Application of the more favorable criminal law principle to foreign judgments recognized under international judicial cooperation

Decizia nr. 455/2016

Asupra contestaţiei de faţă,

În baza actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 245 din data de 22 decembrie 2015 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, s-a respins contestaţia la executare formulată de condamnatul A. privind sentinţa penală nr. 54 din 11 februarie 2014 a Curţii de Apel Craiova, dată în Dosarul nr. x/54/2014, ca nefondată.

Pentru a pronunţa această hotărâre a reţinut următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 54 din 11 februarie 2014 a Curţii de Apel Craiova, dată în Dosarul nr. x/54/2014, a fost admisă cererea formulată de autorităţile judiciare austriece privind transferarea cetăţeanului român A.

S-a dispus transferarea cetăţeanului român A., deţinut în Penitenciarul Stein din Austria, în vederea executării pedepsei închisorii într-un penitenciar din România.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Curtea de Apel Craiova a reţinut că, în temeiul dispoziţiilor art. 153 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 republicată, privind Cooperarea Judiciară Internaţională în materie penală, cu modificările ulterioare, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova a înaintat instanţei, cu adresa din 2014, cererea formulată de autorităţile judiciare austriece privind transferarea cetăţeanului român A. (deţinut în Penitenciarul Stein din Austria), în vederea executării pedepsei închisorii într-un penitenciar din România.

La cererea menţionată, s-a ataşat documentaţia aferentă şi referatul în urma verificărilor efectuate.

Din documentele înaintate s-a reţinut că, prin sentinţa penală pronunţată de Tribunalul pentru cauze penale Viena la data de 29 februarie 2012, în Dosarul cu nr. x/Hv/3/l/1v, cetăţeanul român A. a fost condamnat la pedeapsa de 14 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor de omor prev de art. 15 şi art. 75 C. pen. austriac, şi viol prev de art. 201 alin. (1) C. pen. austriac, reţinându-se în fapt că la data de 23 iunie 2011, inculpatul A. a agresat-o pe persoana vătămată B., punându-i în pericol viaţa şi sănătatea şi a întreţinut cu aceasta acte sexuale prin constrângere.

Împotriva sentinţei pronunţate de Tribunalul pentru cauze penale Viena la data de 29 februarie 2012, în Dosarul cu nr. x/Hv/3/l/1v, a declarat recurs atât inculpatul A., cât şi procuratura.

Totodată, inculpatul A. a formulat contestaţie în anulare împotriva sentinţei penale pronunţată de Tribunalul pentru cauze penale Viena la data de 29 februarie 2012, în Dosarul cu nr. x/Hv/3/l/1v, contestaţie care a fost respinsă de Curtea Supremă de Justiţie prin decizia penală pronunţată la data de 10 iulie 2012, în Dosarul nr. x/Os/60/12y-4.

Prin decizia penală pronunţată de Curtea de Apel Viena la data de 18 septembrie 2012 în Dosarul nr. x/Bs/301/12/d, a fost admis recursul procuraturii, fiind majorată pedeapsa privativă de libertate aplicată inculpatului, la 16 ani închisoare, şi a fost respins recursul declarat de inculpat.

Durata arestului preventiv, a cărui executare a început la data de 24 iunie 2011, a fost dedusă din pedeapsă.

Împotriva cetăţeanului român A., autorităţile austriece au dispus măsura expulzării, cu interdicţia de reintrare pe teritoriul statului de condamnare, pe o perioadă nelimitată, prin Decizia Direcţiei Generale de Poliţie Viena nr. 1313205/FrB/12 din data de 05 octombrie 2012.

La data de 25 septembrie 2012, cetăţeanul român A. a declarat că se opune transferării sale în România, în vederea executării pedepsei în continuare într-un penitenciar din această ţară.

În urma verificărilor efectuate, s-a constatat că prin sentinţa penală nr. 527 din 24 martie 1992 a Judecătoriei Drobeta Turnu Severin, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 605 din 23 octombrie 1992 a Tribunalului Mehedinţi, cetăţeanul român A. a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 1 an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunilor de violare de domiciliu şi ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, iar prin sentinţa penală nr. 2569 din 19 octombrie 1993 a Judecătoriei Drobeta Turnu Severin, rămasă definitivă prin nerecurare, cetăţeanul român A. a fost condamnat la pedeapsa de 3 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de lovire sau alte violenţe, pedepsele pronunţate prin cele două sentinţe fiind contopite în pedeapsa cea mai grea, de 1 an închisoare, prin sentinţa penală nr. 3211 din 06 decembrie 1993 a Judecătoriei Drobeta Turnu Severin, rămasă definitivă prin neexercitarea căii de atac.

