Forgery and attempted fraud via fabricated loan contract to hijack real estate forced auction; court as passive subject of fraud and consummation of forgery via submission

Decizia nr. 96/A/2016

Asupra apelurilor penale de faţă ;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 48/F din 17 martie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, s-au dispus următoarele:

1. În baza art. 32 C. pen. rap. la art. 244 alin. (1), (2) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la înşelăciune.

În baza art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi k) C. pen. s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public pe o perioadă de 3 ani de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri.

În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi k) C. pen. s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public, pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 322 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată (constând în falsificarea înscrisului intitulat "contract de împrumut" pretins încheiat cu persoana vătămată B.).

În baza art. 322 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată (constând în falsificarea înscrisului intitulat "întâmpinare" atribuit persoanei vătămate B.).

În temeiul art. 39 alin. (1) lit. b) rap. la art. 38 alin. (1) C. pen. şi art. 45 alin. (1) C. pen., s-au contopit pedepsele aplicate pentru infracţiunile concurente în pedeapsa cea mai grea de 1 an şi 6 luni închisoare, la care s-a adăugat sporul de 8 luni reprezentând o treime din totalul celorlalte pedepse, urmând ca în final inculpatul să execute pedeapsa de 2 ani şi 2 luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi k) C. pen. (de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public) pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi k) C. pen. s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public, pe durata executării pedepsei principale.

2. În baza art. 48 rap. la art. 32 rap. la art. 244 alin 1, 2 C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. a fost condamnat inculpatul C. la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la tentativă la înşelăciune.

În baza art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi k) C. pen. s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, de a exercita profesia de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii (aceea de avocat) şi de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public pe o perioadă de 3 ani de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri.

În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi k) C. pen. s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, de a exercita profesia de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii (aceea de avocat) şi de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public, pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 322 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul C. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată (constând în falsificarea înscrisului intitulat "contract de împrumut" pretins încheiat de inculpatul A. cu persoana vătămată B.).

În baza art. 322 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul C. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată (constând în falsificarea înscrisului intitulat "întâmpinare" atribuit persoanei vătămate B.).

În baza art. 275 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul C. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri.

În temeiul art. 39 alin. (1) lit. b) rap. la art. 38 alin. (1) C. pen. şi art. 45 alin. (1) C. pen., s-au contopit pedepsele aplicate pentru infracţiunile concurente în pedeapsa cea mai grea de 1 an şi 6 luni închisoare, la care s-a adăugat sporul de 1 an reprezentând o treime din totalul celorlalte pedepse, urmând ca în final inculpatul să execute pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi k) C. pen. (de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, de a exercita profesia de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunilor (aceea de avocat) şi de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public) pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi k) C. pen. s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, de a exercita profesia de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunilor (aceea de avocat) şi de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public, pe durata executării pedepsei principale.

3. În baza art. 386 C. proc. pen. s-a schimbat încadrarea juridică a faptei pentru care inculpatul D. a fost trimis în judecată din infracţiunea prev. de art. 48 C. pen. rap. la art. 322 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 5 C. pen. în infracţiunea prev. de art. 26 C. pen. din 1969 rap. la art. 290 alin. (1) C. pen. din 1969 cu aplic. art. 5 C. pen.

În baza art. 26 C. pen. din 1969 rap. la art. 290 alin. (1) C. pen. din 1969 cu aplic. art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul D. la pedeapsa de 9 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la fals în înscrisuri sub semnătură privată.

În baza art. 71 C. pen. din 1969, s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. din 1969 (de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice şi de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat), pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 861 C. pen. din 1969 s-a suspendat sub supraveghere executarea pedepsei pe durata unui termen de încercare de 3 ani, stabilit conform art. 862 C. pen. din 1969.

În baza art. 863 alin. (1) C. pen. din 1969, s-a dispus ca pe durata termenului de încercare inculpatul să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de probaţiune Bucureşti;

b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. din 1969 s-a suspendat executarea pedepselor accesorii pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale.

În baza art. 404 C. proc. pen. s-a atras atenţia inculpatului asupra cauzelor de revocare a suspendării sub supraveghere a executării pedepsei, prevăzute de art. 864 C. pen. din 1969.

4. S-a luat act că persoana vătămată B. nu s-a constituit parte civilă în procesul penal.

În baza art. 25 alin. (3) C. proc. pen. s-au desfiinţat înscrisurile falsificate, intitulate "contract de împrumut" şi "întâmpinare".

5. În temeiul art. 274 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. au fost obligaţi fiecare dintre inculpaţi la plata a câte 1.000 lei cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut următoarele: în cursul lunii septembrie a anului 1995, cetăţeanul italian B., persoană ce se pare că era implicată în traficul internaţional de droguri, s-a aflat pentru scurtă vreme în România. În timpul şederii sale, ce a acoperit ultima decadă a lunii septembrie, cetăţeanul italian a cumpărat un apartament în Bucureşti, de la numiţii E. şi F. Acest fapt este atestat de contractul de vânzare-cumpărare a apartamentului, autentificat de Notariatul se Stat al Sectorului 3 Bucureşti. Este de remarcat că, la momentul autentificării contractului, B. şi-a indicat ca adresă de domiciliu un hotel din staţiunea franceză La Grande Motte, departamentul Herault, în contract fiind însă menţionat în mod eronat că această adresă ar fi în Italia, iar localitatea a fost trecută "La Grande Hotte" în loc de "La grande Morte".

Trebuie de asemenea menţionat că apartamentul cumpărat era unul nou, vânzătorii E. şi F. intrând în posesia acestuia cu câteva zile înainte (conform procesului-verbal de predare-primire din data de 20 septembrie 1995), şi nu avea toate finisajele făcute, astfel că nu era locuibil în starea în care era (conform declaraţiei martorului G.).

După cumpărarea apartamentului, B. a părăsit România şi, după toate probabilităţile, nu a mai revenit niciodată în ţara noastră. Din coroborarea informaţiilor transmise de Interpol cu datele culese de martorul H. din presa italiană on-line ar rezulta că B., care în anul 1996 era urmărit în Italia pentru trafic internaţional de droguri între America de Sud şi Europa, fiind şi arestat în Venezuela în acelaşi an, s-a stabilit ulterior în această ţară sud-americană, sub o identitate falsă, respectiv cea a cetăţeanului venezuelean I.

În această ţară, în luna aprilie 2012, B. şi-ar fi ucis un partener de afaceri (cetăţeanul francez J.), astfel că, fiind căutat de autorităţile venezuelene pentru această faptă, a fugit în Italia, unde a fost arestat, în urma cererii de extrădare adresate de Venezuela, la data de 04 septembrie 2012. Întrucât documentele necesare extrădării (care oricum nu ar fi putut fi încuviinţată, dată fiind cetăţenia italiană a persoanei solicitate) nu au fost transmise de către autorităţile venezuelene, la data de 25 martie 2013 B. a fost eliberat din arestul autorităţilor italiene, ulterior acestui moment nemaicunoscându-se localizarea sa.

În orice caz, ceea ce este de reţinut este faptul că, de la momentul achiziţiei apartamentului în anul 1995, B. nu s-a mai interesat niciodată de bunul său, neexercitând niciun act sau fapt, personal sau prin intermediar, cu privire la acesta. Astfel, mai întâi, transferul de proprietate asupra apartamentului nu a fost înregistrat la organele fiscale şi cumpărătorul nu a plătit nicio sumă cu titlu de impozit. Apartamentul a rămas înregistrat la rolul fiscal al vânzătorilor E. şi F., iar la nivelul anului 2013 erau restante debite cu titlu de impozit în cuantum de 3.124,60 lei, aferente anilor 2005 - 2012.

De asemenea, pentru apartamentul menţionat nu au fost achitate niciodată cheltuielile de întreţinere datorate asociaţiei de proprietari, până în anul 2013 adunându-se restanţe în cuantum de aproximativ 30.000 lei, pentru care asociaţia a introdus mai multe acţiuni succesive în justiţie, solicitând obligarea lui B. (citat la adresa apartamentului) la plata acestor restanţe.

Tot astfel, după momentul achiziţiei apartamentului B. nu a fost văzut niciodată la imobil, după cum rezultă din declaraţia martorului G., care locuieşte într-un apartament alăturat celui cu nr. 64, dar şi din cea a portarului imobilului, K., audiat în cursul urmăririi penale, care a arătat că deşi lucrează de 7 ani ca portar al blocului, nu a văzut şi nu a auzit niciodată ca un cetăţean italian pe nume B. să locuiască în apartamentul 64.

Apartamentul a rămas nelocuit din anul 1995 şi până în anul 2012, iar în luna ianuarie a anului 2006, după cum rezultă din declaraţia martorului G. şi din cuprinsul Sentinţei civile nr. 10921 din 25 noiembrie 2008 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, din cauză că ferestrele apartamentului nr. 64 rămăseseră deschise încă din anul 1995, s-au spart caloriferele din apartamentul lui B., producându-se o inundaţie în urma căreia apa s-a scurs şi în apartamentul de la etajul inferior, aparţinând numitei L., unde a provocat diverse daune.

Întrucât proprietarul apartamentului era de negăsit, administraţia blocului a fost nevoită să spargă uşa apartamentului cu nr. 64 pentru a remedia avaria şi a opri inundaţia. În urma acestui fapt administraţia a înlocuit broasca uşii de acces în apartament, iar cheile au rămas la administratorul blocului, respectiv martorul G., până în anul 2012.

