Moral damages for public insults: strictness of statutory appeal deadline despite clerical error in judgment operat

Decizia nr. 1025/2015

Asupra recursului civil de faţă constată următoarele;

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi sub nr. x/99/2012, reclamantul A. a solicitat instanţei ca, în contradictoriu cu pârâtul B., să pronunţe o hotărâre prin care acesta să fie obligat să-i plătească suma de 1.000.000 lei daune morale pentru prejudiciul moral constând în vătămarea dreptului la onoare şi reputaţie, să fie obligat la retractarea afirmaţiilor calomnioase, la prezentarea de scuze în mod public, scuze pe care pârâtul să Ie publice, pe propria cheltuială, în trei numere consecutive a două cotidiene cu acoperire regională precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 72, 1357 C. civ., art. 30 alin. (6) din Constituţia României, art. 10 alin. (2) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prin sentinţa civilă nr. 1685 din 6 iunie 2014, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, a admis acţiunea civilă formulată de către reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul B.

A fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 30.000 lei cu titlu de daune morale.

A fost obligat pârâtul Ia prezentarea de scuze în mod public pe care acesta să le publice, pe propria cheltuială, în trei numere consecutive a două cotidiene eu acoperire regională.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Iaşi a reţinut următoarele:

În fapt, reclamantul este persoană publică, fiind primar al Municipiului Iaşi iar pârâtul este şi el om politic şi de asemenea preşedintele Asociaţiei Publice pentru transparenţa în administraţie.

Între administraţia publică locală condusă de reclamant şi pârât au existat mai multe litigii civile şi administrative legate de folosinţa unor spaţii comerciale aflate la dispoziţia unităţii administrative şi pe care pârâtul dorea a le exploata.

Pe fondul unor asemenea frustrări pârâtul a făcut în mod public o serie de afirmaţii jignitoare ia adresa reclamantului aducându-i atingere acestuia în dreptul său la onoare, demnitate şi reputaţie.

Aşa cum rezultă din extrasele mass-media depuse la dosar, din fotografii cât şi din declaraţiile martorilor audiaţi pârâtul a tăcut afirmaţii şi a purtat mesaje inscripţionate pe pancarte mari, vizibile în locuri publice, şi în mod special în aproprierea Primăriei Municipiului Iaşi în cursul anului 2009, în timpul programului de lucru şi în vederea trecătorilor. Aceste mesaje făceau referire la persoana reclamantului şi aveau o natură denigratoare: „mardoi", „hoţ", „cel mai prost primar din ţară'’, „primar incompetent şi corupt, „javră ordinară", „... celui mai corupt primar din toate timpurile.

În cursul anului 2011 pârâtul de asemenea în locuri publice a proferat faţă de alte persoane acuzaţii la adresa reclamantului numindu-l „hoţ". în luna ianuarie a anului 2012 pârâtul a purtat din nou afişe în faţa Primăriei Iaşi prin care solicita „demisia târfei din Dorohoi' cu referire la persoana reclamantului.

Toate aceste afirmaţii au fost făcute în mod public, în locuri intens circulate, cu intenţia de a fi auzite de public, ele fiind ulterior preluate şi difuzate de presa locală.

Potrivit art. 72 C. civ. orice persoană are dreptul la respectarea demnităţii sale. Este interzisă orice atingere adusă onoareî şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art, 75, Potrivit art. 75 C. civ. nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secţiune atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte. Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune.

În speţă sunt aplicabile de asemenea atât dispoziţiile art. 30 din Constituţia României, cât şi art. 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum si jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Art. 30 alin. (1) din Constituţia României stipulează că libertatea de exprimarea a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile. La alin, 6 al art. 30 din Constituţie se menţionează că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.

Libertatea de exprimare, astfel cum este văzută şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Lingens c. Austriei, este una dintre valorile esenţiale într-o societate democratică, impusă de pluralismul politic, iar pe lângă informaţiile neutre, inofensive, trebuie acceptate şi cele ce acuză, şochează sau neliniştesc. Este, însă, dificil de găsit echilibrul ee trebuie să existe între exerciţiu! dreptului Ia liberă exprimare şi protecţia drepturilor individuale, precum dreptul la demnitate.

Instanţa a reţinut că dreptul ta liberă exprimare nu este absolut, exerciţiul său putând fi restrâns în măsura în care limitarea este prevăzută de lege, urmăreşte un scop legitim şi este necesară într-o societate democratică (acestea fiînd criteriile impuse de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Lingens c. Austriei). Libertatea de exprimare nu poate leza valori ocrotite de lege. cum ar fi demnitatea, onoarea, dreptul ia propria imagine.

