Criminal proceedings for 11 counts of fraud ceased and civil actions extinguished after quashing lower court decisions based on favorable reclassification under the 2014 Penal Code

Decizia nr. 714/2015

Asupra cauzei penale de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 60/P din data de 26 martie 2013 pronunţată de către Tribunalul Bihor, în baza art. 334 C. proc. pen. (1968), s-a dispus schimbarea încadrării juridice a infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen. (1969) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), dată prin rechizitoriu, în infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. (1969) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), text de lege în baza căruia s-a dispus condamnarea inculpatului Q., la o pedeapsa de 10 ani închisoare.

În baza art. 65 C. pen. (1969), i s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. c) C. pen. (1969) pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei principale cu titlu de pedeapsă complementară.

În baza art. 71 C. pen. (1969), i s-au interzis inculpatului pe durata executării pedepsei principale drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen. (1969) cu titlu de pedeapsă accesorie.

În baza art. 14 C. proc. pen. (1968) cu referire la art. 346 C. proc. pen. (1968) şi art. 998-999 C. civ., a fost obligat inculpatul în solidar cu partea responsabila civilmente SC A. SRL, prin lichidator judiciar B. SPRL, la plata următoarelor sume în favoarea părţilor civile: 53.380,98 RON în favoarea SC C. SRL, 66.399,65 RON în favoarea SC D. SRL, 98.418,92 RON în favoarea SC E. SRL, 17.153,98 RON în favoarea SC F. SRL, 40.772,21 RON în favoarea SC G. SRL, 4.690,59 RON în favoarea SC H. SRL, 11.774,54 RON în favoarea SC I. SRL, 4.637,81 RON în favoarea SC J. SRL, 50.325,1 RON în favoarea SC K. SRL, 30.420,66 RON în favoarea SC L. SRL.

S-au respins pretenţiile părţii civile SC M. SA ca neîntemeiate.

În baza art. 7 alin. (2) din Legea nr. 26/1990, s-a dispus efectuarea menţiunilor corespunzătoare în registrul comerţului privind pedeapsa complementară prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. c) C. pen. (1969) aplicată inculpatului.

În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen. (1968), a fost obligat inculpatul la plata sumei de 4.500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare în favoarea statului.

În baza art. 199 alin. (3) C. proc. pen. (1968), au fost scutiţi avocaţii N. şi O. de plata amenzilor în cuantum de cate 2.000 RON aplicate acestora prin încheierea din data de 10 decembrie 2012. Totodată, s-a dispus virarea, din fondurile Ministerului Justiţiei, în favoarea Baroului Bihor a sumei de 100 RON, reprezentând onorariul parţial al apărătorului din oficiu, avocat P. conform delegaţiei din 13 octombrie 2010.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor din 01 octombrie 2010 emis în Dosarul nr. x/P/2009 a fost trimis în judecată inculpatul Q. pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen. (1969) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), reţinându-se în sarcina acestuia că, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în perioada martie - aprilie 2009, în calitate de administrator al SC A. SRL Oradea, a lansat şi semnat o serie de comenzi către 11 societăţi - părţi vătămate pentru preluarea de cantităţi de materiale de construcţii şi apoi a cesionat părţile sociale ale societăţii susmenţionate la data de 07 aprilie 2009, dată de la care au început să se efectueze transporturile de marfă, inducând în eroare în acest mod părţile vătămate şi creându-le un prejudiciu total în valoare de 721.517 RON, prin neplata contravalorii mărfurilor achiziţionate.

S-a mai reţinut că părţile vătămate s-au constituit părţi civile şi au solicitat obligarea inculpatului la plata de despăgubiri, inculpatul fiind audiat atât în cursul urmăririi penale, cât şi al judecăţii, arătând ca este întrutotul nevinovat şi ceea ce se întâmpla este o înscenare pusă la cale de către organele abilitate ale statului.

Ca situaţie de fapt, instanţa de fond a reţinut că, în data de 21 martie 2007, s-a dispus de către Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bihor înregistrarea menţiunii privind dobândirea de către inculpatul Q. şi martora R. - în proporţie de 90, respectiv 10% - a părţilor sociale a SC A. SRL, deţinute anterior de către martorii S., T. şi U., cărora li s-a retras calitatea de asociaţi, fiind numit, totodată, în calitate de administrator V. Potrivit actului adiţional al actului constitutiv al SC A. SRL şi a hotărârii nr. 3 din 27 decembrie 2006, cesiunea părţilor sociale a avut loc în schimbul sumei totale de 189.117 euro, sume ce nu au fost contestate nici de către inculpat şi nici de către martorul T.

Începând cu data de 14 martie 2007, drept de semnătură pentru SC A. SRL a dobândit administratorul V. şi inculpatul Q. Administratorul V. a exercitat funcţia de administrator până în data de 21 noiembrie 2008, când a fost revocat, inculpatul Q. preluând această funcţie, însă potrivit declaraţiei sale, funcţia avea doar un caracter scriptic, atribuţiile fiind exercitate de W., care refuzase sa fie numit efectiv ca având această calitate.

Prima instanţă a reţinut că din declaraţia inculpatului Q., coroborată cu cea a martorului W. (care avea funcţia de director al societăţii), a rezultat că practic atribuţiile de administrator erau exercitate de acesta din urmă, dar sub coordonarea inculpatului, aspect confirmat şi de martorele X. (casieră) şi Y. (economistă).

S-a arătat că, potrivit declaraţiei inculpatului, scopul preluării părţilor sociale ale SC A. SRL a fost dorinţa de a achiziţiona materiale de construcţie fără intermediar în condiţiile în care cealaltă societate administrată de inculpat, SC Z. SRL, se ocupa de construcţia de imobile pe raza localităţii Paleu, aspect confirmat atât de martora AA., care a arătat că cea de a doua societate era principalul client al SC A. SRL, cât şi de reprezentanţii unora din părţile civile, care au declarat că marfa era descărcată în cea mai mare parte direct la Paleu.

Pe de altă parte, s-a reţinut că relaţia comercială dintre SC A. SRL şi SC Z. SRL, societăţi care îl aveau ca asociat majoritar pe inculpatul Q., a fost particularizată şi prin alte elemente, în acest sens facându-se referire la raportul de inspecţie fiscală a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Bihor care confirmă calitatea de partener majoritar al celei de-a doua societăţi în raport de prima, precum şi faptul că, pe parcursul anilor 2007, 2008 şi 2009, SC A. SRL a practicat în raport cu SC Z. SRL un adaos comercial aproape nul, spre deosebire de relaţia cu ceilalţi cumpărători, situaţie în care s-a ajuns ca adaosul mediu per total în anul 2008 să fie de doar 3,4%, nefiind acoperite în acest fel cheltuielile de desfăşurare a activităţii, adaosul comercial înregistrând o scădere în fiecare an, încă de la data cesionării firmei. Această din urmă împrejurare a fost relevată şi de declaraţia martorului W., şef de departament la SC A. SRL şi persoana prin intermediul căreia inculpatul administra în principal societatea, care a confirmat existenţa unei diferenţe de adaos între cel practicat în relaţia cu SC Z. SRL şi cel practicat în relaţia cu restul cumpărătorilor de materiale, care a condus la scăderea încasărilor şi imposibilitatea achitării cheltuielilor firmei.

Această politică de preturi practicată de către SC A. SRL a avut ca rezultat logic pierderi; în condiţiile unei cifre de afaceri relativ apropiată - 10.308.818 RON în 2007 şi 9.415.823 RON în 2008, profitul impozabil realizat s-a diminuat de la 197.218 RON în 2007, la o pierdere contabilă în sumă de 1.676.773 RON în 2008, instanţa reţinând din aceste împrejurări faptul că inculpatul a decis ca, aproape întreaga activitate a firmei, să servească la susţinerea celei de a doua societăţi, SC Z. SRL, căreia i-a profitat bineînţeles practicarea preturilor sub cele ale pieţei şi, mai ales, sub cele generate de cheltuielile efective de achiziţie.

În condiţiile date, fiind evident ca activitatea SC A. SRL nu putea continua fără ca debitele cumulate înregistrate să afecteze în mod grav relaţiile sale comerciale, inculpatul a hotărât încă din 15 martie 2007 să crediteze SC A. SRL cu diferite sume, în total 822.819,07 RON (conform actului de compensare din data de 07 aprilie 2009), aceste aspecte rezultând şi din declaraţia acestuia şi din cea a martorului W..

Potrivit declaraţiei sale, încă din cursul lunii octombrie 2008, inculpatul a luat hotărârea de a vinde SC A. SRL întrucât nu se mai putea ocupa de ea dat fiind implicarea sa activă în SC Z. SRL, însă, deşi a făcut demersuri în acest sens, nu a putut obţine o ofertă corectă, astfel încât s-a trecut la restructurări de personal.

Cu privire la poziţia inculpatului în aceasta privinţă, prima instanţă a apreciat că aceasta a fost foarte contradictorie, datele indicate ca fiind cele ale luării hotărârii cesionarii societăţii diferind de la o declaraţie la alta. Astfel, în declaraţia dată în cursul urmăririi penale, inculpatul a susţinut că, la data de 01 aprilie 2009, împreună cu asociata sa R. a luat hotărârea de a vinde firma SC A. SRL, făcând o hotărâre de consiliu de administraţie în aceeaşi zi, întrucât la această firmă nu avea controlul faptic 100%, nefiind implicat în mod direct în administrarea şi funcţionarea acesteia; totodată, a menţionat că încă din septembrie 2008 a avut intenţia de a vinde firma întrucât nu s-a putut ocupa fizic şi de această firmă.

Instanţa a observat că în niciuna dintre declaraţii inculpatul nu a recunoscut ca SC A. SRL avea deja la sfârşitul anului 2008 probleme financiare, având nevoie de acele operaţiuni de creditare pentru continuarea activităţii, ci dimpotrivă a susţinut, contrar evidentei, ca „era profitabilă”, deşi dificultăţile financiare reliefate de către raportul de inspecţie fiscală erau cunoscute de către cei implicaţi în activitatea societăţii, inclusiv de către inculpat. Astfel, martora X. angajată a societăţii în funcţia de casieră a arătat ca inculpatul a afirmat de mai multe ori că „nu suntem rentabili”, iar martorul W. a relatat împrejurarea că, începând din ianuarie 2009, au avut loc mai multe concedieri la firmă, rămânând doar câţiva angajaţi şi că activitatea era mult redusă, nemaiavând aproape deloc marfă în depozit. De asemenea, martora Y. a arătat că l-a auzit de foarte multe ori pe Q. spunând că doreşte sa vândă firma sau să o închidă deoarece nu este rentabilă. Pe de altă parte, inculpatul a recunoscut în declaraţia sa în faţa instanţei că „am făcut restructurări la SC A. SRL inclusiv în cursul lunii ianuarie 2009, însă nu am făcut în cursul lunii martie, aprilie 2009”.

Situaţia extrem de dificilă a SC A. SRL a fost remarcată şi subliniată de către notarul BB. care, studiind înscrisurile aduse de către soţia inculpatului în data de 06 aprilie 2009 în vederea redactării actelor de cesiune a SC A. SRL, a sesizat existenţa unui pasiv de câteva miliarde ROL în gestiunea societăţii.

Prima instanţă a mai reţinut că angajaţii SC A. SRL au arătat în declaraţiile date că, începând în prima parte a anului 2009, au remarcat o creştere cantitativă a comenzilor de materiale, fapt ce le-ar fi născut suspiciuni cu privire la intenţiile reale ale inculpatului referitor la activitatea societăţii. Astfel, martorul W. a arătat că, la începutul anului 2009, inculpatul i-a cerut să contacteze furnizorii de materiale pentru comenzi care, din punctul său de vedere, erau mult mai mari decât cele cu care era obişnuit în perioadele calendaristice similare din anii precedenţi, produsele urmând a fi trimise direct la şantierul din Paleu. În declaraţia dată în cursul urmăririi penale la câteva luni de la desfăşurarea evenimentelor, martorul a declarat că „pe la sfârşitul lunii martie 2009 am fost chemat de Q. la sediul SC Z. SRL, unde acesta mi-a dictat o listă cu necesar de marfă şi mi-a spus că această marfă va fi livrată direct la Paleu (...) când am văzut că acel necesar era foarte mare, am bănuit ca nu este ceva curat în ceea ce priveşte solicitarea domnului Q. şi eu personal am refuzat sa lansez comenzile (...) după refuzul meu numitul Q. mi-a spus să întocmim totuşi comenzile pentru că le va semna el personal”.

Aceleaşi împrejurări au fost relatate însă şi de către alţi martori audiaţi în cauză, respectiv martora X., martorul CC., rămas singurul gestionar al depozitului SC A. SRL din luna ianuarie 2009, martora DD. Martorul CC., gestionarul depozitului firmei, a declarat că „începând din luna octombrie, noiembrie, decembrie 2008 şi continuând cu 2009, stocurile de materiale din depozit au scăzut faţă de cele existente anterior crizei”, acesta fiind angajat în aceasta calitate la SC A. SRL încă din 01 iunie 2007 şi fiind în mod evident în măsură sa facă astfel de comparaţii.

Instanţa a avut în vedere, pe de altă parte, şi depoziţia martorei EE., angajată a SC A. SRL în calitate de contabilă, care a declarat că „nu mi s-a părut că la începutul anului 2009 să se fi emis comenzi pentru materiale de construcţii într-o cantitate mai mare decât cea uzitată în mod obişnuit”, aceasta precizând însă mai departe că „perioada în care am lucrat eu a fost de doar circa 1 an de zile”, declaraţie ce tinde să susţină poziţia inculpatului în sensul că aceste cantităţi de materiale erau variabile în funcţie şi de anotimpuri, fiind evident că anumite materiale de construcţie erau solicitate în special atunci când se relua activitatea în domeniu, respectiv în cursul primăverii.

