa a omologat varianta 1 din suplimentul la raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză, care a concluzionat că imobilul compus din construcţii şi teren- reprezentând lotul S1, identificat în anexa 1, pe care îl deţine pârâta este în suprafaţă de 1.523 mp.

În temeiul dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 instanţa a constatat că măsura compensatorie la care sunt îndreptăţiţi reclamanţii şi intervenienţii pentru terenul în suprafaţă de 1.523 mp este cea a restituirii în natură.

Întrucât pârâta F. nu deţine restul de teren solicitat de reclamanţi şi intervenieţi, instanţa, în temeiul dispoziţiilor art. 27 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, a dispus redirecţionarea notificării formulată de aceştia către Primăria municipiului Bucureşti.

Astfel, împrejurarea soluţionării notificării în temeiul Legii nr. 10/2001 privind imobilul situat în Bucureşti, sector 1, deţinut de pârâta F., face aplicabil în speţă principiul electa una via.

Adagiul electa una via reflectă o regulă de drept procesual care împiedică o parte să pretindă, prin apelarea la multiple demersuri în instanţă, reluarea perpetuă a discuţiilor asupra existenţei dreptului, conţinutulu şi întinderii acestuia, câtă vreme aceste elemente au fost analizate irevocabil într-una din căile alese de parte.

Parcurgerea şi finalizarea procedurii prevăzute de legea specială echivalează cu epuizarea dreptului reclamanţilor şi al intervenienţilor la măsurile reparatorii în natură sau prin echivalent pentru imobilul în discuţie, sens în care sunt efectele principiului electa una via non datur recursus ad alteram, consacrat expres de art. 46 alin. (1) (fost art. 47) din Legea nr. 10/2001, dar şi efectele principiului specialia generalibus drogant, dreptul comun neputând fi folosit ca temei pentru complinirea măsurilor reparatorii, obţinute, eventual, incomplet sau nesatisfacător în procedura Legii nr. 10/2001.

Legea specială pune la dispoziţia persoanelor îndreptăţite căi de atac efective şi eficiente pentru solicitarea măsurilor reparatorii în natură sau prin echivalent, de care recurenţii au şi uzat.

Date fiind cele statuate irevocabil prin hotărârea pronunţată în procedura Legii nr. 10/2001 nu mai este posibilă o nouă analiză a fondului pricinii, întrucât se opun efectele puterii de lucru judecat, principiul stabilităţii raporturilor juridice în cadrul circuitului civil, cât şi principiul electa una via, sus enunţat.

Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a fost constantă în a stabili că instanţele sunt obligate să ţină cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, repunerea în discuţie a situaţiei soluţionate definitiv prin hotărâri constituind o încălcare a art. 6 parag. 1 din Convenţie-cauza „Amurăriţei contra României".

Dezlegarea asupra unei probleme de drept date printr-o hotărâre irevocabilă este de natură să clarifice din acel moment acea problemă, creând speranţa legitimă că ea nu va mai fi negată de o altă instanţă de judecată într-o procedură ulterioară. Totodată, s-a reţinut că unul dintre elementele fundamentale ale principiului preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care presupune, printre altele, că soluţiile definitive date de instanţele judecătoreşti să nu mai poată fi contestate.

Aşadar, modul în care au fost dezlegate anterior, printr-o hotărâre judecătorească, anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi suprimă posibilitatea de a se statua diferit într-un litigiu ulterior.

Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Or, dacă s-ar proceda la cercetarea pe fond a cauzei, ar fi lipsite de efectele lucrului judecat hotărârile judecătoreşti pronunţate anterior, prin care s-au stabilit irevocabil aspecte litigioase supuse judecăţii în dosarul de faţă.

Ca urmare, recursul reclamanţilor şi al intervenienţilor formulat împotriva Deciziei nr. 34 din data de 29 ianuarie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi repus pe rol după soluţionarea irevocabilă a cauzei în Dosarul nr. x/3/2007 este nefondat întrucât nu mai pot fi analizate aspecte ce au fost tranşate deja în procedura Legii nr. 10/2001 în contradictoriu cu pârâta F.

Faţă de toate considerentele reţinute, Înalta Curte constată că recursul reclamanţilor şi intervenienţilor este nefondat, urmând a fi respins ca atare, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A., B. - decedată, continuat procesual de moştenitorul E., C.- decedat, continuat procesual de moştenitorii U., V.şi X., D. şi de intervenienţii I.-decedată, continuată procesual de moştenitorii Z. şi Y., J. - decedat, continuat procesual de moştenitoarea A.A., G. împotriva Deciziei nr. 34 din data de 29 ianuarie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pronunţată în Dosarul nr. x/2001.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 mai 2015.