Pe plan intern, sunt incidente dispoziţiile art. 1349 C. civ., potrivit cărora „orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral. în cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzai de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum şi de ruina edificiului".

De asemenea, sunt aplicabile cauzei prevederile art. 1357 C. civ., care prevăd că „cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o fapîă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă".

Din acest text legai se desprind condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie: existenţa faptei ilicite; cauzarea unui prejudiciu, chiar şi nepatrimonial: legătura de cauzalitate dintre acestea; precum şi existenţa vinovăţiei autorului faptului ilicit.

Existenţa faptei ilicite, poate fi reţinută în cazul în care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane.

Cu privire ia expresiile folosite de pârât la adresa reclamantului, instanţa a reţinut că în cauza Lingens c. Austriei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că „limitele criticii admisibile sunt maî largi în privinţa unui om politic decât în privinţa unui om obişnuit; spre deosebire de acesta din urmă, omul politic se expune în mod inevitabil şi conştient unui control strict, al faptelor şi afirmaţiilor sale atât din partea ziariştilor cât şi a masei cetăţenilor. El trebuie prin urmare să dea dovadă de mai multă toleranţă". în aceeaşi cauză, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai făcut distincţia între afirmarea unor fapte şi judecăţile de valoare, statuând că „existenţa faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăţilor de valoare nu este susceptibil a fi dovedit". Judecăţile de valoare sunt protejate de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dacă ele se bazează pe lapte adevărate sau să fie susţinute de o argumentare logică a autorului lor.

Instanţa de fond a constatat că, în speţă, afirmaţiile pârâtului sunt în cea mai mare parte judecăţi de valoare, ele nefăcând referire la fapte concrete.

În jurisprudenţa Curţii s-a reţinut că sunt judecăţi de valoare toate acele afirmaţii care vizează modul în care o persoană îşi exercita atribuţiile şi că este suficientă existenţa unei baze fectuale pentru ca afirmaţia să nu poată fi sancţionată.

În cauza Von Hannover contra Germaniei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că elementul determinant, în evaluarea protecţiei ce irebuie acordată vieţii private şi libertăţii de exprimare, constă în contribuţia pe care informaţiile prezentate o au la dezbaterea de interes general.

Reclamantul este conducătorul unei instituţii publice iar o parte din afirmaţiile pârâtului vizau activitatea publică a reclamantului fiind de interes public. Astfel referirile la capacitatea administrativă şi ia probitatea morală a reclamantului („hoţ", „cel mai prost primar din ţară", „primar incompetent şl corupt) sunt judecăţi de valoare pe marginea unor subiecte de interes public şi sunt protejate de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a reţinut că libertatea jurnalistică vizează şi recurgerea la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare. Instanţa a reţinut însă că afirmaţiile şi comentariile pârâtului pe marginea probităţii morale a reclamantului şi a competenţelor sale profesionale nu se încadrează în această doză de exagerare şi provocare şi nici nu au o bază factuală, pârâtul nefăcând dovada unui minim fundament pentru eriticile sale.

În ce priveşte însă afirmaţiile „javră ordinară",,... celui mai corupt primar", „târfa" instanţa reţine că modalitatea de exprimare a pârâtului este pur insultătoare, nu este justificată nici de dezbaterea unui subiect de interes public şi nici nu se încadrează în limitele dozei de exagerare şi provocare premise de art. 10 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. în ciuda explicaţiilor oferite (... ar fi prescurtarea Ministerului Afacerilor Europene) este evidentă intenţia de insultă şi ca pârâtul şi-a dat seama de sugestia realizată.

Chiar dacă afirmaţiile pârâtului au fost făcute în contextul dezbaterii unui subiect de interes public ele au depăşit doza de exagerare permisă de respectarea dreptului la demnitate.

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a reţinut că este permisă sancţionarea judecăţilor de valoare atunci când ele sunt pur injurioase ori atunci când nu au o bază factuală suficientă.

În cauza Corneliu Vădim Tudor c. României (nr. 1), 15 iunie 2006, 6928/04, Curtea a admis sancţionarea unei persoane care a calificat un om politic ca fiind „nătărău, Gâgă, Isteric, apucat, bolnav primejdios" în această speţă, Curtea a reţinut că termenii utilizaţi de către reclamant pentru a-şi face cunoscut mesajul şi informaţia nu erau necesari unui asemenea tip de informaţie. În speţa de faţă, expresiile amintite mai sus nu au contribuit la dezbaterea subiectelor de interes public care îl vizau pe reclamant şi au avut doar scopul de a-l jigni.