Proprietara apartamentului de la etajul inferior, L., l-a acţionat în instanţă pe B., ca proprietar al apartamentului cu nr. 64, pentru repararea pagubelor suferite în urma inundaţiei din ianuarie 2006, iar prin Sentinţa civilă nr. 10921 din 25 noiembrie 2008 a Judecătoriei Sectorului 3 B. a fost obligat la plata sumei de 11.136 lei reprezentând contravaloarea reparaţiilor efectuate pentru remedierea stricăciunilor produse la apartamentul reclamantei şi la 6.562,86 lei cheltuieli de judecată. În cursul acestui proces, pârâtul B. a fost menţionat ca având domiciliul la adresa greşită cu care figura în contractul de vânzare-cumpărare a apartamentului din anul 1995 ("Italia") şi, cu toate că nu rezultă unde anume a fost citat, în mod evident nu s-a prezentat la proces.

Pentru recuperarea creanţei sale, L. a demarat în anul 2011 o procedură de executare silită, formulând în acest sens o cerere adresată executorului judecătoresc M., la data de 22 noiembrie 2011. În cadrul executării silite - debitorul neputând fi în mod evident executat în alt mod întrucât era de negăsit - executorul a scos la vânzare silită apartamentul nr. 64, la data de 26 septembrie 2012 fiind publicată în Registrul Electronic de Publicitate a Vânzării Bunurilor Supuse Executării Silite publicaţia de vânzare a apartamentului.

Licitaţia publică pentru vânzarea apartamentului a avut loc la data de 30 octombrie 2012, iar în urma acesteia a fost declarat adjudecatar, la preţul de 400.000 lei, numitul H.

Cu procesul-verbal întocmit de executorul judecătoresc în care se consemna rezultatul licitaţiei, H. s-a prezentat la apartament, fiind însoţit de alte 3 - 4 persoane de sex masculin, şi i-a cerut administratorului imobilului, martorul G., cheile de la uşa de acces în apartament, întrucât martorului i s-a părut că cei care îi cereau cheile erau "suspecţi" şi pentru că avea dubii cu privire la faptul că procesul-verbal ce consemna rezultatul licitaţie îi conferea lui H. vreun drept de a pătrunde în apartament, în lipsa unui act de adjudecare, martorul a apelat la organele de poliţie, iar după sosirea acestora a înmânat în cele din urmă cheile apartamentului către H. (aceste aspecte rezultă din declaraţiile martorului G. şi din cele ale agenţilor de poliţie care s-au prezentat la apartament în urma apelului la 112 făcut de martor).

La data de 31 octombrie 2012 inculpatul A., în calitate de reclamant, reprezentat prin inculpatul C., în calitate de avocat, a introdus la Judecătoria Lehliu-Gară o acţiune civilă prin care solicita obligarea pârâtului B. să-i restituie suma de 100.000 euro pe care pretindea că i-o împrumutase acestuia la data de 20 noiembrie 2009. În acest sens inculpatul A. se prevala de un contract de împrumut sub semnătură privată, datat 20 noiembrie 2009, depus la dosarul civil drept probă, în copie certificată pentru conformitate cu originalul de către avocatul C., ce atesta împrejurarea că la data menţionată A. l-ar fi împrumutat pe B. cu suma de 100.000 euro, termenul de restituire a împrumutului fiind 01 iulie 2012. Contractul de împrumut era semnat de ambele părţi, precum şi, în calitate de martor, de inculpatul D.

În cererea de chemare în judecată formulată de A. ca reclamant şi de C. ca avocat al acestuia era indicată ca domiciliu al pârâtului B. adresa greşită din contractul de vânzare-cumpărare prin care B. dobândise apartamentul în anul 1995 (contract pe care inculpaţii l-au şi depus la dosarul civil), respectiv adresa din "Italia". De asemenea, inculpaţii au indicat că pârâtul îşi avea reşedinţa în România la adresa apartamentului pe care îl deţinea, aspect care în mod evident nu era real, B. nelocuind niciodată la acea adresă.

Cauza civilă a primit primul termen de judecată la data de 03 decembrie 2012, iar la data de 26 noiembrie 2012 la dosar a fost depusă o întâmpinare din partea pârâtului B., prin care acesta recunoştea datoria pe care o avea faţă de inculpatul A., arătând că într-adevăr a împrumutat de la A. suma de 100.000 euro pentru a-şi "relansa afacerile în domeniul construcţiilor", afaceri care însă au mers prost, astfel că se află în imposibilitate de a restitui împrumutul, în finalul întâmpinării pârâtul menţiona că nu se va prezenta în faţa instanţei deoarece "îi este ruşine de domnul A. şi nu poate să dea ochii cu el".

Curtea a constatat că atât contractul de împrumut pe care inculpatul A. îşi întemeia pretenţiile cât şi întâmpinarea atribuită lui B. sunt în mod evident false. Acest fapt rezultă cu certitudine atât din raportul de constatare tehnico-ştiinţifică grafică efectuat în cauză, care concluzionează că semnăturile atribuite lui B. de pe contractul de împrumut şi de pe întâmpinare (care sunt în rest tehnoredactate) nu au fost executate de acesta, dar şi, cu aceeaşi siguranţă, din circumstanţele cauzei.

Astfel, B. nu putea încheia un contract de împrumut cu A. în anul 2009, pentru a-şi "relansa afacerile în domeniul construcţiilor", deoarece la momentul respectiv se afla cel mai probabil în Venezuela, nu avea niciun fel de afaceri imobiliare în România şi nu s-a întâlnit niciodată cu inculpatul A. Tot astfel, la momentul depunerii întâmpinării în dosarul Judecătoriei Lehliu Gară, respectiv data de 26 noiembrie 2012, B. se afla într-un penitenciar din Italia în vederea soluţionării cererii de extrădare către Venezuela, fiind deţinut în perioada 04 septembrie 2012 - 25 martie 2013, după cum rezultă din relaţiile oferite de Interpol Roma.

Neverosimilitatea susţinerii inculpatului A. cum că l-ar fi împrumutat pe B. cu suma de 100.000 euro rezultă şi din aceea că inculpatul nu apare să fi avut vreodată starea materială care să-i permită astfel de acte de generozitate. În acest sens este de observat că în anul 2011 inculpatul a ajuns să-şi piardă apartamentul în care locuia din oraşul Fundulea, fiind executat silit pentru o datorie rezultată dintr-un credit bancar contractat în anul 2008, în cuantum de 25.000 lei, precum şi pentru un împrumut de 7.500 euro contractat cu o persoană fizică în anul 2011. Astfel, în prezent locuieşte împreună cu familia într-o cameră dintr-un cămin de nefamilişti din oraşul Fundulea. Or, este mai mult decât neverosimil ca o persoană care a avut nevoie să se împrumute 25.000 lei de la o bancă în anul 2008, credit pe care n-a fost capabil să-l restituie, să fie în acelaşi timp în măsură să acorde un împrumut de 100.000 euro, fără dobândă sau vreo garanţie, unei alte persoane, indiferent de natura relaţiilor dintre cele două persoane. De altfel, inculpatul nu a explicat în niciun fel împrejurările în care a ajuns să-l cunoască pe B. şi să-i acorde împrumutul pretins, în cursul procesului penal optând pentru exercitarea dreptului la tăcere, fără îndoială unul dintre motivele acestei atitudini fiind acela că s-ar fi aflat în imposibilitate să prezinte o variantă plauzibilă a împrejurărilor menţionate.

Referitor la circumstanţele falsificării celor două înscrisuri (contractul de împrumut şi întâmpinarea), Curtea a reţinut mai întâi că toţi trei inculpaţii A., C. şi D. sunt persoane din anturajul numitului H., persoană implicată în afaceri imobiliare, constând între altele în achiziţia de imobile supuse executării silite, la licitaţie publică, urmată de revânzare la un preţ mai mare. Astfel, după cum rezultă inclusiv din declaraţiile inculpaţilor, C. este avocatul care îl asistă pe H. în diferitele afaceri ale acestuia încă din anul 2011, iar D., la fel, un apropiat al acestuia, persoană pe care o foloseşte uneori, împreună cu fiul numitului A., respectiv A., la licitaţii publice, pentru a fi îndeplinită cerinţă de minim doi licitatori, după care lui sau altor persoane interesate, din anturajul lor, le cesionează dreptul câştigat la licitaţie, adjudecatari devenind aceştia din urmă.

Fără îndoială în contextul relaţiei lor cu H. au aflat inculpaţii despre existenţa apartamentului, pe care proprietarul său practic îl abandonase. Astfel, H. a participat la licitaţia publică în cadrul căreia executorul judecătoresc M. a scos la vânzare apartamentul lui B. la data de 30 octombrie 2012, pe care a şi câştigat-o. Tot prin intermediul lui H. inculpaţii trebuie să fi intrat şi în posesia contractului de vânzare-cumpărare prin care B. dobândise apartamentul în anul 1995, singurul înscris care atesta existenţa persoanei vătămate ca proprietar al apartamentului. În acest context este de observat că deşi logica evenimentelor conduce la ideea implicării lui H. în comiterea faptelor deduse judecăţii, în cauză nu au putut fi administrate probe care să dovedească participaţia acestuia la activitatea infracţională, în condiţiile în care cei trei inculpaţi trimişi în judecată au refuzat să coopereze cu organele judiciare şi au adoptat o poziţie procesuală nesinceră.

Revenind la faptele cauzei, se reţine că înscrisul (contractul de vânzare-cumpărare din 1995) obţinut de inculpaţi din dosarul de executare silită, prin intermediul lui H., a fost depus de aceştia ataşat cererii de chemare în judecată înregistrată la Judecătoria Lehliu Gară a doua zi (31 octombrie 2012) după câştigarea licitaţiei de către H.