Cu toate acestea, prima instanţă a reţinut că aprecierile angajaţilor, ce susţineau existenta unor comenzi mai mari decât cele obişnuite în cursul lunilor martie - aprilie 2009, nu pot fi înlăturate în condiţiile în care chiar unele dintre părţile civile au apreciat comenzile respective ca fiind mai mari decât de obicei şi au omis sa le onoreze în totalitate (SC I. SRL şi SC D. SRL). Mai mult, din evidenţele unora dintre părţile civile a reieşit că într-o singură zi, 06 aprilie 2009, a fost comandată mult mai multa marfă decât în tot restul anului. În consecinţă, s-a apreciat ca fiind cert faptul că angajaţii SC A. SRL au perceput noile comenzi de materiale de la sfârşitul lunii martie - începutul lunii aprilie ca fiind mai mari decât cele uzuale, atât prin raportare la perioada începerii activităţii în construcţii, dar şi la criza economică ce abia se instalase, la împrejurarea că toate mărfurile erau solicitate doar de către inculpatul Q., fără vreo comandă consistentă din partea altor cumpărători, la valoarea mare a cantităţilor ce era suprapusă peste o perioadă relativ mică de timp în care s-au efectuat comenzile şi livrat materialele, iar această percepţie nu a fost străină nici de restul circumstanţelor privind activitatea firmei. De altfel, şi reprezentanţii unora dintre părţile civile au perceput aceste comenzi ca fiind mult mai mari decât cele obişnuite, fapt ce le-a ridicat suspiciuni cu privire la intenţiile reale ale SC A. SRL, determinându-i să nu onoreze decât o parte din aceste comenzi.

De asemenea, s-a reţinut că între martorii W., X. şi DD. s-au purtat anumite discuţii privitoare la suspiciunile pe care le aveau vis a vis de intenţiile inculpatului, declaraţiile celor trei martori, în această privinţă, coroborându-se pe deplin intre ele, neexistând nicio altă probă care sa conducă la adoptarea vreunei alte concluzii.

În ce priveşte stabilirea identităţii persoanei care a semnat efectiv respectivele comenzi, instanţa a reţinut că declaraţiile celor trei martori sunt în contradicţie cu cea a inculpatului Q., primii susţinând în mod repetat ca inculpatul a fost cel care a semnat comenzile, iar ultimul negând. Apreciind că această împrejurare nu este relevantă pentru lămurirea stării de fapt, instanţa a respins cererea de efectuare a expertizei grafice, arătând că nu este esenţial cine a semnat comenzile, ci împrejurarea că ele au fost emise din dispoziţia inculpatului în funcţie de necesarul de materiale al clientului principal care era SC Z. SRL.

De altfel, şi asupra acestui aspect s-a reţinut că inculpatul a avut o poziţie contradictorie în declaraţiile date, fie susţinând că nu a cerut efectuarea niciunei comenzi de materiale, fie recunoscând că ar fi cerut aşa ceva, iar angajaţii nu ar fi refuzat niciodată.

S-a apreciat evidentă împrejurarea că angajaţii SC A. SRL nu puteau emite comenzi de materiale către furnizori, fără să se raporteze la solicitările clienţilor, care, în speţă, veneau în principal de la SC Z. SRL. În plus, dacă nu s-ar fi solicitat acele materiale de către SC Z. SRL, ele nu s-ar fi cumpărat de această firmă şi nici recepţia lor nu ar fi fost posibilă la respectiva societate. A fost apreciată relevantă pentru această stare de fapt inclusiv împrejurarea că majoritatea mărfurilor comandate şi livrate au fost transportate de către părţile civile direct la şantierul din Paleu, facturile emise de către SC A. SRL către SC Z. SRL fiind ulterioare descărcării lor la şantierul acesteia din urmă. Mai mult, reprezentanţii părţilor civile (martorii FF., GG., HH. şi II.) au arătat că, în contextul emiterii comenzilor de materiale, au discutat fie cu angajaţii SC A. SRL, fie chiar cu inculpatul. Ca atare, instanţa a reţinut ca fiind pe deplin dovedit că înscrisurile „comenzi” emise în perioada martie - aprilie 2009, perioadă reţinută în actul de sesizare ca fiind cea a comiterii infracţiunii de înşelăciune, au fost întocmite şi expediate către părţile civile din dispoziţia inculpatului.

În concret, s-a arătat că situaţia acestor comenzi a fost următoarea:

Partea civilă SC C. Braşov avea o relaţie de afaceri de durată cu SC A. SRL, context în care, în 26 martie 2009, a primit o nouă comandă pentru materiale. Martorul JJ. a arătat că, deşi au livrat în cursul lunii decembrie 2008 marfă în valoare de circa 77.000 RON, neachitată în totalitate, s-a hotărât la nivelul conducerii societăţii să se onoreze şi această nouă comandă, fiind livrată marfa în valoare de aproximativ 125.000 RON. Pe parcursul emiterii comenzilor şi livrării mărfii nu s-a discutat deloc cu inculpatul, însă întrucât începând cu 17 aprilie 2009, toate biletele la ordin emise şi semnate de Q. au început să fie refuzate de bancă ca urmare a lipsei de disponibil în conturi, la finele lunii aprilie 2009 împreună cu un coleg de serviciu, KK., s-a deplasat la Oradea şi, găsindu-l pe Q. la sediul său de la SC Z. SRL, l-a întrebat ce se întâmplă cu biletele la ordin refuzate, acesta răspunzând că nu mai este administrator al firmei de câteva săptămâni, că firma a fost vândută de soţia sa şi că el personal nu cunoaşte numele noului administrator şi nici data respectivei tranzacţii. Martorul a mai arătat că inculpatul a refuzat să le prezinte actele în care era menţionat noul administrator, invocând că sunt confidenţiale şi arătând că a fost internat în spital şi soţia sa nu i-a spus că a cesionat părţile sociale deţinute la societate. Acest martor a mai relatat, însă, un fapt important şi anume acela că, la finalul lunii martie 2009, a fost contactat de către directorul SC A. SRL, care i-a solicitat o amânare a plăţilor, emiţându-i-se bilete la ordin cu scadenţa în lunile aprilie - a doua jumătate şi mai 2009.

Partea civilă SC D. SRL a livrat, de asemenea, marfă către SC A. SRL în cadrul unei relaţii de afaceri care a început încă din anul 2003, înţelegerea pe care reprezentanţii acestei societăţi o aveau cu Q. fiind aceea că, după ce SC A. SRL primea facturile emise pentru marfă livrată, inculpatul preda bilete la ordin cu scadenţă de până la 60 de zile. În aceste condiţii, martorul LL., reprezentantul de vânzări al părţii civile, s-a prezentat la SC A. SRL la începutul lunii aprilie 2009 pentru a ridica instrumentele de plată aferente facturilor emise în perioada 30 martie - 01 aprilie 2009, care erau în sumă de peste 50.000 RON, ocazie cu care s-a întâlnit personal cu Q. care l-a informat că firma a fost vândută cu active şi pasive şi că el nu mai are calitatea de a elibera bilete la ordin. De asemenea, i-a comunicat faptul că nu mai răspunde el pentru biletele la ordin pe care le-a eliberat, ci noul administrator ale cărui date de contact nu le cunoaşte şi nici nu le deţine, firma fiind vândută de soţia lui în momentul în care era internat la Timişoara. De asemenea, martorul a mai prezentat şi un înscris „comanda”, ce a fost primit de către partea civilă în 06 aprilie 2009, însă pe care nu l-a onorat tocmai pentru că viza o cantitate „foarte mare de marfă”. Instanţa de fond a remarcat astfel că, spre deosebire de aprecierile referitoare la cantităţile mari ale comenzilor, aprecieri formulate de către martorii angajaţi ai SC A. SRL ale căror afirmaţii au fost calificate de către inculpat ca fiind subiective sau sugerate de către organele de urmărire penală, în cazul acestei părţi civile, acelaşi gen aprecieri au avut şi efecte imediate fiind de natură să o împiedice să onoreze o comandă deşi, până în acel moment, partea civilă nu avea vreun alt temei de a refuza livrări de materiale către SC A. SRL (primul refuz de plată a survenit de abia în 10 aprilie 2009).

Cu partea civilă SC E. SRL, SC A. SRL a încheiat prin inculpatul Q., în data de 02 aprilie 2009, un contract vizând dreptul acestei din urma societăţi de desfacere a produselor comercializate de partea civilă, iar a doua zi a fost predată fila cec nr. 1 conform procesului-verbal din 03 aprilie 2009. În data de 06 aprilie 2009, partea civilă a recepţionat prin fax o comandă semnificativă de materiale ~10 camioane de ţiglă şi accesorii, pe care a onorat-o în data de 07 şi 08 aprilie 2009, când marfa a fost descărcată, în totalitate, la Paleu. Potrivit declaraţiei martorului FF. - agent de vânzări pe zona de N-V a României, SC A. SRL a emis o comandă de materiale în cursul lunii februarie 2009, pentru plată emiţându-se mai multe bilete la ordin cu scadenţa în martie şi aprilie, fără a se întâmpina probleme în ce priveşte onorarea la plata până în data de 13 aprilie 2009. La sfârşitul lunii martie, însă, inculpatul l-a contactat pe martor, având loc mai multe discuţii atât telefonice, cât şi personale între cei doi, ocazie cu care acesta i-a spus martorului că mai doreşte să achiziţioneze marfa, deşi cealaltă marfa achiziţionată nu era încă achitată. Martorul a fost de acord, cu condiţia să fie încheiat un contract cu clauze clare şi să se elibereze o filă cec ca şi garanţie a plăţii în conformitate cu politica firmei sale, sens în care, la data de 02 aprilie 2009, respectivul contract a fost semnat de către Q. din partea SC A. SRL, a doua zi fiind înmânată şi fila cec ca garanţie.

În ce priveşte partea civila SC M. SA, martorul MM., consilier juridic în cadrul aceste societăţi, a arătat că, în perioada 18-31 martie 2009 societatea a livrat în favoarea SC A. SRL în nouă rânduri materiale de construcţii în sumă totală de 29.435,6 RON, pentru plata cărora Q. a emis 9 bilete la ordin cu scadenţa în perioada 15 aprilie - 06 mai 2009, dând asigurări că va avea rezerva necesară achitării biletelor la ordin emise, lucru care nu s-a întâmplat însă. Deşi l-a contactat telefonic pe inculpat, fiind emisă, în acest sens, şi o adresă scrisă, acesta a refuzat să comunice datele persoanei către care a vândut firma, spunând că pe el nu-l mai interesează nimic legat de aceasta. Potrivit facturii, comenzii şi delegaţiei pentru ridicare mărfuri aflate la dosar urmărire penală, au fost solicitate şi livrate materiale de construcţie inclusiv în data de 03 aprilie 2009. Martorul NN., consultant al aceleiaşi societăţi, a arătat că, în primăvara anului 2009, fără a putea indica data exactă, a primit ordin de la patron să se deplaseze la SC A. SRL de unde să ridice paleţii, precum şi marfa livrată care se mai afla în depozit întrucât acesta se va închide. La faţa locului a fost aşteptat de W. şi de magazioner, aceştia punându-i la dispoziţie marfa pe care o livrase anterior la SC A. SRL. Marfa astfel încărcată a fost transportată la M., martorul arătând că, în acea împrejurare, patronul acestei firme a spus că depozitul SC A. SRL a fost sau va fi vândut.

Instanţa a mai reţinut că relaţia comercială dintre partea civilă SC F. şi SC A. SRL s-a desfăşurat începând cu anul 2006, însă până în luna aprilie 2009, nu au fost probleme cu plata mărfurilor livrate, martora II., director la această din urmă societate, arătând că au fost livrate diferite cantităţi de materiale şi în perioada 10 martie 2009 - 01 aprilie 2009 pentru care s-a plătit prin bilete la ordin scadente începând din luna aprilie 2009. În data de 06 aprilie 2009, s-a primit la sediul părţii civile o comanda mult mai mare de materiale ce a fost onorată în data de 08 aprilie 2009 pentru care s-a achitat cu bilet la ordin, scadent în luna mai 2009. Martora a mai arătat că a aflat la sfârşitul lunii aprilie 2009 că SC A. SRL a fost vândută, motiv pentru care s-a interesat despre situaţia societăţii la O.R.C. şi s-a întâlnit şi cu inculpatul la sediul SC A. SRL, ocazie cu care, întrebându-l despre noul administrator, acesta i-a comunicat că nici el nu-l cunoaşte, că soţia lui a făcut actele de cesionare şi că noul asociat şi administrator unic îi datorează şi lui o sumă mare de bani - peste 100.000 RON. Cu aceeaşi ocazie a menţionat că nu i-a predat gestiunea şi că îl caută pentru a-i preda marfa care a mai rămas în depozit. Instanţa a apreciat că declaraţia martorei se coroborează cu înscrisul „comanda” din 06 aprilie 2009, cu factura emisă de partea civilă în 08 aprilie 2009 şi avizele de însoţire a mărfii din 07 aprilie 2009. Aceeaşi poziţie a fost reiterata de către martoră şi în cea de a doua declaraţie în care a arătat că, în luna aprilie 2009, a fost sunată personal de către inculpatul Q. pentru a negocia preţul unei comenzi mai mari, ulterior primind şi comanda scrisă.

Reprezentantul părţii civile SC G. SA, OO., a arătat că în relaţia cu SC A. SRL, Q. sau angajaţii acestuia lansau comenzi la firma sa după care marfa cerută era ridicată de la societate, iar el elibera facturi ce erau plătite cu bilete la ordin sau file cec. A menţionat că nu s-a implicat deloc în derularea acestor relaţii comerciale, singurul contact pe care l-a avut cu Q. fiind la vreo 3-4 zile după ce primul bilet la ordin scadent pentru 08 aprilie 2009 a fost declarat indisponibil de banca respectivă. Cu privire la acest aspect a arătat că l-a contactat telefonic pe Q., pentru a-i solicita lămuriri, acesta răspunzând abia la al doilea sau al treilea apel, ocazie cu care inculpatul i-a comunicat că nu are cunoştinţă despre vreun bilet la ordin, că a vândut firma de aproximativ 10 zile, doua săptămâni, unui individ pe care nu îl mai găseşte şi nu poate vorbi cu el, însă că va face demersuri în acest sens, prin angajaţii săi. Martorul a mai relatat că, în aceeaşi zi în care a vorbit cu Q., când a aflat de biletul la ordin refuzat la bancă, a contactat-o pe d-na PP. de la SC A. SRL şi a întrebat-o de ce a mai continuat să preia marfa dacă ştia că societatea a fost vândută de Q. unei alte persoane, iar aceasta angajată i-a răspuns că până în acel moment nu a ştiut de vânzarea firmei nici ea şi nici ceilalţi angajaţi, ba mai mult Q. i-a solicitat să trimită în continuare comenzi pentru achiziţionarea de marfă.