În cauza Pakdemirti c. Turciei s-a reţinut că omul politic se expune în mod inevitabil şi conştient unui control strict al faptelor şi afirmaţiilor sale, din partea cetăţenilor și a ziariştilor şi trebuie să dea dovadă de mai multă toleranţă şi că acest nivel al criticii care trebuie acceptat poate să includă a atitudine pur insultătoare.

Instanţa a reţinut însă că, în această cauză, fostului preşedinte ai Turciei i-au fost adresate mai multe insulte, printre care cele de mincinos, porc etc. iar Curtea a amintit faptul că, în condiţiile în care victima era un ilustru om politic, acesta trebuie într-adevăr să suporte limite ale criticii muît mai elastice decât în cazul altor persoane. Totuşi pe de altă parte, Curtea a considerat eă o parte din afirmaţiile reclamantului depăşeau cadrul unei discuţii politice şi nu contribuiau în vreun fel la dezbaterea generală asupra subiectelor de interes public, fiind atacuri la persoană.

Pentru considerentele expuse, tribunalul a apreciat ca prin expresiile folosite de pârât a fost încălcat dreptul reclamantului la demnitate, drept ocrotit de art. 72 C. civ., care stipulează că „Orice persoană are dreptul la respectarea demnităţii sale. Este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia ori iară respectarea limitelor prevăzute la art. 75".

Analizând prejudiciul suferit de către reclamant ca urmare a faptei ilicite a pârâtului, efectul negativ suferit de aceasta ca urmare a expresiilor folosite de acesta, instanţa a apreciat că acesta există, fiind legat de lezarea dreptului la demnitate.

În acest sens, instanţa a avut în vedere şi faptul ca însăşi constatarea, prin hotărâre judecătorească, a atingerii dreptului reclamantului la demnitate, reprezintă o modalitate de reparare a prejudiciului moral suferit.

Totuşi, în cauza dedusa judecăţii această modalitate de reparare a prejudiciului nu este şi suficientă, astfel că tribunalul a analizat pretenţiile materiale ale reclamantului prin raportare la poziţia sa socială şi profesională, văditul prejudiciu ce i-a fost produs în mediul social dar şi profesional.

Dreptul fiecărei persoane la demnitate, drept garantat de Constituţie, se reflectă atât în ocrotirea valorii sociale a demnităţii sub aspectul ei subiectiv, adică sub aspectul sentimentului de onoare pe care fiecare om îl are faţă de el însuşi cât şi sub aspect obiectiv, respectiv sub aspectul preţuirii morale de care se bucură un om în cadrul societăţii din care face parte şi care se manifestă prin reputaţia, stima, consideraţia şi respectul semenilor săî, acest drept fiind atins prin expresiile folosite de pârât la adresa reclamantului.

Prejudiciul invocat de reclamant este unul de natură nepatrimonială, cauzat de sentimentul de umilinţă pe care i le-au produs expresiile şi comentariile făcute de pârât ia adresa sa, astfel cauzându-i-se o daună morală. Deşi existenţa acestei daune este evidentă, dificultatea priveşte modalitatea de evaluare a întinderii acesteia din cauza lipsei unui criteriu matematic pentru socotirea în valori pecuniare a acestui prejudiciu moral, instanţa a fixat o sumă de bani cu titlu de daune morale astfel încât aceasta să aibă efect compensatoriu şi să nu constituie o amendă excesivă pentru autorul faptei ilicite sau un venit nejustificat pentru victimă.

Criteriul general reţinui de Curtea Europeană a Drepturilor Omului este cel al gradului de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii adusă acestora, despăgubirile trebuind să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate. Curtea a mai reţinut că proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanţele române deducând în mod frecvent producerea prejudiciului moral din simpla existenţă a faptei ilicite, de natură să determine un asemenea prejudiciu.

Acordarea de compensaţii materiale pentru daunele morale este justificată de criterii obiective rezultând din gradul de lezare suferit.

Pentru aceste considerente, tribunalul a stabilit suma de 30.000 lei, cu titlu de daune morale pentru încălcarea dreptului la demnitate, apreciind ca această sumă este suficienta pentru înlăturarea consecinţelor negative pe care le-au produs fapte ilicite ale pârâtului, suma pretinsă de către reclamant, 1.000.000 lei, fiind excesivă.

Potrivit art. 253 C. civ., persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori ameninţate poate cere oricând instanţei să îl oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanţa spre a ajunge la restabilirea dreptului atins, cum sunt;

a) obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare;

b) orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat.