Scopul urmărit de inculpaţi prin introducerea acţiunii la Judecătoria Lehliu Gară a fost fără îndoială acela de a-şi constitui un titlu executoriu pentru o pretinsă creanţă pe care ar fi avut-o inculpatul A. asupra lui B., cu care să intervină în executarea silită desfăşurată de executorul M. şi să obţină pentru ei cea mai mare parte a preţului rezultat în urma vânzării silite a apartamentului lui B. În acest scop, la data de 23 noiembrie 2012 inculpatul A., prin avocatul său inculpatul C., a solicitat şi obţinut un certificat de grefă privind acţiunea sa introdusă pentru restituirea pretinsului împrumut, certificat pe care l-a depus la Dosarul de executare silită nr. x/2011 al BEJ M., manifestându-şi astfel intenţia de a participa la executarea silită împotriva lui B.

Demersul inculpaţilor ar fi avut, mai mult decât probabil, câştig de cauză, dacă nu ar fi intervenit organele de urmărire penală, ca urmare a denunţului făcut la data de 28 februarie 2013 de Asociaţia de Proprietari, prin administratorul G. În acest context este de observat că, pentru a asigura efectuarea procedurii de citare, inculpaţii au indicat drept adresă de reşedinţă a lui B. pe cea a apartamentului, astfel că sentinţa pronunţată de Judecătoria Lehliu Gară la data de 03 decembrie 2012 a fost comunicată prin afişare pe uşa apartamentului nr. 64, unde a putut fi văzută de martorul G. Acesta şi-a dat seama că, în mod evident, pretinsa datorie a lui B., care nu mai fusese văzut în România din 1995, faţă de A. este rezultatul unui fals, inculpaţii urmărind să-şi însuşească preţul rezultat în urma vânzării apartamentului, împrejurare pe care a coroborat-o cu caracterul "suspect" al modalităţii în care H. a intrat în posesia apartamentului nr. 64.

Astfel, în denunţul înregistrat la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti martorul a menţionat că "cei doi [inculpaţii A. şi C.] fac parte dintr-o reţea de samsari imobiliari, care, cunoscând că împotriva debitorului B. a fost începută executarea silită în cadrul dosarului de executare la BEJ M., au plastografiat semnătura presupusului debitor spre a prelua prin interpuşi, pentru grupul infracţional din care fac parte, imobilul proprietatea lui B. asupra căruia se realizează executarea silită".

Urmare a denunţului formulat de martor şi a actelor premergătoare efectuate, la data de 29 iulie 2013 Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a început urmărirea penală împotriva celor trei inculpaţi, iar la data de 24 iulie 2013, Parchetul a adus la cunoştinţă executorului judecătoresc M. existenţa cercetărilor penale, cu menţiunea ca orice formă de executare ce s-ar încerca de către creditorul A. să fie comunicată Parchetului. De asemenea la data de 13 septembrie 2013 Parchetul a solicitat Curţii de Apel Bucureşti înaintarea în original a Dosarului civil nr. x/249/2012 (dosarul Judecătoriei Lehliu Gară, aflat la acel moment în faza recursului), ceea ce a zădărnicit încercările inculpaţilor de a obţine învestirea cu formulă executorie a sentinţei pronunţate de Judecătoria Lehliu Gară, pentru a o putea pune în executare silită.

Este de menţionat că la data de 03 decembrie 2012 Judecătoria Lehliu Gară admisese acţiunea civilă introdusă de A. şi îl obligase pe pârâtul B. să îi plătească suma de 100.000 euro reprezentând împrumutul pretins acordat în anul 2009, bazându-şi soluţia pe cele două înscrisuri false, respectiv contractul de împrumut şi întâmpinarea prin care pretinsul debitor recunoştea datoria.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel, iar mai apoi recurs, Asociaţia de Proprietari, şi cu toate că aceste căi de atac nu puteau fi eficiente în sensul desfiinţării sentinţei primei instanţe, fiind formulate de o persoană ce nu era parte în dosar, au avut însă darul de a întârzia eforturile infracţionale ale inculpaţilor, care nu au putut obţine învestirea cu formulă executorie a sentinţei din cauză că aceasta nu era definitivă şi ulterior din cauza lipsei dosarului de la prima instanţă.

Referitor la autorii falsurilor ce vizează cele două înscrisuri (contractul de împrumut şi întâmpinarea), se reţine că aceştia sunt inculpaţii A. şi C. Astfel, în ce priveşte contractul de împrumut, unul dintre autorii falsului este fără îndoială inculpatul A., în condiţiile în care este vorba de un act juridic bilateral, al cărui beneficiar este inculpatul, nefiind de conceput ca o parte dintr-un act juridic bilateral sau multilateral, materializat într-un înscris dovedit ca fals şi care poartă semnătura sa, să nu fie reţinut ca autor al falsului. Prin semnarea, în calitate de parte, a unui înscris ce reprezintă instrumentam probationes pentru un contract, făptuitorul atestă realitatea contractului, iar dacă se dovedeşte că acest contract în realitate nu a existat, făptuitorul va fi coautor al falsului, chiar dacă înscrisul a fost conceput şi redactat de o altă persoană.

În ce-l priveşte pe inculpatul C., şi în sarcina acestuia s-a reţinut coautoratul la falsificarea ambelor înscrisuri, atât a contractului de împrumut cât şi a întâmpinării. Se observă că participaţia acestuia e dovedită pe deplin şi în mod neechivoc mai întâi în ce priveşte întâmpinarea depusă la dosarul Judecătoriei Lehliu Gara în numele persoanei vătămate B., despre care a rezultat din probele administrate în cauză că a fost expediată de la biroul de avocatură în cadrul căruia inculpatul C. îşi desfăşoară activitatea. Astfel, pe plicul în care a fost trimisă întâmpinarea se regăseşte scrisul martorei N., secretara biroului de avocatură cu care colaborează inculpatul, lucru atestat atât de raportul de constatare tehnico-ştiinţifică grafică, cât şi de declaraţiile martorei, care şi-a recunoscut scrisul. Aceasta a mai arătat că se ocupă de expedierea corespondenţei pentru avocaţii ce lucrează în cadrul societăţii de avocaţi S.P.R.L. O. şi, cu toate că nu îşi aminteşte cine anume i-a înmânat întâmpinarea pe care a expediat-o la Judecătoria Lehliu Gară, persoana respectivă nu putea fi decât unul dintre avocaţii din cadrul S.P.R.L. O. (sau care colaborează cu societatea), între care şi inculpatul C. A mai precizat că nu primea corespondenţă pentru a fi expediată direct de la clienţi, ci numai prin intermediul avocaţilor, iar pe inculpatul A. nu l-a cunoscut în calitate de client al biroului de avocatură. În condiţiile în care din nicio probă nu a rezultat că inculpatul A. ar fi avut vreo relaţie de orice fel cu vreun alt angajat al biroului de avocatură, este evident că doar inculpatul C. putea şi avea interesul să înmâneze martorei întâmpinarea atribuită lui B., pentru a fi expediată la Judecătoria Lehliu Gară.

Fiind dovedită participarea inculpatului C. la activitatea infracţională, în sarcina acestuia s-a reţinut şi coautoratul la falsificarea contractului de împrumut. Astfel, toate faptele şi circumstanţele cauzei induc concluzia că inculpaţii A. şi C. au conceput, încă din momentul în care au aflat de existenţa apartamentului, al cărui proprietar era dispărut, un plan elaborat având ca finalitate obţinerea celei mai mari părţi din suma rezultată în urma vânzării silite a apartamentului. Acest plan presupunea mai întâi obţinerea, în mod fraudulos, a unei creanţe asupra lui B., prin intermediul unei instanţe de judecată, urmată de valorificarea acelei creanţe în cadrul procedurii de executare silită declanşate deja în dosarul BEJ M. În acest context este mai mult decât neverosimilă ipoteza că inculpatul C. nu ar fi participat la falsificarea contractului de împrumut şi nu ar fi cunoscut dintru început caracterul fals al acestuia, dar că ar fi aderat ulterior la activitatea infracţională începută de inculpatul A., participând la falsificarea întâmpinării. Această ipoteză este incompatibilă cu coerenţa evenimentelor descrise mai sus, ce indică în mod neîndoielnic un plan elaborat şi bine pus la punct, la a cărui concepere inculpatul C. trebuie să fi participat, în calitatea sa de specialist în domeniul juridic. Este astfel de observat că executarea planului infracţional presupunea îndeplinirea unor acte şi proceduri cu caracter eminamente juridic: conceperea unui contract fals, formularea unei cereri de chemare în judecată, depunerea unei întâmpinări atribuite pârâtului prin care acesta recunoştea datoria, îndeplinirea altor acte necesare finalizării procesului şi obţinerii hotărârii definitive şi executorii ce consfinţea creanţa fictivă, intervenţia în cadrul procedurii de executare silită declanşate deja în dosarul BEJ M., orice alte acte care ar fi trebuit îndeplinite, în calitate de creditor intervenient, în dosarul de executare silită.