De asemenea, prin Ordonanţa nr. 1773/P/2010 din 24 iunie 2011 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Strehaia, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a numitului A. pentru săvârşirea infracţiunii prev de art. 86 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 şi aplicarea faţă de acesta a sancţiunii cu caracter administrativ a amenzii în cuantum de 1.000 lei.

În referatul înaintat instanţei de Ministerul Public, în temeiul dispoziţiilor art. 153 alin. (1) din Lg. 302/2004 republicată, s-a propus admiterea cererii formulate de către autorităţile judiciare austriece privind transferarea cetăţeanului român A. (deţinut în Penitenciarul Stein din Austria) în vederea executării pedepsei într-un penitenciar din România, avându-se în vedere starea de fapt prezentată, actele înaintate de autorităţile judiciare austriece şi considerându-se îndeplinite condiţiile prev de art. 155 din Legea nr. 302/2004 republicată, consimţământul condamnatului nemaifiind necesar, ci doar opinia acestuia, avându-se în vedere că s-a dispus măsura expulzării acestuia de către autorităţile austriece (între România şi statul de condamnare - Austria - sunt aplicabile dispoziţiile art. 3 din Protocolul Adiţional la Convenţia Europeană Asupra transferării persoanelor condamnate adoptat la Strasbourg la data de 18 decembrie 1997).

S-a constatat că solicitarea este întemeiată şi a fost admisă, pentru următoarele considerente:

Din actele depuse la dosar, Curtea de Apel a reţinut că prin decizia penală din 18 septembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Viena în Dosar nr. x/Bs/30/l/12/d, A. a fost condamnat definitiv la o pedeapsă de 16 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor de tentativă de omor prev de art. 15 şi art. 75 C. pen. austriac şi viol prev de art. 201 alin. (1) C. pen. austriac, reţinându-se în esenţă că la 23 iunie 2011, acesta a agresat partea vătămată B., punându-i în pericol viaţa şi sănătatea şi a întreţinut cu aceasta acte sexuale, prin constrângere.

Din procesul-verbal încheiat la 25 septembrie 2012 la Penitenciarul Stein din Republica Austria, s-a reţinut că A. a fost informat despre posibilitatea unui transfer în România, în vederea continuării executării pedepsei, acesta declarând că nu este de acord ca restul de pedeapsă să fie executată în ţara de origine.

În aceste condiţii, s-a emis decizia cu privire la aplicarea unei interdicţii, pe o durată nelimitată, în conformitate cu dispoziţiile art. 67 alin. (1) şi (2) a Legii poliţiei pentru străini şi a Ordonanţei I-a a Republicii Austria nr. 100/2005.

Împotriva acestei decizii, persoana condamnată a formulat contestaţie în anulare care, prin decizia din 10 iulie 2012 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Austria, a fost respinsă.

În consecinţă, evaluând întregul material înaintat de autorităţile judiciare austriece, Curtea de Apel Craiova a constatat că sunt îndeplinite dispoziţiile art. 155 din Legea 302/2004 republicată, consimţământul persoanei condamnate nemaifiind necesar, având în vedere că s-a dispus măsura expulzării acestuia de către autorităţile judiciare austriece.

De asemenea, s-a constatat că între România şi statul de condamnare - Austria - sunt incidente dispoziţiile art. 3 din Protocolul Adiţional la Convenţia Europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptat la Strasbourg la 18 decembrie 1997.

În concluzie, în baza dispoziţiilor art. 153 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, s-a dispus admiterea cererii formulată de către autorităţile judiciare austriece privind transferarea cetăţeanului român A. (deţinut în Penitenciarul Stein din Republica Austria), în vederea executării pedepsei închisorii într-un penitenciar din România.

Împotriva sentinţei penale nr. 54 din data 11 februarie 2014 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, au formulat apel Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova şi intimatul condamnat A., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. x/54/2014.

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova a criticat hotărârea atacată pentru greşita nerecunoaştere a hotărârii pronunţate de Tribunalul pentru cauze penale Viena din 29 februarie 2014, Dosar nr. x/Hv/3/llv definitivă prin decizia pronunţată de Curtea de Apel Viena din 18 septembrie 2012 în Dosarul nr. x/Bs/301/12/d şi greşita nededucere a duratei arestării condamnatului.