Referitor la partea civilă SC H. SRL, martorul QQ., reprezentant de vânzări al acestei societăţi, a arătat că relaţiile comerciale cu SC A. SRL datează încă din anul 2003 sau 2004, desfăşurându-se fără incidente, plata efectuându-se de regulă prin mijloace de plată în special prin bilete la ordin. Însă, a menţionat că, în data de 27 martie 2009, s-a primit prin fax o comandă de marfă de la SC A. SRL, în aceeaşi zi aceasta fiind ridicată din Turda de către delegatul RR. şi fiind emisă factura în sumă de 15.485,92 RON. În data de 09 aprilie 2009, s-a prezentat la sediul SC A. SRL unde contabila a completat un bilet la ordin pentru plata sumei aferente facturii, care, înainte de a completa data scadenţei, l-a sunat pe Q., care i-a comunicat acea dată, respectiv 11 mai 2009. Martorul a relatat că pe la mijlocul lunii aprilie 2009, posibil la 17 aprilie 2009, a aflat din piaţă că SC A. SRL şi-a încetat activitatea, motiv pentru care s-a deplasat la depozit constatând că acolo nu mai era nimeni, totul fiind închis cu lacăt. Instanţa de fond a apreciat că declaraţia acestui martor se coroborează cu fotocopia înscrisului „comandă”, precum şi cu fotocopia facturii din 27 martie 2009 emisă de către partea civilă către SC A. SRL.

În privinţa părţii civile SC I. SRL, instanţa a reţinut că potrivit declaraţiei martorului SS., administrator şi asociat unic al societăţii, relaţiile comerciale cu SC A. SRL datează de peste 10 ani însă de când inculpatul Q. a devenit administrator relaţiile s-au redus foarte mult, aceeaşi situaţie continuând şi în primele 3 luni ale anului 2009. A relatat, însă, că, în data de 06 aprilie 2009, a fost informat că a sosit pe fax la firmă o comandă foarte mare de ciment de la SC A. SRL, şi anume 100 de paleţi de ciment, angajaţii întrebându-l dacă o să onoreze o astfel de comandă. întrucât lansarea unei comenzi atât de mari era destul de ciudată, a făcut verificări la bancă legat de SC A. SRL, aflând că nu era la acea dată în incidenţă bancară, iar ca urmare a hotărât să fie livrată marfa, comunicând agentului că, datorită valorii mari, trebuie să solicite ca plata să se efectueze cu filă cec Cu privire la comanda primită, a precizat că i s-a părut ciudat faptul că a fost semnată personal de Q., lucru care nu se obişnuia de regulă. În data de 07 aprilie 2009 a expediat către SC A. SRL 14 din cei 100 de paleţi comandaţi, marfa fiind transportată direct la Paleu conform comenzii, unde martorul avea cunoştinţă despre faptul că o altă firmă, la care Q. este administrator, are un şantier deschis. Datorită faptului că agentul a primit un bilet la ordin în loc de filă cec a hotărât să sisteze livrările de marfă; biletul la ordin fiind înmânat agentului meu de o angajată a SC A. SRL care, în prealabil, s-a consultat telefonic cu soţia lui Q. Martorul a relatat că, în data de 29 aprilie 2009, după ce a primit refuzul de la bancă, s-a deplasat la sediul Z. pentru a purta o discuţie cu Q., ocazia cu care acesta i-a comunicat că a vândut firma în data de 07 aprilie şi că nu de la el trebuie să ceară banii.

Prima instanţă a arătat că declaraţia martorului se coroborează cu fotocopia biletului la ordin emis în 07 aprilie 2009, cu fotocopia facturii din 07 aprilie 2009, cu evidenţa tranzacţiilor comerciale dintre cele două societăţi din anul 2009, precum şi cu fotocopia comenzii din 06 aprilie 2009 şi, în plus, a remarcat împrejurarea că, la fel ca în cazul părţii civile SC D. SRL, suspiciunile de comitere a unei fapte ilicite determinate de cantitatea mare de marfa comandată a determinat partea civilă să nu onoreze în totalitate comanda.

În ce priveşte partea civilă SC J. SRL, martorul TT., director de vânzări pe zona de N-V a României, a arătat că şi această societate a avut relaţii comerciale de durată cu SC A. SRL, dar în primele 3 luni ale anului 2009 valoarea tranzacţiilor nu a depăşit 1.000 RON. Martorul a relatat că, în dimineaţa zilei de 09 aprilie 2009, colegul său UU. a primit o comandă prin fax de la SC A. SRL pentru a fi livrată marfă în valoarea aproximativă de 5.000 RON, comandă care a fost confirmată verbal sub aspectul cantităţii şi de către angajaţii societăţii în urma contactării lor telefonice. A menţionat că, deşi nu mai reţine exact, este posibil ca marfa să fi fost livrată pe 09 sau 10 aprilie, fiind însoţită de colegul său UU., care, după ce a ajuns în Oradea cu marfa, a primit un bilet la ordin de la W., directorul lui Q. S-a apreciat că declaraţia acestui martor se coroborează cu fotocopia comenzii din 09 aprilie, cu fotocopia biletului la ordin şi fotocopia facturii din 09 aprilie 2009.

Cu referire la partea civilă SC K. SRL, martorul GG., director de vânzări, a arătat că între această societate şi SC A. SRL se desfăşurau relaţii comerciale anterior momentului angajării sale din iunie 2007, dar până în aprilie 2009 nu au fost probleme. Martorul a relatat că, în prima săptămână din luna aprilie 2009, respectiv în dimineaţa zilei de 06 aprilie 2009, a fost sunat personal la telefon de către Q., care i-a explicat că doreşte să facă o nouă comandă, a descris produsele şi cantităţile, negociind la telefon şi preţurile ce urmau a fi plătite. Cu aceeaşi ocazie inculpatului i s-a comunicat şi numărul de fax de la societate, deoarece acesta a spus că doreşte să trimită o comandă pentru produsele solicitate, comanda fiind primită la data de 06 aprilie 2009, purtând antetul SC A. SRL, conţinând menţiunea ca livrarea să se facă direct pe şantierul din comuna Paleu şi cuprinzând semnătura şi ştampila reprezentantului societăţii. Conform comenzii, martorul a livrat toată marfa în data de 08 aprilie 2009, contactându-l telefonic în aceeaşi zi pe inculpat pentru a i se elibera un instrument de plată, acesta comunicându-i că se află internat în spital şi nu îi poate elibera un astfel de document decât după 2 săptămâni. Cu acel prilej, inculpatul nu i-a comunicat, însă, faptul că în urmă cu o zi, la 07 aprilie 2009, soţia sa vânduse societatea, acest lucru aflându-l martorul abia după două săptămâni când l-a contactat din nou pe Q. pentru a i se emite instrumentul de plată, ocazie cu care acesta i-a menţionat că nu îl poate pune în contact cu noul administrator pe nume VV. Instanţa a reţinut că declaraţiile martorului, din cursul urmăririi penale şi al judecăţii, se coroborează cu fotocopia comenzii de la dosar, fotocopia facturii nr. 2, precum copia fişei de cont a părţii civile în relaţia cu SC A. SRL.

În privinţa părţii civile SC L. SRL, prima instanţă a reţinut că martora HH., reprezentant comercial pentru zona Bihor, a arătat că SC A. SRL era un client mai vechi al firmei, livrările din cursul anilor 2007, 2008 fiind onorate la plată, îl cunoştea personal şi pe inculpat despre care ştia că este o persoană potentă financiar. Martora a relatat că în data de 06 aprilie 2009 a fost sunată de către inculpat care i-a spus că doreşte să lanseze o comandă, iar a doua zi în 07 aprilie 2009 s-a şi întâlnit cu inculpatul Q. la sediul Z., unde a semnat un contract cu partea civilă şi a predat de asemenea o comandă de livrare care a fost ulterior şi expediată prin fax la depozitul din Leiuş.

După circa o săptămână, în 14 aprilie şi 16 aprilie 2009, s-a livrat către SC A. SRL marfa solicitată, fără a şti unde s-a descărcat efectiv marfa, martora relatând că inculpatul a sunat-o în 16 aprilie 2009 şi în 17 aprilie 2009 şi a întrebat-o unde este al doilea transport de marfa întrucât, fiind perioada premergătoare sărbătorilor pascale, vroia să le dea drumul angajaţilor acasă. Martora i-a comunicat faptul că marfa urmează să sosească în cursul zilei de vineri, lucru care s-a şi întâmplat. Ulterior, după data de 17 aprilie 2009, martora a purtat mai multe discuţii telefonice cu Q., acesta spunându-i că mai doreşte anumite tipuri de produse, dar nu a mai lansat nici un fel de comandă.

Martora a relatat că a aflat că Q. nu mai este administratorul firmei de la nişte persoane necunoscute după ce s-a deplasat, la mijlocul lunii mai 2009, la depozitul SC A. SRL. Ulterior, s-a deplasat la sediul Z., ocazie cu care Q. i-a spus că a vândut firma unei persoane pe care nu o cunoaşte, că noul asociat şi administrator răspunde de toate datoriile firmei, iar marfa din depozit a fost ridicată într-o noapte de acesta care a dus-o la o destinaţie necunoscută. Totodată, a arătat că, de fiecare dată, marfa cumpărată de la partea civilă se ducea pentru cartierul de case din Paleu aparţinând lui Q., fiind vorba de anumite culori specifice solicitate de acesta.

În probaţiune, partea civilă a prezentat copia contractului comercial din 07 aprilie 2009, anexa nr. 1 la acest contract, fotocopia facturii din 14 aprilie 2009, factura din 16 aprilie 2009, instanţa reţinând, însă, că data de 07 aprilie indicată de către martoră ca fiind ziua în care s-ar fi întâlnit cu inculpatul la sediul SC Z. SRL este greşită, în condiţiile în care potrivit biletului de externare, acesta a fost internat la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Timişoara la data de 06 aprilie 2009 şi a fost externat la data de 08 aprilie 2009, situaţie în care întâlnirea la care s-a făcut referire nu putea avea loc decât anterior datei de 06 aprilie 2009 sau ulterior datei de 08 aprilie 2009.

În contextul degradării progresive a situaţiei financiare a SC A. SRL, al diminuării volumului de activitate, pe fondul remarcilor inculpatului că firma nu este profitabila şi că o va vinde sau închide şi în condiţiile emiterii concomitente a unor comenzi suspect de mari de materiale (în accepţiunea angajaţilor societăţii, precum şi a unora dintre părţile civile) la sfârşitul lunii martie şi începutul lunii aprilie 2009, dar în special în data de 06 aprilie 2009, s-a reţinut ca fiind deosebit de relevantă declaraţia martorei AA., persoana care a coordonat şi supravegheat activitatea financiar-contabila a SC A.

SRL, aceasta relatând că avea cunoştinţă că firma urmează să fie cesionată, aspect care i-a fost comunicat de Q. încă înainte de tranzacţie, împreună cu numele cesionarului, ocazie cu care inculpatul i-a solicitat să întocmească o situaţie a creditărilor către SC A. SRL, situaţia clienţilor restanţi cu plăţi către societate şi, în special, situaţia raporturilor comerciale dintre această firmă şi SC Z. SRL. Martora a relatat că, în urma studierii tuturor informaţiilor, a constatat că SC Z. SRL avea de plătit către SC A.

SRL o suma de 650.000 RON, iar această a doua societate avea de restituit către inculpatul Q. - ca urmare a împrumuturilor acordate anterior - o suma de circa 760.000 RON, fapt pe care l-a comunicat inculpatului, care, aflând că este posibilă o compensare a celor două datorii, i-a solicitat să întocmească o notă de compensare. În urma aplicării notei de compensare s-a constatat că SC A. SRL a rămas datoare către inculpat cu o sumă de aproximativ 115.000 RON. Martora a mai relatat că, după întocmirea notei de compensare, timp de câteva zile inculpatul Q. a fost internat în spital, însă, ulterior, după externarea sa, s-au întâlnit din nou la sediul SC A.

SRL, de faţă fiind contabila şefa, o angajată a cabinetului de contabilitate, precum şi alte două contabile de la SC A. SRL, ocazie cu care inculpatul a adus la cunoştinţa persoanelor prezente că firma va fi cesionată, activitatea acesteia nu se va mai desfăşura, punându-i, totodată, în vedere martorei să întocmească înscrisurile necesare pentru desfacerea contractelor de muncă ale angajaţilor. Cu acea ocazie s-a procedat şi la inventarierea scriptică a materialelor, a gestiunii firmei, prin listarea acestora din calculator.

S-a reţinut că, în aceeaşi declaraţie, insistându-se din nou asupra momentului în care a aflat numele cesionarului, martora a revenit asupra caracterului cert afirmat iniţial arătând că „cred totuşi ca după întoarcerea inculpatului de la spital am aflat acest lucru (...) probabil să fi aflat numele cesionarului după ce s-a întors inculpatul de la spital”.

Instanţa de fond a reţinut, totodată, că declaraţia martorei AA. se coroborează cu celelalte probe anterior expuse, respectiv declaraţii angajaţi, declaraţii reprezentanţi părţi civile, înscrisuri privind raporturile comerciale ale SC A. SRL cu furnizorii, dar şi cu aspecte rezultând din declaraţiile martorilor WW., XX., YY. şi ZZ. privind modalitatea în care s-a ajuns ca WW. să devină cesionarul SC A. SRL, care au fost avute în vedere chiar dacă, în unele privinţe, declaraţiile martorilor WW. şi YY. conţineau multe elemente de contradictorialitate, fiecare dintre aceştia încercând în fapt sa dovedească lipsa oricărui comportament ilicit în cauză.

Astfel, instanţa a reţinut ca martorul WW., o persoană cu o situaţie materială precară şi o pregătire intelectuală de acelaşi nivel (aşa cum a rezultat atât din audierea sa în faţa instanţei, dar şi din declaraţiile date în cursul urmăririi penale), a fost contactat în cursul lunii martie 2009 de către martorii YY. şi AAA. care i-au propus să preia o firmă în schimbul unor sume de bani. în declaraţia dată în faţa organelor de anchetă, acesta a declarat că, în luna februarie sau martie, martorul AAA. i-a spus că poate face rost uşor de bani, propunându-i să cumpere împreună o firmă, ulterior putând câştiga 10.000 RON pe lună doar venind la firmă atunci când este chemat.