Trebuie avute în vedere şi aspectele învederate de Parchet, referitoare la inserarea în contractul de împrumut a unor clauze a căror necesitate numai un specialist în drept ar fi putut să o anticipeze, cum este cea referitoare la alegerea de competenţă, în caz de litigiu, în favoarea instanţei de la domiciliul creditorului. Deşi este adevărat că, după cum s-a susţinut în apărarea inculpatului C., în prezent sunt disponibile pe internet numeroase modele de contracte de orice fel, astfel încât şi o persoană fără pregătire juridică poate să redacteze un contract de împrumut, este totuşi mai mult decât improbabil că inculpatul A. ar fi putut să falsifice singur contractul de împrumut, dar şi să conceapă singur planul infracţional în cadrul căruia înscrisul falsificat urma să fie folosit. În acest sens este de observat că inculpatul A. pare a fi mai degrabă o persoană rudimentară, dacă se au în vedere nivelul său de educaţie (studii medii), antecedenţa penală alcătuită din multiple fapte de lovire sau alte violenţe ori vătămare corporală pentru care a primit sancţiuni cu caracter administrativ (conform fişei de cazier) sau limbajul deosebit de vulgar şi violent reliefat de una din transcrierile interceptărilor convorbirilor telefonice efectuate în cauză.

Faţă de cele de mai sus, s-a reţinut participaţia ambilor inculpaţi A. şi C., sub forma coautoratului, la falsificarea atât a contractului de împrumut, cât şi a întâmpinării, cei doi inculpaţi acţionând împreună pentru executarea planului infracţional având ca scop intrarea în posesia sumei de bani rezultate din vânzarea apartamentului lui B.

De asemenea, prin folosirea celor două înscrisuri false, inculpaţii A. şi C. au indus în eroare instanţa de judecată, obţinând, în urma admiterii acţiunii formulate de inculpatul A. în calitate de reclamant, o hotărâre judecătorească prin care se recunoştea în favoarea acestuia o creanţă (ce în realitate nu exista) împotriva persoanei vătămate B., hotărârea judecătorească urmând a fi folosită ulterior pentru a intra în posesia celei mai mari părţi a preţului rezultat din vânzarea silită a apartamentului persoanei vătămate. Inculpaţii nu au reuşit însă să-şi ducă la îndeplinire întreg planul infracţional, procedura de executare silită, respectiv distribuirea preţului, fiind suspendată în urma anchetei penale declanşate de Parchet.

În ce-l priveşte pe inculpatul C., se mai reţine că la data de 27 martie 2013 acesta a sustras din Dosarul nr. x/249/2012 al Tribunalului Călăraşi, având ca obiect apelul declarat împotriva Sentinţei nr. 1005 din 03 decembrie 2012 a Judecătoriei Lehliu Gară, două înscrisuri, respectiv împuternicirea avocaţială dată inculpatului pentru apel şi copia acesteia, aflate la dosarul Tribunalului Călăraşi. În acest sens se constată că, urmare a denunţului formulat de Asociaţia de proprietari, în interesul cercetărilor, procurorul de caz a solicitat Tribunalului Călăraşi, la data de 21 martie 2013, înaintarea Dosarului nr. x/249/2012, care a fost copiat şi au fost ridicate din acesta înscrisurile presupus falsificate, precum şi alte înscrisuri, ce au fost înlocuite cu copii. Dosarul a fost restituit Tribunalului Călăraşi la data de 27 martie 2013, iar printr-o adresă din 01 aprilie 2013, înregistrată la Parchet la 04 aprilie 2013, Tribunalul Călăraşi a informat Parchetul că, în afară de înscrisurile ridicate conform procesului-verbal din 22 martie 2013, din dosarul de apel lipsesc filele nr. 25 şi 28.

Întrucât dosarul civil fusese fotocopiat în întregime de Parchet, s-a putut stabili că cele două file dispărute din dosarul de apel erau reprezentate de împuternicirea avocaţială dată pentru apel de către reclamantul A. avocaţilor din cadrul SPRL O. (între care şi inculpatul C., care a asigurat în concret asistenţa juridică), precum şi copia acesteia. În urma verificărilor efectuate, s-a constatat că Dosarul nr. x/249/2012 a fost solicitat şi primit pentru studiu, în arhiva Tribunalului Călăraşi, de către inculpatul C., la data de 27 martie 2013, după cum reiese din registrul de evidenţă a dosarelor date spre studiu, ţinut de Tribunalul Călăraşi.

Rezultă astfel că singura persoană care a avut atât posibilitatea cât şi interesul să sustragă din dosar împuternicirea avocaţială aflată la dosarul Tribunalului Călăraşi este inculpatul C. Interesul inculpatului de a sustrage înscrisul menţionat rezultă din aceea că pe împuternicire se afla scrisul martorei N., respectiv acelaşi scris cu cel regăsit pe plicul în care fusese expediată întâmpinarea falsificată, atribuită lui B. Cum acea împuternicire permitea stabilirea legăturii dintre inculpat şi întâmpinarea falsificată, dovedind că aceasta din urmă emana de la societatea de avocatură în care îşi desfăşura activitatea, inculpatul C. a sustras cele două file din dosarul Tribunalului Călăraşi, în încercarea de a acoperi urmele participării sale la activitatea infracţională.

În ce-l priveşte pe inculpatul D., s-a reţinut că acesta a semnat în calitate de martor contractul de împrumut pretins încheiat între A. şi B., dovedit a fi fals. Deşi inculpatul a recunoscut că nu a participat la încheierea vreunui contract de împrumut între A. şi B. şi nici nu a asistat la remiterea vreunei sume de bani de către inculpatul A. către persoana vătămată, pe care de altfel nu a cunoscut-o niciodată, a pretins că a semnat cu bună-credinţă înscrisul în cauză, la solicitarea lui A., în care a avut deplină încredere că actul pe care îi cere să-l semneze reflectă adevărul.

Lăsând la o parte că simpla semnare, în calitate de martor, a unui contract la a cărui încheiere nu a participat reprezintă atestarea unui fals, s-a reţinut că apărările inculpatului în sensul că nu a cunoscut caracterul fals al contractului atunci când l-a semnat sunt vădit nesincere. Nicio persoană cu un minim discernământ (iar inculpatul este absolvent de studii superioare) nu ar putea considera verosimilă ipoteza că cineva care locuieşte într-o cameră dintr-un cămin de nefamilişti ar putea împrumuta pe un terţ cu suma de 100.000 euro şi nu ar semna ca martor un act care să ateste o asemenea împrejurare fără să pună nicio întrebare.

Dimpotrivă, actele dosarului probează faptul că inculpatul D. a participat pe deplin conştient la planul infracţional, fiind totodată dispus să aibă o contribuţie mult mai consistentă, în condiţiile în care a fost propus ca martor de către ceilalţi doi inculpaţi în Dosarul civil nr. x/249/2012 şi a fost prezent la Judecătoria Lehliu Gară, la data de 03 decembrie 2012, când s-a judecat cauza în primă instanţă şi s-a pronunţat Sentinţa nr. 1005, fiind pregătit să săvârşească infracţiunile de mărturie mincinoasă şi complicitate la înşelăciune, prin declararea că a fost într-adevăr martor la încheierea contractului de împrumut dintre A. şi D. Instanţa a respins însă proba cu audierea martorului D., propusă de avocatul C., considerând-o superfluă faţă de existenţa la dosar a contractului de împrumut şi a întâmpinării pârâtului, prin care acesta recunoştea datoria.

Susţinerile inculpatului că ar fi urmat să declare adevărul cu ocazia audierii sale ca martor, respectiv că în realitate n-a fost de faţă la încheierea contractului de împrumut, pe care l-a semnat în vara anului 2012 la solicitarea inculpatului A., pe bază de încredere, precum şi că ar fi adus la cunoştinţa celorlalţi doi inculpaţi că urma să declare adevărul, iar aceştia nu ar fi avut nimic împotrivă, sunt pur şi simplu puerile. Astfel, este de neconceput ca inculpaţii D. şi C. să-şi fi conceput într-un mod atât de stupid strategia de obţinere a unei hotărâri judecătoreşti pentru creanţa fictivă încât să propună ca probă audierea unui martor care să le saboteze această strategie, declarând că în realitate el nu a fost prezent la încheierea vreunui contract de împrumut şi că a atestat în mod fals această împrejurare.

La fel de absurdă este şi pretenţia inculpatului D. de a convinge instanţa că urma să recunoască în faţa Judecătoriei Lehliu Gară săvârşirea unei infracţiuni, şi aceasta fără nicio raţiune imaginabilă, în condiţiile în care prin declaraţia sa ar fi sabotat şi planul infracţional al celorlalţi doi coinculpaţi.

Referitor la încadrarea juridică a faptelor comise se inculpaţi, Curtea a reţinut următoarele:

Faptele inculpaţilor A. şi C., care, în a doua jumătate a anului 2012, împreună au conceput şi întocmit două înscrisuri false, contrafăcute - contractul de împrumut pretins încheiat între A. şi B. şi respectiv întâmpinarea prin care B. ar fi recunoscut datoria faţă de A. - pe care ulterior le-au folosit în cadrul acţiunii civile introduse la Judecătoria Lehliu Gară, constituie două infracţiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzute de art. 322 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 5 C. pen., ce au fost reţinute în sarcina ambilor inculpaţi, în coautorat.

Sub acest aspect, Curtea nu a reţinut apărările inculpaţilor, circumscrise ideii că faptele de fals în înscrisuri sub semnătură privată imputate nu ar fi tipice, deoarece potrivit legii în vigoare la data comiterii lor, acţiunea de a plăsmui în întregime un înscris sub semnătură privată, în care se atestă fapte sau împrejurări nereale, nu ar fi incriminate prin dispoziţiile art. 290 C. pen. din 1969, care ar viza doar acţiunile de contrafacere a scrierii sau subscrierii unui înscris preexistent ori alterarea lui în alt mod.