Apărătorul condamnatului a contestat hotărârea atacată susţinând că nu a fost de acord cu transferul într-un penitenciar din România pentru executarea pedepsei.

Prin Decizia penală nr. 45 din data de 06 martie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/54/2014, au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova şi de apelatul intimat condamnat A. împotriva sentinţe penale nr. 54/2014 din 11 februarie 2014 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

A fost desfiinţată în parte sentinţa penală atacată şi rejudecând, a fost recunoscută sentinţa penală pronunţată de către Tribunalul pentru cauze penale Viena la data de 29 februarie 2012 în Dosarul cu nr. x/Hv/3/l/1v rămasă definitivă prin decizia penală pronunţată de Curtea de Apel Viena la 18 septembrie 2012 în Dosarul nr. x/Bs/301/12d.

S-a dedus din pedeapsa de 16 ani închisoare ce urmează a fi executată într-un penitenciar din România durata executată de către condamnatul A. de la 24 iunie 2011 la 6 martie 2014.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate.

Pentru a pronunţa această decizie Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că în mod greşit Curtea de Apel Craiova nu a dedus din pedeapsa de executat perioada arestării intimatului condamnat şi în mod greşit nu a recunoscut hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Viena.

În cauză nu s-a constatat incidenţa dispoziţiilor art. 155 lit. d) din Legea nr. 302/2004 modificată prin Legea nr. 300/2013 pentru a nu fi recunoscută hotărârea definitivă pronunţată de Curtea de Apel Viena.

Înalta Curte a reţinut că, aşa cum rezultă din certificatul menţionat la art. 4 din Decizia cadru nr. 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce a hotărârilor judecătoreşti în materie penală, care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană, înaintat de autorităţile din Austria, se constată că intimatul condamnat a fost prezent personal la procesul în urma căruia a fost pronunţată decizia, dar nu este de acord să fie transferat în România.

Refuzul condamnatului de a nu fi transferat în România, s-a constatat că nu poate fi primit de Înalta Curte întrucât, prin Decizia Direcţiei Generale de Poliţie Viena nr. 1313205/FrB/12 din 5 octombrie 2012 intimatul inculpat A. a fost expulzat cu interdicţia de reintrare pe teritoriul statului de condamnare, pe o perioadă nelimitată, respectiv de autorităţile austriece, fiind incidente dispoziţiile art. 155 alin. (1) lit. d) teza a II-a din Legea nr. 302/2004.

De asemenea, intimatul condamnat A. are o pedeapsă privativă de libertate de executat de 16 ani închisoare, pedeapsa stabilita prin decizia pronunţată de Curtea de Apel Viena din 18 septembrie 2012 în Dosarul nr. x/BS/301/12/d, iar durata arestului preventiv a început la data de 24 iunie 2011 până în prezent.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova şi de apelatul intimat condamnat A. împotriva sentinţei penale nr. 54/2014 din 11 februarie 2014 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze minori, a desfiinţat în parte sentinţa penală atacată şi rejudecând: în baza art. 154 alin. (6) pct. a din Legea nr. 302/2002 a dispus recunoaşterea şi executarea pedepsei de la 16 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală pronunţată de Tribunalul pentru Cauze Penale Viena la data de 29 februarie 2012 în Dosarul nr. x/Hv/3/l1v rămasă definitivă prin decizi penală pronunţată de Curtea de Apel Viena la 18 septembrie 2012 în Dosarul nr. x/Bs/301/12/d.

Conform art. 73 C. pen., s-a dedus din pedeapsa de 16 ani închisoare aplicată, ce va fi executată într-un penitenciar din România, durata executată de către condamnatul A. de la 24 iunie 2011 la 6 martie 2014.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate.

Curtea de Apel Craiova a constat următoarele:

Contestaţia la executare formulată de condamnat a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. c) şi d) C. proc. pen., susţinându-se că prin hotărârea de recunoaştere pronunţată, instanţa română nu a analizat dacă infracţiunile pentru care a fost condamnat îşi găsesc corespondent în legislaţia română şi dacă îmbracă forma simplă sau varianta agravantă a celor două infracţiuni pentru care autorităţile austriece au pronunţat hotărâri de condamnare, acest lucru având relevanţă din perspectiva aplicării principiului legii penale mai favorabile prev. de art. 6 alin. (1) C. pen.