Martorul YY. a recunoscut că, în cursul anului 2009, s-a întâlnit o dată cu AAA., care l-a rugat să îi caute o persoană care să fie de acord să se asocieze cu el într-o firmă de-a sa, fără a-i da alte detalii. În aceste condiţii, după ce s-a întâlnit cu WW., care a fost de acord să devină asociat la respectiva firmă, martorul i-a transmis acest lucru lui AAA., iar, ulterior, a asigurat prezentarea la notarul public pentru semnarea actelor şi mai apoi la Registrul Comerţului pentru efectuarea menţiunilor corespunzătoare, după ce, cu o zi înainte, luase actul de identitate al lui WW. pentru a-l preda lui AAA. în scopul întocmirii documentelor. Instanţa de fond a reţinut că iniţial martorul a negat toate aceste aspecte, însă ulterior a revenit, declaraţia sa (asupra căreia nu s-au identificat nici modificări semnificative care să fie interpretate ca indici ai comportamentului simulat) coroborându-se, în mare măsură, cu declaraţia martorului WW. care, la rândul său, a arătat că îi cunoştea pe cei doi, că a acceptat propunerea lor, că le-a predat cartea de identitate cu o zi înainte de semnarea actelor, că a doua zi a fost la notar unde a semnat într-adevăr un set de înscrisuri împreună cu martora R., menţionând, în plus, ar fi primit de la cei doi diferite sume de bani atât cu prilejul semnării actelor la notar, cât şi ulterior. În acelaşi sens, a fost şi declaraţia lui XX. care a afirmat că AAA., pe care îl cunoştea anterior respectivei tranzacţii, ar fi recunoscut într-o discuţie ulterioară că a trecut o firmă de-a lui Q. pe numele fratelui său, martorul WW., menţionând, însă, că nu cunoştea relaţia de rudenie dintre cei doi.

În privinţa martorului AAA., fratele unui fin de-al inculpatului Q., instanţa de fond a arătat că acesta a refuzat iniţial să dea declaraţie, iar ulterior a negat că l-ar fi cunoscut pe martorul WW. şi, cu atât mai mult că ar fi avut vreo implicare în cesionarea SC A. SRL, susţinând că l-ar cunoaşte pe martorul YY. prin intermediul unei prietene, căreia i-ar fi împrumutat o sumă de bani, şi a refuzat să fie testat cu aparatul poligraf asupra comportamentului simulat. Aceeaşi poziţie a fost menţinută de către martor şi în declaraţia dată în faţa instanţei când a susţinut că nu l-a cunoscut pe WW. în circumstanţele arătate de acesta şi că pe YY. l-a cunoscut prin intermediul unei prietene (persoană suficient de apropiată încât să îi împrumute o suma de 500 euro, dar cu toate acestea fără a fi în măsură să-i indice numele exact).

Instanţa a reţinut că nu pot fi înlăturate afirmaţiile martorilor WW., YY. şi XX. privind implicarea martorului AAA., în condiţiile în care acestea se coroborează între ele, acest din urmă martor este într-adevăr relativ apropiat inculpatului (frate cu finul inculpatului), iar susţinerile sale sunt prea puţin credibile.

De asemenea, s-a arătat că declaraţiile martorilor WW. şi YY., sub aspectul preluării de către AAA. a cărţii de identitate se coroborează şi cu declaraţia notarului Drăgoiu Ilie care a arătat, în mod repetat, atât în cursul urmăririi penale, cât şi al judecaţii că a primit încă din data de 06 aprilie 2009 buletinul cesionarului WW. (în acelaşi sens fiind şi declaraţia martorei R. care a pretins că i-a restituit lui WW. în data de 06 aprilie 2009 cartea de identitate imediat după ce a efectuat o fotocopie). S-a mai reţinut că, a doua zi, în data de 07 aprilie 2009, martorii WW., în calitate de cesionar, şi R., în calitate de cedenta, s-au prezentat la notarul public BB. şi au semnat actele de cesiune a SC A. SRL, redactate în prealabil, acesta din urmă arătând, în declaraţia sa, că martorul WW. nu a luat nici un exemplar de pe actele semnate şi nici nu i-a cerut vreun act plecând, doar cu cartea de identitate pe care i-a înmânat-o personal. În aceeaşi împrejurare au mai fost semnate şi o procură prin care WW. o împuternicea pe martora R. cu puteri depline în activitatea SC A. SRL, precum şi un act de compensare prin care SC A. SRL, reprezentată acum de WW., recunoştea un debit de 822.819,07 RON în favoarea inculpatului Q. şi a martorei R.

Ulterior, în data de 09 aprilie 2009, martora R. l-a căutat din nou pe notar şi i-a cerut să pregătească alte acte pentru a doua zi când va reveni împreună cu WW., ceea ce s-a şi întâmplat, prilej cu care au fost semnate contracte de garanţie prin care SC A. SRL accepta să garanteze debitul faţă de SC Z. SRL cu mijloacele fixe, înglobate în construcţii, în natură, hala metalică, hala frigorifică şi birouri, adică aceleaşi bunuri care, în data de 03 aprilie 2009 au făcut obiectul vânzării-cumpărării între SC A. SRL şi SC Z. SRL, aşa cum rezultă din factura din 03 aprilie 2009).

Instanţa de fond a înlăturat declaraţia martorei R., care a relatat modul în care a fost contactată de către martorul WW. şi împrejurările concrete în care firma a fost cesionată, apreciind, dincolo de caracterul ei posibil subiectiv determinat de relaţia cu inculpatul, că aceasta este nesinceră. Astfel, fiind întrebată despre actele de compensare încheiate cu prilejul cesiunii SC A. SRL (ce conţineau date exacte ce presupuneau o analiză complexă a activităţii societăţii), martora nu a fost în măsură să indice nici câte asemenea acte au avut loc, nici de unde a procurat datele cuprinse în acestea, nici cine le-a redactat sau cine le-a prezentat la notar, menţionând, însă, că nu se implica deloc în activitatea SC A. SRL şi nu cunoştea situaţia firmei. Ulterior, în aceeaşi declaraţie, a pretins că, la data de 07 aprilie 2009, ştia care este stocul de marfă la SC A. SRL, precum şi datoriile, întrucât sunase în acest scop în acea dimineaţă la sediul societăţii, fără însă a reţine persoana cu care a discutat. În aceeaşi declaraţie, martora a revenit din nou şi a susţinut că i-ar fi cerut contabilei AA. să întocmească actul de compensare cu o zi înainte, menţionând ulterior că inculpatul ar fi sunat-o de fapt pe contabilă, iar apoi că acesta i-ar fi cerut să o sune pe contabilă. De altfel, aceasta nu a fost în măsură să lămurească instanţa nici cu privire la scopul încheierii procurilor prin care cesionarul WW. îi acorda depline puteri în ce priveşte activitatea SC A. SRL, subliniind, însă, că i-ar fi propus acestuia sa aştepte încă o săptămână până se întoarce inculpatul de la spital, dar martorul WW. ar fi insistat sa încheie actele a doua zi, respectiv în 07 aprilie 2009 (deşi, după cesionare, timp de circa 1 lună, martorul WW. nu a manifestat nici un interes pentru SC A. SRL fiind nevoie de demersuri speciale din partea martorului CC. pentru a se prezenta la sediul acesteia).

S-a reţinut, totodată, că declaraţia acestei martore ca şi a inculpatului este în vădită contradicţie atât cu cea a martorei AA., cât şi cu celelalte mijloace de probă administrate în cauză. Mai mult, unele elemente de fapt dovedite prin mijloacele de probă administrate sugerează că martora a cunoscut relativ bine semnificaţia operaţiunii la care participa, ajutând, în măsura în care a depins de ea, la reuşita ei. În acest sens, s-a făcut trimitere la declaraţia martorului SS. care a arătat că, în data de 07 aprilie 2009, adică tocmai în ziua cesionarii societăţii de către martora R., un angajat al I. SRL a primit un bilet la ordin de la o angajată a SC A. SRL „care în prealabil s-a consultat telefonic cu soţia lui Q.”.

În acest context, prima instanţă a apreciat că planează suspiciuni şi asupra bunei credinţe a angajaţilor SC A. SRL, care, chiar dacă au fost de faţă la discuţiile privind cesionarea firmei, la cele privind pregătirea înscrisurilor ce trebuiau prezentate la notar (toate acestea plasate undeva la sfârşitul lunii martie - începutul lunii aprilie, dar indicând clar că cesionarea avea un caracter iminent), au întocmit facturi de înstrăinare a activului societăţii, etc, în relaţia cu părţile civile au păstrat o tăcere complice, fiind menţionat, în acest sens, cazul acelei angajate care a înmânat biletul la ordin părţii civile SC I. SRL, deşi cunoştea în mod evident că martora R. urma să semneze actele pentru cesiune (întrucât cu o zi înainte se ridicaseră, potrivit declaraţiei R., de la sediul SC A. SRL înscrisurile constitutive şi ştampilele), ori cazul directorului W. care, potrivit martorului JJ., la sfârşitul lunii martie i-a cerut o amânare a plaţilor, emiţând bilete la ordin cu scadenţa în a doua jumătate a lunii aprilie şi în luna mai, cu toate că la acea data deja se ştia de iminenţa cesionarii societăţii. S-a făcut referire, în acest sens, la declaraţia martorului OO., care a arătat că, în data de 08 aprilie 2009 sau a doua zi, după ce biletul la ordin emis în favoarea SC G. SRL nu a fost onorat, a discutat la o angajată de la SC A. SRL, care, după ce a fost întrebată de ce a mai continuat să preia marfa dacă ştia că firma a fost vândută de Q. unei alte persoane, a răspuns că până în acel moment nu a avut cunoştinţă despre vânzarea societăţii, nici ea şi nici ceilalţi angajaţi, ba mai mult Q. i-a solicitat să trimită în continuare comenzi pentru achiziţionarea de marfa. În plus, a fost menţionată şi depoziţia martorului TT., care a relatat că reprezentantul societăţii sale a primit de la W. un bilet la ordin în data de 09 sau 10 aprilie 2009.

S-a apreciat că nici declaraţiile martorului WW. nu sunt pe deplin sincere, acesta, la rândul său, încercând să-şi minimalizeze rolul în cesionarea frauduloasă a SC A. SRL, pretinzând că nu s-a mai prezentat în 10 aprilie 2009 la notarul public, că nu ar mai fi semnat în acea zi nici un înscris sau că nu ar fi fost prezent nici la Registrul Comerţului, împrejurări care, însă, au fost dovedite de celelalte mijloace de probă - declaraţii martori YY., BB., BBB., XX.

Din ansamblul probator administrat, instanţa de fond a observat următoarea succesiune a acţiunilor întreprinse de către inculpat:

La sfârşitul anului 2008 şi începutul anului 2009, inculpatul a constatat că activitatea SC A. SRL nu mai poate continua în aceleaşi condiţii, până în acel moment societatea acumulând un pasiv semnificativ.

La începutul lunii martie 2009, inculpatul a luat decizia de a cesiona SC A. SRL în aşa fel încât să nu preia şi prejudiciul înregistrat până în acel moment. întrucât exista în mediul de afaceri o practică relativ des întâlnită de a se cesiona societăţi aflate în situaţii similare fie unor persoane care ulterior dispar încercând să se sustragă oricărei răspunderi civile sau penale, fie unor persoane cu o pregătire intelectuală precară care nu conştientizează consecinţele actele lor, inculpatul i-a cerut martorului AAA. să identifice o astfel de persoană.

Sfârşitul lunii martie, inculpatul a chemat-o pe martora AA., i-a adus la cunoştinţa că SC A. SRL urmează să fie cesionată, solicitându-i să pregătească o evidenţă clară a situaţiei societăţii - evidenţa contabilă la zi, evidenţa creditări, etc. Martora a sesizat caracterul iminent al cesionării şi a susţinut că în acel moment se cunoştea cu certitudine deja numele persoanei căreia urma să i se cesioneze societatea, respectiv WW. (martora a revenit asupra acestui aspect susţinând totuşi că este posibil/probabil ca aceasta informaţie să ii fi fost comunicată după data externării inculpatului, însă prima varianta prezentată este cea care se coroborează cu restul probelor administrate). În zilele următoare, dar mai înainte de internarea sa în spital, inculpatul i-a solicitat martorei AA. să redacteze un act de compensare.

La 01 aprilie 2009 a fost luată hotărârea Adunării Generale a Asociaţilor SC A. SRL prin care s-a decis vânzarea SC A. SRL, retragerea din societate a asociaţilor Q. şi R. şi cesionarea întregului capital social, radierea din funcţia de administrator a inculpatului şi predarea tuturor actelor şi ştampilelor societăţii, precum şi a activelor şi pasivelor.

A doua zi, la 02 aprilie 2009, inculpatul a încheiat un contract cu SC E. SRL, precum şi unele acte adiţionale.

În aceleaşi zile, fără a se putea stabili exact - începutul lunii aprilie - inculpatul a purtat discuţii despre relaţiile comerciale viitoare şi cu alţi reprezentanţi ai părţilor civile, fără a aduce la cunoştinţa vreunuia decizia din 01 aprilie 2009 şi intenţia de cesiune iminentă.

La 03 aprilie 2009 a avut loc vânzarea de către SC A. SRL către SC Z. SRL a tuturor mijloacelor fixe - hala metalică, hala frigorifică şi birouri, mobilier birouri (factura din 03 aprilie 2009), fiind menţionată, în acest sens, declaraţia martorei DD. care a declarat că „în data de 03 aprilie 2009, contabila AA. mi-a spus că Q. a dispus să întocmim facturi de vânzare-cumpărare de la SC A. SRL către SC Z. SRL cu privire la mijloacele fixe şi maşinile primei firme. Am întocmit personal aceste facturi”; întocmirea procurii din 03 aprilie 2009 prin care inculpatul Q. o împuternicea pe soţia sa R. să îl reprezinte cu puteri depline în activitatea societăţii putând lua în numele său şi pentru societate orice hotărâre va crede de cuviinţă, să îl reprezinte pe inculpat şi să semneze în numele său acte de modificare a actului constitutiv al societăţii, inclusiv acte de cesiune părţi sociale, lichidare, vânzare, procura fiind apreciată necesară, potrivit declaraţiei inculpatului, întrucât a dorit ca soţia sa să poată dispune de bunurile sale în cazul în care fratele său ar fi vrut sa vină la succesiune în eventualitatea unui accident, în contextul în care urma să suporte o intervenţie chirurgicală precum şi predarea filei cec de către inculpat către reprezentantul SC E. SRL cu titlu de „garanţie” a plăţilor datorate pentru livrări ulterioare, deşi o parte din demersurile pentru cesionare erau deja efectuate.

La 06 aprilie 2009 a avut loc deplasarea inculpatului la Timişoara în vederea intervenţiei chirurgicale programate, concomitentă cu emiterea unora dintre cele mai importante comenzi de materiale (cel puţin pentru anul 2009): SC D. SRL, SC E. SRL, SC F. SRL, SC I. SRL, SC K. SRL (după ce în prealabil, inculpatul personal a discutat cu reprezentantul părţii civile despre cantităţi, discount-uri, etc), în aceeaşi zi, fiind purtate discuţii telefonice cu reprezentantul SC L. SRL cu privire la relaţiile comerciale viitoare. La aceeaşi dată inculpatul a fost sunat de către martora R. care i-a expus dorinţa martorului WW. de a prelua urgent SC A. SRL (martorul refuzând să aştepte 2-3 zile până la externarea inculpatului), iar acesta şi-a dat acordul asupra operaţiunii. Instanţa a subliniat, în această privinţă, că, potrivit tuturor probelor administrate, martora nu a fost deloc implicată în activitatea firmei şi, evident, nu cunoştea situaţia financiară a acesteia.