Astfel, deşi textul art. 290 C. pen. din 1969, în care se face trimitere la modalităţile de falsificare prevăzute la art. 288 C. pen. din 1969 privind falsul material în înscrisuri oficiale, suferea de o anumită imprecizie, ce a permis şi interpretări în sensul că plăsmuirea în întregime a unui înscris sub semnătură privată, în care se atestă fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului, nu constituie infracţiune, deoarece art. 290 C. pen. din 1969 nu sancţiona şi "falsul intelectual sub semnătură privată", majoritatea soluţiilor din practica judiciară au fost în sensul sancţionării faptelor de plăsmuire a înscrisurilor sub semnătură privată.

Astfel, încă din anul 1970, prin Decizia de îndrumare nr. 1 a Plenului Tribunalului Suprem (ce se referă la falsul material în înscrisuri oficiale prev. de art. 288 C. pen. din 1969, dar este aplicabilă, mutatis mutandis, şi falsului în înscrisuri sub semnătură privată, având în vedere că art. 290 trimite, în ce priveşte modalităţile de falsificare a înscrisului, la art. 288), s-a stabilit că prin contrafacerea scrierii se înţelege şi plăsmuirea în întregime a unui înscris, iar noţiunea de falsificare trebuie înţeleasă nu numai în sensul de denaturare a unui înscris preexistent, adevărat, ci şi în sensul de înscris imitat, alcătuit fraudulos, plăsmuit, neadevărat, contrafăcut.

În acelaşi sens s-a decis şi în practica recentă a instanţei supreme, dezvoltată în legătură cu aplicarea art. 290 C. pen. de la 1969. Astfel, într-o speţă s-a reţinut că "falsul în înscrisuri sub semnătură privată este fapta persoanei care contraface, plăsmuieşte, în tot sau în parte, ori alterează, modifică un astfel de înscris, pentru a obţine, prin aceasta, o probă scrisă, neconformă cu realitatea", decizându-se că fapta de a întocmi un act constitutiv şi un statut al unei fundaţii, în care s-a menţionat fals că activul patrimonial al fundaţiei se compune din aportul iniţial în natură reprezentat de un imobil, în condiţiile în care coproprietarul imobilului nu cunoştea şi nu-şi dăduse acordul cu privire la intrarea bunului în activul patrimonial al fundaţiei, urmată de folosirea ulterioară a actelor în faţa mai multor autorităţi publice, în vederea producerii de consecinţe juridice, constituie infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, Decizia nr. 2696 din 12 iulie 2011, pronunţată în Dosarul nr. x/2/2009).

Într-o altă speţă, tot recentă, s-a ajuns la aceeaşi soluţie, respectiv că fapta de a iniţia şi participa nemijlocit la întocmirea frauduloasă a două antecontracte de vânzare-cumpărare mistificate prin adăugarea unor menţiuni necorespunzătoare adevărului sub aspectul conţinutului, voinţei reale a părţilor şi a datei întocmirii acestora, precum şi folosirea ulterioară a înscrisurilor, constituie infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, motivându-se însă că acţiunea infracţională a constat în alterarea înscrisului, alterare ce poate consta, ca şi în cazul unui înscris oficial, în denaturarea conţinutului unui înscris adevărat, prin atestarea unor împrejurări necorespunzătoare adevărului (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători, Decizia nr. 156 din 4 iunie 2013, pronunţată în Dosarul nr. x/1/2013).

În speţă există şi o contrafacere a subscrierii celor două înscrisuri sub semnătură privată, respectiv a semnăturii atribuite lui B. din cuprinsul acestora, care în mod evident nu a fost executată de persoana vătămată (fapt atestat şi de constatarea tehnico-ştiinţifică grafică). Instanţa nu a reţinut însă falsificarea semnăturii lui B. în sarcina vreunuia dintre inculpaţi, deoarece nu se poate stabili care anume dintre aceştia a imitat semnătura persoanei vătămate, putând fi vorba de oricare dintre cei trei inculpaţi, dar şi de o terţă persoană a cărei participaţie nu a putut fi stabilită (cum ar fi numitul H., în legătură cu care au existat indicii că a participat la planul infracţional).

Aspectul menţionat este însă subsidiar, fiind suficient să se constate, în ce priveşte existenţa infracţiunilor de fals reţinute în sarcina inculpaţilor, că aceştia au contrafăcut conţinutul celor două înscrisuri.

De asemenea, instanţa a reţinut că fapta inculpatului A. de a introduce acţiune civilă la Judecătoria Lehliu-Gară, înregistrată sub nr. x/249/2012, inducând în eroare instanţa, prin prezentarea unor situaţii juridice false, susţinute de înscrisuri falsificate, pentru a obţine o hotărâre judecătorească prin care să i se constate un drept de creanţă în contradictoriu şi în dauna persoanei vătămate, B., pârât în cauza civilă, sentinţă ce a rămas definitivă şi nu a fost pusă în executare datorită intervenţiei organelor de urmărire penală, constituie infracţiunea de tentativă la înşelăciune, prev. de art. 32 C. pen. raportat la art. 244 alin. (1), (2) C. pen. cu aplic. art. 5 C. pen.

Corelativ, fapta inculpatului C. care, în calitate de avocat care l-a asistat pe inculpatul A. în cauza civilă nr. x/249/2012, l-a ajutat pe acesta, prin cererile şi apărările formulate, să inducă în eroare instanţa de judecată pentru obţinerea unei hotărâri judecătoreşti ce atesta o creanţă fictivă faţă de persoana vătămată, ce urma a fi pusă în executare împotriva acesteia, lucru care nu s-a mai întâmplat din cauza intervenţiei organelor judiciare, constituie infracţiunea de complicitate la tentativă la înşelăciune, prev. de art. 32 C. pen. raportat la art. 244 alin. (1), (2) C. pen. cu aplic. art. 5 C. pen.

Inculpaţii au contestat şi tipicitatea infracţiunii de tentativă la înşelăciune ce le este imputată, în calitate de autor, respectiv complice, instanţa reţinând de asemenea caracterul nefondat al acestor apărări.

Astfel, pe de o parte, împrejurarea că acţiunea de inducere în eroare se exercită asupra unei alte persoane decât cea în patrimoniul căreia se produce paguba nu înlătură tipicitatea înşelăciunii, după cum s-a arătat de altfel în literatura de specialitate şi în practica judiciară.

Referitor la faptul că, în speţă, inducerea în eroare s-a realizat asupra unei instanţe judecătoreşti, este de constatat mai întâi că, în practica mai veche, s-a apreciat că un organ al statului, cum este notarul public sau o instanţă de judecată, nu poate fi indus în eroare şi nu poate fi subiect pasiv - nici măcar secundar - al unei infracţiuni de înşelăciune, acesta nefiind parte în raporturile juridice şi neavând interese proprii în procedura la care participă sau pe care o îndeplineşte în temeiul legii, având totodată obligaţia legală de a verifica situaţia juridică prezentată de părţi şi susţinerile acestora, astfel că nu se poate pune problema de "a-i fi înşelată încrederea".

În opinia acestei instanţe, practica menţionată ar trebui reconsiderată, şi aceasta în primul rând deoarece ignoră realitatea obiectivă, perceptibilă la nivelul bunului simţ de orice persoană fără pregătire juridică, anume că în cazurile de înşelăciuni imobiliare - în care această problemă se pune, primul indus în eroare este agentul instrumentator (de regulă notarul public, dar şi, în situaţii particulare precum cea din speţă, o instanţă de judecată) prin mijlocirea căruia se produce ieşirea bunului imobil din patrimoniul persoanei vătămate.

În speţele "clasice" de înşelăciune imobiliară, în care făptuitorul, folosindu-se de o procură sau de un act de proprietate fals, determină notarul public să încheie un act prin care imobilul ce aparţine în realitate persoanei vătămate este înstrăinat unui terţ, se consideră îndeobşte că cel indus în eroare este terţul cumpărător, acesta fiind "înşelat" cu privire la calitatea de mandatar sau de proprietar a vânzătorului. Această soluţie este de natură să ofere rezultate satisfăcătoare şi să răspundă nevoii de a sancţiona prin mijloace de drept penal astfel de fapte, fără îndoială de o gravitate ridicată, în situaţiile în care terţul dobânditor este de bună-credinţă.

Însă, în situaţia în care terţul dobânditor nu este de bună credinţă, fiind dimpotrivă în conivenţă cu făptuitorul vânzător, teza de mai sus nu mai răspunde nevoii de a oferi un suport juridic convingător încadrării faptei în dispoziţiile Codului penal ce sancţionează înşelăciunea.

În speţa dedusă judecăţii, trebuie apreciat că nu se identifică niciun argument valid pentru care să se considere că infracţiunea de înşelăciune nu s-ar putea comite prin inducerea în eroare a unei instanţe de judecată (sau a unui judecător), care, fiind indusă în eroare prin înscrisurilor falsificate depuse de inculpaţi, a admis acţiunea civilă şi a constituit inculpatului A. un titlu de creanţă împotriva persoanei vătămate B., care urma a fi folosit pentru însuşirea sumei de bani rezultate din vânzarea silită a apartamentului persoanei vătămate, lucru care nu s-a mai întâmplat datorită intervenţiei organelor de urmărire penală - ceea ce face ca fapta să fi rămas în faza de tentativă. Acţiunile inculpatului A., care, ajutat de inculpatul C., a formulat cererea de chemare în judecată introdusă la Judecătoria Lehliu Gară, pe care şi-a probat-o prin înscrisuri false, reuşind astfel să inducă în eroare instanţa de judecată, care i-a admis acţiunea şi i-a recunoscut o creanţă împotriva lui B., se circumscriu unor acte de executare a elementului material al infracţiunii de înşelăciune.