În primul rând, a menţionat faptul că, problematica pusă în discuţie a făcut obiectul unei sesizări în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie statuând prin Decizia nr. 13/2014 ale cărei efecte sunt obligatorii în conformitate cu dispoziţiile art. 477 alin. (3) C. proc. pen., că în aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, art. 6 alin. (1) C. pen., se aplică şi persoanelor condamnate în străinătate şi transferate în vederea executării pedepsei într-un penitenciar din România.

În considerentele deciziei, s-a reţinut că după recunoaşterea hotărârii pronunţate în străinătate, persoanele condamnate au, în ceea ce priveşte executarea aceleaşi drepturi, putând formula, ca şi ceilalţi condamnaţi de instanţele române, contestaţii la executare conform art. 598 C. proc. pen., una din situaţiile în care pot formula o astfel de contestaţie la executare fiind chiar invocarea unei cauze de stingere sau de micşorare a pedepsei (art. 598 lit. d) C. proc. pen.).

Din aceste considerente, a rezultat aşadar că, anterior examinării cauzei pe tărâmul art. 6 alin. (1) C. pen. este necesară determinarea normei de incriminare din legislaţia română.

Lecturând hotărârea de recunoaştere pronunţată de Curtea de Apel Craiova s-a constatat că, în conţinutul său instanţa nu a făcut nicio referire la textele de lege C. pen. român în care îşi găsesc corespondent infracţiunile pentru care contestatorul a fost condamnat în Austria, motiv pentru care, instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei la executare formulată de condamnat, având de analizat aplicabilitatea art. 6 alin. (1) C. pen., are în cădere să examineze şi această chestiune.

Aşa cum a reţinut Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, o hotărâre de condamnare care este recunoscută produce, pe teritoriul României, aceleaşi efecte ca şi o hotărâre de condamnare pronunţată de instanţele naţionale, cu atât mai mult cu cât instanţa este datoare să verifice existenţa corespondenţei infracţiunii care a stat la baza condamnării în străinătate şi reincriminarea aceleiaşi fapte în legislaţia naţională, să adapteze pedeapsa aplicată condamnatului în statul străin, în situaţia în care aceasta depăşeşte maximul special în norma de incriminare, fiind obligatorie coborârea sa la limita maximă prevăzută de legislaţia română pentru infracţiunea săvârşită. A mai reţinut instanţa supremă că, în condiţiile în care, în cadrul procedurii de recunoaştere, instanţa română competentă este obligată să reducă pedeapsa la limita maximă prevăzută de norma de incriminare din legislaţia internă, pentru aceleaşi raţionamente, este obligată, după recunoaştere, să aplice legea penală mai favorabilă, în condiţiile prevăzute de art. 6 alin. (1) C. pen.

Prin urmare, faptul că instanţa învestită în procedura reglementată de art. 155 din Legea nr. 302/2004 nu a precizat concret textele de lege în care îşi găsesc corespondent infracţiunile pentru care contestatorul a fost condamnat în străinătate, nu reprezintă un impediment pentru instanţa din contestaţia la executare de a analiza cauza sub acest aspect, în vederea aplicării art. 6 alin. (1), C. pen., reţinând temeiul de la art. 598 lit. c) C. proc. pen.

În continuare, Curtea a reţinut că, pentru a face aplicabile dispoz.art. 6 alin. (1), C. pen. în vigoare, privind principiul aplicării legii mai favorabile, în cazul condamnării definitive, este necesar ca după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii (în cauza de faţă contestatorul se află în executarea pedepsei închisorii) să intervină o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, respectiv maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită să fie mai mic decât pedeapsa ce se află în executare. Cât priveşte sancţionarea concursului de infracţiuni pentru determinarea legii penale mai favorabile, instanţa trebuie să compare pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului cu limita maximă la care s-ar ajunge prin aplicarea dispoziţiile legii noi privind tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni.

Contestatorul a fost condamnat definitiv prin decizia penală din data de 18 septembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Viena în Dosar nr. x/Bs/301/12/d la o pedeapsă de 16 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor de tentativă de omor prev. de art. 15 şi 75 C. pen. austriac şi viol prev. de art. 201 alin. (1) C. pen. austriac, pedeapsă recunoscută de autorităţile române în procedura transferării persoanelor condamnate în vederea executării pedepsei într-un penitenciar din România reglementată de art. 155 şi urm.din Legea nr. 302/2004.