La 07 aprilie 2009 martora a cesionat SC A. SRL şi a încheiat, în plus, acte de compensare, acţiuni ce au fost aduse la cunoştinţa inculpatului telefonic; s-a livrat, direct la Paleu, printre altele, marfa de la partea civilă E. - 4 camioane, care a fost facturată de la SC A. SRL către SC Z. SRL abia în data de 09 aprilie 2009, fără a se achita vreo sumă de bani, marfă de la partea civilă I. SRL care a fost facturată în aceeaşi zi de la SC A. SRL la SC Z. SRL, precum şi marfa de la K., care, în data de 09 aprilie 2009, a fost facturată în totalitate de la SC A. SRL la SC Z. SRL fără a se achita vreo sumă de bani.

La 08 aprilie 2009 inculpatul a fost sunat de reprezentantul părţii civile SC K. SRL pentru a preda un instrument de plată pentru o livrare de marfă, căruia i-a comunicat că nu poate atunci întrucât este internat în spital, solicitând martorului să revină peste două săptămâni, fără a-i aduce la cunoştinţă că SC A. SRL a fost deja cesionată şi că nu mai deţine nici calitatea de administrator. La aceeaşi dată, inculpatul a fost externat de la Spitalul Clinic de Urgenţă Timişoara; Bramac a livrat, în continuare, alte 7 camioane cu marfă direct la SC Z. SRL, marfa fiind vândută de la SC A. SRL către SC Z. SRL abia în data de 10 aprilie 2009 fără a se achita vreo sumă de bani; F. a livrat cea mai mare cantitate de marfă din tot restul anului, care a fost facturată de la SC A. SRL către SC Z. SRL în aceeaşi zi, fără a se achita vreo sumă de bani.

La 09 aprilie 2009 reprezentantul părţii civile SC H. SRL s-a prezentat la sediul SC A. SRL pentru a primi instrumentul de plată pentru o livrare anterioară, iar o angajată a SC A. SRL a sunat-o pe soţia inculpatului pentru a o întreba ce dată a scadentei să treacă, aceasta indicându-i data de 11 mai 2009; a fost emisă o comandă către partea civilă SC J. SRL, onorată a doua zi şi pentru care s-a emis un bilet la ordin; s-a facturat marfa livrată de K. în data de 07 aprilie 2009 de la SC A. SRL la SC Z. SRL.

La 10 aprilie 2009 s-a livrat marfa de la partea civilă G., care a fost facturată în 9, 10 şi 13 aprilie de la SC A. SRL către SC Z. SRL fără a se achita vreo sumă de bani.

La 15 aprilie 2009 s-a facturat marfa livrată de L. în data de 14 aprilie 2009 de la SC A. SRL la SC Z. SRL, iar la 16 sau 17 aprilie 2009 inculpatul a purtat mai multe discuţii cu reprezentantul L. fără a-i aduce la cunoştinţă că a cesionat societatea SC A. SRL.

Instanţa de fond a reţinut că afirmaţiile inculpatului sunt în flagrantă contradicţie cu starea de fapt ce rezultă din ansamblul probator administrat în cauză. Astfel, inculpatul a susţinut că la data de 03 aprilie 2009 nu a intenţionat să cesioneze firma, aceasta intenţie apărând doar „în data de 06 aprilie 2009, după masă într-o discuţie avută cu soţia care mi-a spus că a fost căutată de către o persoană pe care nu o cunoştea şi care a aflat că firma este de vânzare şi doreşte să o cumpere”, că nu a emis şi semnat acele comenzi, iar părţile civile poartă răspunderea pentru că nu au verificat corespondenţa semnăturii sale de pe comenzi cu cea de pe instrumentele de plată (deşi aceleaşi părţi civile au livrat marfă şi în perioada anterioară doar pe baza comenzilor angajaţilor fără ca inculpatul să invoce vreo neregularitate) - „ar fi putut să îşi dea seama că semnătura nu-mi aparţine şi nu ar fi trebuit să livreze marfa”.

Inculpatul a mai afirmat că „la notar, în momentul încheierii tranzacţiei, martorului WW. i s-au prezentat înscrisuri din care reieşea situaţia firmei, inclusiv stocul de materiale existent în depozite astfel încât deşi recunoştea actul de compensare, per total, firma era zero (...) faptul că suma recunoscută de către VV. ca fiind debit faţă de mine şi faţă de R. reprezenta echivalentul stocului existent de materiale de construcţii”, deşi aşa cum s-a arătat mai sus, notarul a remarcat din actele puse la dispoziţie de către martora R. că „pasivul este de miliarde”, aspect pe care i l-a şi învederat cesionarului. De asemenea, instanţa a remarcat că martorii angajaţi ai SC A. SRL au arătat în mod repetat că acel aşa-zis stoc de materiale era alcătuit în cea mai mare parte din marfă nevandabilă, existent încă anterior preluării firmei de către Q., marfă ce nu putut fi vândută fie din cauza expirării termenelor de valabilitate - diverse tencuieli şi gleturi, fie pentru că era deteriorată (declaraţie martor CC. - gestionar depozit, martor CCC. - şef logistică, martor W. - director, DD. - economistă).

Mai mult, aşa cum a rezultat din raportul de inspecţie fiscală amintit, SC A. SRL a înregistrat o diferenţă între stocul scriptic şi cel faptic în valoare de 211.636 RON, reprezentând lipsă în gestiune ce nu a fost înregistrată în contabilitate, situaţie care poate fi dedusă şi din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, care, deşi nu au recunoscut-o expres, nici nu au contestat-o. Astfel, martorul CC. a arătat că „în jurul datei de 16 aprilie 2009 am primit de la fetele de la facturare un stoc scriptic privind marfa care ar fi trebuit să se găsească la momentul respectiv în depozit. Am verificat prin sondaj o mare parte din marfa trecută în evidenţa primită şi am constatat că există în depozit în cantitatea din evidenţele contabile”, martorul CCC. a menţionat că „după ce am aflat de la Q. că firma s-a vândut am efectuat împreună cu gestionarul CC. o verificare a stocului de marfă din depozit, conform unui stoc scriptic pe care ni l-a pus la dispoziţie una dintre facturiere, DD. sau X. Am observat că stocul scriptic era de peste 400.000 RON, iar din verificările noastre, cea mai mare parte din marfă chiar exista”, iar martora AA. a relatat despre discuţia cu inculpatul Q. când a invocat în cadrul discuţiilor despre cesionarea firmei necesitatea efectuării unui inventar, la care inculpatul a întrebat dacă nu este suficient unul scriptic, fiind evidentă încercarea de a omite această operaţiune ce ar fi relevat lipsurile mai sus arătate.

Ca atare, instanţa a reţinut că, în esenţă, martorul WW. a preluat părţile sociale ale SC A. SRL având în depozit un stoc scriptic de circa 400.000 RON conform declaraţiilor martorilor CC. şi CCC. (ce atestă în mod expres întocmirea acestei evidenţe tocmai în data de 15 sau 16 aprilie 2009, iar nu de 940.000 RON aşa cum s-a reţinut în expertiza financiar-contabilă dispusă în cauză în care s-a precizat că suma rezultată nu se bazează şi pe informaţiile deţinute de lichidatorul desemnat - B.). Din acest stoc scriptic lipseau în fapt mărfuri în valoare de circa 200.000 RON, iar restul era constituit, în principal, din marfa nevandabilă. În schimb, activul existent până la cesionare - constituit din clădiri, hale şi birouri, mobilier, mijloace de transport era scos din patrimoniul SC A. SRL şi transmis către SC Z. SRL, atât prin vânzarea-cumpărare din data de 03 aprilie 2009, cât şi prin contractele de garanţie în 10 aprilie 2009.

În apărarea sa, inculpatul a susţinut că noul administrator ar fi trebuit să valorifice în mod licit marfa existentă în depozitul SC A. SRL şi să achite debitele născute din livrarea de marfă de către părţile civile, marfă preluată deja de către SC Z. SRL, precum şi faptul că SC A. SRL a fost preluată de la vechii asociaţi cu debite către finanţele publice, debite despre care nu a avut cunoştinţă şi pe care le-a achitat. Instanţa a apreciat aceste apărări ca neîntemeiate, reţinând că, în realitate, inculpatul, după ce a conştientizat că debitele acumulate de către SC A. SRL afectează activitatea comercială a societăţii, a luat hotărârea să „scape” de firmă şi de creditori, păstrând însă mărfurile livrate. În acest context, instanţa a apreciat că în nici un caz nu se poate accepta ca fiind o scuză, pentru inducerea în eroare a unor contractanţi, invocarea calităţii de victimă în raporturile cu alte persoane, ci eventual, o asemenea împrejurare poate fi avută în vedere în cadrul individualizării judiciare prevăzută de art. 72 C. pen. (1969).

În fapt, s-a reţinut că inculpatul a pregătit emiterea unor comenzi vizând importante cantităţi de mărfuri pentru care a obţinut de la furnizori, în baza unei practici deja instituite, termene de plată în interiorul cărora a cesionat în mod fraudulos SC A. SRL către o persoană pusă la dispoziţie de către un apropiat al inculpatului şi care corespundea, din punct de vedere intelectual, cerinţelor, adică, o persoană incapabila sa conştientizeze pe deplin semnificaţia operaţiunii încheiate. S-a arătat că tocmai aceste caracteristici reliefate de persoana martorului WW. explică de ce acesta nu a conştientizat că poate dispune de marfa din depozit, în calitatea sa de asociat unic şi administrator al SC A. SRL, şi a început să o valorifice doar după ce fratele său s-a implicat la rândul său.

Inculpatul a mai invocat în apărarea sa împrejurarea că cesionarea părţilor sociale s-a efectuat în limitele obligaţiilor prevăzute de lege, fără încălcarea vreunei norme sau obligaţii contractuale ori consensuale cu partenerii de afaceri, respectiv părţile civile, şi nici nu a uzat de vreo manoperă de inducere în eroare a acestora, arătând, totodată, că nu se poate pune problema ca încheierea raporturilor juridice să se fi făcut exclusiv în considerarea calităţii sale personale de asociat şi administrator, respectiv la bonitatea pe care aceste calităţi le garantau pentru furnizori, în sprijinul celor arătate menţionându-se că respectivele raporturi comerciale existau anterior preluării firmei de către inculpat, pe parcurs contractele fiind doar reînnoite. Instanţa de fond a reţinut că, deşi este adevărat că raporturile comerciale dintre SC A. SRL şi unii dintre furnizori datau anterior preluării calităţii de asociat şi administrator de către inculpat şi că acele contracte au fost reînnoite, aceste reînnoiri nu au avut un caracter automat, independent de situaţia concretă a societăţii. Astfel, cu prilejul reînnoirilor contractelor cadru, reprezentanţii părţilor civile ţineau să ia legătura cu inculpatul, ocazie cu care discutau condiţiile de afaceri ce urmau a fi derulate, sens în care se avea în vedere cantitatea estimată de materiale ce urma a fi achiziţionată, se stabilea modalitatea de plată, eventualele discount-uri, iar uneori se emitea o fila cec ce ar fi putut asigura efectuarea plaţilor în cazul în care celelalte modalităţi de plată nu se realizau. Instanţa a reţinut, de asemenea, că onorarea unor comenzi importante din punct de vedere cantitativ de către părţile civile era tocmai rezultatul creării unei relaţii de încredere construită pe istoricul afacerilor derulate şi pe contactele personale (M., L.).

S-a arătat, de asemenea, că, deşi este adevărat că cesionarea nu a încălcat în mod formal vreo normă sau obligaţie contractuală cu părţile civile, caracterul fraudulos al cesionarii a fost reliefat de împrejurarea că, în condiţiile în care erau înregistrate o serie de debite către furnizori, inculpatul a devalizat societatea preluând prin cealaltă societate deţinută, SC Z. SRL, întregul activ al SC A. SRL, cu excepţia stocului de materiale nevandabile, precum şi marea majoritate a mărfurilor livrate în aceasta perioadă.

De asemenea, s-a arătat că acelaşi caracter fraudulos rezultă şi din grija manifestată în a-i menţine pe furnizori, părţi civile, în eroare cu privire la situaţia SC A. SRL, ascunzându-le faptul că se pregăteşte să cesioneze firma sau chiar că a cesionat-o deja (cum a fost cazul SC L. SRL). Sub acest aspect, instanţa de fond a reamintit poziţia inculpatului faţă de reprezentanţii părţilor civile după ce aceştia au început să întâmpine probleme la onorarea instrumentelor de plată: a pretins că nu ştie cărei persoane i-a fost cesionată societatea sau că „nu poate da acte pentru că aceste acte sunt confidenţiale (...) că a fost internat în spital şi soţia sa nu i-a spus că a cesionat părţile sociale”, „nu mai răspunde el ci noul administrator pe care nici nu-l cunoaşte, firma fiind vândută de soţia lui în momentul în care el era la o operaţie în Timişoara.

I-am cerut datele de contact ale noului administrator, dar Q. mi-a spus ca nu le are”, „în urma unei convorbiri telefonice precum şi a unei adrese scrise, acesta a refuzat să ne spună cui anume a vândut firma spunând că pe el nu-l mai interesează nimic legat de aceasta firma”, „în data de 08 aprilie 2009 am livrat toată marfa comandată direct la şantierul din Paleu şi l-am sunat personal pe Q. la telefon rugându-l să-mi elibereze un instrument de plată pentru marfa deja livrată. Acesta mi-a spus că se află internat în spital şi să revin cu un telefon peste vreo 2 săptămâni pentru a-mi întocmi şi elibera instrumentul de plată.

Precizez că la discuţia de la telefon avută cu acesta în data de 08 aprilie 2009, nicio clipă nu mi-a spus că soţia sa vânduse societatea cu o zi în urmă respectiv la 07 aprilie 2009” sau „reţin faptul că Q. m-a sunat în 16 aprilie 2009 şi în 17 aprilie 2009 întrebându-mă unde este al doilea transport de marfă pentru că era perioada premergătoare sărbătorilor pascale şi vroia să le dea drumul angajaţilor acasă”.