Pe de altă parte, în contextul celor de mai sus, mai trebuie precizat că, în opinia acestei instanţe, ar fi de neacceptat ca fapte de gravitatea celei comise de inculpaţi să rămână în afara ilicitului penal (putând fi sancţionate doar falsurile), în cazul în care s-ar considera că nu poate fi calificată ca înşelăciune întrucât inducerea în eroare nu se poate răsfrânge asupra unei instanţe de judecată. O asemenea soluţie ar contraveni flagrant bunului simţ comun la care s-a făcut referire mai sus, fiind evident pentru orice persoană cu o pregătire medie că, în speţă, inculpaţii au pus la cale o înşelăciune.

Referitor la încadrarea juridică a faptelor comise de inculpaţi, s-a mai reţinut că fapta inculpatului C., care la data de 27 martie 2013, a sustras de la arhiva Tribunalului Călăraşi, cu prilejul studierii Dosarului nr. x/249/2012, originalul delegaţiei de avocat din faza de apel, - "A. - O.", precum şi copia acesteia, pentru a ascunde scriptele incriminatorii care-l legau de activitatea infracţională întreprinsă, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri prev. de art. 275 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 5 C. pen.

Curtea a mai menţionat că, în ceea ce îi priveşte pe inculpaţii A. şi C., legea penală mai favorabilă pentru aceştia este reprezentată de Codul penal actual, astfel că încadrarea juridică a faptelor comise a fost făcută potrivit dispoziţiilor legii noi, cu aplicarea art. 5 C. pen. (dat fiind că faptele au fost săvârşite sub imperiul Codului penal anterior, însă legea în vigoare la momentul judecăţii este mai favorabilă). În acest sens s-a avut în vedere că, pentru infracţiunea de tentativă la înşelăciune (în autorat respectiv complicitate), pedeapsa prevăzută de legea nouă (art. 32 rap. la art. 244 alin. (1), (2) C. pen.) este închisoarea de la 6 luni la 2 ani şi 6 luni, în timp ce Codul penal anterior prevedea pentru infracţiunea comisă de inculpaţi, încadrabilă în dispoziţiile art. 20 rap. la art. 215 alin. (1), (2), (5) C. pen. anterior (cu reţinerea şi a art. 26 pentru inculpatul C.) o pedeapsă cu închisoarea între 5 şi 10 ani.

Diferenţa mare între limitele de pedeapsă prevăzute pentru infracţiunea de tentativă la înşelăciune face ca legea nouă să fie mai favorabilă celor doi inculpaţi şi per ansamblu, chiar dacă tratamentul sancţionator pentru concursul de infracţiuni este mai sever conform legii noi.

Referitor la inculpatul D., fapta acestuia de a semna în calitate de martor contractul de împrumut falsificat, pretins încheiat între C. şi B., întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 26 C. pen. din 1969 rap. la art. 290 alin. (1) C. pen. din 1969 cu aplic. art. 5 C. pen.

Astfel, cu toate că fapta de a atesta, prin semnătură, împrejurarea că a fost de faţă la încheierea unui contract de împrumut, ce în realitate nu a fost niciodată încheiat, ar putea fi apreciată şi ca reprezentând o contribuţie de coautor la falsul în înscrisuri sub semnătură privată, Curtea a acceptat teza Parchetului, în sensul reţinerii complicităţii şi nu a coautoratului, având în vedere că semnătura în calitate de martor a fost menită doar la crearea unui surplus de autenticitate şi o întărire a situaţiei juridice constatate, a conţinutului şi prezenţei persoanelor implicate în actul bilateral, nu un act nemijlocit cu referire la obiectul principal al contractului, în condiţiile în care inculpatul a susţinut (susţinere ce nu a putut fi contrazisă prin vreun mijloc de probă) că la momentul la care el a semnat actul acesta era deja semnat la ambele rubrici de presupusele părţi.

Referitor la susţinerea acestui inculpat că nu ar fi putut comite o complicitate la fals în înscrisuri sub semnătură privată în condiţiile în care fapta de fals fusese deja săvârşită la momentul la care inculpatul a semnat înscrisul, s-a reţinut că aceasta nu poate fi primită, infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în ipoteza în care autorul foloseşte el însuşi înscrisul falsificat, consumându-se în momentul în care înscrisul este folosit în scopul producerii de consecinţe juridice. Or, acest moment este reprezentat în speţă de data depunerii contractului de împrumut ca probă în dosarul civil, anexat cererii de chemare în judecată.

În privinţa acestui inculpat, legea penală mai favorabilă este reprezentată de dispoziţiile Codului penal din 1969, având în vedere atât limitele mai reduse ale pedepsei închisorii (asupra căreia instanţa se va opri) prevăzute de art. 290 alin. (1) C. pen. din 1969 (închisoare de la 3 luni la 2 ani, faţă de închisoare de la 6 luni la 3 ani, prevăzută de art. 322 alin. (1) C. pen. actual), dar şi dispoziţiile mai favorabile referitoare la suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei.

Împotriva acestei hotărâri în termen legal au declarat apel inculpaţii C., D. şi A. criticând-o pentru netemeinicie sub aspectul condamnării pentru infracţiunile ce li s-au reţinut în sarcină, motivele de apel fiind expuse pe larg în încheierea de şedinţă din 2 martie 2016 ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.

Astfel, inculpatul C. a solicitat achitarea sa, în principal, în temeiul art. 16 lit. c) C. proc. pen., iar în subsidiar, în ceea ce priveşte infracţiunile de fals şi înşelăciune, în temeiul art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen.

În motivarea apelului, inculpatul C. a arătat că probele administrate în cauză nu dovedesc mai presus de orice îndoială, faptul că cele două înscrisuri au fost falsificate de către inculpatul C. în coautorat cu inculpatul A., dimpotrivă nici rechizitoriul, nici în hotărârea primei instanţe nu se arată când au fost falsificate înscrisurile, de către cine şi în ce condiţii.

Referitor la tentativa la infracţiunea de înşelăciune, inculpatul a arătat că din conduita avută de inculpat în faţa instanţei de judecată nu rezultă că acesta ar fi încercat inducerea în eroare a instanţei de judecată, inculpatul solicitând audierea ca martor a inculpatului D., solicitare care însă a fost respinsă.

Prin urmare, nu este dovedită intenţia de inducere în eroare a instanţei sau că inculpatul a cunoscut despre caracterul fals al acelor înscrisuri.

În ceea ce priveşte fapta de sustragere de înscrisuri, inculpatul arată că nu avea niciun interes să sustragă înscrisurile respective, în condiţiile în care era singurul care apărea în evidenţele instanţei ca fiind persoana care a studiat dosarul, iar plăsmuirea, respectiv crearea unui înscris nou, care să nu aibă un alt înscris la care să se raporteze nu era prevăzută ca infracţiune în Codul penal anterior.

Inculpatul C. a mai arătat că subiectul pasiv al infracţiunii de înşelăciune nu poate fi decât titularul patrimoniului, respectiv B. şi nu instanţa de judecată, astfel că în aceste condiţii nu suntem în prezenţa infracţiunii de înşelăciune.

Inculpatul D. a solicitat achitarea sa în temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen. pentru complicitate la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată având în vedere că a semnat contractul de împrumut după ce acesta a fost redactat şi semnat de părţi, astfel că nu putea fi complice la o infracţiune deja săvârşită.

Inculpatul A. a solicitat achitarea sa, în principal, în baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 lit. a) C. proc. pen., iar în subsidiar, în temeiul art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen. pentru infracţiunile pentru care a fost condamnat de prima instanţă.

În subsidiar, a solicitat schimbarea modalităţii de executare a pedepsei, în sensul aplicării dispoziţiilor art. 91 C. pen. referitoare la suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

În ceea ce priveşte presupusa plăsmuire a contractului de împrumut, inculpatul arată că atât parchetul, cât şi prima instanţă au reţinut că în perioada anului 2009 când se consideră că a fost redactat acel înscris, persoana vătămată B. a fost în Venezuela, or această teorie nu este susţinută de probe. Or, în aceste condiţii, dubiul trebuie să profite inculpatului, astfel că se apreciază ca fiind incidente dispoziţiile art. 16 lit. a) C. proc. pen.

În subsidiar, dacă se va aprecia că există dovezi din care să rezulte că inculpatul A. ar fi plăsmuit împreună cu inculpatul C. contractul de împrumut, inculpatul a arătat că în vechea reglementare, respectiv în dispoziţiile art. 290 C. pen., nu se regăseşte şi varianta atestării unor împrejurări nereale.

Referitor la redactarea unei întâmpinări în numele persoanei vătămate B. de către inculpaţii A. şi C., în speţă nu există probe directe sau indirecte din care să rezulte elementul material al acestei infracţiuni, respectiv că inculpatul A. ar fi întocmit întâmpinarea şi că ulterior a depus-o instanţei de judecată.

În ceea ce priveşte tentativa la infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. anterior, inculpatul arată că instanţa nu este o persoană interesată, ci aceasta trebuie să efectueze o analiză a actelor dosarului şi, prin urmare, nu poate fi indusă în eroare.

În cursul soluţionării apelurilor a fost audiat inculpatul C., precum şi martorul H., inculpaţii A. şi D. rezervându-şi dreptul la tăcere.