Prin deciziile pronunţate de autorităţile austriece, sub aspect factual, s-a reţinut că persoana condamnată, cetăţean român, a întreţinut acte sexuale cu victima prin constrângere, respectiv prin folosirea de violenţe, în sensul că i-a aplicat victimei mai multe lovituri în zona feţei, mâinilor şi în zona abdomenului, provocându-i multiple răni, care au necesitat mai multe zile de îngrijiri medicale pentru vindecare şi care i-au pus viaţa în pericol. De asemenea, în vederea anihilării rezistenţei victimei a folosit un cuţit de bucătărie, pe care i l-a apăsat în zona gâtului, ameninţând-o cu moartea, însă aceasta s-a ferit şi în urma acestei acţiuni a inculpatului nu fost rănită.

În raport de aceasta, contrar susţinerilor apărării, infracţiunile reţinute în sarcina condamnatului, îşi găsesc corespondent în legislaţia română în dispoziţiile art. 218 alin. (1) şi (3) lit. e) C. pen. şi ale art. 32 raportat la art. 189 alin. (1) lit. d) C. pen.

Totodată, din cuprinsul hotărârilor străine, traduse şi existente la dosarul din procedura reglementată de art. 155 şi urm. din Legea nr. 302/2004, rezultă că persoanei condamnate i s-a aplicat pentru cele două infracţiuni o singură pedeapsă de 16 ani închisoare, stabilită ca pedeapsa pentru întreaga activitate infracţională, motiv pentru care Curtea nu poate compara această pedepasă cu maximul special prevăzut de legislaţia română pentru fiecare infracţiune în parte, însă poate stabilit dacă aplicând dispoziţiile sancţionatoare ale concursului de infracţiuni pedeapsa rezultantă depăşeşte maximul prevăzut de legea română.

Infracţiunea de viol în fomă agravată prevăzută de art. 218 alin. (1) şi (3) lit. e) C. pen. este pedepsită cu închisoare de la 5 la 12 ani, iar infracţiunea de omor calificat prevăzută de art. 189 alin. (1), lit. d) C. pen. se pedepseşte potrivit legii române cu închisoare de la 15 la 25 ani, astfel încât tentativa la această infracţiune se pedepseşte cu închisoare de la 7 ani şi 6 luni la 12 ani şi 6 luni.

Aplicând şi dispoziţiile referitoare la concursul de infracţiuni, respectiv cele ale art. 39 lit. b) C. pen., s-ar ajunge potrivit legislaţiei române la o pedeapsă rezultantă de 16 ani şi 6 luni, or, pedeapsa ce o execută condamnatul este mai mică, de 16 ani închisoare.

Astfel, Curtea reţine că, potrivit art. 39, alin. (1), lit. b) C. pen. în vigoare, în caz de concurs de infracţiuni, când s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite, iar prin aplicarea acestor dispoziţii în cazul inculpatului, s-ar ajunge la o pedeapsă rezultantă mai mare decât pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului, care nu depăşeşte maximul la care s-ar ajunge prin aplicare legii noi.

Împotriva sentinţei penale nr. 245 din data de 22 decembrie 2015 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a formulat contestaţie condamnatul A..

Prealabil examninării contestaţiei formulată de condamnatul A., Înalta Curte observă că sentinţa penală nr. 245 din data de 22 decembrie 2015 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a fost comunicată condamnatului A. la data de 30 decembrie 2015, iar acesta a formulat contestaţie la data de 23 decembrie 2015 (data de pe plic). Faţă de cele mai sus prezentate, excepţia tardivităţii invocată de către reprezentantul Ministerului Public va fi respinsă.

Examinând contestaţia formulată de condamnatul A., Înalta Curte apreciază că este nefondată pentru următoarele considerente:

Prin Decizia penală nr. 13 din 05 iunie 2014, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat în sensul că dispoziţiile art. 6 alin. (1) C. pen. se aplică şi cu privire la hotărârile de condamnare pronunţate de un alt stat faţă de un cetăţean român, dacă acestea au fost recunoscute în procedura reglementată de Legea nr. 302/2004.

Înalta Curte constată că, condamnatul A. se află în executarea unei pedepse de 16 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală din 29 februarie 2012 pronunţată de Tribunalul pentru cauze penale, Viena în Dosarul nr. x/Hv3/l1v rămasă definitivă prin decizia penală pronunţată de Curtea de Apel Viena la 18 septembrie 2012 în Dosarul nr. x/Bs/301/12d.