Fiecare dintre reprezentanţii părţilor civile au arătat ca îl cunoşteau pe inculpat ca fiind o persoană potentă financiar şi că experienţa derulării anterioare a contractelor fără probleme de plată, alături de înmânarea unor instrumente de plată de a căror onorare nu s-au îndoit, i-a determinat să accepte comenzile emise.

Instanţa de fond a reţinut că acceptarea de către furnizori ca instrument de plată a unui bilet la ordin este strâns legată de prefigurarea existentei bonităţii debitorului la termenul convenit. În această situaţie, s-a arătat că nu se poate susţine că un creditor ar fi acceptat livrarea şi plata mărfurilor prin bilet la ordin dacă ar fi cunoscut că, imediat după livrare, o altă persoană se va ocupa de activitatea societăţii, persoană cu privire la care creditorii nu aveau nicio informaţie (dovedindu-se în fapt a fi o persoană semianalfabetă ce a acţionat fără nici cea mai mica grijă vis-a-vis de regulile minimale ce guvernează activitatea financiar contabilă a societăţilor), că societatea cu care derulaseră pe timp îndelungat raporturi de afaceri va rămâne, în urma cesionarii, aproape fără active, dar cu pasive consistente (chiar faţă de fostul administrator şi asociat) şi că va concura cu multe alte societăţi în recuperarea debitului, societăţi aflate în aceeaşi situaţie.

În ce priveşte susţinerile inculpatului referitoare la cunoaşterea intenţiei sale în mediul de afaceri bihorean şi chiar din alte judeţe de a cesiona societatea, instanţa a reţinut că, aşa cum rezultă din declaraţiile persoanelor audiate, nimeni, nici măcar cei relativ apropiaţi inculpatului, cum ar fi administratorul SC G. SRL care purta discuţii personal cu inculpatul atunci când apăreau probleme în relaţiile comerciale, nu au cunoscut aceasta împrejurare exprimându-şi, de altfel, surprinderea şi nemulţumirea asupra ascunderii acestui fapt.

În ceea ce priveşte cererea inculpatului de schimbare a încadrării juridice dispuse prin actul de sesizare al instanţei, respectiv necesitatea înlăturării alin. (5) al art. 215 C. pen. (1969) ce vizează forma agravantă a infracţiunii de înşelăciune dat fiind că prejudiciul reţinut este sub cuantumul de prevăzut de art. 146 C. pen. (1969), respectiv 178.393 RON, s-a arătat că, deşi este adevărat că părţile civile au solicitat obligarea inculpatului şi la plata unor sume decurgând din convenţii încheiate anterior lunii martie 2009, aceste sume nu pot face obiectul laturii civile în prezenta cauza câtă vreme exced actelor pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală şi a fost trimis în judecată inculpatul, însă expertiza financiar contabilă dispusă în cauză a stabilit că, în perioada martie - aprilie 2009, SC A. SRL a achiziţionat de la părţile civile marfă în valoare totală de 631.820,56 RON, pentru care a achitat suma de 262.819,27 RON, rămânând un debit de 369.001,29 RON care impune reţinerea textului de lege menţionat.

Referitor la schimbarea încadrării juridice în sensul înlăturării formei continuate prevăzute de art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) în condiţiile în care printre modalităţile de comitere a infracţiunii de înşelăciune reţinută prin actul de sesizare se regăseşte şi emiterea unei file cec, prima instanţă a arătat că nici aceasta cerere nu este întemeiată întrucât, din ansamblul probator expus, a rezultat clar că inculpatul a avut o reprezentare unitară a acţiunii infracţionale şi, ca urmare, rezoluţia sa infracţională a fost unică, iar modalităţile diferite prin care a încercat şi reuşit inducerea sau menţinerea în eroare a părţilor civile nu pot avea relevanţă pentru încadrarea juridică sub aspectul existenţei sau nu a formei continuate.

Pe de altă parte, instanţa de fond a apreciat că încadrarea juridică dată prin actul de sesizare este într-adevăr criticabilă, dar în ce priveşte nereţinerea alin. (2) al art. 215 C. pen. (1969), privind înşelăciunea săvârşită prin folosire de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase, în condiţiile în care inculpatul a continuat şi după data de 07 aprilie 2009 să se pretindă administrator al SC A. SRL în relaţiile comerciale cu unele din părţile civile, chiar dacă nu a facut-o în mod explicit. În acest sens, s-a arătat că această atitudine poate fi dedusă cu uşurinţă, cu titlu exemplificativ, din împrejurarea că în data de 08 aprilie 2009, fiind sunat de către reprezentantul K. SRL pentru a i se elibera un instrument de plată pentru marfa livrată în aceeaşi zi, inculpatul nu i-a spus că a cesionat societatea ci i-a cerut sa îl sune peste vreo două săptămâni, situaţie în care este evident că dacă i-ar fi adus atunci la cunoştinţă reprezentantului părţii civile că nu mai deţine nici calitatea de asociat şi nici pe cea de administrator la SC A. SRL, acesta ar fi luat măsuri cu privire la marfa livrată pentru a se asigura că ea va fi şi plătită.

În consecinţă, instanţa de fond a reţinut că fapta inculpatului Q., în calitatea sa de administrator al SC A. SRL, de a dispune, în perioada martie-aprilie 2009, lansarea către părţile civile a unor comenzi de marfă, concomitent cu cesionarea societăţii către WW., persoană cu o capacitate intelectuală precară, cu transmiterea activului către SC Z. SRL (al cărei asociat era de asemenea), aspecte pe care le-a ascuns reprezentanţilor părţilor civile, în scopul fraudării creditorilor, cauzând acestora un prejudiciu total de 369.001,29 RON, realizează elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. (1969), motiv pentru care în baza art. 334 C. proc. pen. (1968) a dispus schimbarea încadrării juridice în acest sens.

Sub aspectul individualizării judiciare a pedepsei aplicate inculpatului, instanţa de fond a avut în vedere limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea de înşelăciune în forma agravată (10-20 ani închisoare), modalitatea complexă de comitere a faptei, pregătirea cu minuţiozitate a fiecărei etape a activităţii infracţionale (instanţa reţinând că inculpatul a coordonat emiterea principalelor comenzi către părţile civile cu prezentarea la notar pentru cesionare şi cu internarea sa pentru efectuarea intervenţiei chirurgicale, toate aceste acţiuni neavând nici pe departe un caracter întâmplător), a implicat mai multe persoane în activitatea sa infracţională (soţia sa R., martorul AAA.), urmărind în fapt să transfere avantajul material obţinut prin fraudare către cea de a doua societate deţinută, SC Z. SRL. De asemenea, s-au avut în vedere împrejurările concrete în care a acţionat inculpatul, respectiv pe fondul crizei economice declanşate, cuantumul prejudiciului cauzat, mai precis valoarea cu care se depăşeşte limita stipulată de art. 146 C. pen. (1969), consecinţele pentru părţile civile ca urmare a săvârşirii infracţiunii şi persoana inculpatului care nu este cunoscut cu antecedente penale.

Toate aceste circumstanţe reale şi personale au impus orientarea pedepsei pe care instanţa de fond a aplicat-o inculpatului către minimul special prevăzut de lege, fără a se justifica însă coborârea sub acest minim, sens în care acuzatul Q. a fost condamnat, în baza art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. (1969) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), la o pedeapsă principală de 10 ani închisoare, iar, în baza art. 65 C. pen. (1969), la pedeapsa complementară constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. c) C. pen. (1969) pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei principale, întrucât acesta a comis infracţiunea uzând de calitatea sa de administrator, interzicându-i-se, totodată, în baza art. 71 C. pen. (1969), pe durata executării pedepsei principale, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen. (1969) cu titlu de pedeapsă accesorie.

Sub aspectul laturii civile, prima instanţă a reţinut că sunt realizate condiţiile răspunderii civile delictuale în cazul pretenţiilor părţilor civile, cu excepţia părţii civile SC M. SA, în privinţa căreia expertiza financiar contabilă a stabilit că plăţile efectuate de către SC A. SRL au acoperit livrările de marfa soldul fiind negativ, situaţie în care, în baza art. 14 C. proc. pen. (1968) cu referire la art. 346 C. proc. pen. (1968) şi art. 998-999 C. civ., a fost obligat inculpatul, în solidar cu partea responsabilă civilmente SC A. SRL prin lichidator judiciar B. SPRL, la plata următoarelor sume în favoarea părţilor civile: 53.380,98 RON în favoarea SC C. SRL; 66.399,65 RON în favoarea SC D. SRL; 98.418,92 RON în favoarea SC E. SRL; 17.153,98 RON în favoarea SC F. SRL; 40.772,21 RON în favoarea SC G. SRL; 4.690,59 RON în favoarea SC H. SRL; 11.774,54 RON în favoarea SC I. SRL; 4.637,81 RON în favoarea SC J. SRL; 50.325,1 RON în favoarea SC K. SRL; 30420,66 RON în favoarea SC L. SRL, conform concluziilor expertizei financiar contabile, respingându-se pretenţiile părţii civile SC M. SA ca neîntemeiate.

În ceea ce priveşte solicitarea de confiscare a mijloacelor frauduloase ce au fost folosite la comiterea infracţiunii, ce avea în vedere biletele la ordin emise după cesionarea SC A. SRL, prima instanţă a arătat că, potrivit art. 106 din Legea nr. 58/1934, sunt, de asemenea, aplicabile biletului la ordin dispoziţiunile privind cambia plătită de un al treilea sau într-o altă localitate decât aceea a domiciliului trasului, stipulaţiunea de dobândă, deosebirile în indicarea sumei de plată, efectele unei semnături puse în condiţiunile arătate la art. 7, efectele semnăturii unei persoane care lucrează fără împuternicire sau depăşind împuternicirea şi cambia în alb.

Referitor la efectele semnăturii unei persoane care lucrează fără împuternicire sau depăşind împuternicirea, s-a arătat că, potrivit art. 9 şi 10 din aceeaşi lege, cine pune semnătura sa pe cambie, ca reprezentant al unei persoane pentru care nu avea împuternicirea de a lucra, este ţinut personal în temeiul cambiei şi, dacă a plătit, are aceleaşi drepturi pe care le-ar fi avut pretinsul reprezentant, aceeaşi regulă aplicându-se şi reprezentantului care a depăşit împuternicirea sa. De asemenea, orice persoană se poate obliga cambialmente prin mandatar, chiar dacă mandatul este conceput în termeni generali în ce priveşte dreptul mandatarului de a emite sau semna cambii.

Or, în speţă, chiar dacă s-ar reţine că inculpatul a semnat într-adevăr bilete la ordin ulterior datei de 07 aprilie 2009 şi fără împuternicire, obligaţia sa decurgând din titlu subzistă, confiscarea biletului la ordin nefiind întemeiată în niciunul dintre cazurile prevăzute de art. 118 C. pen. (1969). De altfel, chiar dacă biletul la ordin încorporează o obligaţie autonomă şi necondiţionată de plată a unei sume de bani la termenul stipulat, nu se poate face abstracţie în cauză că acest titlu a fost emis tocmai pentru plata mărfurilor livrate către SC A. SRL, nefiind nici un impediment ca această societate să rămână şi ea pe mai departe obligată la plata acelei sume.

Mai mult, instanţa a reţinut că probele administrate în cauză, respectiv declaraţiile martorilor W., X., DD. şi T., au confirmat împrejurarea că după data de 07 aprilie 2009 inculpatul nu a mai predat angajaţilor săi vreun instrument de plată (şi nici nu a încercat să le recupereze pe cele semnate în alb anterior datei de 07 aprilie 2009), toate aceste bilete la ordin fiind semnate de către inculpat anterior acestei date şi predate fără alte menţiuni. Doar completarea unora dintre biletele la ordin a avut loc ulterior datei de 07 aprilie 2009, de către angajaţii SC A. SRL, care şi-au exercitat aceleaşi atribuţii şi după cesionarea societăţii. De asemenea, martora R. a fost împuternicită de către noul administrator prin procura din 07 aprilie 2009 să îl „reprezinte cu puteri depline în activitatea societăţii sus-menţionate putând lua în numele meu şi pentru mine şi societate orice hotărâre care va crede de cuviinţa, să mă reprezinte şi să semneze în numele meu acte de modificare a actului constitutiv al societăţii (...), putând efectua şi operaţiuni curente la bancă, putând ca în numele firmei angaja şi negocia orice fel de contracte...”, aceasta exercitând după data de 07 aprilie 2009 atribuţiile specifice funcţiei de administrator, iar completarea acelor bilete la ordin cu acceptul său nu le poate lipsi de efecte, eventuala confiscare a acestora prejudiciind în mod grav interesele părţilor civile.

În concluzie, prima instanţă a apreciat că biletele la ordin sunt valide în limitele legii, îşi produc efectele specifice în cadrul aceloraşi limite, generând obligaţii atât pentru inculpat, cât şi pentru partea responsabila civilmente, astfel încât confiscarea lor nu este justificată.

Instanţa a mai dispus, în baza art. 7 alin. (2) din Legea nr. 26/1990, efectuarea cuvenitelor menţiuni la registrul comerţului privind pedeapsa complementară prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. c) C. pen. (1969) aplicată inculpatului, iar, în baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen. (1968), l-a obligat pe acesta la plata sumei de 4.500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare în favoarea statului.

Totodată, în baza art. 199 alin. (3) C. pen. (1969), au fost scutiţi avocaţii N. şi O. de plata amenzilor în cuantum de cate 2.000 RON aplicate acestora prin încheierea din data de 10 decembrie 2012, întrucât aceştia au prezent dovezi privind caracterul justificat al lipsei lor de la termenul de judecată din data de 10 decembrie 2012, dispunându-se se va vira, din fondurile Ministerului Justiţiei, în favoarea Baroului Bihor suma de 100 RON, reprezentând onorariul parţial al apărătorului din oficiu, avocat P. conform delegaţiei din 13 octombrie 2010.

Prin decizia penală nr. 156/A din 12 decembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. (1968), a fost respins ca nefondat apelul declarat de partea civilă SC M. SA, cu sediul procesual în Oradea, judeţul Bihor, împotriva sentinţei penale nr. 60/P din 26 martie 2013 pronunţată de Tribunalul Bihor care a fost menţinută în totul, obligând pe apelant să plătească suma de 500 RON, cheltuieli judiciare în apel, în favoarea statului.

Totodată, în baza art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. (1968), au fost admise apelurile declarate de Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor şi inculpatul Q., domiciliat în Paleu, judeţul Bihor, împotriva sentinţei penale nr. 60/P din 26 martie 2013 pronunţată de Tribunalul Bihor, care a fost desfiinţată în sensul că: a fost înlăturată pedeapsa de 10 ani închisoare, pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. c) C. pen. (1969) pe o durată de 5 ani şi pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. c) C. pen. (1969) şi a fost înlăturată dispoziţia de schimbare a încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (3), (5) C. pen. (1969) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) în infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen. (1969) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969).