Asemenea, persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, legea consacră un caz particular de reparare a prejudiciului nepatrimonial, respectiv posibilitatea persoanei vătămate de a cere publicarea hotărârii de condamnare, aceasta fiind în cauză opţiunea reclamantului pentru repararea prejudiciului suferit.

Prin Decizia nr. 292 din 18 noiembrie 2014 Curtea de Apel Iași, secţia civilă, a respins, ca tardiv, recursul declarat de pârâtul B. împotriva sentinţei civile nr. 1685 din 6 iunie 2014 a Tribunalului laşi, secţia I civilă, pe care a păstrat-o.

Instanţa de apel a invocat şi a pus în discuţia părţilor excepţia tardivităţii formulării apelului, excepţie pe care a soluţionat-o cu prioritate, în raport de art. 137 C. proc. civ.

Instanţa de apel a reţinut că, în raport de data introducerii acţiunii, 26 martie 2012, sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ. de Ia 1865.

Aşa fiind, în ceea ce priveşte termenul de exercitare a căii de atac a apelului împotriva hotărârii primei instanţe sunt aplicabile dispoziţiile art. 284 C. proc. civ., care prevăd că termenul de apel este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.

Instanţa de apel a constatat că hotărârea instanţei de fond a fost comunicată pârâtului la data de 23 iulie 2014, astfel cum atestă actul procedural de la fila 216, act care îndeplineşte exigenţele prevăzute de art. 100 C. proc. civ.

Termenul de apel ce a început să curgă de la 23 iulie 2014 s-a împlinit la data de 8 august 2014, iar pârâtul a formulat apei ia data de 20 august 2014, cu depăşirea evidentă a termenului prevăzut în mod expres de către dispoziţiile art. 284 alin. (1) C. proc. civ.

Instanţa de apel a constat că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 103 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care neexercitarea oricărei căi de atac în termenul iegal atrage decăderea, iar apelul urmează a fi respins ca tardiv.

Împrejurarea că prin hotărârea apelată s-a menţionat greşit termenul în care se putea exercita apelul, respectiv 30 de zile în loc de 15 zile, nu este de natură a înlătură sancţiunea decăderii, în contextul reglementării de legiuitor a termenului de exercitare a apelului şi în condiţiile în care partea nu se poate prevala de necunoaşterea legii ce prevede expres calea de atac şi termenul de exercitare a acesteia.

Instanţa de apel a mai reţinut, în raport de faptul că apelul a fost soluţionat prin admiterea excepţiei tardivităţii, că criticile formulate pe fondul cauzei nu mai pot fi analizate.

Împotriva acestei din urma decizii a declarat recurs pârâtul B.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-pârât a reiterat criticile formulate prin cererea de apel care vizau faptul că instanţa de fond a omis să se pronunţe asupra excepţiilor pe care ie-a invocat şi că, în mod greşit tribunalul a apreciat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.

Recurentul-pârât a susţinut că soluţia pronunţată de instanţa de apei este nelegală câtă vreme în dispozitivul sentinţei apelate s-a menţionat sintagma „cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicare".

A susţinui totodată că a învederat instanţei de apel acest aspect şi a solicitat eventuala repunere în termen, având în vedere că în luna 19 iulie-19 august 2014 s-a aflat în concediu de odihnă şi a lipsit de la domiciliu la data când i-a fost comunicata sentinţa apelată.

Recurentul-pârât a arătat că instanţa de apel nu a iuat în considerare aspectele învederate şl a admis în mod greşit excepţia tardivităţii cererii de apel, nefiind examinate criticile cu privire la soluţia pronunţată de tribunal.

Pentru argumentele expuse, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.

Intimatul-reclamant A., prin întâmpinarea calificată de instanţă ca note scrise (fiind depusă după împlinirea termenului prevăzut de art. 308 alin. (2) C. proc. civ.), a invocat excepţia nulităţii recursului, susţinând că recurentul-pârât nu a indicat motivele de nelegalîtate şi nici dezvoltarea lor în fapt, cu o minimă argumentare în drept. în subsidiar, a solicitai respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul-reclamant A. întrucât criticile formulate prin cererea de recurs se încadrează în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticile fiind însă nefondate.

Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru considerentele care succed.

Căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti precum şi termenele imperative în care pot fi exercitate aceste căi de atac sunt prevăzute de lege.

Legiuitorul a consacrat principiul legalităţii prin dispoziţiile art. 129 din Constituție potrivit cărora „împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii."