Examinând legalitatea şi temeinicia hotărârii pronunţate în cauză prin prisma motivelor invocate, dar şi din oficiu sub toate aspectele conform dispoziţiilor art. 417 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte reţine că apelurile declarate în cauză sunt nefondate pentru considerentele ce se vor arăta:

Prima instanţă, pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti, a reţinut corect în sarcina inculpaţilor infracţiunile pentru care aceştia au fost condamnaţi, respectiv cele de fals în înscrisuri sub semnătură privată şi complicitate la această infracţiune, tentativa la infracţiunea de înşelăciune, complicitate la tentativa la infracţiunea de înşelăciune, precum şi cea de sustragere sau distrugere de înscrisuri.

Astfel, inculpaţii A. şi C., în a doua jumătate a anului 2012, au conceput şi întocmit două înscrisuri false, contrafăcute, respectiv contractul de împrumut pretins încheiat între A. şi B. şi întâmpinarea prin care B. ar fi recunoscut datoria faţă de A., înscrisuri pe care ulterior le-au folosit în cadrul acţiunii civile introduse la Judecătoria Lehliu-Gară.

Inculpatul A. a introdus acţiunea civilă la Judecătoria Lehliu Gară înregistrată sub nr. x/249/2012, inducând în eroare instanţa, prin prezentarea unei situaţii juridice false, susţinute de înscrisurile falsificate, respectiv contractul de împrumut şi întâmpinarea, în vederea obţinerii unei hotărâri judecătoreşti prin care să i se constate un drept de creanţă în contradictoriu şi în dauna persoanei vătămate B., pârât în cauza civilă, sentinţă ce nu a fost pusă în executare datorită intervenţiei organelor de urmărire penală.

Inculpatul C., în calitate de avocat, l-a asistat pe inculpatul A. în cauza ce a format obiectul Dosarului nr. x/249/2012 al Judecătoriei Lehliu-Gară, l-a ajutat pe acesta prin cererile şi apărările formulate, în condiţiile în care cunoştea că cele două înscrisuri sunt falsificate, să inducă în eroare instanţa de judecată pentru obţinerea unei hotărâri judecătoreşti ce atesta o creanţă fictivă faţă de persoana vătămată, ce urma a fi pusă în executare împotriva acesteia, lucru care însă nu s-a întâmplat din cauza intervenţiei organelor judiciare.

Acelaşi inculpat, la data de 27 martie 2013 a sustras de la arhiva Tribunalului Călăraşi, cu prilejul studierii Dosarului nr. x/249/2012, originalul delegaţiei de avocat din faza de apel - "A. - O.", precum şi copia acesteia, pentru a ascunde scriptele incriminatorii care îl legau de activitatea infracţională desfăşurată.

Inculpatul D. a semnat în calitate de martor, contractul de împrumut falsificat, pretins încheiat între A. şi B., atestând împrejurarea că a fost de faţă la încheierea acestui contract, contrar realităţii.

Situaţia de fapt a fost reţinută pe larg de prima instanţă în mod corect pe baza probelor administrate, astfel că aceasta nu va mai fi reluată.

În mod justificat, Curtea de apel a reţinut că inculpaţii A. şi C. au falsificat atât contractul de împrumut pretins încheiat între A. şi persoana vătămată B., cât şi întâmpinarea depusă la Dosarul civil nr. x/249/2012 al Judecătoriei Lehliu-Gară, inculpatul D. fiind complice la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, respectiv la cea privind contractul de împrumut.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că potrivit raportului de constatare tehnico-ştiinţifică grafică aflat la dosar, semnăturile pretins a fi efectuate de persoana vătămată B. de pe contractul de împrumut şi de pe întâmpinare nu au fost executate de acesta.

De altfel, B. nu putea încheia acest contract de împrumut cu A. în anul 2009 întrucât după cumpărarea apartamentului, la data de 29 septembrie 1995, acesta a părăsit România şi nu există date în sensul că acesta a revenit pe teritoriul ţării noastre, stabilindu-se în Venezuela sub o identitate falsă, respectiv I.

După achiziţionarea apartamentului, B. nu a fost văzut niciodată în imobil, după cum rezultă din declaraţiile martorilor G. ce locuieşte într-un apartament alăturat celui cu nr. 64 şi K. - portarul imobilului.

De altfel, după achiziţionarea apartamentului B. nu s-a interesat de acesta, transferul dreptului de proprietate asupra imobilului nu a fost înregistrat la organele fiscale, cumpărătorul nu a plătit niciun impozit, din actele dosarului rezultând că apartamentul a rămas înregistrat pe rolul fiscal al vânzătorilor E. şi F.

B. a fost cercetat de către autorităţile judiciare din Venezuela pentru faptul că şi-ar fi ucis un partener de afaceri, astfel că, fiind căutat de către autorităţile venezuelene pentru această faptă, a fugit în Italia.

Urmare a cererii de extrădare formulate de către autorităţile venezuelene, B. a fost arestat în Italia la data de 4 septembrie 2012 şi pus în libertate la data de 25 martie 2013, după acest moment necunoscându-se localizarea sa.

Aceste aspecte demonstrează faptul că era imposibil ca persoana vătămată să semneze contractul de împrumut cu inculpatul A. la data de 20 noiembrie 2009 precum şi întâmpinarea depusă la dosarul aflat pe rolul Judecătoriei Lehliu-Gară la data de 26 noiembrie 2012.

Din examinarea Dosarului nr. x/249/2012 al Judecătoriei Lehliu-Gară rezultă că acesta a fost citat la adresa din "Italia", adresă menţionată greşit conform contractului de vânzare-cumpărare, depus de inculpaţi la dosarul civil, fiind deci imposibil ca acesta să cunoască de existenţa procesului civil, în perioada respectivă fiind arestat în Italia.

Înalta Curte reţine şi faptul că acţiunea civilă a fost introdusă la Judecătoria Lehliu-Gară la data de 31 octombrie 2012 de către inculpatul A., după ce la 30 octombrie 2012 a fost vândut la licitaţie publică apartamentul proprietarului B., adjudecatar fiind numitul H., anterior la 26 septembrie 2012 în Registrul Electronic de Publicitate a Vânzării Bunurilor Supuse Executării Silite fiind publicată vânzarea silită a apartamentului, iar inculpaţii din prezenta cauză sunt persoane din anturajul lui H., persoană implicată în achiziţia de imobile supuse executării silite, la licitaţie publică, urmate de vânzarea la un preţ mai mare.

Astfel, inculpatul C. este avocatul care îl asistă pe H. în diferite afaceri ale acestuia începând cu anul 2011, D. este un apropiat al lui H. şi pe care acesta îl foloseşte uneori, împreună cu A. la licitaţii publice pentru a fi îndeplinită condiţia de minim doi licitatori, după care le cesionează lor sau persoanelor din anturajul lor, drepturile câştigate la licitaţii, adjudecatari devenind aceştia din urmă.

De asemenea, prin intermediul lui H., inculpaţii au obţinut din dosarul de executare silită contractul de vânzare-cumpărare din anul 1995 pe care l-au anexat cererii de chemare în judecată din 31 octombrie 2012.

Înalta Curte mai reţine şi faptul că situaţia materială a inculpatului A. nu-i permitea acestuia să împrumute cu suma de 100.000 euro pe B., din actele dosarului rezultând că în anul 2011 inculpatul şi-a pierdut apartamentul în care locuia din oraşul Fundulea, fiind executat silit pentru o datorie rezultată dintr-un credit bancar contractat în anul 2008, în cuantum de 20.000 lei şi pentru un împrumut de 7.500 euro contractat cu o persoană fizică. În prezent, inculpatul locuieşte împreună cu familia sa într-o cameră dintr-un cămin de nefamilişti din oraşul Fundulea.

În raport de cele expuse, este neverosimil ca inculpatul, care nu a putut restitui un împrumut de 20.000 lei şi 7.500 lei, fiind supus procedurii executării silite să aibă capacitatea financiară de a împrumuta o altă persoană cu suma de 100.000 euro, fără nicio garanţie şi fără a putea explica condiţiile în care s-a încheiat respectivul contract, în ce împrejurări a cunoscut-o pe persoana vătămată etc.

Inculpaţii C. şi A. au urmărit ca prin introducerea acţiunii la Judecătoria Lehliu-Gară să-şi constituie un titlu executoriu pentru o pretinsă creanţă pe care ar fi avut-o inculpatul A. asupra lui B., cu care să intervină în dosarul de executare silită şi să obţină pentru ei cea mai mare parte a preţului rezultat în urma vânzării silite a apartamentului.

Astfel, la data de 23 noiembrie 2012, inculpatul A. prin avocatul său - inculpatul C. a solicitat şi obţinut un certificat de grefa de la Judecătoria Lehliu-Gară pe care l-a depus la Dosarul de executare silită nr. x/2011 al BEJ M., manifestându-şi intenţia de a participa la executarea silită împotriva lui B.

Un alt argument în sprijinul ideii că inculpatul C. este autor la falsificarea celor două înscrisuri este şi faptul că întâmpinarea depusă la dosarul Judecătoriei Lehliu-Gară în numele lui B. a fost expediată de la Biroul de avocatură în cadrul căruia inculpatul îşi desfăşoară activitatea.

Astfel, pe plicul în care a fost trimisă întâmpinarea se regăseşte scrisul martorei N. - secretara biroului de avocatură cu care colaborează inculpatul C., aspect recunoscut de martoră şi confirmat de raportul de constatare tehnico-ştiinţifică grafică aflat la dosar.

Audiat fiind în cursul soluţionării apelurilor, inculpatul C. a arătat că acea întâmpinare ar fi putut fi lăsată la sediul biroului de avocatură pentru a fi expediată de către H. care frecventa acel birou de avocatură, având relaţii contractuale cu acesta sau de către A.

De asemenea, susţine inculpatul, exista posibilitatea ca oricare alt angajat al biroului, în înţelegere cu G. sau A. să trimită acel plic.