Efectele acestei hotărâri au fost recunoscute, prin sentinţa penală nr. 54 din 11 februarie 2014 a Curţii de Apel Craiova, dată în Dosarul nr. x/54/2014, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 45 din data de 06 martie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/54/2014.

În motivarea contestaţiei formulate, prin apărător ales, condamnatul a arătat că, faptele constatate de autorităţile străine în sarcina condamnatului îşi găsesc corespondent în forma tip a infracţiunii de viol prev. de art. 218 alin. (1) C. pen. săvârşită în concurs cu infracţiunea prev. de art. 188 C. pen. în forma tentativei şi nicidecum aşa cum a reţinut instanţa de fond.

Instanţa de fond a apreciat că infracţiunile reţinute în sarcina condamnatului, îşi găsesc corespondent în legislaţia română în dispoziţiile art. 218 alin. (1) şi (3) lit. e) C. pen. şi aleart. 32 raportat la art. 189 alin. (1) lit. d) C. pen.

Înalta Curte observă că prin sentinţa penală din 29 februarie 2012 pronunţată de Tribunalul pentru cauze penale, Viena în Dosarul nr. x/Hv3/l/1v a fost reţinută următoarea situaţie faptică:

I. Persoana condamnată, în mod intenţionat, a încercat să omoare victima, apropiindu-se de aceasta cu un cuţit şi încercând să efectueze în zona gâtului acesteia o tăietură spre zona laringelui, întărind acţionarea lui prin ameninţarea verbală „acuma de fapt te voi omorî", acţiunea sa eşuând datorită opunerii vehemente a persoanei vătămate, deoarece aceasta a întors capul într-o parte şi cu mâna dreaptă a deviat tăietura.

II. În acelaşi timp, s-a reţinut că persoana condamnată, cetăţean român, a întreţinut acte sexuale cu victima prin constrângere, respectiv prin folosirea de violenţe, în sensul că i-a aplicat victimei mai multe lovituri în zona feţei şi prin pricinuirea unei răni în zona abdomenului, ameninţând-o cu moartea, prin apăsarea unui cuţit de bucătărie în zona gatului.

Totodată, Înalta Curte precizează că acesta a fost condamnat definitiv prin decizia penală din data de 18 septembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Viena în Dosar nr. x/Bs/301/12/d la o pedeapsă de 16 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor de tentativă de omor prev. de art. 15 şi 75 C. pen. austriac şi viol prev. de art. 201 alin. (1)C. pen. Austriac

Or, în raport cu situaţia faptică reţinută de autorităţile austriece, Înalta Curte observă că, instanţa de fond, în mod corect, a considerat că infracţiunile reţinute în sarcina condamnatului de autorităţile străine, îşi găsesc corespondent în legislaţia română în dispoziţiile art. 218 alin, (1) şi (3) lit. e) C. pen. şi ale art. 32 raportat la art. 189 alin. (1) lit. d) C. pen.

Potrivit art. 6 alin. (1) C. pen.: „când după rămânerea definitiva a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii, a intervenit o lege care prevede o pedeapsa mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea noua pentru infracţiunea săvârşită se reduce la acest maxim".

Astfel, infracţiunea de viol în fomă agravată prevăzută de art. 218 alin. (1) şi (3) lit. e) C. pen. se sancţionează cu închisoare de la 5 la 12 ani, iar infracţiunea de omor calificat prevăzută de art. 189 alin. (1), lit. d) C. pen. cu închisoare de la 15 la 25 ani, astfel încât tentativa la această infracţiune se pedepseşte cu închisoare de la 7 ani şi 6 luni la 12 ani şi 6 luni.

De asemenea, potrivit art. 39 alin. (1) lit. b) N.C.P.: „când s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite".

Prin urmare, aplicând dispoziţiile referitoare la concursul de infracţiuni s-ar ajunge potrivit legislaţiei române la o pedeapsă rezultantă de 16 ani şi 6 luni, astfel că pedeapsa rezultantă ar depăşi pedeapsa de 16 ani închisoare, care i s-a aplicat condamnatului.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de contestatorul condamnat A. împotriva sentinţei penale nr. 245 din data de 22 decembrie 2015 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia tardivităţii invocată de către reprezentantul Ministerului Public.

Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de contestatorul condamnat A. împotriva sentinţei penale nr. 245 din data de 22 decembrie 2015 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Obligă contestatorul condamnat la plata sumei de 230 lei cheltuieli judiciare către stat din care suma de 130 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 31 martie 2016.