În baza art. 334 C. proc. pen. (1968), a fost schimbată încadrarea juridică a faptei din infracţiunea de art. 215 alin. (1), (3), (5) C. pen. (1969) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) în infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (3), (4), (5) C. pen. (1969) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969).

Au fost reţinute în favoarea inculpatului circumstanţele atenuante judiciare prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a), b) şi alin. (2) C. pen. (1969) şi, făcând aplicarea art. 76 alin. (2) şi (3) C. pen. (1969), a fost condamnat inculpatul Q. pentru comiterea infracţiunii de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, prevăzută de art. 215 alin. (1), (3), (4), (5) C. pen. (1969) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) la o pedeapsă principală de 4 ani închisoare.

În baza art. 71 C. pen. (1969), s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. c) C. pen. (1969) cu titlu de pedeapsă accesorie.

În baza art. 861 C. pen. (1969) şi art. 71 alin. (5) C. pen. (1969), s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 9 ani stabilit conform art. 862 C. pen. (1969).

În baza art. 86 alin. (1) C. pen. (1969), a fost obligat inculpatul ca pe durata termenului de încercare să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bihor conform programului stabilit de acesta;

b) să anunţe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informaţii de natură a fi controlate mijloacele lui de existenţă.

În baza art. 359 C. proc. pen. (1968), s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 86 şi art. 865 C. pen. (1969) a căror nerespectare are drept consecinţă revocarea respectiv anularea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei.

A fost reformată latura civilă a cauzei, în sensul că a fost înlăturată dispoziţia de obligare a inculpatului în solidar cu partea responsabilă civilmente SC A. SRL, prin lichidator judiciar B. SPRL, la plata despăgubirilor civile în favoarea părţile civile SC C. SRL şi SC I. SRL, prin administrator judiciar SC DDD. SPRL, constatând că prejudiciile cauzate acestor părţii civile au fost reparate integral.

A fost înlăturată dispoziţia de obligare a inculpatului în solidar cu partea responsabilă civilmente SC A. SRL, prin lichidator judiciar B. SPRL, la plata despăgubirilor civile în favoarea părţilor civile SC E. SRL, SC J. SRL, SC K. SRL, SC L. SRL, SC D. SRL şi SC G. SRL.

S-a constatat existenţa contractelor de cesiune a drepturilor litigioase între SC E. SRL şi EEE., pentru suma de 39.370 RON, SC J. SRL şi FFF., pentru suma de 1.855,13 RON, SC K. SRL şi GGG., pentru suma de 20.130,04 RON, SC L. SRL şi HHH., reprezentat de mandatara III., pentru suma de 12.168,26 RON, SC D. SRL şi JJJ., pentru suma de 26.560 RON, SC G. SRL şi KKK., pentru suma de 16.310 RON.

S-a constatat că inculpatul a achitat către EEE., FFF., GGG., HHH., reprezentat III., JJJ. şi KKK., preţul cesiunii, aceştia declarând că nu mai au alte pretenţii civile în cauză.

În baza art. 118 lit. e) C. pen. (1969), s-a dispus confiscarea specială de la inculpatul Q. în favoarea statului a sumelor de 18.252,4 RON, 2.782,68 RON, 30.195,06 RON, 39.839,65 RON, 59048,92 RON şi 24.462,21 RON.

A fost reformată dispoziţia privind cheltuielile judiciare în favoarea statului în primă instanţă în sensul că, în baza art. 191 alin. (1) şi (3) C. proc. pen. (1968), a fost obligat inculpatul Q. în solidar cu partea responsabilă civilmente SC A. SRL, prin lichidator judiciar B. SPRL, la plata sumei de 4.500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare în favoarea statului, în primă instanţă.

Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

S-a dispus a se vira, din fondurile Ministerului Justiţiei, în favoarea Baroului Bihor suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului din oficiu, avocat LLL., conform delegaţiei din 17 iunie 2013.

În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen. (1968), restul cheltuielilor judiciare avansate de stat în apel au rămas în sarcina acestuia.

Pentru a dispune astfel, curtea de apel a constatat, în esenţă, că starea de fapt a fost corect reţinută de instanţa de fond pe baza probelor administrate în cauză.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, inculpatul Q. şi cesionarii de drepturi litigioase KKK., FFF., GGG., JJJ. şi EEE., criticând-o sub aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei.

Astfel, recurenta KKK. s-a considerat nedreptăţită de decizia pronunţată, fâră însă a-şi motiva susţinerile, recurenţii EEE. şi FFF. au invocat nelegala citare în faţa instanţei de apel, recurentul GGG. a învederat că i s-a încălcat dreptul la exprimare şi dreptul la apărare, nedându-i-se posibilitatea de a-şi angaja un apărător, iar recurenta JJJ. a criticat hotărârea din perspectiva nelegalei citări şi a încălcării dreptului la apărare, însă niciunul dintre aceştia nu a indicat vreun caz de recurs din cele prevăzute de art. 3859 C. proc. pen. (1968).

Inculpatul Q., prin motivele scrise de recurs depuse la termenul de judecată din data de 13 noiembrie 2014, a criticat decizia din apel prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385 pct. 3 C. proc. pen. (1968), invocând nulitatea absolută a acesteia întrucât, deşi la data pronunţării, 12 decembrie 2013, din completul de judecată a fâcut parte judecător MMM., care a şi semnat minuta, hotărârea a fost redactată în integralitate la 25 iulie 2014, dată la care magistratul era suspendat din funcţie, motiv pentru care semnarea acesteia a fost realizată de preşedintele instanţei. În opinia apărării, întrucât la acel moment magistratul era suspendat din funcţie, el nu mai avea niciun drept derivat din calitatea de membru al completului, respectiv nu mai era îndreptăţită să motiveze hotărârea. Pentru aceste motive, a solicitat, în baza art. 385 pct. 1 lit. c) C. proc. pen. (1968), „retrimiterea cauzei la instanţa de fond”.

Tot prin prisma aceluiaşi caz de casare, cu ocazia dezbaterilor, inculpatul a criticat decizia recurată şi din perspectiva nemotivării, învederând că neexpunerea în totalitate a considerentelor l-a pus în imposibilitate de a cunoaşte toate aspectele avute în vedere la admiterea apelului.

Recurentul inculpat a mai invocat şi cazul de recurs prevăzut de art. 385 pct. 20 C. proc. pen. (1968), învederând că de la momentul trimiterii în judecată a intervenit o lege penală nouă, care îi este mai favorabilă, şi arătând că doreşte să beneficieze de prevederile art. 244 alin. (3) C. pen., privind încetarea procesului penal prin împăcarea părţilor, conform art. 159 alin. (3) C. pen., precizând că până la data de 13 noiembrie 2014 a reuşit să se împace cu 5 din cele 12 societăţi comerciale vătămate în cauză.

Cu ocazia dezbaterilor, inculpatul, prin apărător, nu a mai susţinut acest caz de recurs, însă a invocat dispoziţiile art. 5 C. pen. şi art. 159 alin. (3) C. pen., solicitând ca, în baza art. 16 lit. g) C. proc. pen., să fie dispusă încetarea procesului penal întrucât în cauză a intervenit împăcarea părţilor, aspect dovedit prin înscrisurile depuse la dosar, apreciind că încadrarea juridică corectă a faptelor este reprezentată de dispoziţiile art. 244 alin. (1) C. pen. raportat la art. 35 alin. (1) C. pen. Totodată, a solicitat înlăturarea dispoziţiilor privind confiscarea dispusă de Tribunalul Bihor, soluţie menţinută de Curtea de Apel Oradea, şi lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile.

În ceea ce priveşte recursurile formulate de cesionarii drepturilor litigioase KKK., FFF., GGG., JJJ. şi EEE., Înalta Curte constată că, la data de 26 februarie 2015, s-au depus la dosar duplicatul în original al declaraţiei dată de JJJ., în care, printre altele, declară că îşi retrage recursul formulat în Dosarul nr. x/111/2010, autentificată la Biroul Individual Notarial NNN. sub nr. 144 din 19 ianuarie 2015, duplicatul în original al declaraţiei dată de EEE. în care, printre altele, declară că îşi retrage recursul formulat în Dosarul nr. x/111/2010, autentificată la Biroul Individual Notarial NNN. sub nr. 149 din 20 ianuarie 2015, duplicatul în original al declaraţiei dată de KKK. în care, printre altele, declară că îşi retrage recursul formulat în Dosarul nr. x/111/2010, autentificată la Societatea Profesională Notarială OOO. şi PPP. sub nr. 90 din 19 ianuarie 2015, duplicatul în original al declaraţiei dată de FFF. în care, printre altele, declară că îşi retrage recursul formulat în Dosarul nr. x/111/2010, autentificată la Biroul Notarial QQQ. sub nr. 134 din 19 ianuarie 2015 şi duplicatul în original al declaraţiei dată de GGG. în care, printre altele, declară că îşi retrage recursul formulat în Dosarul nr. x/111/2010, autentificată la Societatea Profesională Notarială RRR. sub nr. 33 din 20 ianuarie 2015.

Totodată, la data de 08 aprilie 2015, recurentul EEE. a transmis, prin email, înscrisul sub semnătură privată cuprinzând manifestarea sa de voinţă în sensul retragerii recursului formulat împotriva deciziei nr. 156 din 12 decembrie 2013, ca urmare a recuperării de la inculpatul Q. a tuturor sumelor datorate de acesta, iar, în şedinţa publică din 09 aprilie 2015, au fost depuse la dosar declaraţiile notariale de renunţare la recurs date de recurenţii FFF., JJJ., KKK. şi GGG. şi autentificate de notar public SSS. din cadrul Societăţii Profesionale Notariale QQQ. şi SSS. prin încheierile nr. 467, 468, 469 şi 470 din 08 aprilie 2015.

Faţă de aceste manifestări de voinţă, verificând prevederile legale incidente, Înalta Curte constată că, potrivit dispoziţiilor art. 385 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen. (1968), părţile îşi pot retrage recursul în condiţiile art. 369 C. proc. pen. (1968), care se aplică în mod corespunzător.

Deoarece manifestarea de voinţă s-a tăcut de către cesionarii drepturilor litigioase prin declaraţii notariale, până la încheierea dezbaterilor, în cauză fiind respectate dispoziţiile art. 369 C. proc. pen., Înalta Curte urmează a lua act de retragerea recursurilor declarate de recurenţii KKK., FFF., GGG., JJJ. şi EEE. împotriva decizii penale nr. 156/A din 12 decembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, care, în temeiul art. 191 alin. (2) C. proc. pen. (1968), având în vedere culpa procesuală, vor fi obligaţi la plata sumei de câte 200 RON cheltuieli judiciare către stat.

Examinând, în continuare, decizia penală atacată, prin prisma motivelor invocate de inculpatul Q., Înalta Curte constată că recursul este fondat, însă în limitele ce se vor arăta şi pentru următoarele considerente:

Prealabil verificării temeiniciei susţinerilor inculpatului, Înalta Curte arată că, deşi la data de 1 februarie 2014, a intrat în vigoare Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, iar art. 108 din Legea nr. 255/2013 a abrogat expres C. proc. pen. din 1968 (Legea nr. 29/1968), cadrul procesual în care s-a desfăşurat judecarea prezentelor recursuri este cel reglementat de prevederile art. 3851 - art. 38519 din legea de procedură penală anterioară, având în vedere în acest dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013.

Totodată, Înalta Curte constată că decizia atacată a fost pronunţată la data de 12 decembrie 2013, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti (15 februarie 2013), astfel încât aceasta este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute în art. 385 C. proc. pen. (1968), aşa cum au fost modificate prin actul normativ menţionat.

Tot cu titlu preliminar, instanţa constată că recursul promovat de inculpat a fost motivat abia la data de 13 noiembrie 2014 şi apoi completat oral, cu ocazia dezbaterilor, la 21 mai 2015, deci cu depăşirea termenului prevăzut de art. 38510 alin. (2) C. proc. pen. (1968), însă, având în vedere că, potrivit art. 385 alin. (3) C. proc. pen. (1968), cazul de casare prevăzut de alin. (1) pct. 3 al aceluiaşi articol poate fi luat în considerare din oficiu, va proceda la examinarea acestuia conform dispoziţiilor art. 38510 alin. (21) C. proc. pen. (1968).

Potrivit art. 3859 alin. (1) pct. 3 C. proc. pen. (1968), o hotărâre este supusă casării dacă instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori s-au încălcat prevederile art. 292 alin. (2) C. proc. pen. (1968) sau a existat un caz de incompatibilitate. Se constată, aşadar, că acest caz de casare vizează compunerea completului de judecată la data soluţionării cauzei, acesta fiind momentul la care se poate aprecia incidenţa motivului de nulitate invocat şi nu data redactării considerentelor. Or, recurentul inculpat Q. a invocat nulitatea absolută a deciziei penale nr. 156/A din 12 decembrie 2013 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, învederând că unul dintre magistraţii care au pronunţat-o era suspendat din funcţia de judecător la 25 iulie 2014, respectiv la data redactării hotărârii.

Ca atare, întrucât nu au fost invocate critici privind incompatibilitatea judecătorilor ori nelegala compunere a completului la momentul pronunţării soluţiei ci doar la momentul redactării considerentelor acesteia, Înalta Curte constată că motivele învederate pe acest aspect nu se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 3 C. proc. pen. (1968).

În ceea ce priveşte criticile referitoare la nemotivarea deciziei Curţii de Apel Oradea, invocate prin prisma aceluiaşi caz de casare, Înalta Curte, deşi le constată întemeiate, arată că acestea nu pot fi analizate din perspectiva niciunuia dintre motivele prevăzute de art. 3859 alin. (1) C. proc. pen. (1968), astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013, în condiţiile în care, prin acest act normativ, pct. 9 şi 10 ale articolului menţionat, care ar fi permis verificarea respectivelor împrejurări, au fost abrogate. Chiar dacă criticile formulate ar fi putut fi, eventual, analizate prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. (1968), singurul care permite la acest moment îndreptarea unei hotărâri pronunţate cu încălcarea legii, acesta nu a fost invocat de recurent, iar instanţa, faţă de dispoziţiile art. 38510 alin. (21) C. proc. pen. (1968) raportat la art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. (1968), nu îl poate lua în considerare din oficiu.