Apărările inculpatului sunt infirmate de declaraţiile martorei N. şi ale martorului H., audiat în apel.

Astfel, martora N. a arătat că nu primea corespondenţă pentru a fi expediată direct de la clienţi, ci numai prin intermediul avocaţilor, pe inculpatul A. nu l-a cunoscut în calitate de client al biroului de avocatură, iar persoana care i-a înmânat întâmpinarea pentru a fi expediată nu putea fi decât unul dintre avocaţii din cadrul SPRL O. sau care colaborează cu societatea, între care şi inculpatul C.

Din declaraţia martorului H., audiat de către instanţa de apel, la data de 2 martie 2016, rezultă că martorul nu a avut nicio relaţie de colaborare cu SPRL O.

Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că inculpaţii au acţionat pe baza unui plan bine elaborat, urmărind obţinerea unei creanţe asupra lui B., iar apoi valorificarea acesteia în cadrul procedurii de executare silită declanşate deja de BEJ M.

Inculpatul C. avea cunoştinţele juridice necesare pentru conceperea unui astfel de plan şi pentru aducerea lui la bun sfârşit, respectiv conceperea unui contract fals, formularea unei cereri de chemare în judecată, depunerea unei întâmpinări atribuite pârâtului, îndeplinirea altor acte necesare finalizării procesului şi obţinerii hotărârii judecătoreşti.

Cu privire la contribuţia sa la falsificarea contractului de împrumut este de observat că acesta conţine clauze pe care numai un specialist în drept le-ar fi putut anticipa, cum ar fi cea referitoare la alegerea instanţei competente, în caz de litigiu, în favoarea instanţei de la domiciliul creditorului.

Inculpatul D. a semnat în calitate de martor contractul de împrumut pretins încheiat între inculpatul A. şi B., atestând prin semnătura sa faptul că a fost de faţă la încheierea respectivului contract, lucru ce nu corespunde realităţii.

Inculpatul D. a recunoscut faptul că a semnat înscrisul respectiv însă după redactarea acestuia şi semnarea de către părţi, susţinând că nu poate fi complice la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, semnătura sa fiind aplicată după ce înscrisul a fost semnat de părţi.

Apărarea acestuia nu poate fi primită în contextul în care infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată s-a consumat ulterior, în momentul în care înscrisul este folosit în scopul producerii de consecinţe juridice, respectiv la data depunerii contractului de împrumut ca probă în dosarul civil, anexat cererii de chemare în judecată.

Inculpaţii au susţinut că plăsmuirea în întregime a unui înscris sub semnătură privată în care să se ateste împrejurări nereale nu era prevăzută ca infracţiune în Codul penal anterior.

Sub aceste aspecte, Înalta Curte reţine că prin "contrafacerea scrierii" prevăzută de dispoziţiile art. 288 C. pen. anterior se înţelege şi plăsmuirea în întregime a unui înscris, iar noţiunea de falsificare trebuie înţeleasă, aşa cum s-a statuat prin Decizia nr. 1/1970 a Plenului Tribunalului Suprem, nu numai în sensul de denaturare a unui înscris preexistent adevărat, ci şi în sensul de înscris imitat, alcătuit fraudulos, plăsmuit, neadevărat, contrafăcut.

Referitor la infracţiunea de sustragere sau distrugere de înscrisuri reţinută în sarcina inculpatului C., Înalta Curte reţine că din actele dosarului rezultă că la data de 27 martie 2013, Dosarul nr. x/249/2012 a fost solicitat şi primit spre studiu în arhiva Tribunalului Călăraşi de către inculpatul C.

Inculpatul C. era singurul care avea interesul să sustragă din dosar împuternicirea avocaţială dată inculpatului pentru judecata în apel şi copia acesteia, având în vedere că pe împuternicire se află scrisul martorei N., respectiv acelaşi scris aflat pe plicul în care a fost expediată împuternicirea falsificată pretins a fi întocmită de B., putându-se stabili astfel o legătură între inculpatul A. şi întâmpinarea falsificată, inculpatul încercând astfel să-şi acopere urmele participării sale la activitatea infracţională.

Apărările inculpatului C. cu privire la inexistenţa elementelor de tipicitate a faptei de înşelăciune, în forma tentativei şi, implicit, a actelor de complicitate la această infracţiune, ce i-au fost reţinute în sarcină de către instanţa fondului, nu pot fi primite. Din probele administrate în cauză rezultă cu evidenţă că inculpatul C., în calitate de avocat, prin introducerea acţiunii la Judecătoria Lehliu Gară, depunerea întâmpinării şi a delegaţiei de reprezentare a inc. A., a urmărit să-l ajute pe acesta din urmă să obţină o hotărâre judecătorească care să dea aparenţă de legalitate unui contract de împrumut care, în realitate, nu a fost încheiat şi să obţină certificarea unei creanţe fictive pe care inc. A. ar fi avut-o faţă de B., în scopul producerii unui prejudiciu în patrimoniul acestuia.

Elementul material al infracţiunii de înşelăciune în forma agravată constă în acţiunea de inducere în eroare a unei persoane prin mijloace frauduloase, printre care şi înscrisuri care, uneori, pot constitui conţinutul unor fapte prevăzute de legea penală. În cauză, astfel cum s-a arătat în considerentele hotărârii, faptul că inducerea în eroare s-a realizat asupra altei persoane decât cea în care s-a produs paguba nu are relevanţă sub aspectul realizării elementelor constitutive ale infracţiunii.

Faptul că, prin modalitatea de concepere a activităţii infracţionale de către autor şi complicele acestuia (inculpatul C.), instanţa de judecată a fost cea care a dat aparenţă de legalitate unui contract de împrumut care în realitate nu a fost încheiat de părţi, în baza unor înscrisuri false prezentate de inculpaţii A. şi C. (contractul de împrumut pretins a fi încheiat la data de 20 noiembrie 2009 între A. şi B. pentru suma de 100.000 euro şi întâmpinarea din 26 noiembrie 2012 despre care s-a susţinut că a fost depusă de B.) nu poate conduce la neîndeplinirea condiţiilor privind elementul material al laturii obiective al infracţiunii de înşelăciune, în contextul în care subiect pasiv al infracţiunii poate fi orice persoană fizică sau juridică, privată sau publică cu cerinţa realizării lezării patrimoniului sau producerii unei pagube (patrimoniu propriu sau al subiectului pasiv secundar).

Deşi, s-a invocat de inculpat, în susţinerea apelului că, în jurisprudenţa anterioară s-a statuat că, notarul public sau instanţa de judecată, nu pot fi induşi în eroare şi nu pot fi subiecţi pasivi principali sau secundari ai infracţiunii de înşelăciune, întrucât nu au interese în procedura la care participă şi nu pot fi antrenaţi în raporturile juridice dintre părţi, instanţa de control judiciar, în acord cu instanţa de fond, apreciază că a exclude cele două categorii din sfera subiecţilor pasivi secundari ai infracţiunii de înşelăciune, în condiţiile în care textul nu distinge în vreun fel şi, a lăsa nesancţionate fapte care conturează, în mod evident, intenţia unei persoane de a produce un prejudiciu în patrimoniu alteia prin realizarea acţiunii de inducere în eroare în faţa instanţei de judecată, ceea oferă şi mai multă credibilitate faptelor denaturate pe care acesta le prezintă subiectului principal, nu este justificată.

În cauză, modalitatea prin care urma să se producă prejudiciul în patrimoniul subiectului pasiv principal consta tocmai în acţiunile de inducere în eroare (fapta rămânând în faza tentativei tocmai ca urmare a intervenţiei organelor judiciare) realizate de cei doi inculpaţi în faţa instanţei (în varianta autoratului şi a complicităţii), finalizate prin obţinerea unei hotărâri favorabile prin care s-a dat aparenţă de legalitate a unui contract de împrumut ce nu a fost încheiat între părţi. În consecinţă, deşi acţiunea de inducere în eroare s-a realizat în faţa instanţei, prejudiciul s-a produs în patrimoniul persoanei vătămate, B., situaţie care în practică a fost apreciată de instanţe, în cazul faptelor ce au vizat dobândirea nelegală a unor imobile, ca fiind circumscrisă acţiunii de inducere în eroare ce compune latura obiectivă a infracţiunii de înşelăciune.

Ceea ce trebuie subliniat este şi faptul că, în lumina noului C. pen. legiuitorul a extins sfera organelor judiciare ce pot fi induse în eroare prin "ticluirea unor probe" prin incriminarea, ca atare, în art. 268 a faptei de "inducere în eroare a organelor judiciare".

Critica subsidiară formulată de inculpatul A. vizând netemeinicia pedepsei aplicate sub aspectul modalităţii de aplicare este, de asemenea, nefondată, prima instanţă având în vedere gradul de pericol social ridicat al unor astfel de fapte, modalitatea în care a fost concepută şi desfăşurată activitatea infracţională, scopul urmărit, prejudiciul care s-ar fi putut produce, dar şi persoana inculpatului care nu a recunoscut comiterea faptelor, este cunoscut ca având un comportament antisocial, fiind condamnat de mai multe ori pentru săvârşirea unor infracţiuni de violenţă.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge apelurile inculpaţilor ca nefondate.

Văzând şi dispoziţiile art. 275 alin. (2) C. proc. pen.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, apelurile declarate de inculpaţii C., D. şi A. împotriva Sentinţei penale nr. 48/F din data de 17 martie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

Obligă apelanţii inculpaţi C., D. şi A. la plata sumei de câte 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 100 lei, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 16 martie 2016.

Procesat de GGC - NN