Textul constituţional evocă nu numai faptul că mijloacele procesuale de atac ale hotărârilor judecătoreşti sunt cele prevăzute de lege, dar şi că exercitarea acestora trebuie să se realizeze în condiţiile legii.

Legalitatea căii de atac implică şi consecinţa că menţiunea greşit tăcută în dispozitivul hotărârii care se atacă nici nu acordă părţii o cale de atac la care nu are dreptul, nici nu-i poate răpi dreptul Ia calea legală de atac care însă trebuie exercitată în termenele imperative prevăzute de lege.

În speţă, acţiunea a fost formulată la data de 26 martie 2012, raportul juridic dedus judecăţii fiind guvernat de dispoziţiile C. proc. civ. din 1865 şi nu de dispoziţiile N.C.P.C., adoptat prin Legea nr. 134/2010 care, prin normele tranzitorii reglementate prin art. 24, prevede că dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare, respectiv după 15 februarie 2013.

Astfel, în speţa, termenul de exercitare a apelului împotriva sentinţei nr. civile nr. 1685 din 6 iunie 2014 a Tribunalului Iaşi, secţia I civilă, era de 15 zile de la comunicarea hotărârii, conform art. 284 C. proc. civ. din 1865 şi nu de 30 de zile, cum inexact s-a menţionat în dispozitivul sentinţei.

Deşi pârâtul a susţinut că şi-a conformat conduita procesuală în sensul menţiunii indicate în dispozitivul sentinţei şi a acţionat în considerarea acesteia, declarând apel în termenul de 30 de zile, menţionat în dispozitivul sentinţei, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 103 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 284 C. proc. civ. atunci când a respins apelul, ca tardiv, reţinând că pârâtul a execiîat calea de atac după împlinirea termenului imperativ prevăzut de art. 284 C. proc. civ.

Astfel, corect instanţa de apei a dat eficienţă principiului legalităţii şi principiului „nemo censeiur ignorare legeni", conform căruia nimeni nu se poate apăra invocând ignoranţa sau eroarea de drept, pârâtul neputându-se prevala de menţionarea inexactă a termenului de apel din dispozitivul sentinţei pentru a invoca aplicarea altor prevederi legale referitoare la termenul în care putea exercita calea de atac a apelului decât cele incidente raportului juridic dedus judecăţii (respectiv art. 284 C. proc. civ.) şi a înlătura astfel sancţiunea decăderii, prevăzută de art. 103 C. proc. civ., având în vedere că acţiunea a fost formulată şi soluţionată în cadrul procesual configurat de dispoziţiile C. proc. civ. din 1865 iar pârâtul a beneficiat de apărare calificată, atât la fond cât şi în apel.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, se constată că acesta nu a solicitat să fie repus în termenul de apel, în practicaua deciziei recurate consemnându-se apărările formulate de apărătorul său în sensul respingerii excepţiei tardivităţii eu motivarea că pârâtul era în concediu de odihnă la data când i-a fost comunicată sentinţa tribunalului, că în dispozitivul sentinţei apelate era menţionat că termenul de apel era de 30 de zile şi că în prezenta cauză sunt incidente dispoziţiile V.C.P.C. (fila 27 din dosar apel).

Instituţia repunerii în termen este reglementată de art. 103 C. proc. civ. potrivit cu care „Neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa sa" iar conform alin. (2) „în acest din urmă caz, actul de procedură se îndeplineşte în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării".

Din textul citat rezultă că decăderea nu operează în cazul în care partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa sa să efectueze actul de procedură, dacă acest act se îndeplineşte în termen de 15 zi le de la încetarea împiedicări.

Astfel, pentru admiterea cererii de repunere în termen trebuie îndeplinite cumulativ cerinţele ca partea să nu-şi fi exercitat dreptul procedural în termenul legal dintr-un motiv care exclude culpa sa, împrejurarea mai presus de voinţa părţii să intervină înăuntrul termenului legal şi, în fine, în termen de 15 zile de la data încetării împiedicării, partea interesată să formuleze atât cererea de repunere în termen cât şi cererea de exercitare a căli de atac.

Or, în cauză, împrejurarea că pârâtul s-a aflat în concediu de odihnă în perioada când i-a fost comunicată sentinţa tribunalului nu poată fi asimilată unei împrejurări mai presus de voinţa sa, care să înlăture sancţiunea decăderii din termenul de declarare a apelului.

Înalta Curte, având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-reclamant A.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva Deciziei nr. 292 din 18 noiembrie 2014 a Curţii de Apel laşi, secţia civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 08 aprilie 2015.