Recursul inculpatului Q. este, însă, întemeiat în ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 5 C. pen.

Astfel, examinând recursul formulat din perspectiva aplicării dispoziţiilor art. 5 C. pen., cu referire la Decizia nr. 265 din 06 mai 2014 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 372 din 20 mai 2014, prin care s-a constatat că respectivele dispoziţii sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile, Înalta Curte, realizând o comparare a prevederilor din ambele coduri în raport cu fiecare criteriu de determinare (condiţii de incriminare, de tragere la răspundere penală şi de sancţionare) şi cu privire la fiecare instituţie incidenţă în speţa dedusă judecăţii şi, în plus, o evaluare finală a acestora, în vederea alegerii aceleia dintre cele două legi penale succesive care este mai blândă, în ansamblul dispoziţiilor sale, constată că legea penală mai favorabilă este, în cauză, noul Cod penal, acesta fiind cel care conduce, în concret, la un rezultat mai avantajos pentru inculpatul Q.

În acest sens, Înalta Curte constată că inculpatul a fost trimis în judecată şi condamnat de instanţele inferioare, pentru comiterea, în formă continuată, a infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1), (3), (4) şi (5) C. pen. (1969) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi, faptă care, în noua reglementare, are un conţinut identic şi corespunde infracţiunii prevăzute de art. 244 alin. (1) C. pen., fiind pedepsită cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.

Ca element de noutate, în noul Cod penal s-a renunţat la agravarea pedepsei pentru înşelăciunea în convenţii, cea prin emiterea de cec-uri şi cea care a produs consecinţe deosebit de grave, fapte care erau incriminate în reglementarea anterioară ca variante agravate, care, însă, nu au fost dezincrimininate, legiuitorul actual înţelegând să sancţioneze făptuitorii cu aceeaşi pedeapsă prin forma tip a infracţiunii, indiferent de modalitatea de săvârşire (prin convenţii sau prin emitere de cec-uri) ori de cuantumul daunelor provocate.

În plus, prin dispoziţiile art. 244 alin. (3) C. pen., actualul legiuitor a reglementat în cazul infracţiunii de înşelăciune, tot cu caracter de noutate, o cauză de înlăturare a răspunderii penale, şi anume împăcarea părţilor, care potrivit art. 159 alin. (1) C. pen., poate interveni în situaţia în care punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut din oficiu, dacă legea o prevede în mod expres, cum este cazul de faţă, prin intervenirea acesteia stingându-se şi acţiunea civilă [art. 159 alin. (2) C. pen.]. Totodată, se observă că dispoziţiile art. 159 alin. (3) C. pen. prevăd că împăcarea produce efecte numai cu privire la persoanele între care a intervenit şi doar dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanţei.

Pe de altă parte, trebuie observat că, în noua codificare, având în vedere că prin faptele sale inculpatul Q. a indus în eroare 11 societăţi comerciale care, ulterior, s-au constituit părţi civile în cauză, şi faţă de dispoziţiile art. 35 C. pen., în conformitate cu care infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii şi împotriva aceluiaşi subiect activ, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni, situaţie care nu se regăseşte în speţă, activitatea infracţională imputată recurentului întruneşte elementele constitutive a 11 infracţiuni de înşelăciune prevăzute de art. art. 244 alin. (1) C. pen., aflate în concurs.

În aceste condiţii, în situaţia în care inculpatul Q. se împacă, în termenul stabilit de legiuitor, cu toate părţile civile din cauză, noua reglementare este mai favorabilă acestuia.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că la termenul din 13 noiembrie 2014 au fost depuse la dosar duplicatul actului de împăcare încheiat de SC G. SA, autentificat prin încheierea nr. 2603 din 2 octombrie 2014 de notarul public PPP., duplicatul declaraţiei date de SC E. SRL în sensul că se împacă cu inculpatul, autentificată prin încheierea nr. 600 din 08 octombrie 2014 de notar public TTT., duplicatul declaraţiei date de SC L. SRL în sensul că se împacă cu Q., autentificată prin încheierea nr. 7241 din 05 noiembrie 2014 de notar public UUU., duplicatul actului de împăcare încheiat de SC I. SRL, autentificat prin încheierea nr. 5687 din 21 august 2014. La acelaşi termen, inculpatul Q. a arătat personal în faţa instanţei că înţelege să se împace cu SC G. SA, SC E. SRL, SC L. SRL şi SC I. SRL, manifestarea sa de voinţă fiind exprimată în cuprinsul unei declaraţii care a fost ataşată la dosarul cauzei.

De asemenea, la termenul din 15 ianuarie 2015 au fost depuse la dosar duplicatul declaraţiei date de SC C. SRL, autentificată prin încheierea nr. 35 din 09 ianuarie 2015 de notar public VVV., duplicatul declaraţiei date de reprezentantul legal al SC J. SRL, WWW., autentificată prin încheierea nr. 20 din 13 ianuarie 2015 de notar public XXX., duplicatul declaraţiei date de SC D. SRL, autentificată prin încheierea nr. 26 din 08 ianuarie 2015 de notar public YYY., duplicatul declaraţiei date de SC H. SRL, autentificată prin încheierea nr. 89 din 09 ianuarie 2015 de notar public UUU., duplicatul actului de împăcare încheiat de SC M. SA, autentificat prin încheierea nr. 1006 din 25 noiembrie 2014 de notar public RRR., duplicatul declaraţiei date de SC K. SRL, autentificată prin încheierea nr. 30 din 12 ianuarie 2015 de notar public ZZZ., duplicatul actului de împăcare încheiat de SC F. SRL, autentificat prin încheierea nr. 44 din 13 ianuarie 2015 de notar public PPP., înscrisuri prin care reprezentanţii părţilor civile anterior menţionate au arătat că se împacă cu inculpatul Q. La acelaşi termen, inculpatul a arătat personal în faţa instanţei că înţelege să se împace cu SC C. SRL, SC J. SRL, SC D. SRL, SC H. SRL, SC M. SA, de SC K. SRL, SC F. SRL, şi această manifestare de voinţă fiind exprimată în cuprinsul unei declaraţii care a fost ataşată la dosarul cauzei.

În plus, pe parcursul judecării cauzei în recurs s-a procedat la verificarea la Registrul Comerţului a datelor cu privire la denumirea şi sediul tuturor părţilor civile ori a reprezentantului legal a unora dintre acestea, la solicitarea instanţei inculpatul depunând la dosar toate tranzacţiile încheiate cu cesionarii de drepturi litigioase, în original, şi înscrisurile ce fac dovada faptului că a achitat persoanelor îndreptăţite prejudiciul cauzat.

Sub aspectul termenului până la care poate interveni împăcarea, Înalta Curte arată că, deşi în cauză citirea actului de sesizare a avut loc anterior datei de 01 februarie 2014 (respectiv la termenul din 15 iunie 2011 în faţa Tribunalului Bihor), prin Decizia nr. 508/2014 (publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 843 din 19 noiembrie 2014), Curtea Constituţională, admiţând excepţia de neconstituţionalitate, a constatat că dispoziţiile art. 159 alin. (3) C. pen. sunt constituţionale în măsura în care se aplică tuturor inculpaţilor trimişi în judecată înaintea datei intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi pentru care, la acea dată, momentul citirii actului de sesizare fusese depăşit. În acest sens, Curtea a reţinut că, pentru a răspunde exigenţelor principiului constituţional al aplicării legii penale mai favorabile, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, aşa cum a fost detaliat acesta în jurisprudenţa sa, până la încetarea situaţiilor tranzitorii generate de intrarea în vigoare a noului Cod penal, împăcarea poate interveni până la primul termen de judecată stabilit ulterior datei publicării deciziei în M. Of. al României, Partea I. Or, primul termen de judecată stabilit în cauză după data publicării deciziei Curţii Constituţionale în M. Of. (19 noiembrie 2014) a fost 15 ianuarie 2015, moment până la care intervenise deja împăcarea inculpatului Q. cu toate părţile civile.

În consecinţă, Înalta Curte, constatând nemijlocit acordul de voinţă al recurentului şi al părţilor civile de a se împăca, urmează să dea eficienţă dispoziţiilor art. 159 alin. (2) C. pen., potrivit cărora împăcarea înlătură răspunderea penală şi stinge acţiunea civilă, şi să dispună încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului Q., luând act de împăcare, manifestare de voinţă ce a fost consfinţită prin înscrisurile anterior menţionate în privinţa părţilor civile şi declaraţiile date în faţa instanţei de către inculpat.

În ceea ce priveşte solicitarea procurorului de a se reţine în încadrarea juridică a faptei dispoziţiile alin. (2) al art. 244 C. pen. (înlăturate în apel), precum şi cea referitoare la reţinerea a două infracţiuni [atât a infracţiunii prevăzute de art. 84 alin. (1) pct. 3 din Legea nr. 59/1934, cât şi a infracţiunii de înşelăciune prevăzute de art. 244 alin. (1) C. pen.] în privinţa activităţii infracţionale desfăşurate în dauna părţii civile SC E. SRL având în vedere că la comiterea acesteia a fost utilizată o filă cec doar semnată şi ştampilată, Înalta Curte nu va putea proceda la analizarea acestora întrucât în cauză parchetul nu a formulat recurs, iar, în conformitate cu dispoziţiile art. 385 C. proc. pen., în propria cale de atac nu se poate crea părţii o situaţie mai grea.

În plus, stabilirea împrejurărilor ce pot constitui elementul material al infracţiunii prevăzute de art. 84 alin. (1) pct. 3 din Legea nr. 59/1934 (respectiv data falsă sau lipsa unuia din elementele esenţiale prevăzute de legea specială pentru valabilitatea unui cec) trebuia realizată încă de la fond sau apel, Înalta Curte neputând proceda, pe calea recursului, la o reapreciere a situaţiei de fapt în cauză.

Ca urmare, având în vedere toate considerentele expuse mai sus, doar sub aspectul aplicării legii penale mai favorabile, în temeiul art. 5 C. pen., Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 3855 pct. 2 lit. d) C. proc. pen. (1968), va admite recursul declarat de inculpatul Q. împotriva deciziei penale nr. 156/A din 12 decembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, va casa, în parte, decizia penală recurată şi sentinţa penală nr. 60/P din 26 martie 2013 pronunţată de Tribunalul Bihor şi, rejudecând în fond, în baza art. 334 C. proc. pen. (1968), va schimba încadrarea juridică a faptelor reţinute în sarcina inculpatului din infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, prevăzută de art. 215 alin. (1), (3), (4) şi (5) C. pen. (1969) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) în 11 infracţiuni de înşelăciune, prevăzute de art. 244 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. (1968) raportat la art. 10 lit. h) C. proc. pen. (1968) cu aplicarea art. 244 alin. (3) C. pen., va înceta procesul penal pornit împotriva inculpatului Q. pentru săvârşirea a 11 infracţiuni de înşelăciune, prevăzute de art. 244 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen., ca urmare a împăcării părţilor.

În baza art. 159 alin. (2) C. pen., va constata stinse acţiunile civile formulate de părţile civile SC C. SRL, SC D. SRL, SC E. SRL, SC M. SA, SC F. SRL, SC euro G. SRL, SC H. SRL, SC I. SRL, SC J. SRL, SC K. SRL şi SC L. SRL.

Având în vedere că cesionarii drepturilor litigioase JJJ., EEE., KKK., FFF. şi GGG. au declarat, în formă autentificată, că, ulterior tranzacţiilor încheiate cu inculpatul, acesta a achitat şi diferenţa dintre preţul cesiunii (achitat anterior) şi valoarea prejudiciului stabilit în cauză, precum şi că prin declaraţia autentificată prin încheierea nr. 919 din 13 februarie 2015, dată în faţa notarului public UUU., numitul HHH. (cesionar al drepturilor litigioase de la cedentul SC L. SRL) a arătat că nu mai are nicio pretenţie civilă sau penală întrucât a recuperat întregul prejudiciu, iar părţile civile SC C. SRL, SC D. SRL, SC E. SRL, SC M. SA, SC F. SRL, SC G. SRL, SC H. SRL, SC I. SRL, SC J. SRL, SC K. SRL şi SC L. SRL s-au împăcat cu inculpatul, Înalta Curte, constând că toate sumele dobândite de Q. prin săvârşirea faptei au fost restituite persoanelor îndreptăţite, va înlătura dispoziţia privind aplicarea art. 118 lit. e) C. pen. (1969).

Totodată, în baza art. 192 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen. (1968), va obliga inculpatul la 4.500 RON şi părţile civile la câte 20 RON, cheltuieli judiciare către stat în fond, menţinând celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate.

În conformitate cu dispoziţiile art. 191 alin. (3) C. proc. pen. (1968), cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului inculpatului vor rămâne în sarcina statului, iar onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat Q., în sumă de 200 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de inculpatul Q. împotriva deciziei penale nr. 156/A din 12 decembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Casează, în parte, decizia penală recurată şi sentinţa penală nr. 60/P din 26 martie 2013 pronunţată de Tribunalul Bihor şi rejudecând în fond:

În baza art. 334 C. proc. pen. (1968) schimbă încadrarea juridică a faptelor reţinute în sarcina inculpatului Q. din infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, prevăzută de art. 215 alin. (1), (3), (4) şi (5) C. pen. (1969) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) în 11 infracţiuni de înşelăciune, prevăzute de art. 244 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. (1968) raportat la art. 10 lit. h) C. proc. pen. (1968) cu aplicarea art. 244 alin. (3) C. pen. încetează procesul penal pornit împotriva inculpatului Q. pentru săvârşirea a 11 infracţiuni de înşelăciune, prevăzute de art. 244 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen., ca urmare a împăcării părţilor.

În baza art. 159 alin. (2) C. pen., constată stinse acţiunile civile formulate de părţile civile SC C. SRL, SC D. SRL, SC E. SRL, SC M. SA, SC F. SRL, SC euro G. SRL, SC H. SRL, SC I. SRL, SC J. SRL, SC K. SRL şi SC L. SRL.

Înlătură dispoziţia privind aplicarea art. 118 lit. e) C. pen. (1969).

În baza art. 192 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen. obligă inculpatul la 4.500 RON şi părţile civile la câte 20 RON, cheltuieli judiciare către stat în fond.

Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate.

Ia act de retragerea recursurilor declarate de recurenţii KKK., FFF., GGG., JJJ. şi EEE. împotriva aceleiaşi decizii penale.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului inculpatului rămân în sarcina statului.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat Q., în sumă de 200 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Obligă recurenţii KKK., FFF., GGG., JJJ. şi EEE. la plata sumei de câte 200 RON cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 21 mai 2015.